James Clavell

— Soţul meu se gândeşte mult la domnia voastră, stăpâne, ca să vă mai faceţi griji pentru el, răspunse ea, înţelegând dojana ascunsă. Mă bucur că fiul meu a avut prilejul să vă slujească şi că v a mulţumit. Fiul meu nu şi a făcut decât datoria, neh? E datoria noastră, a lui Mizuno san şi a tuturor, de a vă sluji.

Se auzi tropotul unor cai urcând dealul. Igurashi, şeful suitei lui Yabu, păşi în grădină.

— Totul e gata, alteţă. Dacă vreţi să vă întoarceţi repede la Yedo, ar trebui să plecăm acum.

— Bine. Omi san, tu şi oamenii tăi veţi pleca cu convoiul şi l veţi ajuta pe Igurashi san să ajungă în siguranţă la castel.

Yabu zări o umbră trecând peste faţa lui Omi.

— Ce i?

— Mă gândeam la barbari.

— Lasă câteva gărzi cu ei. În comparaţie cu convoiul nu sunt impor­tanţi. Fă ce vrei cu ei. Pune i înapoi în groapă, fă ce vrei. Când şi dacă obţii ceva folositor de la ei, trimite mi vorbă.

— Da, stăpâne, răspunse Omi. Am să las zece samurai şi in­strucţiuni amănunţite lui Mura. N o să li se întâmple nimic în cinci sau şase zile. Ce vreţi să facem cu corabia?

— Ţine o aici, în siguranţă. Răspunzi pentru ea, desigur. Zukimoto a trimis scrisori către un negustor din Nagasaki, să o ofere de vânzare portughezilor. Portughezii pot veni s o ia.

Omi şovăi.

— Poate c ar trebui să păstraţi corabia, alteţă, şi să i faceţi pe barbari să i înveţe pe câţiva dintre marinarii noştri s o manevreze.

— De ce aş avea nevoie de o corabie barbară? râse Yabu bat­jocoritor. Să devin un împuţit de negustor?

— Desigur că nu, alteţă, spuse Omi repede. M am gândit doar că Zukimoto ar putea să i găsească vreun rost.

— Ce nevoie am de o corabie de negoţ?

— Preotul a zis că i o corabie de război, alteţă. Părea că se teme de ea. Când începe războiul, o corabie de război ar putea...

— Războiul nostru se va duce pe uscat. Marea e pentru negustori şi toţi sunt nişte împuţiţi de cămătari, piraţi sau pescari.

Yabu se ridică şi începu să coboare treptele către poarta grădinii, unde un samurai ţinea frâiele calului său. Se opri şi se holbă către mare. Genunchii i se înmuiară.

Omi îi urmări privirea.

O navă ocolea promontoriul. Era o galeră mare, cu o mulţime de vâsle, cea mai iute dintre vasele japoneze de coastă, fiindcă nu depindea nici de vânt, nici de maree. Steagul din vârful catargului purta însemnele lui Toranaga.

CAPITOLUL 7

Toda Hiro matsu, stăpân al provinciilor Sagami şi Kozuke, generalul şi sfetnicul cel mai de încredere al lui Toranaga, comandant suprem al tuturor armatelor lui, cobora cu paşi mari schela de bord, îndreptându se singur spre chei. Era înalt pentru un japonez, cu puţin sub şase picioare, un băr­bat ca un taur, cu fălci grele, care şi purta vajnic cei şaizeci şi şapte de ani ai săi. Chimonoul său militar era din mătase maro, simplu, doar cu cele cinci mici însemne ale lui Toranaga – trei lăstari de bambus înmănun­cheaţi. Purta pieptar şi cotiere de oţel lustruit. La brâu nu avea decât sabia scurtă. Cealaltă, cea lungă, o purta în mână. Era pregătit s o tragă din teacă într o clipă şi să ucidă fără să clipească, pentru a şi apăra seniorul. Luase obiceiul acesta încă de când avea cincisprezece ani.

Nimeni, nici chiar Taiko, nu reuşise să l schimbe.

