James Clavell

— Bun. Am să trimit medicul meu personal să l vadă.

— Sunt sigur că are să ţi fie recunoscător pentru asta. Dar medicul lui a interzis orice vizitator. Boala ar putea fi molipsitoare, neh?

— Ce boală?

— Nu ştiu. Atâta mi s a spus.

— Doctorul e barbar?

— Da. Înţeleg că e cel mai mare doctor al creştinilor. Un preot doctor creştin, pentru un daimyo creştin. Ai noştri nu sunt aşa de buni pentru un daimyo atât de... atât de important, spuse Ishido cu un surâs batjocoritor.

Îngrijorarea lui Toranaga crescu. Dacă doctorul ar fi fost japonez, erau multe lucruri pe care le ar fi putut face. Dar cu un doctor creştin – fără îndoială un preot iezuit – era mai greu. Dacă s ar fi pus împotriva unuia dintre aceştia, sau chiar dacă se băga doar în treburile lor, ar fi putut să i îndepărteze pe toţi daimyo creştini, şi nu îsi îngădui să rişte asta.

Ştia că prietenia lui cu Tsukku san nu l ar fi putut ajuta împotriva lui Onoshi sau Kiyama. Era în interesul creştinilor să fie cât mai uniţi. Curând va trebui să se întâlnească cu ei, cu preoţii barbari, să cadă la învoială, să afle preţul sprijinului lor. Dacă Ishido îi are, într adevăr, pe Onoshi şi Kiyama de partea lui – şi toţi daimyo creştini i ar urma pe aceştia doi, dacă ei s ar uni – atunci sunt singur, gândi. Atunci nu mi mai rămâne decât o singură cale: "Cer de Purpură".

— Am să l vizitez pe seniorul Kiyama poimâine, spuse, stabilind un termen.

— Dar molipsirea? Senior Toranaga, nu mi aş ierta niciodată dacă ţi s ar întâmpla ceva cât timp te afli aici, în Osaka. Eşti oaspetele nostru, în grija mea. Trebuie să stărui să nu te duci.

— Poţi să stai liniştit, senior Ishido, boala molipsitoare ce o să mă răpună pe mine nu s a născut încă, neh? Ai uitat prezicerea ghicitorului?

Când, în urmă cu şase ani, venise la Taiko solia chineză să pună capăt războiului chino coreano japonez, printre ei fusese şi un astrolog vestit. Acest chinez prezisese multe lucruri care, cu timpul, se adeveriseră. La unul dintre ospeţele neînchiputi de bogate ale lui Taiko, acesta îi ceruse ghicitorului să prezică moartea câtorva dintre sfetnicii lui. Astrologul spusese că Toranaga avea să moară de sabie pe la mijlocul vieţii; Ishido, faimosul cuceritor al Coreei – sau Pământul Ales, cum îi spuneau chinezii acestei ţări – avea să moară în putere, dar bătrân, cu picioarele bine înfipte în pământ, fiind cel mai faimos bărbat al vremii sale. Taiko însuşi avea să moară în patul lui, de bătrâneţe, respectat şi venerat, lăsând un fiu sănătos care să i urmeze. Aceasta îl mulţumise atât de mult pe Taiko, care pe atunci încă n avea copii, încât hotărâse să lase solia să meargă în China şi să nu i ucidă aşa cum plănuise, pentru neobrăzările lor de mai înainte. În loc să negocieze pacea, aşa cum se aşteptase Taiko, împăratul chinez, prin solii săi, se oferise doar "să l învestească rege al ţării Wa", aşa cum numeau chinezii Japonia. Aşa că el îi trimisese acasă vii, şi nu în cutiile micuţe ce fuseseră deja pregătite pentru ei, şi pornise iar războiul împotriva Coreei şi Chinei.

— Nu, senior Toranaga, n am uitat, spuse Ishido amintindu şi foarte bine. Dar boala molipsitoare poate fi neplăcută. De ce să nu te simţi bine? Ai putea să iei sifilisul, ca fiul tău Noboru, te rog să mă ierţi, sau să ajungi lepros, ca seniorul Onoshi. El e încă tânăr, dar suferă. O, da, suferă.

