James Clavell

Fără voia lui, Blackthorne simţi cum se trezeşte în el spaima terorii religioase.

— Preoţii nu sunt urechile Domnului pe pământ şi nici nu glăsuiesc în numele Său. Noi nu suntem sub jugul vostru împuţit şi nici n o să fim vreodată!

Trecuseră doar patruzeci de ani de când blestemata de. Maria Tudor fusese regina Angliei, şi spaniolul Filip al II lea, Filip cel Rău, soţul ei. Această fiică habotnică a lui Henric al VIII lea, adusese înapoi, împotriva voinţei celor mai mulţi, preoţii catolici, inchiziţia, procesele ereticilor şi dominaţia Papei asupra Angliei, nesocotise opoziţia şi schimbările adânci ale tatălui ei faţă de Biserica din Roma. Domnise cinci ani şi în acest timp regatul fusese sfâşiat de ură, spaimă şi vărsare de sânge. După ce murise, noua regină devenise, la douăzeci şi patru de ani, Elisabeta.

Blackthorne se simţea cuprins de admiraţie şi de adâncă dragoste filială când se gândea la Elisabeta. De patruzeci de ani ea se lupta cu o lume întreagă. Fusese mai şireată şi îi învinsese pe toţi laolaltă: Papi, Sfântul Imperiu Roman, Franţa şi Spania. Ex­comunicată, a împroşcat cu vorbe de ocară în stânga şi n dreapta şi ne a scos teferi la Uman – puternici şi independenţi.

— Noi suntem liberi, îi spuse preotului. Voi sunteţi terminaţi. Acum avem şcolile noastre, Biblia noastră, Biserica noastră. Voi, spaniolii, sunteţi toţi la fel. Căzături! Şi voi, călugării, o apă şi un pământ – închinători la chip cioplit!

Părintele ridică crucifixul între ei ca pe un scut.

— O, Doamne, apără ne de acest diavol! Îţi repet, eu nu sunt spaniol! Sunt portughez. Şi nu sunt călugăr, sunt un frate din Ordinul lui Iisus!

— A, unul din ăia! Un iezuit!

— Da. Aibă Domnul milă de sufletul tău!

Părintele Sebastio spuse ceva răstit în japoneză şi bărbaţii se îndreptară asupra lui Blackthorne. El se trase cu spatele spre perete şi lovi pe unul din ei zdravăn, dar ceilalţi se năpustiră asupra lui. Simţea că se sufocă.

— Nanigoto da?

Brusc încăierarea încetă.

Tânărul stătea la zece paşi de ei. Purta pantaloni, saboţi, un chimonou uşor şi două săbii în teacă, înfipte în cingătoare. Una semăna cu un pumnal. Cealaltă, o sabie de două mâini, era lungă şi uşor curbată. Mâna dreaptă se odihnea nepăsătoare pe mâner.

— Nanigoto da? întrebă el tăios şi, cum nimeni nu răspunse îndată, repetă: NANIGOTO DA?

Japonezii căzură în genunchi, cu capetele în ţărână. Doar preotul rămase în picioare. Se înclină şi începu să explice poticnit, dar omul îl întrerupse dispreţuitor şi arătă către staroste.

— Mura!

Mura, starostele satului, îşi păstră capul adânc plecat şi începu să explice repede. Arătă de mai multe ori către Blackthorne, o dată spre corabie şi de două ori către preot. Acum nu mai era nici o mişcare pe stradă. Toţi care se puteau vedea erau în genunchi, cu capetele plecate până n pământ. Starostele termină. Semeţ, bărbatul înarmat îi puse câteva întrebări şi el răspunse repede şi respectuos. Apoi soldatul îi spuse ceva starostelui, fluturând mâna către preot cu un dispreţ vădit, apoi către Blackthorne şi omul cu părul cărunt traduse cele spuse în câteva cuvinte simple, pentru preot, care roşi.

Bărbatul, cu un cap mai scund şi mult mai tânăr decât Black­thorne, cu chipul plăcut, uşor ciupit de vărsat, se uită lung spre străin.

— Onushi ittai doko kara kitanoda? Doko nu kuni no monoda?

Preotul spuse iritat:

— Kasigi Omi san zice: "De unde vii şi de ce naţie eşti?"

— Domnul Omi san e daimyo? întrebă Blackthorne neputându şi stăvili teama de săbii.

