James Clavell

Naga se înclină şi se îndepărtă alb la faţă. Apoi Toranaga reveni către Hiro matsu, la fel de aspru:

— Măreşte de patru ori numărul străjilor mele. Amână vânătoarea de azi şi de mâine. Îndată după întâlnirea regenţilor părăsesc Osaka. Ai să faci toate pregătirile, iar până atunci, voi sta aici. Nu voi vedea pe nimeni nechemat. Pe nimeni.

Le făcu cu mâna un semn mânios să plece.

— Puteţi pleca, toţi. Hiro matsu, tu rămâi.

Camera se golf. Hiro matsu era bucuros că umilirea lui avea să fie fără martori, căci dintre toţi, el, comandantul gărzii personale, era cel mai vinovat.

— N am nici o scuză, stăpâne. Nici una.

Toranaga era pierdut în gânduri. Nici o supărare nu i se mai citea acum pe chip.

— Dacă ai vrea să cumperi serviciile celor din Amida Tong, cum i ai găsi? Cum ai ajunge la ei?

— Nu ştiu, stăpâne.

— Cine ar putea şti?

— Kasigi Yabu.

Toranaga privi afară prin ambrazură. Către răsărit gene din lumina zorilor se amestecau cu întunericul nopţii.

— Adu l aici în zori.

— Crezi că are vreun amestec?

Toranaga nu răspunse, ci se întoarse iar la gândurile lui.

În cele din urmă, bătrânii soldat nu mai putu îndura tăcerea:

— Te rog, stăpâne, lasă mă să dispar din faţa ochilor tăi. Mi e atât de ruşine de greşala noastră...

— E aproape cu neputinţă să prevezi o asemenea încercare, spuse Toranaga.

— Da. Dar noi trebuia să l fi prins afară, nu aici în preajma ta.

— Aşa e. Dar nu te fac pe tine răspunzător.

— Eu mă simt răspunzător. E ceva ce trebuie să ţi spun, stăpâne, pentru că eu răspund de siguranţa ta până te întorci la Yedo. Vor mai fi şi alte încercări asupra ta şi toate iscoadele noastre ne vestesc mişcări mari de trupe. Ishido îşi adună armată.

— Da, spuse Toranaga nepăsător. După Yabu vreau să l văd pe Tsukku san, apoi pe Mariko san. Dublează străjile lui Anjin san.

— Mesajele venite aseară spun că seniorul Onosbi are o sută de mii de oameni care i întăresc fortificaţiile din Kyushu, spuse Hiro­matsu, frământat de nelinişte pentru securitatea lui Toranaga.

— Am să l întreb despre asta când ne întâlnim.

Hiro matsu îşi ieşi din fire:

— Nu te înţeleg deloc. Trebuie să ţi spun că rişti totul prosteşte. Da, prosteşte. Nu mi pasă dacă mi iei capul pentru că ţi o spun, dar ăsta i adevărul. Dacă Kiyama şi Onoshi votează cu Ishido, ai să fii acuzat de trădare! Eşti un om mort – ai riscat tot venind aici şi ai pierdut! Scapă cât mai poţi. Cel puţin o să ai capul pe umeri!

— Nu sunt în primejdie, încă.

— Atacul din noaptea asta nu înseamnă nimic pentru tine? Dacă nu ţi ai fi schimbat din nou camera, ai fi fost mort acum.

— Da, poate, dar probabil că nu, spuse Toranaga. În noaptea asta s au aflat multe străji în faţa uşilor mele, şi la fel în noaptea trecută. Şi în noaptea asta ai fost şi tu de pază. Nici un asasin n ar fi putut să ajungă lângă mine. Nici chiar acesta, care era atât de bine pregătit. A ştiut drumul, chiar şi parola, neh? Kiri san spune că l a auzit folosind o. Aşa că eu cred că ştia şi în ce cameră mă aflam. Nu eu eram prada. Era Anjin san.

— Barbarul?

— Da.