Pentru moment Toranaga fu descumpănit. El ştia prea bine ravagiile pe care le făceau ambele boli. Noboru, fiul lui cel mai mare, luase sifilisul chinezesc când avea şaptesprezece ani – acum zece ani – şi toate leacurile doctorilor japonezi, chinezi, coreeni şi creştini nu izbutiseră să i uşureze boala, care deja îi mâncase faţa, dar n avea să l omoare. Dacă o s ajung atotputernic, îşi promise Toranaga, poate că am să izbutesc să stăpânesc boala asta. Vine ea într adevăr de la femei? Cum o iau femeile? Cum poate fi vindecată? Bietul Noboru, gândi Toranaga. Dacă n ai fi avut sifilis, tu ai fi fost moştenitorul meu, pentru că eşti un soldat strălucit, un administrator mai bun decât Sudara şi foarte şiret. Pesemne că ai făcut multe lucruri rele într o viaţă trecută ca să trebuiască să înduri atâtea în asta.

— Pe bunul zeu Buddha, n aş dori o pe nici una dintre ele nimănui, spuse.

— Şi eu zic la fel, spuse Ishido, fiind convins că Toranaga i le ar fi menit lui pe amândouă, dacă i ar fi stat în putere. Se înclină din nou şi plecă.

Toranaga sparse tăcerea:

— Ei bine?

Hiro matsu spuse:

— Dacă rămâi sau pleci acum, e totuna – adică o nenorocire, pentru că ai fost trădat şi eşti singur, alteţă. Dacă rămâi pentru adunare – n o să fie înainte de o săptămână – Ishido are să şi strângă legiunile în jurul Osakăi şi n ai să scapi niciodată, orice i s ar întâmpla doamnei Ochiba în Yedo. E limpede că Ishido e hotărât să o piardă pe ea, ca să pună mâna pe tine. Vezi bine că cineva te a trădat şi că cei patru regenţi vor lua o hotărâre împotriva ta. Patru voturi contra unu în Consiliu înseamnă osândirea ta. Dacă pleci, ei tot or să dea ordinele pe care le doreşte Ishido. Eşti obligat să te supui hotărârii de patru la unu. Ai jurat s o faci. Nu poţi să ţi calci jurământul de regent.

— Asa i.

Se lăsă tăcerea.

Hiro matsu aştepta cu nelinişte crescândă:

— Ce ai de gând să faci?

— Mai întâi am de gând să înot, spuse Toranaga cu o uimitoare voie bună. Apoi am să l văd pe barbar.
***
Femeia trecea păşind uşor prin grădina din faţa încăperilor lui Toranaga, către coliba mică, acoperită cu paie, atât de încântător aşezată într un crâng de arţari. Chimonoul de mătase şi obi ul erau cele mai simple şi totuşi cele mai elegante din câte le puteau face cei mai vestiţi meşteri din China. Purta părul după ultima modă din Kyoto, strâns sus în creştet şi prins cu ace lungi, de argint. O umbrelă colorată îi apăra pielea foarte fină. Era micuţă, doar de cinci picioare înălţime, dar desăvârşit proporţionată. În jurul gâtului avea un lănţişor fin de aur şi atârnat de el, un mic crucifix din acelaşi metal.

Kiri aştepta în veranda colibei. Se aşezase greoaie la umbră, fesele revărsându i se peste pernă şi privea femeia care se apropia păşind pe dalele de piatră, atât de meşteşugit aşezate printre brazdele de muşchi, încât păreau să fi crescut acolo.

— Eşti mai frumoasă ca oricând, mai tânără ca oricând, Toda Mariko san, spuse Kiri fără pizmă, întorcându i plecăciunea.

— Aş vrea să fie adevărat, Kiritsubo san, răspunse Mariko zâmbind. Se aşeză în genunchi pe o pernă, aranjându şi, cu mişcări fireşti, poalele chimonoului.

— E adevărat. Când ne am întâlnit noi ultima oară? Acum doi trei ani? Nu te ai schimbat câtuşi de puţin în douăzeci de ani. Trebuie să fie aproape douăzeci de ani de când ne am cunoscut. Îţi aminteşti? A fost la o petrecere dată de seniorul Goroda. Tu aveai paisprezece ani, erai măritată şi fără asemănare.

— Şi speriată.

