James Clavell

— Căpitan san, mama san îţi mulţumeşte. Cea mai minunată clipă. Acum, moare fericită.

Şi se înclinaseră cu toţii ca unul, iar atunci Blackthorne des­coperise cât de caraghios era totul şi începuse să râdă. Rămăseseră cu toţii uimiţi, apoi începuseră şi ei să râdă. Râsul îi tăiase din vârtoşenie şi bătrâna se întristase puţin şi o spusese, iar asta îl făcuse să râdă şi mai tare, şi ceilalţi i se alăturaseră. Apoi îl întinseseră grijulii în apa fierbinte şi adâncă şi curând, nemaiputând îndura, ei îl lungiseră gâfâind, încă odată, pe bancă. Femeile îl uscaseră şi apoi sosise bătrânul orb. Blackthorne nu cunoscuse până atunci masajul. La început încercase să se împotrivească degetelor iscoditoare, dar apoi magia lor îl furase şi curând, după ce degetele descoperiră nodurile şi făcură să circule sângele, sau elixirul care aluneca pe sub piele şi muşchi şi nervi, începu aproape să toarcă ca o pisică.

Apoi fusese ajutat să ajungă în pat, ciudat de slăbit, pe jumătate visând, iar acolo îl aştepta fata. Fusese răbdătoare cu el şi, după ce dormise, când îşi venise în puteri, o avusese cu blândeţe, deşi îi lipsise mult. N o întrebase numele, iar dimineaţa, când Mura, încordat şi foarte înspăimântat, îl trezise din somn, ea nu mai era acolo.

Blackthorne oftă. Viaţa e minunată, îşi zise.

În pivniţă, Spillbergen aiura din nou. Maetsukker îşi îngrijea capul şi gemea, nu de durere, ci de spaimă, iar musul Croocq era în pragul leşinului. Jan Roper spuse:

— Ce ai găsit de râs aici, pilotule?

— Du te dracului!

— Cu tot respectul, pilotule, începu Van Nekk prudent, aducând discuţia la ceea ce era de mai mult timp în minţile lor. Ai fost foarte neînţelept să l ataci pe popă în faţa spurcăciunilor de galbeni ticăloşi.

Încuviinţară toţi, deşi cu multă grijă.

— Dacă n ai fi făcut o, nu cred că am mai fi în buclucul ăsta împuţit.

Van Nekk nu se apropie de Blackthorne.

— Tot ce trebuie să faci e să ţi ţii capul plecat în ţărână, când senior Ticăloşenie e prin preajmă şi atunci toţi sunt blânzi ca mieii.

Aştepta un răspuns, dar Blackthorne nu spuse nimic, doar se întoarse iar ca să privească către chepeng. Era ca şi cum nu s ar fi spus nimic. Neliniştea lor crescu. Paulus Spillbergen se ridică cu greutate într un cot.

— Despre ce vorbiţi, Baccus?

Van Nekk se duse până la el şi i explică despre preot şi cruce şi ce se mai întâmplase şi de ce erau acolo. Ochii îl dureau astăzi mai tare ca niciodată.

— Da, asta a fost primejdios, pilotule, spuse Spillbergen. Da, chiar foarte greşit aş spune. Daţi mi nişte apă. Acum, iezuiţii n or să ne lase deloc în pace.

— Ar fi trebuit să i suceşti gâtul, pilotule. Iezuiţii, oricum, nu ne lasă în pace, spuse Jan Roper. Sunt nişte păduchioşi murdari şi suntem aici, în groapa asta împuţită, ca pedeapsă a Domnului.

— Asta i o prostie, Roper, spuse Spilbergen. Suntem aici pentru...

— E pedeapsa Domului. Ar fi trebuit să ardem toate bisericile din Santa Magdalena, nu doar două. Aşa ar fi trebuit. Haznalele satanei!

Spillbergen lovi fără vlagă o muscă.

— Trupele spaniole se regrupau şi eram mult mai puţini ca număr. Eram unul la cincisprezece. Daţi mi nişte apă. Jefuiserăm oraşul şi strânsesem prada şi i lăsasem cu nasul în ţărână. Iar dacă mai stăteam, am fi fost ucişi. Pentru Dumnezeu, dati mi careva nişte apă. Am fi fost cu toţii ucişi, dacă nu ne retrăgeam.