Toranaga bănuise că vor mai fi şi alte primejdii pentru barbar, după dezvăluirile extraordinare din dimineaţa asta. Era limpede că Anjin san era prea primejdios pentru unii ca să fie lăsat în viaţă. Dar nu i trecuse niciodată prin cap că avea să fie pus la cale un atac în încăperile sale şi încă atât de repede. Cine mă trădează? Îndepărtă gândul unei scăpări din partea lui Kiri sau a lui Mariko. Dar grădinile şi castelele au întotdeauna locuri tainice pentru iscodit. Mă aflu în inima întăriturilor duşmanului şi, acolo unde eu am o iscoadă, Ishido – şi ceilalţi – vor avea douăzeci. Pesemne c a fost doar o iscoadă.

— Dublează gărzile lui Anjin san. Preţuieşte cât zece mii de oameni pentru mine.

După ce, de dimineaţă, doamna Yodoko plecase, el se întorsese în grădina Casei de Ceai şi băgase imediat de seamă ochii febrili ai lui Anjin san, şi cât de slăbit şi istovit era. Aşa că şi stăpânise propria i nerăbdare şi nevoia aproape covârşitoare de a cerceta şi mai adânc şi l lăsase să plece spunând că aveau să continue a doua zi. Anjin san fusese dat în grija lui Kiri, cu instrucţiuni de a i aduce un doctor, de a l întrema, de a i pregăti mâncare de a barbarilor, dacă vroia, şi chiar de a i se da camera de dormit pe care însuşi Toranaga o folosea mai toate nopţile. "Dă i orice crezi că e necesar, Kiri san", îi spusese între patru ochi. "Am nevoie de el pe deplin întremat, foarte repede, şi la minte şi la trup."

Apoi Anjin san îl rugase să l elibereze pe călugăr din temniţă, căci omul era bătrân şi bolnav. Îi răspunse c o să se gândească la asta şi l lăsase să plece mulţumindu i, fără să i spună că poruncise deja unui samurai să se ducă deîndată la temniţă şi să l aducă pe acest călugăr, care era pesemne tot atât de preţios, atât pentru el cât şi pentru Ishido.

Toranaga ştia de mult timp despre preot, că era spaniol şi ostil portughezilor. Dar omul fusese pus acolo din porunca lui Taiko, aşa că era prizonierul lui Taiko, iar el, Toranaga, nu avea nici un drept asupra nimănui din Osaka. Îl trimisese cu bună ştiinţă pe Anjin san în temniţa aceea, nu numai ca să se prefacă faţă de Ishido că străinul nu preţuia nimic, dar şi în speranţa că pilotul ar fi putut să scoată ceva de la călugăr.

Prima încercare stângace asupra vieţii lui Anjin san, în celulă, fusese dejucată şi imediat se alcătuise în jurul său o pavăză protec­toare. Toranaga îl răsplătise pe vasalul şi iscoada lui, Minikui, un kaga purtător de palanchin, scoţându l de acolo şi dăruindu i patru palanchine şi dreptul ereditar de a folosi din şoseaua Tokaido – marea arteră ce unea Yedo de Osaka – porţiunea cuprinsă între A Doua şi A Treia Oprire, care se găsea pe domeniile lui, lângă Yedo, şi l trimisese pe ascuns din Osaka din prima zi. În zilele următoare, celelalte iscoade ale lui trimiseseră ştiri cum că cei doi erau acum prieteni, călugărul vorbind şi Anjin san punând întrebări şi ascultând. Faptul că şi Ishido avea pesemne iscoade în celulă nu l deranja. Anjin san era apărat şi în siguranţă. Apoi, pe neaşteptate, Ishido, încercase să l răpească.

Toranaga îşi aminti cât îi înveselise, pe el şi pe Hiro matsu, plănuirea unei ambuscade imediate – "bandiţii ronini" fiind unul dintre grupurile mici, izolate, din proprii lui samurai, care fuseseră aduşi în taină în Osaka şi în împrejurimi – şi aranjând delicata trecere pe acolo a lui Yabu, în acelaşi timp. Acesta, nebănuind nimic, îl "salvase". Chicotiseră amândoi, ştiind că, încă o dată, se folosiseră de Yabu, ca de o păpuşă, ca să l dea pe Ishido cu nasul în propria lui murdărie.

Totul mersese de minune. Până azi.

