James Clavell

Toranaga descindea din familia Minowara. Yabu putea să şi traseze genealogia până la o vagă şi neînsemnată ramură Takashima, legătură suficientă dacă ar fi fost să devină vreodată Shogun.

— Ehei, doamnă, bineînţeles că Toranaga vrea să ajungă Shogun, dar n o să izbutească niciodată. Ceilalţi regenţi îl dispreţuiesc şi se tem de el. Ei i se împotrivesc, aşa cum a plănuit Taiko. Se aplecase în faţă şi şi cercetase soţia cu atenţie. Tu zici că Toranaga are să fie înfrânt de Ishido?

— Va fi izolat, da. Dar până la urmă nu cred c o să piardă, alteţă. Eu te rog să dai ascultare seniorului Toranaga şi să nu părăseşti Yedo numai ca să cercetezi corabia barbară, oricât de neobişnuită spune Omi că este. Te rog trimite l pe Zukimoto la Anjiro.

— Dar dacă corabia are lingouri? Aur sau argint? Ai avea încredere în Zukimoto sau în oricare dintre ofiţerii noştri?

— Nu, răspunsese soţia lui.

Aşa că, în noaptea aceea, el se furişase în taină din Yedo, doar cu cincizeci de oameni. Acum avea putere şi bogăţie cum nu visase niciodată, şi prizonieri deosebiţi, dintre care unul urma să moară în acea noapte. Aranjase să fie pregătiţi pentru mai târziu o curtezană şi un băiat. Mâine în zori se va întoarce la Yedo; pe înserat, armele şi lingourile îşi vor începe călătoria lor tainică.

Ehei, armele! cugetă, beat de bucurie. Armele şi planul meu îmi vor da puterea să l fac să învingă pe Ishido sau pe Toranaga – pe care dintre ei îl voi alege. Apoi voi ajunge regent în locul învinsului, neh? Apoi cel mai important dintre regenţi. De ce nu chiar Shogun? Da. Acum totul e cu putinţă.

Îşi lăsă încântat gândurile să rătăcească. Cum să folosesc cele douăzeci de mii de monezi de argint? Aş putea reconstrui fortificaţia castelului. Şi să cumpăr cai de povară pentru tunuri. Şi să lărgesc reţeaua iscoadelor. Ce i de făcut cu Ikawa Jikkyu? Ar ajunge o mie de monezi bucătarilor lui Ikawa Jikkyu ca să l otrăvească? Mai mult decât de ajuns! Cinci sute, chiar şi o sută, în mâini potrivite, ar fi îndeajuns. Dar în ale cui?

Soarele după amiezii arunca raze piezişe prin mica fereastră din zidul de piatră. Apa din baie, foarte fierbinte, era încălzită cu un foc de lemne aprins dincolo de perete. Aceasta era casa lui Omi şi era aşezată pe un mic deal, cu faţa spre sat şi spre port. Grădina dintre ziduri era îngrijită, liniştită, demnă de laudă.

Uşa băii se deschise. Bărbatul orb se înclină.

— Kasigi Omi san m a trimis, alteţă. Eu sunt Suwo, masorul lui.

Era înalt, foarte slab şi bătrân, cu chipul plin de riduri.

— Bine.

Yabu fusese întotdeauna înspăimântat de gândul că ar fi putut orbi. De când îşi putea aduce aminte, se visa trezindu se în beznă, deşi ştia că se găsea în lumina soarelui şi îi simţea căldura, dar nu putea să vadă; deschidea gura să ţipe, deşi ştia că e dezonorant să ţipi, şi totuşi ţipa. Se deştepta scăldat în sudoare.

Dar teama de orbire părea să i mărească plăcerea de a fi masat de un orb.

Zări cicatricea şerpuită de pe tâmpla dreaptă a bărbatului şi despicătura adâncă din ţeastă. E o tăietură de sabie, îşi spuse. Asta i a pricinuit orbirea? Să fi fost cândva samurai? Al cui? E iscoadă?

