James Clavell

— E destul timp, pentru Dumnezeu. Priviţi!

Blackthorne arătă spre pământul bătătorit, gol şi la digul unde roninii ţineau piept samurailor în gri.

Dar Yabu clătină din cap.

Distanţa până la ţărm era acum de treizeci de iarzi şi mintea lui Blackthorne începu să urle – ce i cu tine, ăla e Buntaro, bărbatul ei!

— Nu poţi să l laşi să moară, e unul de ai noştri, strigă către Yabu şi la ceilalţi de pe navă. E el! Buntaro! Se ntoarse spre căpitan: înapoi, acolo! Isogi!

De data asta marinarul dădu din cap neputincios şi menţinu direcţia, iar şeful vâslaşilor continuă să bată în toba uriaşe.

Blackthorne alergă spre Toranaga, care era cu spatele la el, scrutând ţărmul şi debarcaderul. Imediat patru samurai din garda lui ieşiră în calea pilotului, cu săbiile ridicate. El strigă:

— Toranga ama! Dozo! Porunciţi navei să întoarcă! Acolo! Dozo – vă rog! Megeţi înapoi!

— Iyé, Anjin san.

Toranaga arătă pe rând către focurile de alarmă de pe zidurile castelului şi către dig, apoi îi întoarse hotărât spatele.

— De ce, laşi împuţiţi..., începu Blackthorne, dar se opri. Apoi ţâşni spre parapet şi se aplecă peste el. Înoaaată! urlă cât îl ţinea gura, dând din mâini ca un înotător. Înoată, pentru Dumnezeu!

Buntaro înţelese. O ridică pe fată în picioare, îi vorbi şi o împinse uşor spre marginea debarcaderului, dar ea ţipă şi se lăsă în genunchi în faţa lui. Era limpede că nu ştia să înoate.

Blackthorne se uită disperat în jur. Nu era timp să lanseze o barcă. Era mult prea departe ca să arunce o parâmă. N avea destulă putere ca să înoate până acolo şi înapoi. N avea centuri de salvare. În cele din urmă alergă spre cei mai apropiaţi vâslaşi, doi la fiecare ramă lungă, şi i opri din tras. Toate ramele de la babord ieşiră din ritm, lovindu se una de alta. Galera se clătină greoaie, ramele se opriră şi Blackthorne le arată vâslaşilor ce voia.

Doi samurai înaintară să l oprească, dar Toranaga le porunci să plece. Laolaltă cu patru dintre marinari, Blackthorne aruncă vâsla cu pe o săgeată peste bord. Aceasta pluti o vreme prin aer, apoi atinse perfect apa şi propria i inerţie o duse spre debarcader.

Atunci se auzi un strigăt de victorie dinspre dig. Din oraş curgeau ajutoare pentru samuraii în gri şi, deşi roninii samurai ţineau piept celor care i atacau, peste puţin timp rândurile lor aveau să străpunse.

— Haide, stigă Blackthorne. Isogiii!

Buntaro ridică fata, arătă spre ramă, apoi mai departe către navă. Ea se înclină fără vlagă. El o lăsă şi şi concentră toată atenţia asupra bătăliei, cu picioarele i mari proptite în debarcader.

Fata strigă o dată către corabie. Îi răspunse o voce de femeie şi atunci sări. Capul îi apăru la suprafaţa apei. Bătu apa cu mâinile după vâslă şi se încleştă de ea. Vâsla îi suportă uşor greutatea şi ea începu să dea din picioare îndreptându se către galeră. Un val mic o prinse din urmă, aducând o mai aproape de galeră. Apoi teama o făcu să slăbească strânsoarea mâinilor şi scăpă rama, care se îndepărtă luată de valuri. Fata se zbătu o clipă, ce păru fără sfârşit, apoi dispăru sub apă.

Şi nu mai reveni la suprafaţă.

