James Clavell

CAPITOLUL 2

— Daimyo Kasigi Yabu, senior de Izu, vrea să ştie cine sunteţi, de unde veniţi, cum aţi ajuns aici şi ce acte de piraterie aţi făcut, spuse părintele Sebastio.

— Îţi repet că nu suntem piraţi.

Dimineaţa era frumoasă şi caldă. Blackthorne era îngenuncheat în faţa podiumului din piaţa satului, capul încă durându l de pe urma loviturii. Păstrează ţi calmul şi pune ţi mintea la lucru, îşi spuse. Trebuie să aperi viaţa ta şi alor tăi. Vorbeşti în numele lor şi altceva n ai ce să faci. Iezuitul ţi e duşman şi e singurul tălmaci la îndemână. N ai de unde să ştii ce spune, decât că, cu siguranţă n o să te ajute. "Încearcă să ţi limpezeşti mintea, băiete, aproape că l auzea pe bătrânul Alban Caradoc spunând. Când furtuna e mai rea şi marea mai înspăimântătoare, ai nevoie de toate puterile tale. Asta te ţine în viaţă, pe tine şi corabia, dacă eşti pilot. Limpezeşte ţi mintea şi bucură te de nectarul fiecărei zile, oricât de amar."

Nectarul zilei de azi are gust de fiere, îşi, zise Blackthorne posomorât. De ce aud glasul lui Alban atât de limpede?

— Mai întâi, spune i acestui daimyo că suntem în război, că suntem duşmani, rosti. Spune i că Anglia şi Ţările de Jos sunt în război cu Spania şi Portugalia.

— Te previn din nou, vorbeşte simplu şi nu răsuci lucrurile. Ţările de Jos – sau Olanda, Zeelanda, Provinciile Unite, oricum le ar zice împuţiţii de rebeli olandezi – este o provincie măruntă, nesupusă, a Imperiului Spaniol. Tu eşti o căpetenie de trădători care s au răzvrătit împotriva regelui lor de drept.

— Anglia este în război şi Olanda a fost sepa... Blackthorne nu continuă, căci preotul nu mai asculta, ci tălmăcea.

Daimyo se aşezase pe podium, scund, îndesat şi poruncitor. Îngenunchiase comod, cu călcâiele trase îngrijit sub el, înconjurat de patru ofiţeri, unul dintre ei fiind Kasigi Omi, nepotul şi vasalul său. Toţi purtau chimonouri de mătase, iar peste ele, pelerine împodobite, cu umeri uriaşi şi scrobiţi, centuri late, care le strângeau mijlocul, şi nelipsitele săbii.

Mura îngenunchiase în ţărână. Era singurul sătean de faţă, toţi ceilalţi privitori fiind cei cincizeci de samurai care sosiseră cu daimyo. Stăteau în rânduri tăcute, disciplinate. Resturile echipajului erau în spatele lui Blackthorne şi ca şi el stăteau în genunchi, cu străjile în apropiere. Trebuiseră să îl poarte cu ei pe Căpitanul General când fuseseră chemaţi, deşi suferea rău. I se îngăduise să stea întins pe jos, unde zăcea acum, fără să şi fi venit în simţiri.

Ajunşi în faţa daimyo lui, Blackthorne şi oamenii lui se înclinaseră, dar asta nu fusese de ajuns. Samuraii îi îmbrânciseră pe toţi în genunchi şi le aplecaseră capetele în praf, în felul ţăranilor. Încercase să se împotrivească şi strigase către preot că nu era obiceiul lor, că el era căpetenia şi un trimis al ţării sale şi deci trebuia tratat deosebit. Dar mânerul unei suliţe îl făcuse să se ghemuiască de durere. Oamenii lui se strânseră laolaltă pentru un atac furios, dar el strigase la ei să se oprească şi să îngenuncheze. Din fericire se supuseseră. Daimyo mormăise răguşit ceva şi preotul tradusese ca pe un avertis­ment de a spune adevărul şi repede. Blackthorne ceruse un scaun, însă preotul spusese că japonezii nu folosesc scaune şi că nu exista aşa ceva în Japonia. Îşi îndreptase atenţia asupra preotului care vorbea cu daimyo, căutând un semn, o cale de ieşire.