Yabu ştia că omul fusese cercetat cu mare băgare de seamă de gărzile lui înainte de a fi lăsat să intre, aşa că nu se temea că ar fi putut avea vreo armă ascunsă. Valoroasa i sabie lungă, o lamă veche, făcută de meşterul făurar de săbii Murasama, era la îndemână. Îl privi pe bătrân scoţându şi chimonoul de bumbac şi atârnându l fără să caute agăţătoarea. Mai avea şi alte crestături de sabie pe piept. Fâşia de pânză din jurul şoldurilor era foarte curată. Îngenunche aşteptând răbdător.

Când fu gata, Yabu ieşi din baie şi se lungi pe banca de piatră. Bătrânul îl şterse cu grijă, îşi puse ulei aromat pe mâini şi începu să întindă muşchii cefei şi spatelui daimyo ului.

Încordarea începu să se topească sub degetele puternice ce se mişcau pe trupul lui Yabu, masând puternic, cu o îndemânare surprinzătoare.

— E bine. Foarte bine, spuse după o vreme.

— Mulţumesc, Yabu sama.

Sama, însemnând stăpâne, era o formulă de politeţe obligatorie către o persoană de rang mai înalt.

— Eşti în slujba lui Omi san de multă vreme?

— De trei ani, alteţă. Domnia sa e foarte îngăduitor cu un bătrân ca mine.

— Şi înainte de asta?

— Am rătăcit din sat în sat. Câteva zile aici, o jumătate de an dincolo, ca un fluture purtat de răsuflarea verii.

Vocea lui Suwo era la fel de liniştitoare ca şi mâinile. Înţelesese că daimyo ul avea chef de vorbă şi aşteptă răbdător următoarea întrebare, ca să înceapă. O parte a artei sale era să ştie ce i se cerea şi când. Uneori i o spuneau urechile, dar cel mai adesea degetele păreau să dezlege tainele minţii bărbatului sau femeii. Degetele i spuneau să se păzească de omul ăsta, căci era periculos şi nestatornic, are cam patruzeci de ani, e un bun călăreţ şi luptător cu sabia. De asemeni, că ficatul lui era bolnav şi că avea să moară în doi ani. Saké ul şi poate afrodiziacele o să l omoare.

— Sunteţi vânjos pentru vârsta pe care o aveţi, Yabu sama.

— Şi tu la fel. Ce vârstă ai, Suwo?

Bătrânul râse, dar degetele nu i se opriră.

— Sunt cel mai bătrân din lume, din lumea mea. Toţi pe care i am cunoscut cândva sunt morţi de mult. Trebuie că am mai mult de optzeci, nu s sigur. L am slujit pe seniorul Yoshi Chikitada, bunicul seniorului Toranaga, pe vremea când feuda clanului lor nu era mai mare decât satul ăsta. Eram chiar în tabără în ziua când a fost ucis.

Cu un efort de voinţă Yabu se strădui să îşi păstreze trupul relaxat, dar mintea i se ascuţi şi începu să asculte atent.

— Aceea a fost o zi întunecată, Yabu sama. Nu ştiu câţi ani aveam, dar vocea încă nu mi se schimbase. Ucigaşul a fost Obata Hiro, fiul celui mai puternic aliat al său. Pesemne că ştiţi povestea, cum tânărul a zburat capul seniorului Chikitada dintr o singură lovitură de sabie. Era o lamă Murasama şi de aici a pornit credinţa că săbiile Murasama poartă nenoroc clanului Yoshi.

Îmi spune asta din pricina săbiei mele Murasama? se întrebă Yabu. Multă lume ştie că am una. Sau este doar un bătrân ce şi aminteşte de o anume zi din îndelungata i viaţă?

— Cum era bunicul lui Toranaga? întrebă, prefăcându se neinteresat, ca să l încerce pe Suwo.