— Şi ce contează, când faci lucrarea Domnului? Noi i am înşelat aşteptările.

— Poate că suntem aici tot pentru lucrarea Domnului, spuse Van Nekk împăciuitor, căci Roper era un om bun, deşi mult prea habotnic, un negustor isteţ şi tovarăşul de afaceri al fiului său.

— Poate că am putea să le arătăm băştinaşilor de aici drumul greşit, papistaş, pe care au apucat o. Poate am putea să i aducem la Adevărata Credinţă.

— Foarte adevărat, spuse Spillbergen. Încă se simţea slăbit, dar puterile i reveneau. Cred c ar fi trebuit să te sfătuieşti cu Baccus, pilotule. În definitiv el e starostele negustorilor. E foarte bun la pălăvrăgit cu băştinaşii. Daţi mi apă, am spus!

— Nu e deloc, Paulus.

Van Nekk deveni şi mai posomorit.

— Nu ne au dat nici apă, nici mâncare. N avem nici măcar un ţucal, să ne uşurăm în el.

— Ei bine, cereţi una. Şi nişte apă. Doamne, Dumnezeule, mi e sete. Cereţi apă. Tu.

— Eu? întrebă Vinck.

— Da, tu.

Vinck aruncă o privire către Blackthorne, dar Blackthorne privea nepăsător chepengul, aşa că Vinck se aşeză dedesubtul des­chizăturii şi strigă:

— Hei, voi de sus! Daţi ne nişte afurisită de apă! Vrem mâncare şi apă!

Nu veni nici un răspuns. Strigă din nou. Din nou, nici un răspuns. Încet încet ceilalţi i se alăturară cu strigătele lor. Toţi, în afară de Blackthorne. În curând panica şi greaţa provocată de spaţiul îngust şi nesănătos se strecură în vocile lor şi ei începură să urle ca lupii. Chepengul se deschise. Omi privea jos, la ei. Alături de el stătea Mura şi preotul.

— Apă şi hrană, pentru Dumnezeu!Daţi ne drumul de aici!

În curând ţipau cu toţii. Omi făcu un semn către Mura, care dădu din cap şi plecă. O clipă mai târziu se reîntoarse cu un alt pescar, cărând între ei un ciubăr mare. Goliră conţinutul – resturi putrezite de peşte şi apă sărată de mare – în capul întemniţaţilor. Oamenii din pivniţă se împrăştiară, încercând să se ferească, dar nici unul dintre ei nu reuşi. Spillbergen tuşea sufocat, aproape înecat. Unii dintre ei alunecară şi fură călcaţi în picioare. Blackthorne nu se mişcase din colţ. Îl fixa pe Omi cu o privire plină de ură. Apoi Omi începu din nou să vorbească. Înspăimântaţi, îl ascultau în tăcerea întreruptă doar de tusea şi icnetele lui Spillbergen. Când Omi termină, preotul, nervos, se apropie de deschizătură.

— Acestea sunt poruncile lui Kasigi Omi. Veţi începe să vă purtaţi ca nişte fiinţe omeneşti, bine crescute. Nu veţi mai face zgomot. Dacă faceţi, data viitoare or să răstoarne în pivniţă încă şase ciubere, apoi zece, apoi douăzeci. O să vi se dea hrană şi apă, de două ori pe zi. Când veţi învăţa să vă purtaţi, o să vi se îngăduie să ieşiţi în lumea oamenilor. Prin îngăduinţa seniorului Yabu vi s au cruţat vieţile, tuturor, cu condiţia să l serviţi cu credinţă. Tuturor, în afară de unul. Unul dintre voi trebuie să moară la asfinţitul soarelui. Voi veţi hotărî care să fie. Dar tu, şi arătă la Black­thorne, tu nu trebuie să fii ales.

Stânjenit, preotul răsuflă adânc, se înclină pe jumătate către samurai şi se dădu înapoi. Omi privi în groapă. Putea vedea ochii lui Blackthorne şi le simţea ura. O să mi ia mult până am să înfrâng cerbicia omului ăsta, îşi spuse. Nu contează, e timp destul.

Chepengul căzu cu zgomot la loc.