Buntaro era acum singur pe dig şi urmărea bătălia. Dinspre sud veneau întăriri pentru samuraii în gri, printre ele şi cavalerie, şi ştia că în curând digul avea să fie înghiţit de o mare de oameni. Cercetă atent nordul, vestul şi sudul. Apoi întoarse spatele bătăliei şi porni spre capătul debarcaderului. Galera era în siguranţă, la şaptezeci de iarzi în larg, nemişcată, aşteptând. Toate bărcile de pescuit părăsiseră de mult împrejurimile şi se ţineau cât mai departe cu putinţă, pe lângă amândouă malurile portului, cu luminile de drum strălucind ca tot atâţia ochi de pisică în întunericul nopţii.

Ajuns la capătul debarcaderului, Buntaro îşi scoase coiful, arcul, tolba cu săgeţi şi partea de sus a armurii şi le puse lângă tocurile săbiilor. Sabia pentru ucidere şi sabia scurtă, ambele scoase din teacă, le aşeză deoparte. Apoi, dezbrăcat până n brâu, îşi aruncă în mare echipamentul. Cercetă plin de respect sabia lungă, apoi o aruncă cu toată puterea departe, în larg. Ea dispăru cu un plescăit abia auzit.

Se înclină ceremonios către galeră şi către Toranaga, care urcă deîndată pe dunetă, de unde putea fi văzut. Se înclină şi el la rândul său.

Lumina lunii străluci scurt pe lamă când Buntaro îngenunche şi şi aşeză cu grijă sabia scurtă pe pietrele din faţa lui. Rămase nemişcat, ca şi cum s ar fi rugat, cu faţa spre galeră.

— Ce dracu' aşteaptă? murmură Blackthorne pe galera nefiresc de tăcută fără sunetul de tobei. De ce nu sare în apă?

— Se pregăteşte să şi facă seppuku.

Mariko stătea alături, sprijinită de o tânără femeie.

— Iisuse, Mariko, eşti teafără?

— Da, spuse ea, abia ascultându l, cu chipul răvăşit, dar nu mai puţin frumoasă din pricina asta.

Îi văzu bandajul încropit de pe braţul stâng, lângă umăr, de unde mâneca i fusese smulsă. Mâna îi atârna legată de gât cu o fâşie de material ruptă dintr un chimonou. Bandajul era pătat de sânge şi o picătură i se prelingea pe braţ.

— Sunt atât de bucuros... Abia atunci îşi dădu seama ce spusese ea. Seppuku? Are de gând să se omoare? De ce? Are destul timp să ajungă aici! Dacă nu ştie să noate, uite... e o ramă care o să l ţină uşor. Acolo, lângă debarcader, o vezi? N o vezi?

— Da, dar soţul meu ştie să înoate, Anjin san, spuse ea. Toţi ofiţerii seniorului Toranaga trebuie – trebuie să înveţe – neapărat. Dar el s a hotărât să nu înoate.

— Pentru numele lui Iisus, de ce?

Agitaţia de pe ţărm crescu brusc, câteva muschete trosniră şi zidul apărătorilor fu străpuns. Câţiva dintre roninii samurai se traseră înapoi şi începu iar o sălbatică luptă corp la corp. De data asta capul coloanei inamice fu oprită şi respinsă.

— Pentru Dumnezeu, spune i să noate!

— Nu vrea Anjin san. Se pregăteşte să moară.

— Dacă vrea să moară, Iisuse, de ce nu merge acolo? Degetul lui Blackthorne arătă către locul luptei. De ce nu şi ajută oamenii? Dacă vrea să moară, de ce nu moare luptând ca un bărbat?

Sprijinindu se de tânăra femeie, Mariko nu şi desprindea ochii de pe debarcader.

— Pentru că ar putea fi capturat şi, dac ar înota, de asemeni ar putea fi capturat şi atunci duşmanul l ar batjocori, i ar face lucruri îngrozitoare în faţa oamenilor de rând. Un samurai nu poate rămâne samurai dacă e prins. Asta e cea mai cumplită dezonorare – să fii prins viu de duşman –, aşa că soţul meu face ce un bărbat, un samurai, trebuie să facă. Un samurai moare cu demnitate, căci ce înseamnă viaţa pentru un samurai? Absolut nimic. Toată viaţa e suferinţă, neh? Este dreptul şi datoria lui să moară cu cinste, de faţă cu martori.

— Ce irosire prostească, spuse Blackthorne printre dinţi.