— Nu, nu tu. Nici vorbă de speriată.

— A fost acum şaisprezece ani, Kiritsubo san, nu douăzeci. Da, îmi amintesc foarte bine.

Prea bine, gândi mâhnită. A fost ziua când fratele meu mi a spus în taină că el bănuia că veneratul nostru tată hotărâse să se răzbune pe seniorul său, dictatorul Goroda, că avea de gând să l asasineze. Pe stăpânul său de drept!

O, da, Kiri san, îmi amintesc ziua aceea şi anul acela şi ora aceea. A fost începutul tuturor nenorocirilor. N am recunoscut niciodată faţă de nimeni că am ştiut ce avea să se ntâmple, înainte de a se fi întâmplat. Nu mi  am prevenit niciodată soţul, sau pe Hiro matsu, tatăl lui – amândoi vasali credincioşi ai dictatorului – că trădarea fusese pusă la cale de unul dintre cei mai mari generali ai lui. Ba mai rău, nu l am prevenit pe Goroda, seniorul meu. Aşa că nu mi am îndeplinit îndatoririle faţă de stăpânul meu, faţă de soţul meu şi faţă de familia lui, care, prin căsătorie, este singura mea familie. O, Doamne, iartă mi păcatul, ajută mă să mă izbăvesc. Am păstrat tăcere ca să mi apăr preaiubitul tată, care întina onoarea a o mie de ani. O, Doamne, mântuieşte această păcătoasă de osânda veşnică...

— Era acum şaisprezece ani, spuse Mariko senină.

— În anul acela purtam în pântece copilul stăpânului Toranaga, spuse Kiri şi gândi: Dacă seniorul Goroda n ar fi fost trădat mişeleşte şi omorât de tatăl tău, stăpânul meu Toranaga n ar fi trebuit niciodată să poarte bătălia de la Nagakude şi eu n aş fi răcit acolo şi nu mi aş fi pierdut copilul. Poate, îşi zise. Sau poate că nu. N a fost decât karma, karma mea, orice s a întâmplat, neh? O, Mariko san, spuse fără răutate, asta a fost cu atâta vreme în urmă că pare aproape ca ntr o altă viaţă. Dar pe tine nu te au atins anii. De ce n am şi eu chipul tău, părul tău frumos şi mersul tău graţios? Kiri râse. Răspunsul e simplu: Pentru că mănânc prea mult!

— Ce contează? Te bucuri de preţuirea seniorului Toranaga, neh? Aşa că ţi e viaţa împlinită. Eşti înţeleaptă, blândă, sănătoasă şi fericită în sufletul tău.

— Ar fi bine să fiu subţire, şi totuşi să pot mânca, şi să mă bucur şi de bunăvoinţa lui, spuse Kiri. Dar tu? Tu nu eşti fericită în sufletul tău?

— Eu nu sunt decât o unealtă pentru stăpânul meu, Buntaro, de care să se foloseacă. Dacă stăpânul, soţul meu, e fericit, atunci, binenţeles, şi eu sunt fericită. Plăcerea lui e şi plăcerea mea. Aşa cum e şi la tine, spuse Mariko.

— Da. Dar nu la fel.

Kiri îşi mişca evantaiul, mătasea aurie reflectând soarele după amiezii. Sunt aşa de fericită că nu sunt în locul tău, Mariko, cu toată frumuseţea, strălucirea, curajul şi învăţătura ta. Nu! Eu n aş putea îndura să fiu măritată cu bărbatul acela urât, nesuferit, trufaş, violent, nici măcar o singură zi, ce să mai vorbim de şaptesprezece ani. E atât de diferit de tatăl lui, seniorul Hiro matsu. Da, el e un om minunat. Dar Buntaro? Cum de au taţii fii atât de îngrozitori? Aş vrea să am un fiu, o, cât aş vrea! Dar tu, Mariko, cum ai îdurat purtările lui atât de urâte toţi aceşti ani? Cum ai putut îndura atât? Pare cu neputinţă să nu fi lăsat nici o urmă pe faţa ta sau în sufletul tău.

— Eşti o femeie nemaipomenită, Toda Buntaro Mariko san.

— Mulţumesc, Kiritsubo Toshiko san. O, Kiri san, mă bucur atât de mult că te văd.