Cu un an în urmă, la moartea lui Taiko, Hiro matsu devenise vasalul lui Toranaga. Toranaga îi aşezase să ocârmuiască Sagami şi Kozuke, două dintre cele opt provincii ale sale, îi dăduse cinci sute de mii de koku anual şi, de asemeni, îl lăsase în pace cu obiceiurile lui. Hiro matsu era neîntrecut în luptă.

Acum toţi sătenii – bărbaţi, femei, copii – erau înşiraţi pe ţărm, în genunchi, cu capetele plecate. În faţa lor se aflau samuraii aliniaţi în rânduri ţepene, ordonate. In fruntea lor se găsea Yabu cu locotenenţii săi.

Dacă Yabu ar fi fost femeie sau un bărbat mai slab din fire, ar fi început să se bată cu pumnii în piept, să se vaite şi să şi smulgă părul din cap. Era prea mult ca să fie doar o întâmplare. Dacă faimosul Toda Hiro matsu se afla aici, chiar în această zi, însemna că Yabu fusese trădat – fie în Yedo, de cineva dintre ai casei, fie aici în Anjiro, de Omi sau de unul dintre oamenii lui Omi, or de unul dintre săteni. Fusese prins dând dovadă de nesupunere. Un duşman trăsese folos de pe urma interesului său pentru corabie.

Îngenunche, se înclină, urmat de toţi samuraii, şi blestemă nava şi pe toţi cei sosiţi cu ea.

— A, Yabu sama, îl auzi pe Hiro matsu spunând şi l văzu îngenunchind pe rogojina aşezată pentru el şi răspunzându i la salut.

Dar plecăciunea era mai puţin adâncă decât se cerea şi Hiro matsu nu mai aşteptă ca el să se încline din nou, aşa că ştiu, fără să i mai spună cineva, că era în mare primejdie. Îl văzu pe general aşezându se la loc pe călcâie. Pe ascuns i se spunea Pumn de Fier. Numai Toranaga sau unul dintre cei trei sfetnici aveau dreptul de a înălţa steagul lui Toranaga. De ce să trimită un general atât de impor­tant să mă prindă plecat din Yedo?

— Mă onoraţi, Hiro matsu sama, venind într unui dintre satele mele sărăcăcioase, spuse el.

— Stăpânul meu mi a poruncit să vin aici.

Hiro matsu era cunoscut pentru felul lui necioplit şi direct de a se purta. Nu era nici viclean, nici abil, ci doar devotat peste măsură seniorului său.

— Sunt onorat şi foarte bucuros, spuse Yabu. M am grăbit să vin aici de la Yedo din pricina acestei corăbii barbare.

— Seniorul Toranaga a invitat pe toţi daimyo care îi sunt prieteni să aştepte în Yedo până la întoarcerea sa de la Osaka.

— Cum se simte stăpânul nostru? Nădăjduiesc că totul merge bine.

— Cu cât seniorul Toranaga o să se afle mai degrabă în siguranţă în castelul său din Yedo, cu atât mai bine. Fălcile bătrânului se înroşiră căci îl neliniştea soarta lui Toranaga; nu i plăcea să fie departe de el. Cu cât o să l înfruntăm mai curând pe Ishido, mărşăluind cu armatele noastre spre castelul Osaka ca să l ardem din temelii, cu atât mai bine.

Taiko construise castelul Osaka spre a fi de necucerit. Era cel mai puternic din împărăţie, cu un lanţ întărituri, şanţuri cu apă, bastioane şi poduri, şi loc pentru optzeci de mii de soldaţi între zidurile sale. Iar de jur împrejurul zidurilor şi al imensului oraş erau alte armate, toate la fel de disciplinate şi de bine înarmate toate slujindu l cu fanatism pe Yaemon, Moştenitorul.

— I am spus de zeci de ori că e nebun să se lase în mâinile lui Ishido. Nebun!

— Seniorul Toranaga a trebuit să se ducă, neh? N a avut de ales.

Taiko poruncise Consiliului Regenţilor, care cârmuia în numele lui Yaemon, să se întâlnească pentru zece zile, de cel puţin două ori pe an şi, întotdeauna, între zidurile castelului Osaka, aducându şi cu ei cel mult cinci sute de însoţitori. Şi tot de două ori pe an, toţi ceilalţi daimyo erau obligaţi în egală măsură, să se înfăţişeze cu familiile lor la castel, ca să se închine în faţa Moştenitorului. Aşţfel, toţi puteau fi controlaţi, lipsiţi de apărare un număr de zile, în fiecare an.

— Întâlnirea fusese hotărâtă, neh? Dacă nu se ducea, ar fi însemnat trădare, neh?

— Trădare faţă de cine? se înroşi Hiro matsu şi mai mult. Ishido încearcă să l izoleze pe stăpânul nostru. Ascultă, dacă l aş avea pe Ishido în puterea mea, aşa cum îl are el pe seniorul Toranaga, n aş şovăi nici o clipă, orice ar fi... De mult i ar fi zburat lui Ishido capul de pe umeri şi acum sufletul şi ar fi aşteptat reîncarnarea. Fără să şi dea seama, generalul răsucea teaca uzată a săbiei ce o purta în mâna stângă. Mâna dreaptă, noduroasă şi plină de bătături, o ţinea pregătită în poală. Cercetă cu privirea corabia.

— Unde sunt tunurile?

— Le am adus pe ţărm, pentru mai multă siguranţă. O să mai facă Toranaga sama vreo înţelegere cu Ishido?

— Când am plecat din Osaka era linişte. Consiliul trebuia să se întâlnească în trei zile.

— O să izbucnească cearta?

— Mie mi ar place să fie aşa, dar stăpânului meu? Dacă el vrea o înţelegere, o să se facă. Hiro matsu îşi întoarse privirea spre Yabu. A poruncit ca toţi daimyo aliaţi lui să l aştepte la Yedo. Până la întoar­cerea lui. Aici nu e Yedo.

— Da. Mi am dat seama că nava e destul de importantă pentru cauza noastră ca să fie cercetată de ndată.

— Nu era nevoie, Yabu san. Ar trebui să ai mai multă încredere. Nimic nu se întâmplă fără ştirea stăpânului nostru. Ar fi trimis el pe cineva. Întâmplător m a trimis pe mine. De câtă vreme eşti aici?

— O zi şi o noapte.

— Ai făcut doar două zile din Yedo?

— Da.

— Ai venit foarte repede. Trebuieşti lăudat.

Ca să câştige timp, Yabu începu să i vorbească lui Hiro matsu despre marşul lui forţat, dar mintea îi era la lucruri mult mai impor­tante. Cine era iscoada? Cum de primise Toranaga veşti despre navă tot atât de repede ca şi el? şi cine îl înştinţase pe Toranaga despre plecarea lui? Cum ar fi putut acum să l ducă cu vorba pe Hiro matsu şi s o scoată la capăt?

Hiro matsu îl ascultă până la capăt, apoi spuse apăsat:

— Seniorul Toranaga a confiscat nava cu tot ce e pe ea.

O tăcere bruscă învălui ţărmul. Acesta era Izu, feuda lui Yabu, şi Toranaga n avea nici un drept aici. Nici Hiro matsu n avea drept să poruncească ceva. Mâna lui Yabu se încordă pe sabie.

Hiro matsu aştepta cu calmul său obişnuit. Făcuse exact cum îi poruncise Toranaga şi acum nu putea face altceva decât să aştepte. Însemna, fără îndoială, că trebuia să ucidă sau să fie ucis.

Yabu ştia că acum trebuia să se hotărască. Nu mai era nimic de aşteptat. Dacă ar refuza să dea corabia, ar trebui să l omoare pe Hiro matsu Pumn de Fier, pentru că Hiro matsu Pumn de Fier nu ar fi plecat niciodată fără ea. Erau probabil două sute de samurai de elită pe galera ancorată la chei şi ei trebuiau să moară. Ar putea să i invite pe ţărm, să i înşele cumva şi apoi ar putea uşor să adune în câteva ore în Anjiro destui samurai ca să i copleşească, pentru că era un maestru în ambuscade. Dar asta l ar obliga pe Toranaga să şi trimită armata în Izu. Ai să fii înghiţit, îşi spuse, dacă Ishido nu ţi vine în ajutor. Şi de ce te ar ajuta Ishido când duşmanul tău, Ikawa Jikkyu, e rudă cu Ishido şi vrea Izu pentru el? Uciderea lui Hiro matsu va deschide ostilităţile, pentru că onoarea îl obligă pe Toranaga să pornească împotriva ta, ceea ce ar forţa mâna lui Ishido şi Izu ar fi primul câmp de bătălie.