— Ai răbdare cu noi, Anjin san.

— Răbdare, pentru ce? Pentru mai multe minciuni? De ce n ai încredere în mine? N o merit? M ai minţit, nu i aşa? Te ai prefăcut că leşini şi ăsta a fost semnalul. Nu i aşa? Te am întrebat şi dumneata ai minţit.

— Mi s a poruncit – a fost un ordin pentru a te apăra. Bineînţeles că am încredere în dumneata.

— Ai minţit, zise, ştiind că întrece măsura, dar nu i mai păsa, îngreţoşat de nepăsarea nebunească faţă de viaţă, tânjind după somn şi linişte, după propria lui hrană, după propria i băutură, după propria i corabie şi după oamenii săi. Toţi sunteţi nişte animale, spuse în engleză, ştiind că nu erau, şi se îndepărtă.

— Ce spunea, Mariko san? întrebă tânăra femeie ascunzându şi cu greu dezgustul. Era cu jumătate de cap mai înaltă decât Mariko, cu oasele mai mari şi cu faţa pătrată, cu dinţii mici şi ascuţiţi ca nişte ace. Se numea Usagi Fujiko, era nepoata lui Mariko şi avea nouăsprezece ani.

Mariko îi spuse.

— Ce om îngrozitor! Ce purtări necioplite! Dezgustător, neh? Cum poţi îndura să stai lângă el?

— Pentru că i a salvat onoarea stăpânului nostru. Fără curajul lui, sunt sigură că seniorul Toranaga ar fi fost prins – şi noi împreună cu el.

Amândouă femeile se cutremurară.

— Zeii să ne apere de o asemenea ruşine! Fujiko aruncă o privire către Blackthorne, care stătea pe punte, sprijinit de parapet, cu privirea aţintită către ţărm. Îl cercetă pentru o clipă. Seamănă cu o maimuţă aurie, cu ochi albaştri – o creatură cu care să înspăimânţi copiii. Înfiorător, neh? Fujiko se cutremură, îşi mută gândurilc de la el şi privi din nou spre Buntaro. După o clipă spuse: Îţi pizmuiesc soţul, Mariko san.

— Da, răspunse trist Mariko. Dar aş vrea să aibă un secondant care să l ajute.

După datină, la seppuku asista întotdeauna un alt samurai, stând puţin mai înapoia celui îngenunchiat, ca să l decapiteze dintr o sin­gură lovitură, înainte ca agonia să devină de neîndurat şi de necontrolat, încât să l umilească pe om în clipa supremă a vieţii sale. Nesecondaţi, puţini bărbaţi puteau să moară fără să se umilească

— Karma, spuse Fujiko.

— Da. Mi e milă de el. Era singurul lucru de care se temea – că n o să aibă un secondant.

— Noi suntem mai norocoase decât bărbaţii, neh?

Femeile samurai îşi făceau seppuku străpungâdu şi gâtul cu stiletul, aşa că n aveau nevoie de ajutor.

— Da, spuse Mariko.

Ţipete şi strigăte de luptă ajunseră până la ele purtate de vânt, abătându le atenţia. Rândurile celor de pe dig fuseseră străpunse iarăşi. O companie mică, de cincizeci de samurai ronini ai lui Toranaga veni în goană din nord, ca să dea ajutor; printre ei se aflau şi câţiva călăreţi. Din nou atacul fu oprit cu sălbăticie şi năvălitorii fură respinşi, câştigându se încă puţin timp.

Timp pentru ce? se întrebă Blackthorne cu amărăciune. Toranaga e acum în siguranţă. E în largul mării. El v a trădat pe toţi.

Toba începu iar.

Ramele muşcară apa, prova se afundă şi porni să despice valurile, iar în urma navei apăru o undă înspumată. Focurile de alarmă încă mai ardeau pe zidurile castelului. Apoape tot oraşul se trezise.

Grupul principal al samurailor în gri atacă digul. Ochii lui Blackthorne se îndreptară către Buntaro.

— Sărman ticălos! spuse în engleză. Sărman ticălos nerod!