— Înalt, Yabu sama. Mai înalt decât domnia voastră şi mult mai subţire, când l am cunoscut eu. Avea douăzeci şi cinci de ani când a murit. Vocea lui Suwo se încălzi. Eeei, Yabu sama, la doisprezece ani era un adevărat războinic, iar la cincisprezece a ajuns seniorul nostru, după ce tatăl i a fost omorât într o încăierare. La vremea aceea, seniorul Chikitada era însurat şi avea deja un fiu. Păcat că â trebuit să moară. Obata Hiro era prietenul şi vasalul lui, avea şaptesprezece ani atunci, dar cineva îi otrăvise sufletul spunându i că Chikitada plănuise să i omoare tatăl mişeleşte. Bineînţeles că totul n a fost decât min­ciună, dar asta nu ni l a mai adus înapoi pe Chikitada, să ne conducă. Tânărul Obata a îngenunchiat în faţa trupului neînsufleţit şi s a înclinat de trei ori. A spus că făptuise totul din respect pentru tatăl său şi acum voia să şteargă insulta ce ne o adusese nouă şi clanului nostru făcându şi seppuku. I s a dat învoirea. Mai întâi a spălat cu propriile i mâini capul lui Chikitada şi l a aşezat într un loc de veneraţie. Apoi şi a despicat pântecul şi a murit ca un adevărat bărbat, unul dintre oamenii noştri fiindu i secondant şi tăindu i capul dintr o singură lovitura. Mai târziu a venit tatăl lui să ia capul şi sabia Murasama. Lucrurile s au înrăutăţit pentru noi. Singurul fiu al seniorului Chikitada a fost luat ostatic pe undeva şi peste familia noastră au venit vremuri grele. Asta a fost...

— Minţi, bătrâne! Tu n ai fost niciodată acolo. Yabu se întorsese şi se uita atent la bărbatul care încremenise brusc. Sabia a fost frântă după moartea lui Obata.

— Nu, Yabu sama. Asta i legendă. L am văzut pe tatăl lui venind şi luând capul şi sabia. Cine ar vrea să distrugă o asemenea lucrare de artă? Ar fi fost un sacrilegiu. Tatăl lui a luat o.

— Şi ce a făcut cu ea?

— Nimeni nu ştie. Unii spun că ar fi aruncat o în mare, pentru că îl iubea şi l respecta pe seniorul Chikitada ca pe un frate. Alţii spun că a îngropat o şi ea stă în aşteptarea nepotului, Yoshi Toranaga.

— Dar tu ce crezi că a făcut cu ea?

— A aruncat o în mare.

— L ai văzut?

— Nu.

Yabu se întinse din nou şi degetele începură frământarea. Gândul că altcineva mai ştia că sabia nu fusese ruptă îl răscolea crudat. Ar trebui să l omori pe Suwo, îşi spuse. Cum a putut un orb să recunoască sabia? E ca orice lamă Murasama, iar mânerul şi teaca au fost schim­bate de multe ori de a lungul anilor. Nimeni nu poate şti că sabia ta e chiar acea sabie, trecută din mână în mână, din ce în ce mai tainic, pe măsură ce puterea lui Toranaga creştea. De ce să l omori pe Suwo? Faptul că el trăieşte îţi dă avânt. Lasă l în viaţă, poţi oricând să l omori. Cu sabia.

Gândul îl încânta pe Yabu şi îşi lăsă iar mintea să rătăcească în voie. Într o zi, nu peste multă vreme, îşi făgădui, am să fiu destul de puternic ca să mi port sabia Murasama în faţa lui Toranaga. Într o zi, poate, am să i spun povestea sabiei mele.

— Ce s a mai întâmplat după asta? întrebă, dorind să fie legănat de vocea bătrânului.

— Au venit vremuri grele. Asta a fost în anul marii foamete şi pentru că stăpânul meu murise, am ajuns ronin.

Roninii erau soldaţi ţărani, fără pământ sau fără stăpân, ori samurai care, prin dezonoare sau prin pierderea stăpânilor lor, erau obligaţi să rătăcească prin ţară până ce un alt senior avea să i primească în slujbă. Era greu pentru un ronin să şi găsească o nouă slujbă. Hrana era puţină, aproape fiecare bărbat era soldat, iar în străini nu prea se încredea nimeni. Mai toţi din bandele de tâlhari şi corsari care năpădiseră ţara şi coasta, erau ronini.