E înfumurare şi cruzime pe faţa acestui daimyo, îşi zise. Mă prind că e un ticălos. Japoneza popii nu e curgătoare. Ah, şi asta? Nemulţumire şi nerăbdare. L a pus daimyo să folosească un alt cuvânt, mai limpede? Cred că da. De ce poartă iezuiţii sutane portocalii? Daimyo e catolic? Uite, iezuitul este foarte îndatoritor şi asudă din belşug. Pariez că daimyo nu e catolic. Fii atent, poate că nu e catolic. Oricum, n ai ce câştiga de la el. Cum ai putea să l foloseşti pe ticălosul ăsta? Cum să vorbeşti direct cu el? Cum ai să te descurci cu popa? Cum să l faci de râs? Care să fie momeala? Hai, gândeşte te! Ştii destul de multe despre iezuiţi.

— Daimyo spune: grăbeşte te şi răspunde întrebărilor sale.

— Da, desigur, îmi pare rău. Mă numesc John Blackthorne. Sunt englez, pilotul şef a unei flote olandeze. Portul de plecare este Amsterdam.

— Flotă? Ce flotă? Minţi, nu există nici o flotă. De ce ar fi un englez, pilotul unei flote olandeze?

— Toate la timpul lor. Mai întâi, te rog, tălmăceşte ce am spus.

— De ce eşti pilotul unui corsar olandez? Grăbeşte te.

Blackthorne se hotărî să rişte. Vocea lui deveni dură şi despică aerul cald al dimineţii.

— Ca va, mai întâi tălmăceşte ce am spus, spaniolule! Acum!

Preotul roşi.

— Sunt portughez, ţi am mai spus asta. Răspunde la întrebare.

— Sunt aici ca să vorbesc cu daimyo, nu cu tine. Tălmăceşte ce am spus, căzătură netrebnică!

Blackthorne îl văzu pe preot înroşindu se şi mai mult şi simţi că asta nu trecuse nebăgată în seamă de daimyo. Ai grijă, îşi spuse, dacă sări peste cal, ticălosul ăsta galben te poate face bucăţele mai repede decât o haită de rechini.

— Spune seniorului daimyo, cu bună ştiinţă Blackthorne se înclină adânc către podium, simţind sudoarea rece năpădindu l, căci pornise hotărât pe o cale fără întoarcere.

Părintele Sebastio ştia că pregătirea lui ar fi trebuit să nu l facă sensibil la insultele piratului şi la planul limpede de a l face de râs în faţa acestui daimyo. Dar, pentru prima dată, nu putu să se stăpânească şi se simţi pierdut. Când curierul lui Mura adusese ştiri despre corabie, la misiune, în provincia alăturată, fusese zguduit de însemnătatea acestui lucru. Nu poate fi olandez sau englez, îşi spusese. În Pacific nu existase niciodată o corabie eretică, afară doar de cele ale bles­tematului corsar Drake, şi niciodată aici, în Asia. Drumurile erau tainice şi păzite. Se pregătise îndată de plecare şi trimisese un porum­bel călător cu un mesaj superiorului său din Osaka, dorindu şi să se fi putut consulta mai întâi cu el. Se ştia tânăr şi nepregătit, sosit în Japonia de abia doi ani, încă nehirotonisit şi nu competent ca să se ocupe de o astfel de situaţie deosebită. Alergase către Anjiro, sperând şi rugându se ca ştirea să nu fie adevărată. Dar corabia era olandeză iar pilotul englez şi toată ura împotriva ereziilor diavoleşti ale lui Luther, Calvin, Henric al VIII lea, veşnicului duşman Elisabeta şi bastardei sale de fiice, îl covârşiseră şi încă îi întunecau judecata.

— Preotule, tălmăceşte ce a spus piratul, îl auzi pe daimyo spunând.

Oh, Sfântă Fecioară, mamă a lui Dumnezeu, ajută mă să îndeplinesc vrerea Ta. Ajută mă să fiu tare în faţa acestui daimyo, dă mi darul vorbirii şi ajută mă să l aduc la Adevărata Credinţă.

Părintele Sebastio îşi adună gândurile şi începu să vorbească cu mai multă încredere. Blackthorne ascultă atent, încercând să desluşească cuvinte şi înţelesuri. Părintele spusese "Anglia" şi "Black­thorne" şi arătase la corabie, care stătea cuminte la ancoră, în port.