— Şi eu. Ce face fiul tău?

— Minunat – minunat – minunat. Saruji are cincisprezece ani, poţi să ţi închipui? E înalt şi puternic, exact ca şi tatăl său, iar stăpânul Hiro matsu i a dăruit lui Saruji o feudă doar a lui şi el – ştiai c o să se nsoare?

— Nu, cu cine?

— Ea e nepoata seniorului Kiyama. Stăpânul Toranaga a aranjat totul atât de bine. O căsătorie foarte potrivită pentru familia noastră. Aş vrea doar ca fata să fie... să fie mai atentă cu fiul meu, mai demnă de el. Ştii că ea... Mariko râse, puţin ruşinată. Poftim, sunt ca o soacră, cum sunt toate de când e lumea. Dar cred c ai să mi dai dreptate, ea într adevăr nu e încă pregătită.

— O să ai timp să faci tu asta.

— O, nădăjduiesc că da. Sunt norocoasă că n am o soacră. Nu ştiu ce aş face.

— Ai încânta o şi ai struni o, aşa cum îţi struneşti toată gospodăria, neh?

— Ei, aş vrea să fie aşa. Mâinile lui Mariko zăceau nemişcate în poală. Privea o libelulă care se oprise pentru o clipă şi îşi luă apoi zborul. Soţul meu mi a poruncit să vin aici. Seniorul Toranaga doreşte să mă vadă?

— Da. Vrea să i slujeşti de tălmaci.

Mariko era uimită.

— Cu cine?

— Cu noul barbar.

— O! Dar ce i cu părintele Tsukku san? E bolnav?

— Nu. Kiri se juca cu evantaiul. Cred că nu ne rămâne decât să ne mirăm de ce stăpânul Toranaga te vrea pe tine aici şi nu pe preot, ca la prima întâlnire. De ce trebuie, Mariko san, ca noi să ne îngrijim de toţi banii, să plătim toate cheltuielile, să instruim servitorii, să cumpărăm toată hrana şi toate bunurile din gospodărie – şi de cele mai multe ori chiar şi haine pentru stăpânii noştri – când ei nu ne spun, de fapt, nimic, nu?

— Poate că pentru asta avem intuiţia.

— Pesemne că da. Privirea lui Kiri era cumpănită şi prietenoasă. Dar aş înclina să cred că asta are să fie o treabă foarte secretă. Aşa că tu ai să juri pe Dumnezeul tău creştin că n ai să spui absolut nimic despre această întâlnire. Nimănui.

Ziua păru să si piardă culoare.

— Bineînţeles, spuse Mariko stânjenită

Înţelegea foarte limpede că Kiri vroia să spună că nu trebuia să zică nimic soţului ei, sau tatălui acestuia, sau confesorului ei. Cum soţul îi poruncise să vină aici, desigur la cererea seniorului Toranaga, datoria faţă de suveranul ei, Toranaga, stătea mai presus de datoria faţă de soţul ei. Dar faţă de confesor? Putea ea să nu i spună acestuia nimic? şi de ce era ea tălmaciul şi nu părintele Tsukku san? Înţelese că, din nou, împotriva voinţei ei, era amestecată în acea intrigă politică care i amărâse viaţa, şi dori încă o dată ca familia ei să nu fi fost veche şi Fujimoto, iar ea să nu se fi născut cu darul acesta, care i îngăduise să înveţe limbi aproape de neînţeles – portugheza şi latina – sau să nu se fi născut deloc. Dar atunci, gândi, nu mi aş fi văzut niciodată fiul, n aş fi aflat despre Copilul Iisus sau Adevărul Său, sau despre viaţa veşnică.

Asta i karma ta, Mariko, îşi spuse tristă, doar karma.

— Foarte bine, Kiri san. Apoi adăugă cuprinsă de presimţiri negre: Jur pe Dumnezeul meu că n am să dezvălui nimic din cele spuse azi aici sau oricând şi am să tălmăcesc pentru suveranul meu.

— Şi îmi închipui că ar trebui să nu ţii seama de unele din simţămintele tale şi să tălmăceşti exact ce se spune. Acest nou barbar e ciudat şi spune lucruri ciudate. Sunt sigură că stăpânul meu te a ales pe tine, din toţi ceilalţi, pentru anume pricini.