— ... anul acela a fost foarte greu, ca şi următorul. Am luptat pentru oricine, o bătălie aici, o încăierare dincolo. Mâncarea mi era plata. Apoi am auzit că se găsea hrană din belşug în Kyushu, aşa că m am îndreptat spre apus. În iarna aceea am găsit un adăpost. Am izbutit să fiu tocmit ca strajă la o mânăstire budistă. Am luptat pentru ei jumătate de an, apărând mânăstirea şi câmpurile de orez de bandiţi. Mânăstirea se afla lângă Osaka şi pe vremea aceea – cu mult înainte ca Taiko să îi fi şters pe mai toţi de pe faţa pământului – tâlharii erau tot atât de numeroşi ca ţânţarii în mlaştină. Într o zi am fost atacaţi pe neaşteptate şi pe mine m au lăsat aproape mort. Nişte călugări m au găsit şi mi au tămăduit rana. Dar n au putut să mi redea vederea.

Degetele lui apăsau din ce în ce mai tare.

— M au pus să stau împreună cu un călugăr orb, care m a învăţat să fac masaj şi să văd din nou cu degetele. Cred că degetele îmi spun acum mai multe decât îmi spuneau ochii.

Ultimul lucru pe care mi l amintesc, că l am văzut cu ochii mei, a fost gura larg căscată a banditului şi dinţii stricaţi, sabia ca un arc strălucitor şi apoi, după lovitură, parfumul florilor. Am văzut par­fumul în toate culorile lui, Yabu sama. Toate astea au fost cu mult timp în urmă, cu mult înainte ca barbarii să vină pe pământurile noastre – acum cincizeci, şaizeci de ani – dar eu am văzut culorile parfumului. Cred că am văzut Nirvana şi, numai pentru o frântură de clipă, chipul lui Buddha. Pierderea vederii este un preţ neînsemnat pentru un asemenea dar, neh?

Nu urmă nici un răspuns. Suwo nu aşteptase vreunul. Yabu dormea, aşa cum fusese plănuit.

Ţi a plăcut povestea mea, Yabu sama? întrebă în gând Suwo înveselit, pe cât putea fi un bătrân. Totul a fost adevărat, în afară de un singur lucru. Mânăstirea nu era lângă Osaka, ci dincolo de hotarul tău de apus. Numele călugărului? Su, unchiul duşmanului tău, Ikawa Jikkyu.

Ţi aş putea rupe atât de uşor gâtul, gândi. Ar fi un serviciu pentru Omi san. Ar fi o binecuvintare pentru sat. Şi ar răsplăti, într o foarte mică măsură, darul dascălului meu. S o fac acum? Sau mai târziu?

***
Cu faţa încordată Spillbergen ridică legătura de paie scurte de orez.

— Cine vrea să tragă primul?

Nu răspunse nimeni. Blackthorne părea că aţipise, sprijinit de perete, în colţul din care nu se mişcase. Era aproape de asfinţit.

— Cineva trebuie să tragă primul, hârâi Spillbergen. Haideţi, nu mai e mult timp.

Li se dăduse de mâncare, un hârdău cu apă şi un altul drept latrină. Dar nimic cu ce să înlăture resturile împuţite de peşte sau să se cureţe pe ei înşişi. Muştele reveniseră. Aerul era fetid iar pământul un noroi lipicios. Mai toţi se dezbrăcaseră până la brâu, asudând din cauza căldurii. Şi de frică.

Spillbergen îşi plimbă privirea de la un chip la celălalt. Se întoarse apoi spre Blackthorne.

— De ce... de ce tu să fii ocolit? Ei? De ce?

Ochii se deschiseră şi erau îngheţaţi.

— Pentru ultima oară îţi spun: nu – ştiu.

— Nu i drept. Nu e.

Bâackthorne se întoarse la gândurile lui. Trebuie să fie o cale de a scăpa de aici. Trebuie să existe o cale de a pune mâna pe corabie. Ticălosul ăla o să ne omoare pe toţi până la urmă, sunt tot atât de sigur de asta ca de Steaua Polară. N avem mult timp, iar pe mine m au ocolit pentru că au vreun plan nenorocit anume pregătit pentru mine.

Când chepengul se închisese toţi se uitaseră la el şi cineva spusese:

— Ce o să facem?

— Nu ştiu, le răspunsese.

— De ce tu nu trebuie să fii ales?

— Nu ştiu.

— Iisuse, ajută ne, scâncise careva.

— Curăţaţi mizeria asta, ordonase. Strângeţi murdăria grămadă acolo.

— N avem cârpe, nici...

— Cu mâinile!