— Cum ai ajuns aici? întrebă părintele Sebastio.

— Prin Strâmtoarea Magellan. Aceasta este la o sută şi treizeci şi şase de zile de aici. Spune i lui daimyo...

— Minţi! Strâmtoarea Magellan este secretă. Ai venit prin Africa şi India. Până la urmă, va trebui să spui adevărul. Aici se foloseşte tortura.

— Strâmtoarea a fost secretă. Un portughez ne a vândut o carte pilot. Unul dintre ai voştri v a vândut pentru puţin aur de al lui Iuda. Sunteţi cu toţii nişte gunoaie. Acum toate corăbiile de război, englezeşti şi olandeze, ştiu drumul către Pacific. O flotă, douăzeci de corăbii englezeşti de linie, cu şaizeci de tunuri la bord fiecare, atacă chiar acum Manilla. Imperiul vostru e terminat.

— Minţi!

Da, gândi Blackthorne, ştiind că nu era alt fel de a dovedi minciuna decât să mergi la Manilla.

— Flota asta va pustii mările şi vă va şterge de pe faţa pământului coloniile. Şi încă o flotă olandeză trebuie să sosească în cel mult o săptămână. Porcul portughezo spaniol e napoi în cocina lui, cu generalul vostru iezuit în cârcă, acolo unde i e locul.

Se întoarse din nou şi se înclină adânc către daimyo.

— Afurisit să fii, tu şi gura ta murdară!

— Ano mono wa nani o moshite oru? se răsti nerăbdător daimyo.

Preotul vorbi mai iute şi mai tare, rostind Magellan şi Manilla, dar Blackthorne se gândea că daimyo şi ofiţerii nu păreau să înţeleagă mare lucru.

Cercetarea aceasta începu să l obosească pe Yabu. Privi către port, către corabia care îi stăpânise gândurile de când primise mesajul tainic al lui Omi şi se întrebă din nou dacă era darul zeilor, pe care îl aştepta de atâta timp.

— Ai cercetat încărcătura, Omi san, îl întrebase în acea dimineaţă, de îndată ce sosise, plin de noroi şi foarte obosit.

— Nu, stăpâne. Am crezut că e mai bine să sigilez corabia până la sosirea voastră, dar calele sunt pline cu lăzi şi baloturi. Sper să fi făcut totul cum trebuie. Aici sunt toate cheile. Le am confiscat.

— Bun.

Yabu venise din Yedo, capitala lui Toranaga, de la mai mult de o sută de mile distanţă, în fugă, supunându se el însuşi unei mari primejdii şi era o problemă de viaţă şi de moarte să se întoarcă la fel de curând. Călătoria îi luase aproape două zile, pe drumuri proaste şi văioage pline de apă, în parte pe cal, în parte în palanchin.

— Mă duc deîndată pe corabie.

— Ar trebui să vedeţi străinii, stăpâne, spusese Omi, râzând. Cei mai mulţi au ochi albaştri ca pisicile siameze şi păr auriu, dar cea mai bună veste e că toţi sunt piraţi.

Omi îi spusese despre preot şi ceea ce aflase de la preot despre aceşti corsari şi ce zisese piratul şi ce se întâmplase în tot acest timp, iar sângele lui începuse să alerge de trei ori mai iute. Îşi stăpânise nerăbdarea de a se duce la bordul corăbiei şi a rupe sigiliile. În loc de asta făcuse o baie, îşi schimbase îmbrăcămintea şi poruncise ca bar­barii să fie aduşi în faţa lui.

— Tu, preotule, spuse tăios, înţelegând cu greu japoneza proastă a preotului. De ce este atât de mâniat pe tine?

— E rău, pirat. Se închină diavolului.

Yabu se aplecă către Omi care stătea în stânga lui.

— Poţi să înţelegi ce spune, nepoate? Minte, ce crezi?

— Nu ştiu, stăpâne. Cine ştie ce crede un barbar. Îmi închipui că preotul crede că piratul e un închinător la diavol. Desigur, toate astea s prostii.