Se întoarse pe călcâie, coborî scara din tambuchi şi se îndreptă de a lungul punţii principale spre provă, să privească bancurile de nisip din faţă. Nimeni, în afară de Fujiko şi căpitan, nu l văzu părăsind duneta.

Vâslaşii trăgeau foarte disciplinaţi şi galera se îndepărta tot mai mult. Marea era liniştită, vântul blând. Blackthorne îi simţea gustul sărat şi i făcea plăcere. Atunci văzu bărcile îngrămădindu se la ieşirea din radă, o leghe înaintealor. Bărci de pescuit, întradevăr, dar ticsite cu samurai.

— Suntem încercuiţi, strigă tare, bănuind că erau duşmani.

Un fior stăbătu toată nava. Toţi care urmăreau lupta de pe ţărm se mişcară ca la comandă.

Blackthorne privi înapoi. Samuraii în gri curăţau fără grabă digul, în timp ce alţii se îndepărtau spre debarcader, către Buntaro, dar patru călăreţi – în maro – veneau în galop dinspre nord, peste pământul bătătorit, cu un al cincilea cal legat de al celui din frunte. Acest bărbat urcă treptele largi, de piatră, ale debarcaderului şi porni în goană de a lungul lui cu calul de schimb alături. Ceilalţi trei îşi îndreptară caii spre samuraii în gri, care se apropiau. Privise şi Bun­taro în jur, dar rămase îngenunchiat, şi, când omul struni calul în spatele său, îi făcu semn să plece şi ridică pumnalul cu ambele mâini, cu lama îndreptată spre el. Imediat Toranaga îşi duse palmele pâlnie la gura şi strigă:

— Buntaro san! Pleacă cu ei acum! Încearcă să scapi!

Strigătul pluti pe deasupra apei şi fu repetat, şi atunci Buntaro îl auzi desluşit. Şovăi, descumpănit, cu pumnalul în aceeaşi poziţie. Din nou strigătul insistent şi poruncitor.

Cu un efort, Buntaro se smulse din moarte şi contemplă rece viaţa şi fuga ce i se poruncise. Primejdia era uriaşă. Mai bine mor aici, îşi spuse. Toranaga nu ştie asta? Aici e o moarte onorabilă. Acolo, prins aproape cu siguranţă. Unde să fugi? Trei sute de ri, tot drumul până la Yedo? Sigur ai să fi prins!

Îşi simţi puterea braţului, văzu pumnalul sigur, neşovăitor, cu vârful ascuţit, deasupra pântecului său dezgolit, şi şi dori cu ardoare agonia eliberatoare a morţii. În sfârşit, moartea care să ispăşească toată ruşinea: ruşinea îngenuncherii tatălui său în faţa stindardului Toranaga, când ei ar fi trebuit să fi rămas credincioşi lui Yaemon, moştenitorul lui Taiko, aşa cum juraseră să facă; ruşinea de a fi ucis atâţia bărbaţi care slujiseră cu cinste cauza lui Taiko împotriva uzur­patorului Toranaga; ruşinea femeii, Mariko, şi a singurului său fiu, amândoi pătaţi pentru totdeauna, fiul din pricina mamei şi ea din pricina tatălui ei, asasinul monstruos, Akechi Jinsai. Şi ruşinea de a şti că, din pricina lor, numele lui a fost întinat pe vecie.

Câte chinuri n am îndurat din pricina ei?

Sufletul lui cerea uitarea. Acum, când se afla atât de aproape, de uşor şi onorabil. Viaţa următoare va fi mai bună; cum ar putea fi mai rea?

Cu toatre astea, puse jos pumnalul şi se supuse, aruncându se din nou în genunea vieţii. Seniorul său îi poruncise ultima suferinţa şi hotarâse să amâne încercarea lui de a şi afla liniştea. Ce altă menire arc un samurai decât să se supună?

Sări în picioare, se aruncă în şa, îşi înfipse călcâiele în burta calului şi porni în goană împreună cu celălalt bărbat. Alţi ronini călări ieşiră în galop din întunericul nopţii să le acopere retragerea şi să respingă avangarda samurailor în gri. Apoi dispărură şi ei, urmăriţi de câţiva samurai călări.

Întreaga navă izbucni în râs.