— Nu. E samurai, samuraiul care răspunde de sat. Numele lui de familie e Kasigi. Omi e numele mic. Aici numele de familie este pus întotdeauna primul. San înseamnă "preacinstit" şi se adaugă la toate numele mici, ca semn de politeţe. Ai face bine să înveţi să fii politicos şi cuviincios, cât mai repede. Ei nu ngăduie lipsa bunei cuviinţe. Vocea i se ascuţi. Grăbeşte te şi răspunde!

— Amsterdam. Sunt englez.

Uimirea părintelui Sebastio era vădită. Spuse samuraiului : "Englez. Anglia" şi începu o explicaţie, dar Omi îl întrerupse nerăbdător şi slobozi un torent de cuvinte.

— Omi san întreabă dacă tu eşti mai marele. Starostele spune că nu mai sunteţi decât câţiva eretici în viaţă şi mai toţi sunt bolnavi. Există un Căpitan General?

— Eu sunt, răspunse Blackthorne, deşi adevărul era că acum, pe uscat, Căpitanul General era comandantul. Eu comand, adăugă, ştiind că Spillbergen nu era în stare să comande nimic, nici pe mare, nici pe uscat, chiar şi atunci când era teafăr.

Un alt torent de cuvinte din partea samuraiului.

— Omi san spune că, fiindcă tu eşti conducătorul, eşti liber să umbli oriunde doreşti până vine stăpânul lui. Stăpânul lui, daimyo, o să ţi hotărască soarta. Până atunci ţi se dă voie să trăieşti ca oaspete în casa starostelui, să vii şi să pleci după plac. Dar nu ţi e îngăduit să părăseşti satul. Echipajul este închis în casa ce i s a dat şi nu e liber s o părăsească. Înţelegi?

— Da. Unde mi este echipajul?

Părintele Sebastio arătă vag spre un grup de case de lângă debarcader, vădit tulburat de hotărârea şi nemulţumirea lui Omi.

— Acolo! Bucură te de libertate, piratule! Te au ajuns păcatele...

— Wakarimasu ka? spuse Omi direct către Blackthorne.

— El zice: "Înţelegi?"

— Cum se spune "da" în japoneză?

Părintele Sebastio îi spuse samuraiului:

— Wakarimasu.

Trufaş, Omi le făcu semn să plece. Toţi se înclinară până la pământ. Un singur bărbat se ridică dinadins fără să se mai încline.

Cu o viteză uluitoare sabia lungă descrise şuierând un arc argintiu în aer şi capul omului căzu de pe umeri, împroşcând cu un şuvoi de sânge pământul. Trupul se zbătu de câteva ori şi rămase nemişcat. Fără să vrea, preotul se trase înapoi un pas. Nimeni de pe stradă nu şi clintise un singur muşchi. Capetele lor rămăseseră plecate până n pământ şi nemişcate. Blackthorne încremeni, năucit.

Omi îşi aşeză nepăsător piciorul pe cadavru.

— Ikinasai! spuse, făcându le semn să plece.

Oamenii din faţa lui se mai înclinară odată până n pământ, apoi se ridicară şi se îndepărtară nepăsători. Strada începu să se golească. La fel şi prăvăliile.

Părintele Sebastio privi cadavrul. Grav, făcu semnul crucii deasupra lui şi spuse:

— In nomine Patris et Filii et Spiritus sancti.

Privi înapoi ţintă la samurai, fără teamă acum.

— Ikinasai!

Vârful săbiei strălucitoare se sprijinea pe cadavru.

După o vreme preotul se întoarse şi plecă. Demn, Omi îl urmări atent, apoi aruncă o privire către Blackthorne. Acesta se trase de a ndărătelea şi când fu în siguranţă, destul de departe, dădu iute colţul şi dispăru.

Omi începu să râdă în hohote. Strada era goală. Când se sătură de râs, apucă sabia cu ambele mâini şi începu să ciopârţească încet şi mărunt cadavrul.
***
Blackthorne se afla într o barcă mică, luntraşul vâslind fericit către Erasmus. Nu întâmpinase nici o greutate în obţinerea bărcii şi acum putea să vadă oamenii de pe puntea principală. Toţi erau samurai. Unii aveau pieptare de oţel, dar cei mai mulţi purtau chimonouri simple, cum se chemau halatele lor, şi cele două săbii. Toţi aveau părul pieptănat la fel: creştetul capului ras, iar părul de la spate şi din părţi strâns într o coadă dată cu ulei, adusă spre creştet şi legată cu grijă. Numai samurailor le era îngăduit să se pieptene aşa, şi pentru ei era obligatoriu. Doar samuraii puteau să poarte cele două săbii – sabia cea lungă, de două mâini, pentru luptă, şi cea scurtă, ca un pumnal – şi pentru ei săbiile erau obligatorii.