Yabu se întoarse către preot, pe care îl ura. Ar fi dorit să l poată crucifica astăzi şi să termine odată pentru totdeauna cu creştinismul de pe pământurile sale, dar nu putea. Deşi el – ca toţi ceilalţi daimyo – avea putere absolută pe pământurile sale, era încă supus autorităţii supreme a Consiliului Regenţilor – grupul de militari căruia Taiko îi lăsase prin testament puterea pe timpul cit fiul său era minor – si supus, de asemenea, edictelor pe care Taiko le dăduse în timpul vieţii, care erau, toate, încă valabile. Unul dintre acestea, dat cu mulţi ani în urmă, se ocupa de barbarii portughezi şi hotăra că erau cu toţii protejaţi, că, într o anumită măsură, religia lor trebuia să fie tolerată şi preoţilor să li se îngăduie, într o oarecare măsură, să facă prozeliţi şi să conver­tească.

— Tu, preotule, ce altceva a mai spus piratul? Ce ţi spunea? Grăbeşte te. Ţi ai înghiţit limba?

— Piratul spune lucruri rele, rele, despre mai mulţi piraţi cu război în corăbii. Mulţi.

— Ce înţelegi prin război în corăbii?

— Îmi pare rău, stăpâne, nu înţeleg.

— Război în corăbii, n are sens, neh?

— Ah, piratul spune: alte corăbii război sunt în Manilla, în Filipine.

— Omi san, înţelegi ce zice?

— Nu, stăpâne. Accentul lui e îngrozitor, e de neînţeles.

— Spune, oare, că sunt mai multe corăbii de piraţi la răsărit de Japonia? Tu, preotule, sunt corăbiile astea de piraţi în apropierea coastei? Către est? Ei?

— Da, stăpâne, dar cred că minte. El spune, la Manilla.

— Nu înţeleg. Unde i Manilla?

— Către est. La multe zile de mers.

— Dacă vreo corabie de piraţi vine aici, o să le facem o primire plăcută, oriunde ar fi Manilla.

— Vă rog să mă iertaţi. Nu înţeleg.

— Nu i nimic, spuse Yabu, ajungând la capătul răbdării. Hotărâse, deja, că străinii trebuiau să moară şi se bucura la gândul ăsta.

Desigur, aceşti barbari nu intrau în edictul lui Taiko, care spunea "barbarii portughezi" şi, oricum, ei erau piraţi. De când îşi amintea, ura barbarii, putoarea şi murdăria lor şi obiceiurile lor dezgustătoare, faptul că mâncau carne, religia lor neroadă, trufia şi proastele lor purtări. Mai mult decât atât, se simţea umilit, aşa cum erau şi ceilalţi daimyo, de puterea lor asupra acestui Pământ al Zeilor.

De secole existase între China şi Japonia o stare de război. China nu îngăduia nici un fel de negoţ. Mătasea chinezească era de neînlocuit în a face lunga vară, arzătoare şi umedă, a Japoniei, mai uşor de îndurat. De generaţii doar o cantitate neînsemnată de mătase de contrabandă trecuse printre stavile şi putea fi cumpărată, la preţuri uriaşe, în Japonia. Apoi, cam cu şaizeci de ani în urmă, sosiseră barbarii. Împăratul chinez din Beijing le dăduse o bază mică, în Macao, în sudul Chinei şi se înţelesese cu ei să schimbe mătasea pe argint. Japonia avea argint din belşug. În curând, negoţul înflori. Amândouă ţările trăgeau foloase. Misiţii, portughezii, se îmbogăţiră, iar preoţii lor, cei mai mulţi iezuiţi, deveniră în curând de neînlocuit în negoţ. Doar preoţii reuşiseră să înveţe să vorbească chineza şi japoneza şi deci puteau să se tocmească şi să tălmăcească. Odată cu înflorirea negoţului, preoţii deveniră şi mai importanţi. Acum schim­burile anuale erau uriaşe şi afectau viaţa fiecărui samurai. Aşa că preoţilor trebuia să li se îngăduie să şi răspândească religia, sau bar­barii ar fi plecat şi orice negoţ ar fi încetat. Erau acum şi câţiva foarte importanţi daimyo creştini şi multe sute de mii de alţi convertiţi, cei mai mulţi în Kyushu, insula de sud, care era cea mai aproape de China şi avea portul portughez, Nagasaki. Da, gândi Yabu, trebuie să i înghiţim pe preoţi şi pe portughezi, dar nu pe aceşti barbari, aceştia noi, cu părul lor auriu, de necrezut şi cu ochii albaştri. Se înfierbântă. Acum, cel puţin, îşi va putea satisface curiozitatea – cum ar muri un barbar supus caznelor. Avea unsprezece oameni, unsprezece feluri diferite pe care le putea încerca. Nu şi pusese niciodată întrebarea de ce îi făcea atâta plăcere suferinţa celorlalţi. Ştia doar că aşa era şi deci era ceva ce trebuia căutat şi gustat. Spuse:

— Corabia aceasta străină, neportugheză şi de piraţi, este confis­cată cu tot ceea ce este pe ea. Toţi piraţii sunt condamnaţi imediat...