CAPITOLUL 3

Yabu zăcea în baia fierbinte, mai mulţumit şi mai sigur de sine decât fusese vreodată în viaţa lui. Corabia îşi dezvăluise bogăţia şi această bogăţie îi dădea o putere la care nici nu visase.

— Vreau ca mâine totul să fie dus la ţărm, spusese. Puneţi mus­chetele la loc, în lăzile lor. Acoperiţi totul cu plase sau saci.

Cinci sute de muschete, gândi încântat. Mai mult praf de puşcă şi proiectile decât are Toranaga în toate cele Opt Provincii. Şi douăzeci de tunuri, cinci mii de ghiulele şi muniţie din belşug. Lăzi cu săgeţi de foc. Totul de cea mai bună calitate europeană.

— Mura, ai să faci rost de hamali. Igurashi san, vreau tot acest armament, şi tunurile, dus deîndată şi în taină în castelul meu din Mishima. Eşti direct răspunzător.

— Da, stăpâne.

Fuseseră în cala principală a navei şi toţi îl priviseră cu gurile căscate: Igurashi, un bărbat înalt, vânos, cu un singur ochi, şeful suitei lui; Zukimoto, administratorul său, împreună cu zece săteni asudaţi, care deschiseseră lăzile sub supravegherea lui Mura şi garda per­sonală de patru samurai. Ştia că ei na i înţelegeau entuziasmul, nici nevoia ca totul să fie făcut pe ascuns. Bun, îşi zise.

Portughezii introduseseră muschetele şi praful de puşcă în 1542, când descoperiseră Japonia. Peste optsprezece luni le făceau şi japonezii. Nu se apropiau de calitatea celor europene, dar asta nu conta, pentru că armele erau socotite mai mult o noutate şi, o bună bucată de vreme, folosite numai la vânătoare, dar chiar şi pentru asta arcurile erau cu mult mai precise. În plus, şi foarte important, la japonezi războiul era aproape ritual: luptă corp la corp, individuală, sabia fiind cea mai onorabilă armă. Folosirea armelor de foc era socotită o laşitate şi dezonorantă, total împotriva codului samurailor, bushido, Calea Războinicului, ce l obliga pe samurai să lupte onorabil, să trăiască onorabil şi să moară onorabil; să manifeste credinţă neţărmurită şi neîndoielnică seniorului său; să nu se teamă de moarte – ba chiar să o caute, ca parte a îndatoririlor sale; să fie mândru de propriu i nume şi să l păstreze nepătat.

De ani Yabu avea o teorie păstrată în taină. În sfârşit, gândi fericit, poţi s o dezvolţi şi s o pui în aplicare: cinci sute de samurai aleşi anume, înarmaţi cu muschete, dar pregătiţi ca o formaţiune unitară, vârful de lance al celor douăsprezece mii de soldaţi din trupele tale înarmate tradiţional, sprijiniţi de cele douăzeci de tunuri, folosite într un chip anume de oameni anume, instruiţi şi ei tot ca o unitate. O strategie nouă pentru o eră nouă! În războiul care se apropie armele de foc ar putea fi hotărâtoare!

Cum rămâne cu bushido? îl întrebaseră întotdeauna umbrele strămoşilor.

Cum rămâne cu bushido? le întorsese la rându i întrebarea.

Nu i răspunseseră niciodată.

Nici în cele mai nebuneşti dintre visele sale nu şi închipuise că şi ar putea îngădui vreodată să aibă cinci sute de puşti. Dar acum le avea pe degeaba şi era singurul care ştia cum să le folosească. Dar de partea cui? A lui Toranaga sau a lui Ishido? Sau ar trebui să aştepte şi, poate, să fie el eventualul învingător?

— Igurashi san, vei călători noaptea şi vei asigura o pază severă.

— Da, stăpâne.

— Mura, asta trebuie să rămână o taină, altfel satul va fi şters de pe faţa pământului.

— N o să scape nimeni nici un cuvânt, stăpâne. Pot să mă pun chezaş pentru satul meu, dar nu şi pentru drum sau pentru celelalte sate. Cine ştie unde sunt iscoade? Dar noi n o să spunem nimic.