Făcuseră cum le poruncise, iar el îi ajutase şi l curăţise pe Căpitanul General cât putuse.

— Acum o să ţi fie mai bine.

— Cum... cum o să alegem pe cineva? întrebase Spillbergen.

— N alegem. Luptăm cu ei.

— Cu ce?

— O să vă duceţi ca oile la tăiere? Tu vrei să te duci?

— Nu fi caraghios – nu pe mine mă vor – n ar fi drept să fiu cu ăla.

— De ce? întrebase Vinck.

— Sunt Căpitanul General.

— Cu respect, sir, spusese Vinck ironic, poate c o să vă cereţi voluntar. Aşa se face.

— E o idee grozavă, spusese Pieterzoon. Pe Dumnezeul meu, şi eu sunt pentru!

Aprobarea fusese generală şi fiecare gândea: Iisuse, oricine, dar nu eu.

Spillbergen începuse să răcnească, să dea ordine, dar văzuse ochii neîndurători. Aşa că se oprise ameţit, privind în pământ. Apoi spusese:

— Nu. N ar fi... n ar fi drept ca cineva să se ofere voluntar. O să... o să tragem la sorţi. Cu fire de paie, unul mai scurt decât celelalte. O să ne punem în mâinile... o să ne lăsăm în raâinile Domnului. Pilotule, tu o să ţii paiele.

— Nu. Eu n o să am de a face cu nimic din treaba asta. Eu zic să luptăm.

— Or să ne omoare pe toţi. Ai auzit ce a spus samuraiul: vieţile noastre sunt cruţate – în afară de una. Spillbergen îşi ştersese sudoarea de pe faţă, ridicând un nor de muşte care apoi se aşezase la loc. Daţi mi puţină apă. E mai bine să moară unul decât toţi.

Van Nekk cufundase tigva în hârdău şi i o dăduse.

— Suntem zece. Cu tine, Paulus. Sorţii sunt buni.

— Foarte buni, numa' să nu fii tu ăla. Vinck aruncase o privire către Blackthorne. Putem să ne luptăm cu săbiile alea?

— Poţi să te dai supus pe mâna călăului dacă ai tras?

— Nu ştiu.

Van Nekk spusese:

— O să tragem la sorţi. Dumnezeu să hotărască.

— Sărmanul Dumnezeu, spusese Blackthorne. Câte prostii i se pun în cârcă!

— Cum să alegem altfel?! strigase cineva.

— N alegem!

— Vom face cum spune Paulus. El e Căpitanul General, spusese van Nekk. Tragem la sorţi. E cel mai bine pentru toţi. Să votăm. Suntem toţi de acord?

Toţi spuseseră da, în afară de Vinck.

— Eu sunt de partea pilotului. La dracu' cu blestematele de paie împuţite!

În cele din urmă Vinck fusese convins. Jan Roper, calvinistul, spusese rugăciunile. Spillbergen rupsese cele zece paie egale cu grijă. Apoi înjumătăţise unul dintre ele.

Van Nekk, Pieterzoon, Sonk, Maetsukker, Ginsel, Jan Roper, Salamon, Maximilian Croocq şi Vinck.

Spusese din nou:

— Cine vrea să tragă primul?

— Cum ştim dacă... dacă cel care trage paiul rău, paiul scurt, o să se ducă? Cum ştim? Vocea lui Maetsukker era răguşită de spaimă.

— Nu ştim. Nu suntem siguri. Ar trebui să ştim sigur, zise Croocq, musul.

— Asta i simplu, spuse Jan Roper. Să jurăm, în numele Domnului, c o facem. În numele Lui. Să... să mori pentru ceilalţi, în numele Lui. Atunci nu mai e nici o grijă. Mielul ales de Dumnezeu va fi binecuvântat de a pururi.

Încuviinţară cu toţii.

— Dă i drumul, Vinck. Fă cum spune Roper.

— E n ordine. Buzele lui Vinck erau uscate. Dacă... dacă s eu... jur pe Dumnezeu c am să mă duc cu ei, dacă... dacă trag paiul scurt. Pe Dumnezeul meu.

Îl urmară toţi. Maetsukker era aşa de speriat că trebui să i se spună cuvintele, apoi se cufundă din nou în coşmar.