Rămase cu gura căscată văzând căpetenia piraţilor ţâşnind pe neaşteptate la preot, smulgându i de la brâu crucifixul de lemn, sfărâmându l şi aruncând bucăţile pe pământ, apoi strigând ceva foarte tare. Piratul îngenunchie de îndată şi i se înclină adânc, în timp ce gărzile săriră la el cu săbiile ridicate.

— Staţi, nu l ucideţi!

Yabu era uluit că cineva putea avea neobrăzarea să se poarte cu o asemenea lipsă de bună cuviinţă în faţa lui.

— Barbarii aceştia sunt dincolo de orice închipuire.

— Da, spuse Omi, în mintea căruia năvăliseră toate întrebările pe care un astfel de gest le putea isca.

Preotul, era încă îngenuncheat, privind prostit la ceea ce rămăsese din crucifix. Îl văzură, întinzând mâinile tremurătoare şi ridicând bucăţile de lemn. Spuse ceva piratului, cu vocea coborâtă, aproape blândă. Ochii i se închiseră, îşi împleti mâinile şi buzele începuseră să i se mişte încet. Căpetenia piraţilor privea nemişcat în sus către ei, fără să clipească din ochii albaştri ca de pisică. Yabu spuse:

— Omi san, mai întâi vreau să mergem pe corabie. Apoi, o să începem.

Vocea i se îngroşă la gândul plăcerii pe care şi o promisese.

— Vreau să încep cu acela roşcat, de la capătul şirului, acela mărunţel.

Omi se aplecă mai aproape şi şi coborî vocea înfierbântată.

— Vă rog să mă iertaţi, dar asta nu s a mai întâmplat până acum, alteţă, de când portughezii barbari au venit aici. Nu este crucifixul simbolul lor sacru? Nu sunt întotdeauna binevoitori cu preoţii lor? Nu îngenunchiază ei, în faţa lor, aşa cum fac şi creştinii noştri? Nu au preoţii control absolut asupra lor?

— Te rog, fii mai limpede.

— Toţi îi urâm pe portughezi, alteţă, afară doar de creştinii dintre noi, neh? Poate că aceşti barbari sunt mai preţioşi vii, decât morţi.

— Cum?

— Pentru că sunt fără asemănare. Sunt împotriva creştinilor. Poate că un om înţelept ar putea găsi o cale de a folosi ura lor, sau lipsa lor de credinţă, în folosul nostru. Sunt proprietatea voastră. Faceţi cu ei ce vreţi, neh?

Da. Şi i vreau puşi la cazne, gândi Yabu. Da, dar te poţi bucura de asta oricând. Ascultă l pe Omi. E un bun sfetnic. Dar e de încredere? Are vreun motiv tainic să spună asta? Gândeşte te.

— Ikawa Jikkyu e creştin, îşi auzi nepotul spunând, numind pe cel mai aprig duşman, rudă şi aliat cu Ishido, care îşi avea domeniul dincolo de hotarul său de apus. Nu a venit preotul ăsta împuţit de acolo? Poate că aceşti barbari ar putea să ţi dea cheia de a deschide întreaga provincie a lui Ikawa, poate chiar şi pe a lui Ishido, poate chiar a seniorului Toranaga, mai adăugă el încet.

Yabu îi cercetă atent chipul, încercând să ajungă la ceea ce era dincolo de el, apoi ochii se îndreptară către corabie. Nu se mai îndoia acum că fusese trimisă de zei, da, dar era un dar, sau o pedeapsă? Puse deoparte propria plăcere în faţa interesului clanului său.

— Aşa i, dar mai întâi învaţă i buna cuviinţă. Îndeosebi pe el.

***
— Pe sângele Mântuitorului, murmură Vinck.

— Ar trebui să ne rugăm, spuse van Nekk.