Astăzi samuraiul pe care l trimisese să l aducă pe călugăr se întorsese cu mâinile goale. "Preotul e mort", raportase omul. "Când i s a strigat numele n a ieşit, stăpâne. Am mers înăuntru să l aduc, dar era mort. Întemniţaţii din jur au spus că, atunci când îi fusese strigat numele, el se prăbuşise. Când l am întors, era mort. Cer iertare, stăpâne, m aţi trimis după el şi eu nu v am îndeplinit porunca. Văzând că era un barbar, nu ştiam dacă i vroiaţi numai capul sau şi trupul, aşa că am adus trupul cu cap cu tot. Unii dintre criminalii din preajmă spuneau că el i a creştinat. Vroiau să i păstreze cadavrul şi au încercat s o facă, aşa că am omorât câţiva şi l am adus. Pute şi colcăie de viermi, dar e în curte, alteţă."

De ce a murit călugărul? se întrebă din nou Toranaga. Apoi îl văzu pe Hiro matsu privindu l întrebător.

— Da?

— Am întrebat cine l ar vrea pe pilot mort?

— Creştinii.
***
Kasigi Yabu îl urma pe Hiro matsu de a lungul coridorului, simţindu se minunat în zori. Briza purta cu ea o aromă plăcută, sărată, amintindu i de Mishima, oraşul lui. Era bucuros că, în cele din urmă, avea să l vadă pe Toranaga şi că aşteptarea luase sfârşit. Se îmbăiase şi şi alesese cu grijă îmbrăcămintea. Scrisese câte o ultimă scrisoare soţiei şi mamei sale, şi pecetluise ultimul testament, în caz că întâlnirea se întorcea împotriva lui. Astăzi purta sabia Murasama în teaca ei ce primise onorurile atâtor bătălii.

Dădură un alt colţ, apoi, pe neaşteptate, Hiro matsu deschise o uşă ferecată în fier şi l conduse în sus, pe treptele de piatră, în donjonul central din această parte a fortificaţiilor. Străjile erau numeroase şi Yabu simţi pericolul.

Scările urcau în spirală şi se terminau cu o redută uşor de apărat. Gărzile deschiseră uşa de fier. Ieşi afară pe parapet.

I s a spus lui Hiro matsu să mă arunce de aici sau mi se va porunci să sar? se întrebă netemător.

Spre surprinderea lui, Toranaga era acolo şi, de necrezut, se ridică să l întâmpine cu o politeţe binevoitoare, la care nu avea nici un drept să se aştepte. La urma urmelor Toranaga era seniorul Celor Opt Provincii, pe când el nu era decât senior de Izu. Pernele fuseseră aşezate cu grijă. Un ceainic era învelit într o fişie de mătase. O fată urâţică, cu faţa pătrată, îmbrăcată bogat, se înclină adânc. Se numea Sazuko şi era cea de a şaptea dintre concubinele oficiale ale lui Toranaga, cea mai tânără şi aflată în ultimele luni de sarcină.

— Ce plăcere să te văd, Kasigi Yabu san. Îmi pare aşa de rău că te am făcut să aştepţi.

Acum Yabu era sigur că Toranaga hotărâse să l lase fără cap, într un fel sau altul, pentru că de obicei duşmanul nu e niciodată mai politicos cu tine decât atunci când pune la cale, sau a pus deja, distrugerea ta. Îşi scoase amândouă săbiile, le aşeză cu grijă pe dalele de piatră şi se lăsă condus spre locul de onoare.

— M am gândit că ar fi interesant să privim revărsatul zorilor, Yabu san. Cred că de aici priveliştea e deosebita, chiar mai frumoasă decât cea de pe donjonul Moştenitorului, neh?

— Da, e minunată, spuse Yabu fără să stea pe gânduri, căci nu mai fusese niciodată atât de sus în castel. Era sigur acum că spusele lui Toranaga despre "Moştenitor" însemnau că negocierile lui secrete cu Ishido erau cunoscute. Sunt onorat că mi se îngăduie ca să mă bucur de ea alături de domnia voastră.

Sub ei se găsea oraşul adormit, portul şi către vest, insulele Awaji, apoi linia coastei coborând către est, unde lumina crescândă a răsăritului stropea norii cu pete purpurii.

— Aceasta este doamna mea, Sazuko. Sazuko, el e aliatul meu, faimosul daimyo Kasigi Yabu de Izu, care ne a adus barbarul şi nava cu comori!

Ea se înclină şi l felicită, se înclină şi el, iar ea i întoarse iarăşi plecăciunea. Ea i oferi lui Yabu prima ceaşcă de ceai, dar el, politicos, refuză onoarea, începând ritualul, şi o rugă să i o dea lui Toranaga, care refuză şi insistă ca el s o primească. În cele din urmă, continuând ritualul ca oaspete de onoare, se lăsă convins. Hiro matsu acceptă cea de a doua ceaşcă, degetele lui noduroase ţinând porţelanul cu greutate, pumnul celeilalte mâini strâns pe mânerul sabiei scoase din teacă şi aşezate în poală. Toranaga acceptă cea de a treia ceaşcă şi sorbi din cha, apoi se dăruiră cu toţii naturii şi priviră răsăritul soarelui. Sub cerul atât de tăcut.

Pescăruşii ţipară. Oraşul îşi făcu auzite zgomotele. Se născuse o zi.

Doamna Sazuko oftă, cu ochii umezi de lacrimi.

— La o asemenea înălţime şi privind o asemenea frumuseţe, mă simt ca o zeiţă, neh? E aşa de trist că s a sfârşit pentru totdeauna, alteţă. Nespus de trist, neh?

— Da, spuse Toranaga.

Când soarele se ridică deasupra orizontului, ea se înclină şi plecă. Spre surprinderea lui Yabu, plecară şi gărzile. Acum erau singuri. Doar ei trei.

— Am fost încântat să primesc darul tău, Yabu san. A fost foarte generos, întreaga navă şi tot ce e în ea, spuse Toranaga.

— Tot ce am vă aparţine, spuse Yabu, încă profund impresionat de revărsatul zorilor. Aş vrea să am mai mult timp, gândi. Ce elegant din partea lui Toranaga să facă asta! Să mi ofere o clipă de o asemenea măreţie! Mulţumesc pentru acest răsărit de soare!

— Da, spuse Toranaga. A fost rândul meu. Sunt încântat că ţi a plăcut darul meu, după cum şi mie mi a plăcut darul tău.

Se făcu tăcere.

— Yabu san, ce ştii despre Amida Tong?

— Doar ce ştie mai toată lumea: că este un fel de ordin secret de câte zece – grupuri de zece – o căpetenie şi niciodată mai mult de nouă oameni sub ascultarea lui – bărbaţi şi femei. Sunt legaţi prin cele mai sacre şi secrete jurăminte faţă de zeul Buddha Amida, Cel Ce Împarte Iubirea Eternă, întru supunere, castitate şi moarte; să şi petreacă viaţa pregătindu se să ajungă o armă perfectă pentru o singură ucidere; să omoare doar la ordinul căpeteniei şi, dacă nu reuşesc să ucidă per­soana aleasă – fie aceasta bărbat, femeie sau copil –, să şi ia viaţa imediat. Sunt nişte fanatici religioşi, siguri că se duc din această viaţă direct în împărăţia lui Buddha. Nici unul dintre ei n a fost prins vreodată viu. Yabu ştia despre încercarea de ucidere a lui Toranaga. Toată Osaka ştia deja şi mai ştia că seniorul de Kwanto, Cele Opt Provincii, se închisese în siguranţă, după ferecături de oţel. Ei omoară rar, taina e deplină. N ai sorţi de izbândă dacă ai vrea să te răzbuni pe ei fiindcă nimeni nu ştie cine sunt, unde locuiesc sau unde se pregătesc.

— Dacă ai vrea să le cumperi serviciile, cum ai face?

— Aş şopti o în trei locuri – Ia mânăstirea Heinan, la porţile altarului lui Amida şi la mânăstirea Johji. Până în zece zile, dacă eşti socotit un client de încredere, te vor căuta misiţi. Totul e atât de tainic şi pe ocolite încât, chiar dacă ai vrea să i trădezi sau să i prinzi, n ar fi cu putinţă niciodată. În cea de a zecea zi ei cer o sumă de bani, în argint, mărimea ei ţinând de persoana ce trebuie asasinată. Nu încape nici o tocmeală, plăteşti înainte ceea ce ţi cer. Ei îţi garantează doar că, în zece zile, unul dintre ei va încerca să omoare. Legenda spune că, dacă omorul izbuteşte, asasinul se întoarce la templu şi apoi, cu mare ceremonie, se sinucide după un ritual anume.

— Atunci crezi că n o să putem afla niciodată cine a plătit pentru atacul de astăzi?

— Nu.

— Crezi că va mai fi altul?

— Poate da. Poate nu. Ei fac învoiala pentru o singură încercare, o singură dată, neh? Dar ar fi înţelept să ţi sporeşti măsurile de siguranţă – printre samurai, cât şi printre femeile tale. Se spune că femeile Amida sunt pregătite să folosească otrava, precum şi pumnalul şi laţul.

— I ai folosit vreodată?

— Nu.

— Dar tatăl dumitale?

— Nu ştiu, nu cu siguranţă. Mi s a spus că Taiko i a cerut o dată să îi întâlnească.

— Atacul a izbutit?

— Orice a făcut Taiko a izbutit. Într un fel sau altul.

Yabu simţi pe cineva în spatele lui şi presupuse că trebuie să fie gărzile care se întorceau pe furiş. Măsură distanţa până la săbiile lui. Să încerc să l omor pe Toranaga? se întrebă iar. Hotărâsem că da şi acum nu ştiu. M am răzgândit. De ce?

— Cât ar trebui să le plăteşti pentru capul meu? îl întrebă Toranaga.

— Nu e destul argint în toată Asia să mă ispitească să i folosesc ca să facă asta.

— Altcineva cât ar trebui să plătească?

— Douăzeci de mii de koku... cincizeci de mii... o sută... poate mai mult, nu ştiu.

— Ai plăti o sută de mii de koku ca să ajungi Shogun? Stirpea ta se trage din familia Takashima, neh?

Yabu spuse cu mândrie:

— N aş plăti nimic. Banii sunt un gunoi, o jucărie pentru femei, sau pentru împuţiţii de negustori. Dar, dacă ar fi cu putinţă, ceea ce nu este, mi aş da viaţa mea, a nevestei, a mamei, şi a tot neamului, cu excepţia fiului meu, şi viaţa tuturor samurailor mei din Izu, cu toate femeile şi copiii lor, ca să fiu o singură zi Shogun.

— Şi ce ai da pentru cele Opt Provincii?

— Totul ca mai înainte, în afară de viaţa nevestei, a mamei şi a fiului meu.

— Dar pentru provincia Suruga?

— Nimic, spuse Yabu cu dispreţ. Ikawa Jikkyu nu valorează nimic. Dacă nu i iau capul, lui şi urmaşilor lui, în această viaţă, o voi face într alta. Mă piş pe el şi pe seminţia lui pentru zece mii de vieţi.

— Şi dacă ar fi ca eu să ţi l ofer? şi toată Suruga, poate şi cealaltă provincie, Totomi?

Brusc Yabu obosi să se tot joace de a şoarecele şi pisica şi de vorbăria despre Amida.

— Dacă aţi hotărât să mi luaţi capul, senior Toranaga, foarte bine, sunt pregătit. Vă mulţumesc pentru acest răsărit de soare. Dar nu doresc să întinez atâta eleganţă cu alte discuţii, aşa că să terminăm odată.

— Dar n am hotărât să ţi iau capul, Yabu san, spuse Toranaga. Ce te a făcut să ai un asemenea gând? ţi a otrăvit vreun duşman sufletul? Poate Ishido? Nu eşti aliatul meu favorit? Crezi că te aş fi primit aici fără gărzi, dacă te credeam duşman?

Yabu se întoarse încet. Se aşteptase să vadă în spatele lui samurai cu săbiile ridicate. Nu era nimeni. Privi înapoi spre Toranaga.

— Nu înţeleg.

— Te am adus aici ca să putem sta de vorbă între noi. Şi ca să privim zorile. Ai vrea să fii stăpânul provinciilor Izu, Suruga şi Totomi, dacă eu nu pierd acest război?

— Da. Foarte mult, spuse Yabu, simţind cum îi creşte speranţa.

— Ai deveni vasalul meu? M ai accepta ca seniorul tău după lege?

Yabu nu şovăi.

— Niciodată, spuse. Ca aliat, da. Conducător, da. Maimarele meu, întotdeauna, da. Viaţa mea şi tot ce am de partea domniei voastre, da. Dar Izu este al meu. Sunt daimyo de Izu şi niciodată nu voi lăsa altuia puterea asupra acestei provincii. Am făcut acest jurământ faţă de tatăl meu şi faţă de Taiko, care a reîntărit ca ereditară feuda noastră, întâi pentru tatăl meu, apoi pentru mine. Taiko a recunoscut Izu ca fiind al meu şi al urmaşilor mei, pentru totdeauna. El a fost seniorul nostru şi eu am jurat să nu am niciodată altul până ce Moştenitorul lui nu devine major.

Hiro matsu răsuci uşor sabia în mână. De ce nu mă lasă Toranaga să termin cu el, o dată pentru totdeauna? Ne am înţeles doar. De ce toată vorbăria asta obositoare? Mă doare tot corpul, vreau să mă uşurez şi ar trebui să mă întind puţin.

Toranaga îşi scărpină pântecul.

— Ce ţi a oferit Ishido?

— Capul lui Jikkyu, când al domniei voastre va cădea, şi provincia lui.

— În schimbul a ce?

— Sprijin, când începe războiul. Să vă atac aripa de miazăzi.

— Ai primit?

— Mă cunoaşteţi doar mai bine.

Iscoadele lui Toranaga din casa lui Ishido spuseseră că târgul fusese încheiat şi la el se adăuga responsabilitatea lui Yabu în asasinarea celor trei fii ai lui, Noboru, Sudara şi Naga.

— Nimic mai mult? Doar sprijin?

— Prin toate mijloacele care îmi stau la îndemână, spuse Yabu delicat

— Inclusiv asasinatul?

— Am de gând să mă alătur luptelor când vor începe, cu toată armata mea. Pentru aliatul meu. În orice caz, pot să i aduc izbânda. Avem nevoie de un singur regent cât Yaemon e minor. Războiul între dumneata şi Ishido e mai mult ca sigur. E singura cale.

Yabu încerca să ghicească ce era în mintea lui Toranaga. Dis­preţuia nehotărârea lui Toranaga, ştiind că el era totuşi bărbatul cel mai bun, că Toranaga avea nevoie de sprijinul lui şi că, până la urmă, el avea să l doboare. Dar, între timp, ce trebuia făcut? se întrebă şi şi dori ca Yuriko, soţia lui, să fie aici ca să l îndrume. Ea ar şti care e calea cea mai înţeleaptă.

— Pot să vă fiu foarte folositor. Pot să vă ajut s ajungeţi regent unic, spuse, hotărându se să şi încerce norocul.

— De ce aş dori să fiu regent unic?

— Când atacă Ishido, pot să vă ajut să l biruiţi. Când o să încalce pacea, spuse Yabu.

— Cum?

Le spuse planul său cu armele.

— Un regiment de cinci sute de samurai cu puşti? izbucni Hiro matsu.

— Da... Gândiţi vă la puterea de foc. Toţi, războinici de elită, pregătiţi să lupte ca un singur om. Plus cele douăzeci de tunuri.

— E un plan prost, dezgustător, spuse Hiro matsu. Niciodată nu l ai putea ţine secret. Dacă începem noi, începe şi duşmanul. N o să putem pune capăt niciodată unei asemenea orori. Planul tău e lipsit de onoare şi de viitor.

— Senior Hiro matsu, războiul care o să vină nu e singurul lucru care ne frământă? răspunse Yabu. Nu suntem noi îngrijoraţi doar pentru soarta seniorului Toranaga? Nu asta e datoria aliaţilor şi vasalilor lui?

— Da.

— Tot ceea ce trebuie să facă seniorul Toranaga e să câştige această singură mare bătălie. Asta îi va oferi capetele tuturor duşmanilor săi – şi puterea. Eu zic că strategia asta are să i aducă victoria.

— Eu zic că nu. E un plan dezgustător, lipsit de onoare.

Yabu se întoarse spre Toranaga:

— Vremurile noi cer o gândire limpede în legătură cu sensul onoarei.

Un pescăruş se înalţă pe deasupra lor, ţipând.

— Ce a spus Ishido despre planul dumitale? întrebă Toranaga.

— Nu i am vorbit despre el.

— De ce? Dacă crezi că planul este bun pentru mine, ar fi la fel de bun şi pentru el. Poate chiar mai bun.

— Domnia voastră mi aţi oferit un revărsat de zori. Nu sunteţi ţăran ca Ishido. Sunteţi conducătorul cel mai înţelept, cu cea mai mare experienţă din împărăţie.

Care e adevăratul motiv? se întreba Toranaga. Sau i l a spus şi lui Ishido?

— Dacă ar fi să urmăm acest plan, ar fi oamenii jumătate ai tăi şi jumătate ai mei?

— Mă nvoiesc. Eu i aş comanda.

— Omul numit de mine ar putea fi al doilea la comandă?

— Mă nvoiesc. Aş avea nevoie de Anjin san să mi pregătească oamenii ca puşcaşi şi ca tunari.

— Dar el ar rămâne tot în proprietatea mea şi l ai cinsti ca pe Moştenitor? Ai să fii întru totul răspunzător de el şi ai să faci cu el tot ce ţi spun?

— Mă nvoiesc.

Toranaga îşi îndreptă pentru o clipă privirea spre norii purpurii. Tot planul ăsta e fără rost, gândi. Va trebui să declar eu însumi "Cer de Purpură" şi să mă arunc spre Kyoto în fruntea tuturor legiunilor mele. O sută de mii împotriva unui număr de zece ori mai mare.

— Cine va fi tălmaciul? N o pot ţine pe Toda Mariko san pentru totdeauna.

— Doar pentru câteva săptămâni, alteţă. Mă voi îngriji ca barbarul să înveţe limba noastră.

— Asta i ar putea lua ani. Singurii barbari care au învăţat o vreodată sunt preoţii creştini, neh? Le au trebuit ani de zile. Tsukku san se află aici de aproape treizeci de ani, neh? El n o să înveţe destul de repede, nu mai repede decât putem să învăţăm noi limbile lor dezgustătoare.

— Da, dar eu vă făgăduiesc că acest Anjin san are să înveţe foarte repede.

Yabu le vorbi despre planul lui Omi ca şi cum ar fi fost ideea lui.

— Ar putea fi prea periculos.

— L ar face să înveţe iute, neh? şi apoi el e îmblânzit.

După o pauză, Toranaga spuse:

— Cum ai să păstrezi secretul în timpul pregătirilor?

— Izu e o peninsulă, acolo sunt în deplină siguranţă. Voi fac tabăra lângă Anjiro, către sud, departe de Mishima şi de hotar, ca si fie mai sigur.

— Bine. Vom organiza deîndată o legătură între Yedo şi Osaka prin porumbei călători.

— Minunat. Am nevoie de cinci sau şase luni şi...

— Vom fi norocoşi dacă avem şase zile! pufni cu dispreţ Hiro matsu. Zici c ai împânzit tot locul cu faimoasa ta reţea de iscoade, Yabu san? Ai primit cu siguranţă rapoarte. Ishido nu strânge armată? Onoshi nu strânge şi el? Aici nu suntem încercuiţi?

— Ei? întrebă Toranaga.

Yabu spuse:

— Rapoartele spun că toate astea – şi altele – se întâmplă. Dacă sunt doar şase zile, atunci atâtea sunt şi asta e karma. Dar eu cred că domnia voastră sunteţi mult prea iscusit ca să fiţi prins în cursă aici. Sau împins într un război înainte de vreme.

— Dacă sunt de acord cu planul tău, m ai recunoaşte drept conducător?

— Da. Şi când veţi câştiga războiul, aş fi onorat să primesc Suruga şi Totomi ca parte din feuda mea pentru totdeauna.