De bucurie Toranaga izbea parapetul cu pumnul, Yabu şi samuraii urlau. Chiar şi Mariko râdea.

— Un bărbat a scăpat, dar cum rămâne cu toţi morţii? strigă Blackthorne furios. Priviţi pe ţărm, acolo trebuie să fie trei, patru sute de cadavre. Priviţi le, pentru Dumnezeu!

Dar strigătele lui fură acoperite de hohotele de râs.

Apoi straja din provă dădu alarma. Şi râsul se stinse.

CAPITOLUL 26

Toranaga spuse liniştit:

— Putem să străbatem printre ele, căpitane?

Privea bărcile pescăreşti grupate la cinci sute de iarzi în faţă şi culoarul ademenitor lăsat între ele.

— Nu, Alteţă.

— N avem de ales, spuse Yabu. Nu e nimic altceva de făcut.

Se uită înapoi către mulţimea de samurai în gri care aşteptau pe ţărm şi pe debarcader, vorbele lor de batjocură ajungând slab până la ei, purtate de vânt.

Toranaga şi Yabu se aflau acum pe teugă. Toba fusese redusă la tăcere şi galera se legăna pe o mare calmă. Toţi de la bord aşteptau să afle ce avea să se hotărască. Ştiau că fuseseră prinşi în cursă, că îi pândea năpasta – pe ţărm, în larg, şi chiar acolo unde se aflau. Plasa avea să se strângă din ce în ce şi aveau să fie prinşi. Dacă era nevoie, Ishido putea aştepta zile în şir.

Yabu fierbea. Dacă porneam spre ieşirea din radă îndată ce am pus piciorul pe punte, în loc să pierdem un timp preţios cu Buntaro, acum ne am fi aflat în siguranţă în larg, îşi spuse. Toranaga nu mai e în toate minţile. Ishido o să creadă că l am trădat. Nu pot face nimic, afară doar dacă ne croim drum luptând, dar chiar şi atunci sunt obligat să lupt pentru Toranaga împotriva lui Ishido. Nu pot face nimic. Doar să i dau lui Ishido capul lui Toranaga. Neh? Asta te ar face regent şi ţi ar aduce Kwanto, neh? Şi apoi, cu şase luni la îndemână şi cu samuraii înarmaţi cu muschete, de ce nu chiar Preşedintele Consiliului Regenţilor? Sau de ce nu mai mult! Elimină l pe Ishido şi ajungi General Suprem al Moştenitorului, Protector al Imperiului şi guver­nator al castelului Osaka, generalul care stăpâneşte toată bogăţia legendară din donjon, cu puteri depline asupra imperiului, cât timp Yaemon e minor şi după aceea, al doilea la putere după Yaemon. De ce nu?

Sau chiar cea mai mare pradă dintre toate. Shogun. Înlătură l pe Yaemon, apoi ai să fi shogun.

Totul cu ajutorul unui singur cap şi al unor zei binevoitori.

Yabu simţea cum i se înmoaie genunchii pe măsură ce gândurile i se avântau mai departe. Atât de uşor de făcut, gândi, dar n ai cum să i iei capul şi să scapi – încă.

— Ordonă să se treacă la posturile de luptă, comandă în cele din urmă Toranaga.

În timp ce Yabu dădu ordinele şi samuraii începură să se pregătească, Toranaga îşi îndreptă atenţia către barbar, care se afla încă lângă teugă, unde se oprise când fusese dată alarma, rezemându se de arborele trinchet.

Aş vrea să l pot înţelege, gândi. Acum atât de curajos şi n clipa următoare atât de slab. Acum nespus de preţios, şi peste o clipă atât de nefolositor. Acum gata să ucidă şi n clipa următoare laş. Acum supus şi peste o clipa primejdios. E bărbat şi femeie, Yang şi Yin. E un amestec de purtări de nebănuit, care se bat cap în cap.

Toranaga îl urmărise atent în timpul fugii din castel, în timpul ambuscadei şi după aceea. Auzise de la Mariko, de la căpitan şi de la ceilalţi ce se întâmplase în timpul luptei pe navă. Cu câteva clipe mai înainte, fusese martorul uluitoarei mânii şi apoi, când i se poruncise lui Buntaro să plece, îi auzise strigătul şi, privindu l printre gene, îi văzuse faţa strâmbându se urât, iar după aceea, când ar fi trebuit să râdă, pe chipul lui nu fusese decât mânie.