După aceea Yabu se dusese în camera tezaurului. Aici se găsea ceea ce el bănuia a fi pradă piraterească: talgere de aur şi argint, cupe, candelabre şi podoabe, câteva picturi religioase în rame împodobite. Un cufăr era plin cu haine femeieşti brodate migălos cu fir de aur şi pietre colorate.

— Am să pun să topească aurul şi argintul în lingouri pentru vistierie, spusese Zukimoto. Era un bărbat îngrijit, meticulos, trecut de patruzeci de ani şi nu era samurai. Cu ani în urmă fusese preot războinic budist, dar Taiko, Apărătorul Tronului, îi distrusese mânăstirea într o campanie de curăţire a ţării de unele mânăstiri şi secte războinice budiste care nu îi recunoşteau suzeranitatea absolută. Mituind pe unii şi pe alţii, Zukimoto reuşise să scape de la o moarte timpurie, se făcuse negustor ambulant şi, în cele din urmă, mic negus­tor de orez. Acum zece ani se alăturase casei lui Yabu şi acum era de neînlocuit.

— Cât priveşte hainele, s ar putea ca firul de aur şi pietrele preţioase să fie valoroase. Dacă mi îngăduiţi, voi pune să fie împachetate şi trimise la Nagasaki împreună cu tot ce se poate salva.

Portul Nagasaki, de pe coasta sudică a insulei Kyushu, era antrepozitul legal şi locul de negoţ al portughezilor.

— S ar putea ca barbarii să plătească bine pentru resturile astea.

— Bun. Ce i cu baloturile din cealaltă cală?

— Toate sunt cu ţesături groase. Complet nefolositoare pentru noi, alteţă, fără absolut nici o valoare pe piaţă. Dar asta o să vă placă.

Zukimoto deschisese casa de bani. În ea se găseau douăzeci de mii de monezi noi de argint. Dubloni spanioli de cea mai bună calitate.

Yabu se răsuci în cadă. Îşi şterse sudoarea de pe faţă şi gât cu un prosop mic, alb şi se cufundă mai adânc în apa fierbinte şi aromată. Dacă acum trei zile, îşi spuse, ţi ar fi prezis un ghicitor c au să se ntâmple toate astea, l ai fi pus să şi înghită limba pentru minciunile lui.

În urmă cu trei zile el se afla în Yedo, capitala lui Toranaga. Mesajul lui Omi sosise pe seară. Fără îndoială, corabia trebuia cer­cetată imediat, dar Toranaga se găsea încă la Osaka pentru o ultimă confruntare cu generalul Ishido, iar cât lipsea îi invitase pe Yabu şi pe acei toţi daimyo din împreju­rimi care l sprijineau, să aştepte până la întoarcerea sa. O asemenea invitaţie nu putea fi refuzată fără urmări. Yabu ştia că el şi ceilalţi daimyo independenţi, precum şi familiile lor erau, pur şi simplu, o garanţie în plus pentru Toranaga şi că, deşi, bineînţeles, cuvântul n ar fi fost rostit nicioda­tă, ei erau ostatici pentru siguranţa întoarcerii lui Toranaga din Osaka, fortăreaţa de nepătruns a duşmanului, unde se ţinea întrunirea. Toranaga era Preşedintele Consiliului Regenţilor pe care Taiko îl desemnase pe patul de moarte ca să conducă împărăţia pe timpul cât fiul său, Yaemon, care acum avea şapte ani, era minor. Erau cinci regenţi, toţi daimyo de vază, dar numai Toranaga şi Ishido aveau de fapt puterea.

Yabu cântărise cu grijă toate motivele de a merge la Anjiro, cât ar fi fost de primejduit acolo sau rămânând pe loc. Apoi trimisese după soţie şi după concubina sa favorită. O concubină era o ţiitoare oficială, îngăduită de lege. Un bărbat putea să aibă în acelaşi timp câte con­cubine voia, dar numai o singură soţie.

— Nepotul meu, Omi, tocmai mi a trimis vorbă, în taină, că o navă barbară a sosit în Anjiro.

— Una dintre Corăbiile Negre? întrebase emoţionată soţia lui.

Acestea erau uriaşele, neînchipuit de bogatele nave de comerţ care circulau anual, purtate de vânturile musonice, între Nagasaki şi colonia portugheză Macao, ce se afla la aproape o mie de mile spre sud, pe pământul Chinei.