Samuraii se înşiraseră de a lungul parapetului navei şi îl urmăreau.

Neliniştit, urcă schela la bord şi ajunse pe punte. Un samurai îmbrăcat mai îngrijit decât ceilalţi se îndreptă spre el şi se înclină. Blackthorne se deprinsese deja cu obiceiurile lor şi se aplecă şi el la fel, iar toţi de pe punte zâmbiră încântaţi. Încă era îngrozit de neaştep­tata decapitare din stradă şi zâmbetele lor nu reuşiră să i potolească neliniştea. Se îndreptă spre scara tambuchiului şi se opri brusc. De a curmezişul uşii fusese lipită o panglică lată, de mătase roşie şi lângă ea o mică notiţă cu o scriere ciudată, ca o împletitură. Şovăi, verifică cealaltă uşă, dar şi asta era sigilată cu o panglică la fel, iar pe perete fusese bătută în cuie aceeaşi notă.

Întinse mâna ca să scoată panglica.

— Hotte oke! Ca să se facă înţeles destul de clar, samuraiul de pază îşi clătină capul. Nu mai zâmbea.

— Dar asta e corabia mea şi vreau... Blackthorne îşi stăpâni neliniştea, ochii nedezlipindu i se de pe săbii. Trebuie să ajung jos, gândi, trebuie să mi iau cărţile pilot, a mea şi cea secretă. Iisuse, dacă sunt găsite şi date preoţilor sau japonezilor, suntem pierduţi. Cu o asemenea dovadă orice curte din lume – afară de a Angliei şi a Olandei – ne ar condamna ca piraţi. Rutierul meu dă date, locuri, cantitatea de pradă luată, numărul de morţi în cele trei acostări din Americi şi cea din Africa Spaniolă, numărul bisericilor jefuite şi cum am ars oraşe şi corăbii. Iar cartea pilot portugheză? Asta i condamnarea noastră la moarte, pentru că, bineînţeles, e furată. Mai bine zis a fost cumpărată de la un trădător portughez, dar, după legea lor, orice străin prins cu o carte pilot de a lor, ca să nu mai vorbim de aceea privind Strâmtoarea Magellan, e sortit deîndată morţii. Iar dacă se găseşte un rutter la bordul unei corăbii duşmane, navei i se dă foc şi toţi de pe ea sunt executaţi fără milă.

— Nan no yoda? spuse unul dintre samurai.

— Vorbiţi portugheza? întrebă Blackthorne în această limbă.

Omul ridică din umeri.

— Wakarimasen.

Un altul înaintă şi i se adresă plin de respect căpeteniei, care încuviinţă.

— Potugizu prieten, spuse acest samurai într o portugheză rostită cu un accent dur. Îşi desfăcu partea de sus a chimonoului şi i arătă micul crucifix de lemn ce i atârna de gât.

— 'resitin! Arătă spre sine şi zâmbi. 'resitin. Apoi arătă spre Blackthorne: 'resitin?

Blackthorne şovăi şi încuviinţă din cap:

— Creştin.

— Potugizu?

— Englez.

Bărbatul discută cu căpetenia, amândoi ridicară din umeri şi se uitară din nou spre el.

— Potugizu?

Blackthorne clătină din cap nevoind să le dea dreptate.

— Prietenii mei? Unde sunt?

Samuraiul arătă spre capătul de răsărit al satului:

— Prieteni.

— Aceasta este corabia mea. Vreau să merg jos. Blackthorne o spuse în felurite chipuri şi prin semne şi ei înţeleseră.

— Ah, so desu! Kinjiru, spuseră apăsat, arătând spre notiţă şi se luminară la faţă.

Era destul de clar că nu i se dădea voie să coboare. Kinjiru trebuie să nsemne "interzis", gândi Blackthorne nervos. Ei, la dracu cu asta! Apăsă clanţa şi crăpa uşa foarte puţin.

— Kinjiru!

Fu smucit şi răsucit cu faţa către samurai. Săbiile erau pe jumătate trase din teacă. Nemişcaţi, cei doi bărbaţi aşteptau ca el să ia o hotărâre. Ceilalţi de pe punte priveau nepăsători.