— Aparţin seniorului Toranaga, care face cu mine ceea ce doreşte. Nu trebuie să se teamă niciodată de credinţa mea.

— N a fost niciodată pusă la îndoială, doamnă. N am avut nici un gând rău.

Începu o ploaie de primăvară şi presără cu stropi petalele, muşchiul şi frunzele. Trecu repede, lăsând şi mai multă frumuseţe în urmă.

— Ţi aş cere o favoare, Mariko san. Te rog, ai putea să ţi pui crucifixul sub chimonou?

Degetele lui Mariko ţâşniră protectoare spre el.

— De ce? Seniorul Toranaga nu s a împotrivit niciodată creştinării mele, nici stăpânul Hiro matsu, capul clanului meu! Soţul meu mi a... soţul meu îmi îngăduie să l păstrez şi să l port.

— Da. Dar crucifixurile îl scot din minţi pe acest barbar şi stăpânul meu, Toranaga, nu l vrea ieşit din minţi, îl vrea liniştit.

***
Blackthorne nu văzuse niciodată o persoană atât de micuţă.

— Konnichi wa, spuse. Konnichi, Toranaga sama. Se înclină, ca un curtean, dădu din cap spre băiatul care îl privea cu ochii mari, îngenunchiat lângă Toranaga, şi spre femeia grasă, care stătea în spatele lui. Se aflau cu toţii în veranda ce înconjura coliba cea mică. Avea o singură încăpere pe potrivă de mică cu paravane rustice, cu bârne cioplite şi acoperiş de paie şi o bucătărie în spate. Era aşezată pe piloni de lemn, înălţându se cam la un picior deasupra unui covor de nisip alb, imaculat. Era o casă pentru ceremonialul cha no yu, construită cu mari cheltuieli, cu materiale rare, anume pentru acest scop, deşi uneori, pentru că aceste case erau izolate, în luminişuri de pădure, erau folosite pentru întâlniri şi convorbiri tainice.

Blackthorne îşi strânse chimonoul în jurul său şi se aşeză pe o pernă ce fusese pusă jos, pe nisip, în faţa lor.

— Gomen nasai, Toranaga sama, nihon go ga hana semasen. Tsuyuku go imasu ka?

— Sunt tălmaciul domniei tale, senhor, spuse imediat Mariko, într o portugheză aproape fără cusur. Dar vorbeşti japoneza?

— Nu, senhorita, doar câteva cuvinte sau expresii, răspunse Black­thorne luat prin surprindere.

El se aşteptase ca părintele Alvito să traducă, iar Toranaga să fie însoţit de samurai şi poate de Yabu. Dar nu era nici un samurai prin apropiere, deşi mulţi încercuiau grădina.

— Stăpânul meu, Toranaga, vrea să ştie de unde... mai întâi, poate, ar trebui să vă ntreb dacă preferaţi să vorbim în latină?

— Cum doriţi, senhorita.

Ca orice om instruit, Blackthorne ştia să scrie, să citească şi să vorbească în latină, pentru că latina era singura limbă de studiu în întreaga lume civilizată.

Cine e femeia asta? De unde a învăţat o portugheză atât de bună? Şi latina! Unde altundeva decât la iezuiţi, gândi. Într una din şcolile lor. O, ei sunt atât de deştepţi! Primul lucru pe care îl fac e să ridice o şcoală.

Nu erau decât şaptezeci de ani de când Ignatius Loyola înfiinţase Ordinul lui Isus şi acum şcolile lor, cele mai bune din întreaga creştinătate, erau răspândite în întreaga lume şi influenţa lor ridicase sau doborâse regi. Papa pleca urechea la spusele lor. Opriseră valul Reformei şi recâştiga teritorii imense pentru biserica lor.

— Atunci o să vorbim în portugheză, spuse ea. Stăpânul meu doreşte să ştie de unde ai învăţat "cele câteva cuvinte şi expresii" în limba noastră?