— Nu, dar s ar putea să fie bogată. Eu plec imediat. Voi trebuie să spuneţi că m am îmbolnăvit şi nu pot fi deranjat cu nici un chip. Mă napoiez în cinci zile.

— E nespus de primejdios, îl prevenise soţia lui. Seniorul Toranaga a poruncit limpede ca noi să rămânem aici. Sunt sigură că o să cadă iar la învoială cu Ishido şi e prea puternic ca să ţi îngădui să l nemulţumeşti. Alteţă, nu putem fi siguri că n o să bănuiască cineva adevărul, sunt iscoade pretutindeni. Dacă Toranaga se întoarce şi te găseşte plecat, lipsa ta poate fi înţeleasă greşit. Duşmanii tăi. Îi vor picura otravă în inimă.

— Da, adăugase concubina. Te rog să mă ierţi, dar trebuie s o asculţi pe doamna. Ea are dreptate. Seniorul Toranaga niciodată n ar crede că i ai nesocotit poruncile doar ca să te uiţi la o corabie barbară. Te rog trimite pe altcineva.

— Dar asta nu e o corabie barbară obişnuită. Nu este portugheză. Ascultaţi mă. Omi spune că e dintr o altă ţară. Aceşti oameni vorbesc o limbă diferită şi au ochi albaştri şi păr auriu.

— Omi san şi a pierdut minţile. Sau a băut prea mult saké, spusese soţia lui.

— E o treabă mult prea însemnată ca să vă ardă de glume, atât ţie cât şi lui.

Soţia sa se înclinase, îşi ceruse iertare şi spusese că era îndreptăţit să o repeadă, dar că observaţia ei nu fusese batjocoritoare. Era o femeie micuţă, subţire, cu zece ani mai în vârstă decât el, care i dăruise câte un copil în fiecare an, timp de opt ani, până ce pântecele i se secătuise – iar dintre aceştia, cinci fuseseră băieţi. Trei deveniseră războinici şi muriseră vitejeşte în războiul împotriva Chinei. Un altul ajunsese preot budist, iar pe ultimul, care acum avea nouăsprezece ani, el îl dispreţuia.

Soţia lui, doamna Yuriko, era singura femeie de care se temuse vreodată, singura femeie pe care o preţuise vreodată – în afară de mama lui, acum moartă – şi i conducea gospodăria cu o mână de fier.

— Din nou îmi cer iertare. A dat Omi san amănunte în privinţa încărcăturii?

— Nu, n a cercetat o, Yuriko san. Spune că a sigilat o deîndată, pentru că era atât de neobişnuită. Până acum n a trecut niciodată pe aici o navă care să nu fie portugheză, neh? Mai zice că e o navă de război. Cu douăzeci de tunuri pe punte.

— A! Atunci trebuie să meargă de ndată cineva.

— Mă duc chiar eu.

— Te rog, mai gândeşte te. Trimite l pe Mizuno. Fratele tău este deştept şi chibzuit. Te implor, nu te duce.

— Mizuno e slab şi nu e de încredere.

— Atunci porunceşte i să şi facă seppuku şi termină cu el, spusese ea aspru.

Seppuku, numit uneori şi harachiri, sinucidere rituală prin spin­tecarea pânţecelui, era singurul mod prin care un samurai îşi putea ispăşi cu cinste o ruşine, un păcat sau o greşeală şi era îngăduit numai pentru casta samurailor. Toţi samuraii – femei şi bărbaţi – erau pregătiţi încă din copilărie fie pentru actul în sine, fie ca să ia parte la ceremonie ca secondanţi. Femeile îşi făceau seppuku doar înfigându şi un pumnal în gât.

— Mai târziu, nu acum.

— Atunci trimite l pe Zukimoto. Pe el te poţi bizui.

— Dacă Toranaga n ar fi poruncit ca toate soţiile şi concubinele să stea şi ele aici, te aş trimite pe tine. Dar ar fi prea periculos. Trebuie să mă duc eu. N am de ales. Yuriko san, spuneai că vistieria e goală, că nu mai găsim înţelegere la ticăloşii de cămătari. Zukimoto zice că noi luăm cele mai mari dări ţărilor. Trebuie să am mai mulţi cai, mai multe arme şi mai mulţi samurai. Poate că nava o să ofere mijloacele pentru asta.

— Poruncile seniorului Toranaga au fost destul de limpezi, alteţă. Dacă se ntoarce şi află...

— Da, dacă se întoarce, doamnă. Eu tot mai cred că s a vârât singur în cursă. Seniorul Ishido are opt zeci de mii de samurai numai în castelul Osaka şi n împrejurimi. Toranaga a făcut o nebunie că s a dus acolo cu câteva sute de oameni.

— E mult prea viclean ca să se pună în primejdie fără rost, spusese ea cu convingere.

— Dac aş fi în locul lui Ishido şi l aş avea în mână, l aş ucide imediat.

— Da. Însă mama Moştenitorului e încă ostatică în Yedo, până se întoarce Toranaga. Generalul Ishido n o să ndrăznească să se atingă de Toranaga atâta vreme cât ea nu e în siguranţă înapoi, la Osaka.

— Eu l aş omorî. Dacă doamna Ochiba trăieşte sau moare, n are importanţă. Moştenitorul e în siguranţă în Osaka. Cu Toranaga mort, succesiunea e asigurată. Toranaga e singura ameninţare adevărată pentru Moştenitor, el e singurul care poate să se folosească de Con­siliul Regenţilor, uzurpând puterea lui Taiko şi omorând băiatul.

— Iartă mă, alteţă, dar s ar putea ca generalul Ishido să i atragă de partea sa pe ceilalţi trei regenţi şi să l acuze pe Toranaga de trădare. Asta ar însemna sfârşitul lui Toranaga, neh? spusese concubina.

— Da, doamnă, dacă Ishido ar putea, ar face o, dar nu cred că poate, şi nici Toranaga nu poate. Taiko a ales pe cei cinci regenţi cu prea mare chibzuinţă. Se dispreţuiesc atât de mult unul pe celălalt, încât e aproape cu neputinţă să se nţeleagă asupra vreunui lucru.

Înainte de a lua puterea cei cinci mari daimyo juraseră public credinţă veşnică faţă de muribund şi faţă de fiul său şi urmaşii lor. Şi tot public făcuseră jurământul sacru de a hotărî împreună în Consiliu şi juraseră să treacă împărăţia neştirbită lui Yaemon, când acesta va împlini cincisprezece ani.

— A hotărî împreună înseamnă că, de fapt, nimic nu poate fi schimbat până ce Yaemon nu devine major.

— Dar într o bună zi, alteţă, patru regenţi se vor uni împotriva unuia – din pizmă, teamă sau ambiţie – neh? Cei patru vor ocoli astfel poruncile lui Taiko îndeajuns ca să înceapă un război, neh?

— Da, dar va fi un război mărunt, doamnă, şi acela care va rămâne singur, va fi zdrobit, iar pământurile lui vor fi împărţite de învingători, care apoi vor trebui să numească pe cel de al cincilea regent, iar, cu timpul, vor fi din nou patru contra unu şi din nou acela va fi zdrobit şi pământurile lui împărţite – exact cum a plănuit Taiko. Singura mea problemă este cine va rămâne singur de data asta, Ishido sau Toranaga?

— Toranaga va fi cel singur.

— De ce?

— Ceilalţi se tem prea mult de el deoarece toţi ştiu că, în adâncul sufletului, râvneşte să fie Shogun, oricât de mult ar tăgădui.

Shogun era rangul suprem pe care l putea atinge un muritor în Japonia. Shogun însemna Dictator Militar Suprem. Numai un singur daimyo dintre toţi putea să deţină titlul şi numai Maiestatea Sa Imperială – Împăratul, Fiul Cerului – care trăia retras, alături de familiile imperiale, în Kyoto, putea să acorde titlul.

Odată cu numirea Shogunului veneau însemnele puterii ab­solute: sigiliul şi mandatul imperial. Shogunul stăpânea în numele împăratului. Toată puterea venea de la împărat, căci el cobora direct din zei. Deci orice daimyo care se împotrivea Shogunului era de la sine înţeles socotit nesupus tronului şi proscris deîndată, iar pământurile sale confiscate.