De ce să nu râzi când ţi ai întrecut duşmanul în şiretenie? De ce să nu râzi, ca să te cureţi de tristeţe, când karma întrerupe moartea frumoasă a unui adevărat samurai, când karma pricinuieşte moartea fără rost a unei fete frumoase? Nu doar prin râs ajungem una cu zeii şi putem îndura astfel viaţa şi trece peste toată grozăvia, irosirea şi suferinţa ei, aici, pe pământ? Ca în noaptea asta, când i am privit pe toţi acei bărbaţi bravi care şi au împlinit destinul aici, pe ţărm, în noaptea blândă, o karrna orânduită lor cu o mie de vieţi în urmă sau poate chiar numai cu o singură viaţă.

Nu doar prin râs putem să rămânem oameni?

De ce pilotul nu şi dă seama că şi el e condus de karrna, aşa cum sunt şi eu, cum suntem toţi, aşa cum a fost şi acel Iisus Cristos, pentru că adevărul e că numai karma lui l a făcut să moară dezonorat, ca un criminal de rând printre alţi criminali, pe dealul despre care vorbesc preoţii barbari.

Totul e karma.

Ce barbarie să baţi în cuie un om pe o bucată de lemn şi să aştepţi să moară. Sunt mai răi decât chinezii, cărora le place să supună omul la cazne.

— Întreabă l, Yabu san! spuse Toranaga.

— Alteţă?

— Întreabă l pe pilot ce e de făcut. Asta nu e o luptă pe mare? N ai spus că e un geniu pe mare? Bun, să vedem dacă ai dreptate. Lasă l s o dovedească.

Buzele lui Yabu se strânseră într o linie crudă. Toranaga îi simţi teama şi asta l încântă.

— Mariko san, se răsti Yabu, întreabă l pe pilot cum să ieşim, cum să răzbatem printre bărcile alea.

Supusă, Mariko se depărtă de parapet, încă sprijinită de fată.

— Nu mai e nevoie, acum totu i în ordine, Fujiko san, îi spuse. Mulţumesc.

Fujiko o lăsă să plece şi l privi dezgustată pe Blackthorne.

Răspunsul lui fu scurt.

— El zice "cu tunurile", Yabu san, spuse Mariko.

— Spune i că e nevoie de ceva mai bun decât asta, dacă vrea să şi păstreze capul pe umeri!

— Trebuie să avem răbdare cu el, Yabu san, îl întrerupse Toranaga. Mariko san, spune i politicos: "Din păcate, n avem nici un tun. Mai e vreo altă cale de ieşire? Pe uscat e cu neputinţă." Îmi tălmăceşti întocmai ce răspunde. Întocmai.

Mariko făcu ce i se ceruse.

— Îmi pare rău, stăpâne, dar el spune, nu. Chiar aşa: "Nu". Fără politeţe.

Toranaga îşi dădu eşarfa la o parte şi se scărpină sub armură.

— Ei bine, spuse el bine dispus, dacă Anjin san zice tunuri – şi el e cel care se pricepe –, atunci tunuri să fie. Căpitane, mergi acolo! Degetu i butucănos şi aspru ţâşni spre fregata portugheză. Pregăteşte ţi oamenii, Yabu san. Dacă barbarii din sud n o să mi împrumute tunurile lor, atunci va trebui să le iei dumneata. Vrei, nu?

— Cu foarte mare plăcere, spuse Yabu moale.

— Ai avut dreptate, e un geniu.

— Dar domnia ta ai găsit ieşirea, Toranaga san.

— E uşor de găsit calea când sunt date răspunsurile, neh? Care e răspunsul pentru castelul Osaka, Aliatule?

— Nu e nici unul. Aici Taiko a fost desăvârşit.

— Da. Care e răspunsul pentru trădare?

— Desigur, moartea dezonorantă. Dar nu înţeleg de ce trebuie să mă întrebi pe mine asta.

— Un gând trecător, Aliatule. Toranaga aruncă o privire spre Blackthorne. Da, e un om deştept. Am mare nevoie de oameni deştepţi. Mariko san, au să mi dea barbarii tunurile lor?

— Bineînţeles. De ce nu?

Nu i trecuse nici o clipă prin minte că ar fi putut fi altfel. Era încă foarte îngrijorată în privinţa lui Buntaro. Ar fi fost mult mai bine să l fi lăsat să moară acolo. De ce să i pună în primejdie onoarea? Se întrebă de ce Toranaga îi poruncise în ultima clipă lui Buntaro să plece pe uscat. Putea tot atât de bine să i fi poruncit să înoate până la galeră. Ar fi fost mult mai în siguranţă şi era destul timp. Ar fi putut chiar să i poruncească chiar de la început, când Buntaro ajunsese la capătul debarcaderului. De ce a aşteptat? În adâncul inimii ceva îi şoptea că stăpânul lor trebuie să fi avut un motiv foarte temeinic ca să aştepte atât şi să dea o astfel de poruncă.

— Şi dacă n o fac? Eşti prgătită să ucizi creştini, Mariko san? întrebă Toranaga. Nu e asta cea mai de neînţeles lege a lor? Să nu ucizi?

— Da, este. Dar pentru domnia voastră, stăpâne mă voi duce bucuroasă în iad, împreună cu soţul şi fiul meu.

— Da. Eşti un adevărat samurai, şi n am să uit c ai ridicat sabia să mă aperi.

— Vă rog, nu mi mulţumiţi. Dacă am fost de folos, cât de puţin, a fost datoria mea. Dacă trebuie cineva ţinut minte, vă rog, să fie soţul sau fiul meu. Ei sunt cu mult mai de preţ pentru înălţimea voastră.

— În clipa de faţă, tu preţuieşti mai mult pentru mine. Ai putea preţui chiar mai mult.

— Spuneţi mi cum, Alteţă. Şi o voi face.

— Leapădă te de zeul străin.

— Alteţă? Chipul ei îngheţă.

— Leapădă te de Dumnezeul tău. Ai cam prea multe credinţe.

— Vreţi să spuneţi să ajung o apostată, Alteţă? Să renunţ la creştinism?

— Da, dacă nu poţi să l pui pe acest Dumnezeu acolo unde îi e locul, la capătul listei îndatoririlor tale, nu în frunte.

— Vă rog, iertaţi mă, alteţă, spuse ca cu voce tremurată, dar religia mea nu s a amestecat niciodată în credinţa fată de domnia voastră. Întotdeauna am ţinut religia doar pentru sufletul meu. Cu ce v am greşit, stăpâne?

— N ai greşit, dar ai s o faci.

— Spuneţi mi ce trebuie să fac ca să vă fiu pe plac?

— Creştinii s ar putea să ajungă duşmanii mei, neh?

— Duşmanii voştri sunt şi ai mei, stăpâne.

— Preoţii sunt acum împotriva mea. Ei pot să poruncească tuturor creştinilor să lupte contra mea.

— Nu pot, Alteţă. Ei sunt oamenii păcii.

— Şi dacă vor rămâne şi pe mai departe împotriva mea? Dacă creştinii luptă contra mea?

— Nu va trebui niciodată să vă fie teamă de credinţa mea. Niciodată.

— S ar putea ca acest Anjin san să spună adevărul şi preoţii tăi să aibă limbi mincinoase.

— Sunt preoţi buni şi preoţi răi, Alteţă. Dar domnia voastră sunteţi seniorul meu.

— Foarte bine, Mariko san, spuse Toranaga. Fie şi aşa. Ţi se porunceşte să te împrieteneşti cu acest barbar, să afli tot ce ştie, să mă înştiinţezi tot ce spune, să înveţi să gândeşti ca el, să nu te "spovedeşti" cu nimic despre ce faci, să priveşti toţi preoţii cu neîncredere, să mi spui tot ce te întreabă sau ce ţi spun preoţii. Dumnezeul tău trebuie să şi afle locul pe undeva printre toate astea, în altă parte sau nicăieri.