— În închisoare era un călugăr, senhorita, un călugăr franciscan şi el m a învăţat. Lucruri ca mâncare, prieten, baie, pleacă, vino, adevărat, fals, aici, acolo, eu, tu, te rog, mulţumesc, vreau, nu vreau, prizonier, da, nu şi aşa mai departe. E doar un început, din păcate. Aţi vrea să i spuneţi seniorului Toranaga că acum sunt mai bine pregătit să răspund întrebărilor sale, să i fiu de folos şi sfnt mai mult decât bucuros că am ieşit din închisoare. Şi pentru asta îi mulţumesc.

Blackthorne o privi răsucindu se şi tălmăcindu i lui Toranaga. Ştia că va trebui să vorbească simplu, de preferat în fraze scurte şi să fie atent, pentru că, spre deosebire de preot, care tălmăcea în acelaşi timp, această femeie aştepta până ce el termina, apoi dădea un rezumat sau o versiune a ceea ce se spusese – obişnuita problemă a tuturor tălmacilor, cu excepţia celor foarte buni, deşi, cum făcea iezuitul, chiar şi ei lăsau, cu sau fără voie, ca propriile lor personalităţi să influenţeze cele traduse. Baia, masajul, mâncarea şi cele două ore de somn îl refăcuseră mult. Slugile de la baie, toate femei bine clădite şi puternice, îl frecaseră cu piatra şi i săpuniseră părul, împletindu i l într o coadă îngrijită, iar bărbierul îi potrivise barba. I se dăduse o fâşie de pânză pentru pus în jurul şoldurilor, chimonou, brâu, şosete tabi, toate curate şi saboţi în curele. Aşternuturile pe care dormise fuseseră deosebit de curate, ca de altfel şi camera. Totul păruse un vis şi, trezindu se din somnul fără vise, se întrebase, pentru o clipă, care era visul: acesta sau închisoarea.

Aşteptase nerăbdător, sperând că va fi dus iarăşi la Toranaga, plănuind ce să spună şi ce să dezvăluie, cum să l întreacă în şiretenie pe părintele Alvito şi cum să l domine. Pe el şi pe Toranaga. Pentru că era încredinţat, după cele spuse de fratele Domingo despre politica şi negoţul portughezilor şi japonezilor, că acum putea să l ajute pe Toranaga, care, în schimb, putea să i dea cu uşurinţă bogăţiile pe care le căuta

Şi acum, fără nici un preot cu care să lupte, se simţea şi mai plin de încredere. Am nevoie doar de puţin noroc şi răbdare.

Toranaga asculta concentrat tălmaciul ca o păpuşă.

Blackthorne gândea: aş putea s o ridic cu o singură mână şi, dacă i aş cuprinde mijlocul cu palmele, degetele mi s ar atinge. Ce vârstă să aibă, oare? E desăvârşită! Măritată? Nici o verighetă. A, asta i inter­esant. Nu poartă bijuterii de nici un fel. Afară doar de acele de argint din păr. Şi nici cealaltă femeie, cea grasă.

Îşi sctoci memoria. Nici celelalte două femei din sat nu avuseseră vreo bijuterie şi nu văzuse nici una la nimeni din casa lui Mura. De ce?

Şi cine e femeia grasă? Nevasta lui Toranaga? Sau dădaca băiatului? O fi flăcăul fiul lui Toranaga? Sau nepotul, poate? Fratele Domingo spusese că japonezii au o singură soţie, dar legea le îngăduie să ţină în casă oricâte concubine – ţiitoare – vor.

Să fie tălmaciul concubina lui Toranaga?

Cum o fi să ai astfel de femeie în pat? Mi ar fi teamă să n o zdrobesc. Nu, nu cred. Sunt şi în Anglia femei aproape tot atât de firave. Dar nu ca ea.

Băiatul era mărunt, ţeapăn, cu ochi rotunzi, iar părul negru îi era strâns într o coadă scurtă, fără să fie ras în creştet. Curiozitatea lui părea memăsurată.

Fără să se gândească, Blackthorne îi făcu cu ochiul. Băiatul tresări, apoi râse, o întrerupse pe Mariko, îl arătă cu degetul şi vorbi. Toţi îl ascultară îngăduitori şi nimeni nu încercă să l oprească. Când termină, Toranaga vorbi scurt către Blackthorne.

— Seniorul Toranaga întreabă de ce ai făcut asta, senhor?