— Am mai făcut o odată.

— Poate c ar mai trebui să o facem. Doamne, Dumnezeule, ce bună ar fi o cană de rachiu.

Erau înghesuiţi într o pivniţă adâncă, una dintre multele pe care pescarii le foloseau ca să păstreze peştele uscat la soare. Samuraii îi minaseră de a curmezişul pieţei, în jos, pe scară şi acum se găseau închişi sub pământ. Pivniţa era lată de cinci paşi, lungă de cinci şi adâncă de patru, cu pereţii şi podeaua de pământ bătătorit. Tavanul era făcut din dulapi groşi, cu un strat de pământ deasupra şi un singur chepeng tăiat în el.

— Dă te de pe piciorul meu, maimuţă afurisită!

— Tacă ţi gura, scârnăvie, spuse Pieterzoon, înveselit. Hei, Vinck, boşorog băşinos, ai mai mult loc decât toţi ceilalţi!

— Pentru Dumnezeu, ce bună ar fi o bere rece. Mişcă te!

— Nu pot, Pieterzoon, stăm mai înghesuiţi decât în pântecul mamei.

— E vina Căpitanului General. El ocupă tot locul.

— Dă i un brânci, trezeşte l, spuse Maetsukker.

— Ei? Ce s a întâmplat? Lăsaţi mă n pace. Ce se întâmplă? Sunt bolnav. Trebuie să stau întins. Unde suntem?

— Lasă l în pace. E bolnav. Hai Maetsukker, ridică te, pentru Dumnezeu!

Mânios, Vinck îl trase în sus şi l propti de perete. Nu era loc destul pentru ca toţi să stea întinşi jos sau măcar să stea aşezaţi în capul oaselor în largul lor, în acelaşi timp. Căpitanul General, Paulus Spillbergen, zăcea lungit cât era de lung sub chepeng, unde era aerul cel mai bun, cu capul proptit pe mantia făcută sul. Blackthorne stătea sprijinit într un colţ, privind către intrare. Echipajul îl lăsase în pace şi se ţineau temători departe de el, atât cât se putea, cunoscând de multă vreme felul său de a fi şi violenţa lui explozivă întotdeauna ascunsă de liniştea lui aparentă.

Maetsukker îşi pierdu cumpătul şi izbi cu pumnul în pântecele lui Vinck.

— Lasă mă n pace sau te omor, ticălosule.

Vinck se aruncă asupra lui, dar Blackthorne îi înşfăcă pe amândoi şi îi izbi cu capetele de perete.

— Tacă vă gura la toţi, spuse domol.

Făcură cum li se poruncise.

— Ne împărţim în carturi. Un cart doarme, unul stă aşezat, altul în picioare. Spillbergen stă lungit până se întremează. Colţul ăla e latrina.

Făcu împărţeala. După ce se aranjară totul deveni mai supor­tabil.

Trebuie să scăpăm de aici, sau, în cel mult o zi, o să fim prea slăbiţi, gândi Blackthorne. Când or să aducă scara, Ca să ne dea apă, sau mâncare. Va trebui să fie noaptea asta, sau mâine noapte. De ce ne au băgat aici? Nu ameninţam pe nimeni. Am fi putut să l ajutăm pe daimyo. O să înţeleagă? Era singurul fel în care puteam s arăt că popa e duşmanul nostru. O să înţeleagă? Popa a înţeles.

— Poate că Domnul te va iertă pentru sacrilegiul pe care l ai făcut, dar eu nu, spusese părintele Sebastio încet. N am să am odihnă până când tu şi răul din tine nu veţi dispare de pe faţa pământului.

Sudoarea îi curgea şiroaie de a lungul obrajilor şi bărbiei. O şterse fără s o bage în seamă, cu urechea aţintită la ceea ce se întâmpla în pivniţă, aşa cum era când se afla la bord şi dormea, sau nu era de cart şi se gândea la ceva. Doar atât cât să simtă primejdia înainte ca ea să se işte.