Sonk trase primul. Pieterzoon următorul. Apoi Jan Roper, iar după el Salamon şi Croocq. Spillbergen simţea cum alunecă spre moarte, pentru că se înţeleseseră ca el să nu tragă, ci să i rămână ultimul pai şi acum sorţii erau teribili.

Ginsel era salvat. Rămăseseră patru.

Maetsukker plângea de a binelea, dar îl împinse la o parte pe Vinck, trase un pai şi nu i veni să creadă că nu era acela.

Pumnul lui Spillbergen tremura şi Croocq îl ajută să şi ţină braţul nemişcat. Excrementele i se prelingeau nebăgate în seamă în jos, pe picioare.

Pe care să l aleg? se întreba van Nekk disperat. Q Doamne, ajută mă! Abia zărea paiele prin ceaţa miopiei. Dacă aş vedea, poate aş găsi un semn, ca să aleg. Pe care?

Trase şi aduse paiul aproape de ochi ca să şi vadă sentinţa desluşit. Dar paiul nu era scurt.

Vinck îşi privi degetele alegând penultimul pai şi acesta căzu jos, dar toţi băgară de seamă că era cel mai scurt de până atunci. Spillbergen îşi desfăcu pumnul încleştat şi văzură că ultimul pai era lung. Leşină.

Se uitau încremeniţi la Vinck, care îi privea neajutorat, fără să i vadă. Ridică uşor din umeri, încercă un zâmbet şi goni absent muştele cu mâna. Apoi se lăsă moale la pământ. Îi făcură loc, ţinându se la distanţă, de parcă ar fi fost lepros.

Blackthorne îngenunche în mocirlă lângă Spillbergen.

— E mort? întrebă van Nekk, abia auzit.

Vinck râse ascuţit, înspăimântându i, încetând la fel de brusc cum începuse.

— Eu sunt cel... cel mort, spuse. Sunt mort!

— Nu ţi fie teamă. Tu eşti alesul Domnului. Eşti în mâinile Dom­nului, rosti Jan Roper cu convingere.

— Da, reluă van Nekk. Nu ţi fie teamă.

— Uşor de zis acum, nu? Ochii lui Vinck trecură de la un chip la celălalt, dar nici unul nu l putu privi în ochi. Doar Blackthorne nu se uită în altă parte.

— Adu mi nişte apă, Vinck, spuse încet. Du te la butoi şi adu nişte apă. Haide!

Vinck îl privi lung. Apoi luă tigva, o umplu cu apă şi i o dădu.

— Doamne, pilotule, murmură el, ce o să fac?

— Mai întâi dă mi o mână de ajutor, pentru Paulus. Vinck, fă ce ţi spun! Crezi c o să şi revină?

Ajutat de calmul lui Blackthorne, Vinck lupta cu groaza din suflet. Pulsul lui Spillbergen era slab. Vinck îi ascultă inima, îi ridică pleoapele şi l privi câteva clipe.

— Nu ştiu, pilotule. Iisuse Cristoase, nu pot gândi cum trebuie. Inima e în ordine, cred. Ar trebui să i se ia sânge, dar... da' n am cum... Eu... nu mă pot aduna... Dă mi... Se opri istovit, aşezându se cu spatele de perete. Începură să l scuture fiori.

Chepengul se deschise.

Omi stătea profilat pe cer, cu chimonoul însângerat de soarele care apunea.

CAPITOLUL 4

Vinck încercă să şi mişte picioarele, dar nu izbuti. Înfruntase moartea de multe ori în viaţă, însă niciodată aşa, cu umilă supunere. Moartea fusese hotărâtă de nişte fire de paie. De ce eu? se zbuciuma sufletul lui. Nu sunt mai rău decât alţii şi sunt mai bun decât mulţi. Doamne Dumnezeule din ceruri, de ce eu?

Fu coborâtă o scară. Omi făcu semn ca omul ales să urce, şi cât mai iute.

— Isogi! Grăbeşte te!

Van Nekk şi Jan Roper se rugau în tăcere, cu ochii închişi. Pieterzoon n avea putere să privească. Blackthorne nu şi lua ochii de la Omi şi oamenii săi.

— Isogi! se răsti Omi din nou.

Vinck încercă încă o dată să se ridice.