Cum rămâne cu puştile mele? Minunatele mele puşti şi minunatul meu plan? O să pierd pentru totdeauna unica mea şansă dacă va trebui să i le dau lui Toranaga.

Mâna i era pe sabia Murasama şi şi simţea sângele curgând prin braţ şi o furie oarbă de a lovi. Îndepărtase din capul locului ghidul de a nu aminti de muschete. Dacă se aflase despre navă, cu siguranţă că se ştia şi despre încărcătura ei. Dar cum a aflat Toranaga atât de repede? Printr un porumbel călător. Ăsta e singurul răspuns. Din Yedo sau de aici? Cine are porumbei călători aici? De ce n am şi eu un astfel de serviciu? Asta e greşeala lui Zukimoto, el trebuia să se fi gândit la aşa ceva, neh?

Hotărăşte te. Război sau nu?

Yabu se rugă în gând lui Buddha, tuturor spiritelor kami, tuturor zeilor, care existau sau aveau să existe, să abată blestemul asupra celui sau celor care îl trădaseră, asupra părinţilor şi asupra urmaşilor lor pentru zece mii de generaţii. Şi renunţă.

— Seniorul Toranaga nu poate confisca nava, pentru că îi este deja dăruită. Am dictat o scrisoare pentru asta. Nu i aşa, Zukimoto?

— Da, alteţă.

— Bineînţeles, dacă seniorul Toranaga doreşte să o considere confiscată, poate să o facă. Însă urma să fie un dar. Yabu era încântat să şi audă vocea sunând atât de nepăsătoare. Seniorul Toranaga o să fie bucuros de pradă.

— Îţi mulţumesc în numele stăpânului meu.

Hiro matsu fu din nou uimit de previziunea lui Toranaga. El prezisese că aşa o să se întâmple şi că n o să fie nici o luptă.

— Nu cred, îi spusese Hiro matsu. Nici un daimyo n ar putea îndura o asemenea uzurpare a drepturilor sale. Yabu n o să poată. Eu, cu siguranţă, n aş putea. Nici chiar faţă de alteţa voastră.

— Dar ai fi dat ascultare poruncilor şi mi ai fi spus despre corabie. Trebuie să l întoarcem pe Yabu cum vrem noi, neh? Am nevoie de violenţa şi viclenia lui: el îi pune stavilă lui Ikawa Jikkyu şi îmi apără flancul.

Aici, pe plajă, sub un soare blând, Hiro matsu făcu în silă o plecăciune politicoasă, urându şi propria făţărnicie.

— Seniorul Toranaga va fi încântat de generozitatea dumitale.

Yabu îl privea cu atenţie.

— Nu este o navă portugheză.

— Da, aşa am auzit şi noi.

— Este o navă pirat.

Văzu ochii generalului îngustându se.

— Ei?

În timp ce i povestea ce i spusese preotul, Yabu cugeta. Dacă asta e o noutate pentru tine, aşa cum a fost pentru mine, nu înseamnă că Toranaga a primit aceeaşi informaţie ca şi mine? Dar, dacă cunoşti încărcătura navei, atunci iscoada e Omi, sau unul dintre samuraii lui, sau un sătean.

— Sunt o grămadă de ţesături. O mică comoară. Muschete, praf de puşcă şi ghiulele.

Hiro matsu şovăi. Apoi spuse:

— Ţesăturile sunt mătăsuri chinezeşti?

— Nu, Hiro matsu san, spuse el folosind anume san.

Ca daimyo ei erau egali, dar acum că el "dăruia" cu mărinimie nava, se simţea destul de în siguranţă ca să folosească termenul mai puţin ceremo­nios. Fu încântat să vadă că faptul nu trecuse neobservat de bătrân. Eu sunt daimyo de Izu, prin voia soarelui, a lunii şi a stelelor!

— Un material foarte neobişnuit, greu, gros, complet nefolositor pentru noi, spuse el. Am adus pe ţărm tot ce merita salvat.

— Bine. Te rog să încarci totul pe corabia mea.

— Cum? Yabu aproape că explodă.

— Totul. De îndată.

— Acum?

— Da. Îmi pare foarte rău, dar cred că înţelegi că vreau să mă întorc la Osaka cât mai curând cu putinţă.

— Da, dar... dar va fi loc pentru toate?

— Duci tunurile înapoi pe corabia barbară şi o sigilezi! În trei zile vor sosi bărci s o tragă spre Yedo. Cât priveşte muschetele, praful de puşcă şi ghiulele, e... Brusc, Hiro matsu se opri ocolind capcana ce i fusese pregătită.

— Este loc destul pe galeră pentru cinci sute de muschete, îi spusese Toranaga, pentru tot praful de puşcă şi pentru cei douăzeci de mii de dubloni de argint. Lasă tunurile pe puntea navei şi baloturile în cală. Lasă l pe Yabu să vorbească şi dă i ordine, nu i da timp să gândească. Dar să nu te înfurii sau să ţi pierzi răbdarea. Am nevoie de el, dar vreau armele şi nava. Fii atent la încercările lui de a prinde în cursă ca să te facă să dezvălui ce ştii despre încărcătura navei, pentru că el nu trebuie să afle cine e iscoada noastră.

Hiro matsu îşi blestemă nepriceperea de a juca jocurile acestea atât de trebuitoare.

— Despre cât loc trebuie, spuse el scurt, poate c o să mi spui dumneata. Mai precis, care e încărcătura? Câte muschete, ghiulele şi ce alte lucruri aţi mai găsit? Iar tezaurul e în lingouri sau în monezi, în aur sau argint?

— Zukimoto!

— Da, Yabu sama.

— Adu lista cu încărcătura navei.

O să mă ocup eu de tine mai târziu, gândi Yabu.

Zukimoto plecă în grabă.

— Trebuie să fii obosit, Hiro matsu san. Poate vrei puţin cha? S au făcut unele pregătiri pentru dumneata, atât cât s a putut. Casele de baie sunt cu totul nepotrivite, dar poate că o baie o să te învioreze puţin.

— Mulţumesc. Eşti foarte atent. Puţin cha şi o baie au să fie foarte bune. Mai târziu. Întâi spune mi tot ce s a întâmplat de când a sosit corabia aici.

Yabu îi povesti toate întâmplările, sărind peste partea cu băiatul şi curtezana, care era neimportantă. La ordinul lui Yabu, Omi îşi spuse şi el povestea, în afară de ce vorbise în taină cu Yabu. Şi Mura o spuse pe a lui, fără întâmplarea cu erecţia lui Anjin, care, chibzui el, deşi era interesantă, l ar fi putut ofensa pe Hiro matsu. La vârsta lui asemenea întâmplări puteau fi rare şi mai puţin izbitoare.

Hiro matsu privea spre şuviţa de fum care încă se mai ridica din rug.

— Câţi piraţi au mai rămas?

— Zece, alteţă, cu căpetenia lor, spuse Omi.

— Unde e el acum?

— În casa lui Mura.

— Ce a făcut? Care a fost primul lucru pe care l a făcut după ce a ieşit din groapă?

— S a dus direct la baie, alteţă, răspunse Mura repede. Acum doarme, ca mort, alteţă.

— De data asta n a mai trebuit să l căraţi pe sus?

— Nu, alteţă.

— Pare să înveţe repede. Hiro matsu îşi întoarse privirea spre Omi. Crezi că pot fi învăţaţi să se poarte cum se cuvine?

— Nu. Nu e sigur, Hiro matsu sama.

— Ai putea să cureţi urina unui duşman de pe spatele tău?

— Nu, alteţă.

— Nici eu. Niciodată. Barbarii sunt foarte ciudaţi. Gândurile lui Hiro matsu se întoarseră din nou la corabie. Cine va supraveghea încărcarea?

— Nepotul meu, Omi san.

— Bine. Omi san, vreau să plec înainte de lăsarea serii. Căpitanul meu o să te ajute să meargă foarte repede. Preţ de trei beţe, cel mult.

Ca unitate de timp era folosit intervalul necesar unui băţ obişnuit de esenţă parfumată ca să ardă complet, ceea ce însemna cam o oră pentru fiecare băţ.

— Da, stăpâne.

— De ce n ai veni şi dumneata cu mine la Osaka, Yabu san? spuse Hiro matsu de parcă gândul i ar fi venit pe neaşteptate. Seniorul Toranaga ar fi încântat să primească toate lucrurile astea din mâinile dumitale. Te rog, e destul loc. Când Yabu începu să protesteze, îl lăsă să vorbească, aşa cum poruncise Toranaga şi apoi spuse exact cum poruncise Toranaga: Insist. Insist în numele seniorului Toranaga. Generozitatea ta trebuie răsplătită.

Cu pământurile şi capul meu? se întrebă Yabu cuprins de amărăciune, ştiind că nu mai avea altceva de făcut acum decât să accepte plin de recunoştinţă.

— Mulţumesc. Aş fi onorat.

— Bun. Deci ne am înţeles, spuse Pumn de Fier cu o vădită uşurare. Acum puţin cha şi o baie.

Politicos, Yabu îl conduse la deal, spre casa lui Omi. Bătrânul fu spălat şi frecat, apoi zăcu mulţumit în aburii fierbinţi. Mai târziu, mâinile lui Suwo îl făcură să se simtă ca nou născut. Apoi mâncă puţin orez, peşte crud şi legume murate. Sorbi cha din porţelanuri bune. Un somn scurt, fără vise.

După trei ceasuri panoul shoji alunecă în lături. Straja personală ştia că era mai bine aşa, decât să intre în cameră nechemat; Hiro matsu era deja sculat, cu sabia pe jumătate scoasă din teacă, pregătit pentru orice.

— Yabu sama aşteaptă afară, alteţă. Spune că nava este încărcată.

— Excelent.

Hiro matsu ieşi pe verandă şi se uşură în găleată.

— Oamenii tăi sunt foarte harnici, Yabu san.

— Oamenii domniei tale i au ajutat. Ei sunt mai mult decât harnici.

Da, şi pe soarele care dă căldură, atât le ar trebui, să nu fie, gândi Hiro matsu, apoi spuse bine dispus:

— Nimic mai plăcut ca un urinat dintr o băşică plină, atâtă vreme cât e destulă forţă în spatele izvorului, neh? Te face să te simţi iar tânăr. La vârsta mea ai nevoie să te simţi tânăr. Îşi slăbi fâşia de pânză din brâu, aşteptând ca Yabu să încuviinţeze politicos cele spuse, dar nu mai urmă nimic. Iritarea începu să i crească, dar şi o domoli. Duceţi căpetenia piraţilor pe nava mea.

— Cum?

— Ai fost destul de generos să dăruieşti corabia cu tot ce e pe ea. Oamenii din echipaj erau pe ea. Aşa că iau căpetenia lor la Osaka. Seniorul Toranaga doreşte să l vadă. Desigur, cu restul faci ce vrei. Dar, înainte de a pleca, te rog vezi ca oamenii dumitale să fi înţeles că barbarii sunt proprietatea stăpânului meu şi că ar fi bine să fie toţi nouă, sănătoşi şi teferi, când o să i ceară.
***
Yabu se grăbea către debarcaderul unde se afla Omi.

Când, mai devreme, îl lăsase pe Hiro matsu în baie, urcase poteca şerpuitoare ce trecea pe lângă platoul funerar. Acolo făcuse o plecăciune scurtă în faţa rugului şi mersese mai departe pe lângă lanurile de grâu şi livezile în terase, ajungând, în cele din urmă, pe un mic platou, sus, deasupra satului. Altarul bine îngrijit al unui kami păzea acest loc de răgaz. Un arbore străvechi îşi răspândea de veacuri umbra şi liniştea. Se dusese acolo să şi potolească mânia şi să se gândească. Nu îndrăznise să se apropie de corabie, sau de Omi, ori de oamenii săi, căci ştia că le ar fi poruncit multora, dacă nu tuturor, să şi facă seppuku, ceea ce ar fi fost o risipă, şi ar fi măcelărit tot satul, ceea ce ar fi fost o nebunie – căci numai ţăranii prindeau peşte şi cultivau orez, care erau bogăţia samurailor.