Trebuie să scăpăm de aici şi să luăm corabia. Mă întreb ce face Felicity şi copiii? Să vedem. Tudor are acum şapte ani, iar Lizbeth... Suntem la un an şi unsprezece luni şi şase zile de Amsterdam. Mai adăugăm treizeci şi şapte de zile pentru strâns provizii şi drumul de la Chatham până aici şi în cele din urmă, cele unsprezece zile de dinainte de îmbarcarea la Chatham. Asta i cu siguranţă vârsta ei, dacă toate sunt în regulă. Şi ar trebui să fie. Felicity găteşte acum şi are grijă de casă şi face curăţenie şi sporovăie, iar copiii cresc, la fel de puternici şi netemători ca mama lor. O să fie minunat înapoi acasă. O să mergem împreună de a lungul ţărmului şi n pădure şi prin poieni, prin frumuseţea care este Anglia. Peste ani se obişnuise să se gândească la ei ca la nişte personaje dintr o piesă, oameni pe care i iubeşti şi pentru care suferi, iar piesa nu se sfârşeşte niciodată. Altfel dorul de ei era prea greu de suportat. Putea chiar să numere zilele în care fusese acasă, în unsprezece ani, de când se însurase. Erau puţine, îşi zise, prea puţine. E o viaţă grea pentru o femeie, Felicity, spusese el mai înainte, iar ea i răspunsese: "Orice fel de viaţă e grea pentru o femeie." Pe atunci avea şaptesprezece ani, era înaltă, iar părul ei era lung şi senzu...

Urechile îi spuseră să se păzească. Oamenii stăteau aşezaţi, sau sprijiniţi, sau încercau să doarmă. Vinck şi Pieterzoon, prieteni buni, vorbeau în şoaptă. Van Nekk se holba în gol, ca şi ceilalţi. Spillbergen era pe jumătate treaz, iar Blackthorne gândi că bărbatul era mai puternic decât lăsa să se creadă.

În tăcerea neaşteptată ce se aşternuse se auziră paşi deasupra. Paşii se opriră. Voci înfundate, în acea limbă aspră, cu sunete ciudate. Blackthorne crezu că recunoaşte vocea samuraiului. Omi san? Da, ăsta era numele, dar nu putea fi sigur. După un timp vocile se opriră şi paşii se depărtară.

— Crezi că or să ne dea ceva de mâncare, pilotule? întrebă Sonk.

— Da.

— Ne ar prinde bine ceva de băut. Bere rece, Dumnezeule! spuse Pieterzoon.

— Taci din gură, zise Vinck. Mi se face rău când mă uit la tine.

Blackthorne simţea cămaşa leoarcă. Şi putoarea. Dumnezeule, ar prinde bine o baie, îşi zise şi brusc zâmbi, amintindu şi.

În acea zi, Mura şi ceilalţi îl căraseră în camera caldă şi l întin­seseră pe o bancă de piatră, cu mâinile şi picioarele încă amorţite şi abia mişcându se. Cele trei femei, conduse de hârca bătrână, începuseră să l dezbrace şi el încercase să le împiedice, dar de fiecare dată când se mişca, unul dintre bărbaţi îi atingea un nerv lăsându l fără puteri şi, oricât de mult s ar fi înfuriat şi ar fi blestemat, ele con­tinuaseră să l dezbrace până când rămăsese gol. Nu se ruşinase că era gol în faţa unor femei, ci pentru că dezbrăcatul era întotdeauna un lucru făcut departe de alţi ochi, aşa se obişnuise şi nu i plăcea să fie dezbrăcat de nimeni, cu atât mai puţin de băştinaşii ăştia necivilizaţi. Dar ca să fii dezbrăcat de faţă cu toată lumea, ca un copilaş neajutorat şi să fii spălat peste tot, ca un sugar, cu o apă caldă, spumoasă şi parfumată, în timp ce ei tăifăsuiau şi zâmbeau, iar el zăcea întins pe spate, era prea mult. Apoi avusese o erecţie şi oricât de mult ar fi încercat să împiedice asta, devenea din ce în ce mai rău. Cel puţin aşa gândea el – spre deosebire de femei. Ochii lor deveniseră din ce în ce mai mari şi el începuse să roşească. Iisuse Dumnezeule, mare şi bun, nu pot să nu roşesc. Dar aşa era şi asta părea să l facă şi mai vârtos, iar bătrâna bătuse din palme, minunându se, şi spuse ceva, la care toţi ceilalţi dăduseră din cap, iar ea îşi scuturase capul plină de uimire şi mai spuse ceva, iar ceilalţi încuviinţară mai abitir din cap. Mura zisese cu foarte multă seriozitate: