James Clavell

— Doar pentru că asta pare să fie chiar despre tot ceea ce ştiu, senhorita.

— Asta e exact ceea ce doreşte stăpânul meu. "Exact" e cuvântul corect?

— Da, senhorita. Pot să te felicit pentru portugheza fără cusur?

Evantaiul ei flutură uşor.

— Mulţumesc, senhor. Da, stăpânul meu ar vrea să afle adevărul despre toate, care e realitatea şi care ar fi părerea domniei tale.

— Aş fi bucuros să i spun. Ne ar lua însă ceva timp.

— Stăpânul meu are tot timpul, spune el.

Blackthorne privi spre Toranaga.

— Wakarimasu.

— Te rog să mă ierţi, senhor, stăpânul meu îmi porunceşte să ţi spun că accentul domniei tale e puţin greşit. Mariko îi arătă cum să spună, iar el repetă şi i mulţumi. Eu sunt senhora Mariko Buntaro, nu senhorita.

— Da, senhora. Blackthorne aruncă o privire spre Toranaga. De unde ar dori să încep?

Ea l întrebă. Un zâmbet scurt străbătu chipul dur al lui Toranaga.

— Domnia sa zice, cu începutul.

Blackthorne ştia că asta era o altă încercare. Cu ce să înceapă, din nesfârşitele posibilităţi? Cui să i se adreseze? Lui Toranaga, băiatului, sau femeii? Desigur, dacă ar fi fost de faţă numai bărbaţi, lui Toranaga. Dar acum? De ce se aflau acolo femeile şi băiatul? Asta trebuie să aibă un sens.

Hotărî să şi fixeze privirile asupra femeilor şi băiatului.

— În timpurile străvechi, ţara mea era ocârmuită de un mare rege, care avea o sabie vrăjită, numită Excalibur, iar regina lui era cea mai frumoasă femeie din ţară. Sfetnicul lui cel mai de încredere era un vrăjitor, Merlin, iar numele regelui era Arthur, începu el cu multă siguranţă legenda pe care tatăl lui o istorisea atât de bine în îndepărtata lui tinereţe. Capitala regelui Arthur se numea Camelot şi erau vremuri fericite, fără războaie şi cu recolte bogate şi... Brusc îşi dădu seama de enormitatea greşelii lui. Miezul poveştii era despre Guenievra şi Lan­celot, o regină adulteră şi un vasal necredincios, despre Mordred, fiul nelegitim al lui Arthur, care porneşte mişeleşte la război împotriva tatălui său şi despre un tată care îl omoară pe acest fiu în luptă, ca să fie la rândul lui rănit mortal de acesta. O, Iisuse Cristoase, cum am putut să fiu atât de nerod! Nu e Toranaga exact ca un mare rege? Nu sunt astea doamnele lui? Nu e ăsta fiul lui?

— Nu te simţi bine, senhori

— Nu... nu, iertaţi mă, a fost doar...

— Spuneai, senhor, despre acest rege şi recolta bună.

— Da... Ca n mai toate ţările, trecutul nostru e nvăluit în mituri şi legende, cele mai multe dintre acestea lipsite de importanţă, spuse încurcat, încercând să câştige timp.

Ea se uită la el uimită. Ochii lui Toranaga se făcură şi mai sfredelitori iar băiatul căscă.

— Ce spuneai, senhor?

— Eu... ei bine... Apoi avu o străfulgerare de inspiraţie. Poate că cel mai bun lucru pe care l aş putea face, senhora, ar fi să desenez o hartă a lumii, aşa cum o ştim noi, spuse grăbit. Aţi dori s o fac?

Ea tălmăci şi el văzu o sclipire de interes din partea lui Toranaga, nimic pe faţa băiatului şi a femeilor. Cum să i atrag şi pe ei?

— Stăpânul meu spune da. Voi trimite după hârtie...

— Mulţumesc. Dar pentru moment, mă descurc cu asta. Mai târziu, dacă o să mi daţi scule de scris, vă pot desena una mai exactă.

Blackthorne se sculă de pe pernă şi îngenunche. Începu să deseneze cu degetul o hartă sumară pe nisip, cu susul în jos, ca ei să poată vedea mai bine.