— Să mă ajute careva. Ajutaţi mă să mă ridic!

Pieterzoon, care era cel mai aproape, se aplecă, îşi strecură mâna pe sub braţul lui, ajutându l să se ridice, apoi Blackthorne fu la capătul scării, cu ambele picioare înfipte zdravăn în mocirlă.

— Kinjiru! spuse el din nou.

Omi se opri.

— Ce se ntâmplă? întrebă Spillbergen la fel de speriat ca şi ceilalţi.

— I am spus că e interzis! Nimeni din echipajul meu nu merge la moarte fără luptă.

— Dar... dar am hotărât!

— Eu nu.

— E n ordine, pilotule, şopti Vinck. Eu... noi ne am învoit şi a fost cinstit. E voia Domnului. Plec... e...

Se îndreptă bâjbâind spre piciorul scării, dar Blackthorne îi stătea neclintit în cale, cu faţa spre Omi.

— Nu mergeţi fără luptă. Nici unul.

— Pleacă de Ungă scară, pilotule! Îţi ordon să pleci! Spillbergen se ţinea tremurând în colţul său, cât se putea de departe de chepeng. Ţipă ascuţit: Pilotule!

Blackthorne nu l asculta.

— Pregătiţi vă!

Omi făcu un pas înapoi şi răcni o poruncă oamenilor săi. Un samurai începu îndată să coboare treptele, urmat îndeaproape de alţi doi cu săbiile scoase din teacă. Blackthorne răsuci scara şi l înşfăcă pe cel care cobora primul, ferindu se de lovitura năprasnică de sabie şi încercând să l sugrume.

— Ajutaţi mă! Haideţi! Pentru vieţile voastre!

Îl smuci pe samurai ca să l tragă de pe trepte, dar ramase descoperit în faţa altuia, care încercă să l împungă de sus cu sabia. Vinck îşi ieşi din amorţeală şi se năpusti orbeşte asupra samuraiului. Opri lovitura care ar fi retezat încheietura mâinii lui Blackthorne, ţinu braţul înarmat la distanţă şi izbi cu celălalt pumn în pântecele bărbatului. Samuraiul icni şi lovi sălbatic cu picioarele. Vinck abia îi luă în seamă loviturile. Urcă treptele şi se agăţă de el ca să i ia sabia, încercând să i scoată ochii cu unghiile. Ceilalţi doi samurai erau stânjeniţi de locul strâmt şi de Blackthorne, dar unul dintre ei îi trase lui un picior în faţă şi Vinck se rostogoli. Samuraiul de pe scară încercă să l lovească pe Blackthorne, nu l nimeri, apoi întregul echipaj se aruncă spre scară.

Croocq trase un pumn zdravăn peste piciorul samuraiului şi simţi un oscior trosnind. Omul izbuti să şi arunce sabia afară din groapă – ca duşmanul să nu fie înarmat – şi se rostogoli greoi în glod. Vinck şi Pieterzoon se aruncară asupra lui. El se apără cu furie de ei şi de năvala celorlalţi din echipaj. Blackthorne smulse pumnalul japonezului încolţit şi începu să urce scara urmat de Croocq, Jan Roper şi Salamon. Amândoi samuraii se retraseră şi se opriră în deschizătura chepengului, cu săbiile lungi pregătite ameninţător. Blackthorne ştia că pumnalul său nu i era de nici un folos împotriva săbiilor. Totuşi se avântă urmat îndeaproape de ceilalţi. În clipa când capul său apăru deasupra gropii, una dintre săbii lovi, trecând fără să l atingă, la un fir de păr de el. O lovitură puternică de picior de la un samurai pe care nu l văzu îl trimise iar în groapă.

Se răsuci şi sări înapoi ferindu se de masa zvârcolindă de oameni care încerca să l afunde pe samurai în mocirla puturoasă. Vinck îi trase japonezului un picior în ceafă şi acesta se nmuie. Îl izbi iar şi iar până când Blackthorne îl trase deoparte.

— Nu l omorî, îl putem folosi ca ostatic! strigă el şi scutură disperat scara încercând s o tragă în jos. Dar era prea lungă. Deasupra, ceilalţi samurai ai lui Omi aşteptau nemişcaţi în faţa chepengului.