Împăratul era venerat ca o divinitate, pentru că el cobora în linie directă din Zeiţa Soare, Amaterasu Omikami, unul dintre copiii zeilor Izagi şi Izami, cei care creaseră insulele Japoniei din bolta cerească. Prin drept divin, împăratul stăpânea tot pământul, poruncea şi i se dădea ascultare fără crâcnire. Dar, în fapt, de mai bine de şase secole puterea se afla în spatele tronului.

În urmă cu şase veacuri se produsese o schismă, când două dintre cele trei mari familii semiregale şi rivale de samurai – Minowara, Fujimoto şi Takashima – sprijiniseră pretendenţi rivali la tron şi arun­caseră ţara într un război civil. După şaizeci de ani familia Minowara înfrânsese pe Takashima, în timp ce clanul Fujimoto rămăsese neutru.

De atunci, apărându şi cu încăpăţânare puterea, Shogunii Minowara stăpâniseră imperiul, declaraseră shogunatul lor ereditar şi începuseră să şi mărite unele dintre fiice cu descendenţi imperiali. Împăratul şi întreaga Curte Imperială erau complet izolaţi în palatele cu ziduri înalte şi grădinile din mica enclavă din Kyoto, mai tot timpul în mari lipsuri, îndeletnicindu se zi de zi cu ritualurile shinto, străvechea religie animistă a Japoniei, sau cu artele, precum caligrafia, pictura, filozofia şi poezia.

Curtea Fiului Cerului putea fi dominată cu uşurinţă, pentru că, deşi stăpânea tot pământul, nu avea nici un venit. Numai daimyo, samuraii, aveau venituri şi dreptul de a pune dări. Aşa se făcea că, deşi toţi membrii Curţii Imperiale erau mai presus samurailor ca rang, trăiau dintr o subvenţie acordată curţii, la bunul plac al Shogunului, al lui Kwampaku – Întâiul Sfetnic – sau al Consiliului Militar care conducea la vremea respectivă. Foarte puţini erau generoşi. Unii împăraţi fuseseră nevoiţi să şi dea semnăturile în schimbul hranei. Deseori nu erau bani îndeajuns nici pentru încoronare.

În cele din urmă Shogunii Minowara pierduseră puterea în favoarea altora, descendenţi ai clanurilor Takashima şi Fujimoto. Cum războaiele civile continuaseră neîntrerupt de a lungul secolelor, Împăratul era din ce în ce mai mult păpuşa acelui daimyo care era destul de puternic ca să cucerească Kyoto. Îndată ce noul cuceritor sfârşea de măcelărit Shogunul de la putere şi toţi urmaşii acestuia, se înfăţişa – cu singura condiţie ca el să fie un Minowara, Takashima sau Fujimoto – să jure cu umilinţă supunere tronului şi, preaplecat, să l invite pe împăratul lipsit de putere să i acorde titlul – acum rămas liber – de Shogun. Atunci, asemenea precedesorilor săi, avea să încerce să şi extindă stăpânrea dincolo de Kyoto, până ce şi el, la rândul lui, era doborât de un altul. Împăraţii se căsătoreau, abdicau sau se urcau pe tron la bunul plac al Shogunului. Dar întotdeauna linia de sânge a împăratului se păstra neîntreruptă şi neatinsă.

Astfel Shogunul era atotputernic. Până ce era răsturnat.

Mulţi fuseseră înlăturaţi de a lungul secolelor o dată cu fărâmiţarea imperiului în fracţiuni tot mai mici. În ultima sută de ani nici un daimyo nu avusese de unul singur suficientă putere ca să devină Shogun. Cu doispre­ze­ce ani în urmă generalul ţăran Nakamura avusese puterea şi obţinuse mandatul de la actualul împărat, Go Nijo. Dar lui Nakamura nu i se putuse acorda titlul de Shogun, oricât de mult şi l ar fi dorit, căci se născuse ţăran. Fusese nevoit să se mulţumească cu rangul civil mult mai mic de kwampaku şi, mai târziu, când demisionase din această funcţie în favoarea fiului său Yaemon – deşi păstrase toată puterea, aşa cum se obişnuia – trebuise să se mulţumească cu rangul de Taiko. După străvechi tradiţii, doar de­scendenţii din vechile, foarte ramificatele şi semi zeieştile familii Minowara, Takashima şi Fujimoto erau îndreptăţiţi la rangul de Shogun.