Cât stătuse fierbând de unul singur şi încercând să şi ascută mintea, soarele coborâse şi mprăştiase ceaţa de deasupra mării. În depărtare, norii ce nvăluiseră munţii dinspre apus se spărseseră pentru o clipă şi el văzuse răsărind frumuseţea piscurilor înveşmântate în zăpadă. Priveliştea îl liniştise şi începuse să se domolească, să gândească şi să facă planuri.

Pune ţi iscoadele să afle iscoada, îşi spuse. Nimic din ce zisese Hiro matsu nu i dezvăluia dacă trădarea plecase de aici sau din Yedo. În Osaka ai prieteni puternici, însuşi seniorul Ishido este printre ei. Poate că vreunul o să l dibuie pe ticălos. Dar trimite iute un mesaj secret soţiei tale, în caz că iscoada e acolo. Şi Omi? Să l pui să găsească iscoada aici? Să fie el iscoada? Asta e greu de crezut, dar nu cu neputinţă. Mai degrabă trădarea a pornit din Yedo. Timpul e totul. Dacă Toranaga ar fi primit la Osaka vestea despre navă imediat după sosirea ei, atunci Hiro matsu ar fi sosit aici primul. Tu ai iscoade în Yedo. Lasă i să arate cât preţuiesc.

Iar barbarii? Acum ei sunt singurul tău câştig de pe urma navei. Cum să te serveşti de ei? Aşteaptă, nu ţi a dat Omi răspunsul? Ai putea să le foloseşti cunoştinţele despre mare şi despre corăbii şi să îi dai lui Toranaga în schimbul armelor, neh?

O altă posibilitate: fii vasalul lui Toranaga. Oferă i planul tău. Cere i să ţi îngăduie să conduci Regimentul Celor cu Puşti – spre gloria lui. Dar un vasal nu trebuie să se aştepte niciodată ca stăpânul lui să l răsplătească pentru serviciile sale sau chiar să i le recunoască: să slujeşti este o datorie, datorie înseamnă samurai, samurai însemnă nemurire. Aceasta ar fi cea mai bună ieşire, într adevăr cea mai bună, gândi Yabu. Pot eu, de fapt, să i fiu vasal lui, sau lui Ishido?

Nu, asta i cu neputinţă. Aliat, da, vasal, nu.

Bun, deci până la urmă barbarii valorează totuşi ceva. Omi are din nou dreptate.

Se simţise mai liniştit şi apoi, când se făcuse vremea şi un mesager adusese ştirea că nava e încărcată, plecase la Hiro matsu şi des­coperise că acum pierdea până şi barbarii.

Fierbea când ajunse la debarcader.

— Omi san!

— Da, Yabu sama?

— Adu aici pe căpetenia barbarilor. O iau cu mine la Osaka. Cât despre ceilalţi, vezi să fie îngrijiţi cât sunt plecat. Vreau să i găsesc întremaţi şi supuşi. Foloseşti groapa dacă e nevoie.

De când sosise galera, mintea lui Omi era în fierbere şi el era plin de nelinişte pentru viaţa lui Yabu.

— Lăsaţi mă să vin şi eu, alteţă. Poate c aş izbuti să vă fiu de folos.

— Nu, acum vreau să te ngrijeşiti de barbari.

— Vă rog! Poate că într o mică măsură aş putea să răscumpăr bunătatea arătată faţă de mine.

— Nu e nevoie, spuse Yabu mai blând decât ar fi vrut o. Îşi aminti că i ridicase lui Omi leafa la trei mii de koku şi i mărise feuda tocmai din pricina tezaurului şi armelor. Care acum dispăruseră. Dar văzuse îngrijorarea de care era cuprins tânărul şi fără să vrea, simţise o căldură în suflet. Cu vasali ca acesta o să mi clădesc un imperiu, îşi promise. Omi va conduce una dintre unităţi, când o să mi recapăt armele.

— Când o să înceapă războiul – ei bine, atunci o să am o slujbă foarte importantă pentru tine, Omi san. Acum du te şi adu l pe barbar.