— Pământul e rotund, ca o portocală, dar harta aceasta e precum coaja ei, tăiată în ovale de la nord la sud, întinsă drept şi lăţită puţin la capătul de jos şi sus. Un olandez numit Mercator a născocit acum douăzeci de ani acest fel de a înfăţişa Pământul. A fost prima hartă exactă a lumii. Putem chiar să navigam cu ea – sau cu globurile lui. Schiţă repede continentele. Acesta este nordul şi acesta este sudul, est şi vest. Japonia e aici, ţara mea e la celălalt capăt al lumii, acolo. Toată partea aceasta e necunoscută şi neexplorată... Mâna lui înlătură totul din America de Nord, la nord de linia ce unea Mexicul cu Terra Nova, totul din America de Sud, afară de Peru şi o fâşie îngustă de coastă, în jurul continentului, apoi totul la nord şi est de Norvegia, totul la răsărit de Moscova, toată Asia, tot interiorul Africii, totul la sud de Java şi capătul Americii de Sud. Cunoaştem zonele de coastă, dar în rest mai nimic. Interiorul Africii, Americilor şi Asiei e aproape un mister. Se opri să i dea ei timp să l ajungă.

Ea tălmăcea acum cu mai multă uşurinţă şi el simţi cum interesul lor creştea. Băiatul se mişcă şi veni ceva mai aproape.

— Moştenitorul doreşte să ştie unde ne aflăm noi pe hartă.

— Aici. Aici cred că e Kitaiul – China. Nu ştiu cât de departe ne aflăm noi de coastă. Mie mi au trebuit doi ani ca să navighez de aici, aici.

Toranaga şi femeia grasă îşi întinseră gâturile să vadă mai bine.

— Moştenitorul întreabă de ce împărăţia noastră e aşa de mică pe harta domniei tale.

— E micşorată la scară, senhora. Pe continentul acesta, de la Terra Nova, aici, până în Mexic, aici, sunt aproape o mie de leghe a câte trei mile. De aici până la Yedo sunt aproape o sută de leghe.

Urmă o pauză, după care vorbiră între ei.

— Seniorul Toranaga doreşte să i arăţi pe hartă cum ai venit în Japonia.

— Pe acest drum. Acesta este Pasul – sau Strâmtoarea – Magellan, aici, în josul Americii de Sud. Se numeşte aşa după navigatorul portughez care l a descoperit, acum optzeci de ani. De atunci por­tughezii şi spaniolii au ţinut drumul secret, folosindu l numai ei. Noi am fost primii străini în Strâmtoare. Eu am avut una dintre cărţile lor pilot secrete, un fel de hartă, dar chiar şi aşa, a trebuit totuşi să aştept şase luni ca să trec prin ea din cauza vânturilor potrivnice.

Ea tălmăci ce spusese el. Toranaga îşi ridică neîncrezător privirile.

— Stăpânul meu zice că te înşeli. Toţi bar... toţi portughezii vin din sud. Acesta e drumul lor, singurul drum.

— Da. E adevărat că portughezii preferă drumul acela – Capul Bunei Speranţe îl numim noi – pentru că au zeci de forturi de a lungul coastelor acestora – Africa, India şi Insulele Mirodeniilor – unde să se aprovizioneze şi unde să ierneze. Şi galioanele, navele lor de război, patrulează şi nu îngăduie străinilor aceste căi de navigaţie. Totuşi, spaniolii folosesc Strâmtoarea Magellan ca să ajungă în coloniile lor americane din Pacific şi în Filipine, sau traversează pe aici, prin istmul îngust Panama, mergând pe uscat, ca să scurteze drumul cu luni întregi. Pentru noi a fost mai sigur să navigăm prin Strâmtoarea Magellan, altfel ar fi trebuit să trecem de a lungul întregului şir de forturi portugheze duşmane. Vă rog, spuneţi i seniorului Toranaga că ştiu acum poziţia multora dintre ele. Pentru că veni vorba, mai toate au în slujba lor trupe japoneze, adăugă mai apăsat. Călugărul care mi a spus toate astea, în închisoare, era spaniol şi duşmanul tuturor portughezilor şi iezuiţilor.

Blackthorne observă o reacţie imediată pe faţa ei şi, când traduse, şi pe faţa lui Toranaga. Lasă i timp şi vorbeşte cât mai simplu, îşi zise.

— Trupe japoneze? Vrei să spui samurai?

— Cred că ronini ar fi mai potrivit.

— Ai zis o hartă "secretă". Stăpânul meu doreşte să ştie cum ai obţinut o.

— Un bărbat numit Pieter Suyderhof, din Olanda, a fost secretarul particular al primatului de Goa – acesta este titlul preotului catolic cel mai mare în rang, iar Goa este capitala Indiei Portugheze. Ştiţi, bineînţeles, că portughezii încearcă să pună stăpânire pe con­tinent prin forţă. Ca secretar particular al acestui arhiepiscop, care pe atunci era şi vicerege portughez, îi treceau prin mână tot felul de documente. După mulţi ani, el a obţinut unele dintre cărţile lor pilot – hărţi – şi le a copiat. Acestea au dezvăluit tainele drumului prin Strâmtoarea Magellan şi, de asemeni, cum să ocoleşti Capul Bunei Speranţe şi bancurile de nisip şi recifurile din Goa până n Japonia, prin Macao. Rutterul meu a fost cel al lui Magellan. Se găsea printre hârtiile mele de pe navă, ce s au pierdut. Sunt ca aerul pentru mine şi ar putea să fie de mare preţ pentru seniorul Toranaga.

— Stăpânul meu spune că a trimis porunci să fie căutate. Continuă, te rog.

— Când Suyderhof s a întors în Olanada, le a vândut Companiei Negustorilor Indiei de Est, care avea monopolul negoţului cu Orientul îndepărtat.

Ea l privea cu răceală.

— Acest bărbat a fost o iscoadă plătită?

— A fost plătit pentru hărţile lui, da. Acesta e obiceiul lor, aşa răsplătesc ei un om. Nu cu un titlu sau cu pământ, numai cu bani. Olanda e republică. Bineînţeles, senhora, ţara mea şi aliata noastră, Olanda, sunt în război cu Spania şi Portugalia şi asta de ani. Veţi înţelege, senhora, că, în război, e important să afli tainele duşmanilor.

Mariko se întoarse şi vorbi îndelung.

— Stăpânul întreabă de ce acest arhiepiscop a luat în slujba sa un duşman?

— Pieter Suyderhof spune că acest arhiepiscop, care era iezuit, era interesat doar de negoţ. Suyderhof le a dublat veniturile, aşa că au fost foarte binevoitori cu el. Era un negustor extrem de deştept – olandezii, de obicei, sunt mai buni la astfel de lucruri decât portughezii – aşa că scrisorile lui de recomandare n au fost controlate prea atent. De asemenea, mulţi bărbaţi cu ochi albaştri şi păr blond, germani sau alţi europeni, sunt catolici. Blackthorne aşteptă până ce toate acestea fură tălmăcite, apoi adăugă cu grijă: El a fost căpetenia iscoadelor din Asia, pentru Olanda, un soldat al ţării sale, şi a pus câţiva dintre oamenii săi pe navele portugheze. Vă rog, spuneţi i seniorului Toranaga că, fără negoţul japonez, India Portugheză n ar putea trăi multă vreme.

Toranaga îşi ţinu ochii aţintiţi pe hartă tot timpul cât vorbi Mariko. Nu se vedea nici o reacţie pe chipul lui la tot ce spusese ea. Blackthorne se întrebă dacă tălmăcise totul.

— Stăpânul meu ar dori o hartă amănunţită a lumii, pe hârtie, cât de curând, cu toate bazele portugheze însemnate şi numărul roninilor de la fiecare. Domnia sa zice să continui, te rog.

Blackthorne ştia că făcuse un pas uriaş mai departe. Dar băiatul căscă, aşa că hotărî să schimbe drumul, deşi ducea la acelaşi port.

— Lumea noastră nu e totdeauna ceea ce pare. De pildă, la sud de linia asta, pe care noi o numim ecuator, anotimpurile sunt pe dos. Când la noi e vară, la ei e iarnă; când la noi e vară, ei îngheaţă.

— De ce e aşa?

— Nu ştiu, dar e adevărat. Drumul către Japonia e printr una dintre aceste două strâmtori din sud. Noi, englezii, încercăm să aflăm un drum de nord, fie prin nord est, peste Siberii, fie prin nord vest, peste Americi. Eu am fost la nord până aici. Acolo tot pământul e o întindere nesfârşită de gheaţă şi zăpadă şi e aşa de frig mai tot timpul anului că, dacă nu porţi mănuşi de blană, degetele îţi îngheaţă într o clipă. Oamenii care locuiesc acolo se numesc laponi. Hainele lor sunt făcute din piei neargăsite de animale. Bărbaţii vânează şi femeile fac toată munca. Una din îndeletnicirile femeilor e să facă hainele. Pentru asta ele trebuie, mai tot timpul, să mestece pieile, ca să le facă mai moi, să le poată coase.

Mariko râse din toată inima.

Blackthorne îi zâmbi, simţindu se mai încrezător în puterile sale acum.

— E adevărat, senhora: E honto.

— Sorewa honto desu ka? întrebă Toranaga nerăbdător. Ce e adevărat?

Printre hohote de râs, ea i povesti despre ce era vorba. Începură şi ei să râdă.

— Am trăit printre ei aproape un an. Am fost prinşi între gheţuri şi a trebuit să aşteptăm dezgheţul. Se hrănesc cu peşte, foci, uneori urşi polari şi balene pe care le mănâncă crude. Mâncarea cea mai grozavă la ei este untura crudă de balenă.

— O, lasă, Anjin san!

— E adevărat. Şi ei locuiesc în case mici, rotunde, făcute în întregime numai din zăpadă şi nu fac baie niciodată.

— Cum, niciodată? izbucni ea.

El clătină din cap şi hotărî să nu i spună că în Anglia se făcea rar baie, chiar mai rar decât în Spania şi Portugalia, care erau ţări calde.

Ea traduse. Toranaga clătină neîncrezător din cap.

— Stăpânul meu spune că asta e prea de tot. Nimeni nu poate trăi fără baie. Chiar şi oamenii necivilizaţi.

— Ăsta e adevărul, honto, spuse el calm şi ridică mâna. Jur pe Iisus din Nazareth şi pe sufletul meu, jur că e adevărul.

Ea l privi în tăcere.

— Totul?

— Da. Seniorul Toranaga a dorit adevărul. De ce aş minţi? Viaţa mea e în mâinile sale. E uşor de dovedit adevărul – nu, ca să fiu cinstit, ar fi greu de dovedit ce am spus – ar trebui să mergeţi acolo şi să vedeţi cu ochii voştri. Sigur că portughezii şi spaniolii, care sunt duşmanii mei, n or să mă susţină. Dar seniorul Toranaga a cerut adevărul. Poate să mă creadă că i l spun.

Mariko se gândi o clipă. Apoi tălmăci cu conştiinciozitate ce spusese el.

— Seniorul Toranaga spune că e de necrezut că o fiinţă omenească ar putea trăi fără să facă baie.

— Da. Dar acelea sunt ţinuturi reci. Obiceiurile lor sunt diferite de ale voastre şi de ale mele. De pildă, în ţara mea, toată lumea crede că băile sunt primejdioase pentru sănătate. Bunica mea, Bunicuţa Jacoba, spunea: "O baie când te naşti şi alta când îţi dai duhul sunt deajuns ca să treci prin Porţile Raiului."

— Asta i greu de crezut.

— Unele dintre obiceiurile voastre sunt foarte greu de crezut. Dar e adevărat că, în scurtul răstimp de când mă aflu la voi, am făcut mai multe băi decât în toţi anii dinainte. Recunosc deschis că mă simt mai bine după. Zâmbi larg. Nu mai cred că băile sunt dăunătoare. Deci am câştigat ceva venind aici, nu?

După o pauză, Mariko încuviinţă şi tălmăci cele spuse.

Kiri zise:

— El e uluitor... uluitor, neh?

— Care e părerea ta despre el, Mariko san? întrebă Toranaga.

— Sunt sigură că spune adevărul sau crede că l spune. Pare limpede că ar putea avea, poate, mare preţ pentru domnia voastră, stăpâne. Noi ştim atât de puţine despre lumea din afară. Are asta importanţă pentru domnia voastră? Nu ştiu. Dar e aproape ca şi cum ar fi coborât din stele sau ar fi ieşit din adâncurile mării. Dacă el e duşmanul portughezilor şi spaniolilor, atunci lămuririle lui, dacă te poţi încrede în ele, ar putea fi, poate, de nepreţuit pentru interesele domniei voastre, neh?

— Şi eu cred la fel, spuse Kiri.

— Tu ce crezi, Yaemon sama?

— Eu, unchiule? O, cred că el e urât şi nu mi place părul lui auriu şi nici ochii lui de pisică, şi n arată deloc ca o fiinţă omenească, răspunse pe nerăsuflate. Sunt bucuros că nu m am născut barbar ca el, ci samurai ca tatăl meu; putem merge să mai înotăm, te rog?

— Mâine, Yaemon, spuse Toranaga nemulţumit că nu putea vorbi direct cu pilotul.

În timp ce vorbeau între ei, Blackthorne hotărî că acum se ivise prilejul. Apoi Mariko se întoarse din nou spre el.

— Stăpânul meu te întreabă de ce ai fost în nord?

— Eram pilot pe o navă. Noi încercăm să găsim o cale de trecere prin nord est, senhora. Multe din lucrurile pe care vi le pot spune au să vă pară caraghioase, ştiu, începu el. De pildă, acum şaptezeci de ani, regii Spaniei şi Portugaliei au semnat un tratat solemn, prin care îşi împărţeau între ei stăpânirea Lumii Noi, lumea nedescoperită încă. Cum ţara voastră cade în jumătatea portugheză, după lege, ea aparţine Portugaliei – seniorul Toranaga, domnia ta, toţi, acest castel şi tot ce e în el, au fost date Portugaliei.

— O, te rog, Anjin san. Iartă mă, asta e o aiureală!

— Sunt de acord că trufia lor e de necrezut. Dar e adevărat.

Imediat ea începu să tălmăcească şi Toranaga râse batjocoritor.

— Stăpânul Toranaga spune că şi el ar putea tot atât de bine să împartă cerurile între domnia sa şi împăratul Chinei, neh?

— Te rog, spune i seniorului Toranaga că mi pare rău, dar asta nu i acelaşi lucru, spuse Blackthorne, ştiind că se află în ape tulburi. Aceastea sunt scrise în documente legale, care dau dreptul fiecărui rege să ia pentru sine orice pământ necatolic, descoperit de supuşii lui, să înlăture ocârmuirea existentă şi s o înlocuiască cu una catolică. Degetul său trasă pe hartă o linie de la nord la sud, care împărţea în două Brazilia. Tot ce este la est de această linie aparţine Portugaliei, tot ce e la vest, Spaniei. Pedro Cabral a descoperit Brazilia în 1500, aşa că acum Portugalia stăpâneşte Brazilia, a nimicit cultura băştinaşă şi i au ucis pe conducătorii legiuiţi şi s a îmbogăţit cu aurul şi argintul luat din mine sau jefuit din temple. Tot restul Americilor descoperit până acum e stăpânit de spanioli – Mexic, Peru, aproape tot acest continent de sud. Au şters de pe faţa pământului triburile incaşe, le au distrus cultura şi au înrobit sute de mii de oameni. Conchistadorii au arme moderne, băştinaşii nimic. Cu conchistadorii vin şi popii. Curând câţiva prinţi sunt convertiţi şi încep să fie folosite neînţelegerile dintre ei. Apoi prinţii sunt aţâţaţi unul împotriva celuilalt şi regatul e înghiţit cât ai bate din palme. Acum Spania e cea mai bogată ţară din lumea noastră, prin aurul şi argintul jefuit de la incaşi şi mexicani şi trimis apoi în Spania.

Mariko era acum foarte solemnă. Prinsese iute înţelesul lecţiei lui Blackthorne. La fel şi Toranaga.

— Stăpânul meu spune că discuţia aceasta e o pierdere de vreme. Cum ar putea ei să şi ia cu de la sine putere asemenea drepturi?

— Nu ei şi le au luat, spuse Blackthorne grav. Papa le a dat aceste drepturi, însuşi vicarullui Cristos pe pământ. În schimbul răspândirii cuvântului Domnului.

— Nu cred, exclamă ea.

— Vă rog, tălmăciţi ce am spus, senhora. E honto.

Ea se supuse şi tălmăci cu de amănuntul, vădit tulburată.

— Stăpânul meu... – stăpânul meu spune că... – că încerci doar să l otrăveşti împotriva duşmanilor dumitale. Care e adevărul? Jură pe viaţa domniei tale, senhor.

— În 1493, Papa Alexandru al VI lea a stabilit primul hotar, începu Blackthorne, binecuvântându l pe Alban Caradoc, care i vârâse atâte lucruri în cap, când era tânăr, şi pe fratele Domingo, care i vorbise despre mândria japoneză şi i dăduse cheia spre a ajunge la minţile lor. În 1506, Papa Iulius al II lea a întărit schimbările tratatului de la Tordesillas, semnat de Spania şi Portugalia în 1419, care schimbau puţin hotarul. În 1529, abia dacă sunt şaptezeci de ani de atunci, Papa Clement al VII lea a întărit tratatul de la Saragossa, care stabilea un al doilea hotar pe aici – degetul lui desenă pe nisip o linie de lon­gitudine, care trecea prin extremitatea sudică a Japoniei. Aceasta îi dă numai Portugaliei dreptul asupra ţării voastre, asupra tuturor acestor ţări – începând cu Japonia, China, până n Africa – în felul în care v am spus. Să fie exploatate – prin orice mijloace – în schimbul răspândirii catolicismului.

Se opri din nou, iar femeia şovăi, foarte tulburată, şi el simţi iritarea crescândă a lui Toranaga, dat fiind că trebuia să aştepte ca ea să tălmăcească.

Mariko îşi forţă buzele să vorbească şi repetă, îi repetă spusele. Apoi îl ascultă din nou pe Blackthorne, detestând ce auzea. Să fie oare toate astea cu putinţă? se întrebă ea. Cum ar putea Sanctitatea Sa să spună asemenea lucruri? Să dea ţara noastră portughezilor? Trebuie să fie o minciună. Dar pilotul a jurat pe Iisus Mântuitorul.

— Pilotul spune, stăpâne, începu ea, că în... – în vremurile când au fost luate aceste hotărâri de către Sanctitatea Sa Papa, toată lumea lor, chiar şi ţara lui Anjin san, era creştină catolică. Despărţirea nu... – nu se produsese încă. Aşa că aceste... – aceste hotărâri ale Papei ar fi, bineînţeles, obligatorii pentru... – pentru toate naţiile. Chiar şi aşa, el mai spune că, deşi numai portughezii au drept de a exploata Japonia, totuşi Spania şi Portugalia se ceartă fără încetare asupra dreptului de proprietate din pricina bogăţiei comerţului nostru cu China.

— Care i părerea ta, Kiri san? spuse Toranaga, la fel de, uluit ca şi ceilalţi. Doar băiatul se juca cu evantaiul, neatent.

— El e convins că spune adevărul, rosti Kiri. Da, aşa gândesc. Dar – cum să dovedeşti toate astea – sau măcar o parte din ele?

— Tu cum ai dovedi o, Mariko san? întrebă Toranaga foarte tulburat de reacţia lui Mariko la cele spuse, dar bucuros că fusese de acord s o folosească pe ea drept tălmaci.

— L aş întreba pe părintele Tsukku san, spuse. Apoi aş trimite pe cineva – un vasal de încredere – în lume, să vadă. Poate împreună cu Anjin san.

Kiri zise:

— Dacă preotul nu întăreşte cele spuse, nu nseamnă neapărat că Anjin san minte, neh?

Kiri era încântată că ea dăduse ideea să fie folosită Mariko drept tălmaci, când Toranaga căuta pe altcineva în locul lui Tsukku san. Ea ştia că puteai să ai încredere în Mariko şi că, o dată ce ea jurase pe zeul ei străin, avea să rămână tăcută în veci la întrebările amănunţite ale oricărui preot creştin. Cu cât diavolii aceia ştiu mai puţine, cu atât mai bine, gândi. Şi ce comoară de cunoştinţe are barbarul ăsta!

Kiri văzu că băiatul cască din nou şi era bucuroasă. Cu cât băiatul înţelegea mai puţine, cu atât mai bine, îşi zise. Apoi spuse:

— De ce nu trimiţi după mai marele preoţilor creştini şi să l întrebi despre aceste fapte? Vezi ce spune. Mai întotdeauna le citeşti gândurile pe faţă, şi nu prea sunt în stare de ascunzişuri.

Toranaga încuviinţă din cap, cu ochii pe Mariko.

— Din ce ştii tu despre barbarii din sud, Mariko san, ce ai zice, ordinul unui Papă ar fi ascultat?

— Fără nici o îndoială.

— Poruncile lui ar fi socotite drept glasul Dumnezeului creştin, care le ar vorbi?

— Da.

— Toţi creştinii catolici i ar asculta poruncile?

— Da.

— Chiar şi creştinii noştri de aici?

— Aş zice că da.

— Chiar şi tu?

— Da, alteţă. Dacă ar fi un ordin al Sanctităţii Sale direct pentru mine. Da, pentru mântuirea sufletului meu. Privirea ei era hotărâtă. Dar, până atunci, nu voi da ascultare unui alt om decât seniorului meu, şefului familiei mele, sau soţului meu. Eu sunt japoneză, creştină într adevăr, dar înainte de toate sunt samurai.

— Atunci cred că această sanctitate ar fi bine să stea cât mai departe de ţărmurile noastre. Toranaga rămase o clipă pe gânduri. Apoi hotărî ce să facă cu barbarul, Anjin san. Spune i... Se opri.

Toţi ochii se îndreptară spre potecă şi spre bătrâna care se apropia. Purta sutana cu glugă a călugăriţelor budiste. Patru samurai în gri o însoţeau. Aceştia se opriră şi ea înaintă singură.

CAPITOLUL 17

Toţi se înclinară adânc. Toranaga băgă de seamă că barbarul îl imită şi nu se ridică, nici nu rămâne cu ochii holbaţi, cum ar fi făcut, după obiceiul lor, toţi barbarii, în afară de Tsukku san. Pilotul învaţă repede, gândi, cu mintea încă înfierbântată de ceea ce auzise. Zeci de mii de întrebări îi năvăleau în minte dar, potrivit obiceiului său, le îndepărtă pentru un timp spre a se concentra asupra primejdiei de moment.

Kiri se grăbi să i ofere bătrânei perna ei şi o ajută să se aşeze, apoi îngenunche lângă ea, aşteptând nemişcată.

— Mulţumesc, Kiritsubo san, spuse femeia reîntorcându le plecăciunea. Numele ei era Yodoko. Era văduva lui Taiko şi acum, de la moartea lui, călugăriţă budistă. Îmi pare rău că am venit nepoftită şi că v am întrerupt, senior Toranaga.

— Domnia ta nu eşti niciodată nebinevenită sau nepoftită, Yodoko sama.

— Mulţumesc, da, mulţumesc. Aruncă o privire spre Blackthorne şi îşi miji ochii, încercând să vadă mai bine. Dar cred că, într adevăr, v am întrerupt. Nu văd cine... – E un barbar? Ochii mei slăbesc din ce în ce mai mult. Nu e Tsukku san, nu i aşa?

— Nu, e barbarul cel nou, spuse Toranaga.

— O, el! Yodoko îl cercetă mai îndeaproape. Te rog, spune i că nu văd foarte bine, de aici şi lipsa mea de bună cuviinţă.