— O, doar ca să l fac să râdă pe flăcău. E un copil ca toţi copiii şi copiii din ţara mea de obicei râd dacă le fac aşa. Fiul meu trebuie să aibă anii lui acum. Fiul meu are şapte ani.

— Moştenitorul are şapte, spuse Mariko după o pauză, apoi tălmăci ce spuse el.

— Moştenitor? Asta înseamnă că băiatul e unicul fiu al seniorului Toranaga? întrebă Blackthorne.

— Seniorul Toranaga mi a poruncit să spun că, pentru moment, trebuie, te rog, să răspunzi doar la întrebări. Apoi adăugă: Sunt sigură, căpitane pilot Blackthorne, că, dacă ai răbdare, ţi se va oferi prilejul să întrebi orice doreşti, mai târziu.

— Foarte bine.

— Pentru că numele dumitale, senhor, e foarte greu de pronunţat, limba noastră neavând sunetele necesare, pot să folosesc – pentru seniorul Toranaga – numele japonez, Anjin san?

— Desigur.

Blackthorne voia s o întrebe numele ei, dar îşi aminti ce i spusese şi şi impuse încă o dată că trebuie să aibă răbdare.

— Mulţumesc. Stăpânul meu întreabă, mai ai alţi copii?

— O fiică. S a născut chiar înainte de a pleca eu de acasă, din Anglia. Aşa că ea are acum aproape doi ani.

— Ai o soţie sau mai multe?

— Una. Aşa e obiceiul la noi. La fel ca la portughezi şi spanioli. Noi nu avem concubine – concubine oficiale.

— Aceasta e prima dumitale soţie, senhor?

— Da.

— Te rog, ce vârstă ai?

— Treizeci şi şase.

— Unde locuieşti, în Anglia?

— În marginea Chathamului. E un port mic, lângă Londra.

— Londra este principalul vostru oraş?

— Da.

— El întreabă, ce limbi vorbiţi?

— Engleza, portugheza, spaniola, olandeza şi, bineînţeles, latina.

— Ce e "olandeza"?

— E o limbă vorbită în Europa, în Olanda. E foarte asemănătoare cu germana.

Ea se încruntă.

— Olandeza e o limbă păgână? La fel şi germana?

— Amândouă sunt ţări necatolice, răspunse el cu grijă.

— Iartă mă, nu e acelaşi lucru cu păgân?

— Nu, senhorita. Creştinismul e împărţit în două religii foarte deosebite: catolică şi protestantă. Sunt două variante ale creştinis­mului. Secta din Japonia e catolică. În momentul de faţă cele două religii se duşmănesc. Observă uimirea ei şi nemulţumirea crescândă a lui Toranaga, pentru că fusese lăsat în afara conversaţiei. Fii atent, îşi spuse. Ea cu siguranţă e catolică. Treci la lucruri concrete. Şi fii cât mai simplu.

— Poate că seniorul Toranaga nu doreşte să vorbim despre religie, senhorita, mai ales că lucrul acesta a fost în parte lămurit la prima noastră întâlnire.

— Eşti creştin protestant?

— Da.

— Şi creştinii catolici îţi sunt duşmani?

— Cei mai mulţi m ar considera eretic şi duşmanul lor, da.

Ea şovăi, se întoarse spre Toranaga şi vorbi îndelung.

Erau multe străji de jur împrejurul grădinii. Toate erau destul de departe şi toate în uniforme maro. Apoi Blackthorne observă zece în uniforme gri, aşezate într un grup ordonat la umbră, toţi cu ochii asupra băiatului. Ce să nsemne asta? se întrebă.

Toranaga îi puse o mulţime de întrebări lui Mariko, apoi i se adresă direct lui Blackthorne.

— Stăpânul meu doreşte să ştie despre dumneata şi familia dumi­tale, începu Mariko. Despre ţara dumitale, despre regina ei şi ocârmuirea dinainte, datini, obiceiuri şi istorie. La fel şi despre toate celelalte ţări, în mod deosebit, Portugalia şi Spania. Totul despre lumea în care trăieşti. Despre navele voastre, arme, hrană, negoţ. Despre luptele şi războaiele voastre şi cum se conduce o navă şi cum ai condus dumneata nava şi ce s a întâmplat în această călătorie. Vrea să înţeleagă... iartă mă, de ce râzi?