Ştia că n avea altceva de făcut decât să renunţe, aşa că ridică din umeri, merse mai departe şi verifică parâmele şi nava cât putu mai bine. Velele zdrenţuite fuseseră coborâte şi strânse la locul lor. Dar felul de ancorare era deosebit de tot ceea ce văzuse vreodată, aşa că bănui că japonezii puseseră nava la adăpost. Începu să coboare spre schelă şi se opri. Simţi că l trec sudori reci, când îi văzu pe toţi urmărindu l cu o căutătura rea, şi şi zise "Iisuse Cristoase, cum am putut să fiu atât de idiot?" Se înclină politicos şi imediat ostilitatea dispăru, toţi se înclinară şi zâmbiră iar. Dar încă mai simţea sudoarea prelingându i se pe spate şi urî tot ce avea legătură cu Japoniile, dorind să se vadă cu echipajul înapoi la bord, înarmaţi şi în largul mării.
***
— În numele Domnului, pilotule, cred că greşeşti, spuse Vinck. Rânjetul lipsit de dinţi se întindea larg şi obraznic. Dacă te poţi obişnui cu lăturile cărora ei le zic mâncare, e cel mai bun loc în care am fost vreodată. Am avut două femei în două zile şi s ca iepurii. Fac orice, numa' să le arăţi cum.

— Aşa i. Da' nu faci nimica fără carne or rachiu. Nu te ţine mult. Eu sunt stors şi n am putut s o fac decât o dată, spuse Maetsukker, strâmbându şi faţa îngustă. Ticăloşii ăştia galbeni nu pricep că nouă ne trebuie carne, bere şi pâine. Şi rachiu sau vin.

— Asta i cel mai rău. Iisuse, regatul pentru un pic de grog!

Baccus van Nekk era posomorit. Se apropie de Blackthorne şi se opri lângă el privindu l cu ochii mijiţi. Era foarte miop şi şi pierduse ultima pereche de ochelari în timpul furtunii. Dar chiar şi cu ei, se apropia întotdeauna cât se putea de mult. Era starostele negustorilor, trezorier şi reprezentantul Companiei Olandeze a Indiilor de Est, care finanţase călătoria.

— Suntem pe ţărm, teferi şi încă n avem băutură. Nici măcar picătură. Tu ai primit ceva, pilotule?

— Nu. Lui Blackthorne nu i plăcea să aibă pe cineva atât de aproape, dar Baccus îi era prieten şi aproape orb, aşa că nu se dădu la o parte. Doar apă fierbinte cu ierburi în ea.

— Pur şi simplu ăştia nu poa' să nţeleagă ce i ăla grog. Nimic de băut, decât apă fierbinte cu ierburi. Doamne ajută! Şi dacă nu e băutură în toată ţara? Sprâncenele i se ridicară. Fă ceva pentru mine, pilotule. Cere nişte băutură, vrei?

Blackthorne găsise casa în care fuseseră găzduiţi la capătul estic al satului. Samuraii de strajă îl lăsaseră să treacă, dar oamenii lui îi confirmaseră că ei nu puteau să treacă dincolo de poarta grădinii. Casa avea mai multe încăperi ca aceasta, dar mai mari şi pline cu mulţi servitori de felurite vârste, atât bărbaţi cât şi femei.

Dintre oamenii lui mai trăiau unsprezece. Morţii fuseseră luaţi de japonezi. Porţii îmbelşugate de legume proaspete începuseră să îndepărteze scorbutul şi în afară de doi dintre ei, toţi se vindecau repede. Cei doi aveau pântecăraie şi ieşeau cu sânge. Vinck le luase sânge, dar asta nu ajutase. Se aştepta să moară până la căderea nopţii. Căpitanul General era în altă cameră, încă foarte bolnav.

Sonk, bucătarul, un bărbat mărunt şi îndesat, spunea râzând:

— E bine aici, cum zice Johhan, pilotule, afar' de mâncare şi că nu i grog. E n regulă şi cu băştinaşii, atâta vreme cât nu ţi porţi încălţările în casă. Ticăloşii ăştia galbeni se nfurie pe tine dacă nu ţi le scoţi.

— Ascultaţi, spuse Blakthorne. E un popă aici. Un iezuit.

— Iisuse Cristoase! Le pieri cheful de glumă când le povesti despre preot şi despre decapitare.

— De ce i a luat capul, pilotule?

— Nu ştiu.

— Mai bine ne am întoarce pe bord, dacă ne prind papistaşii pe uscat...

O mare spaimă cuprinsese încăperea. Salamon, mutul îl privea pe Blackthorne. Gura i se mişca şi la colţurile ei apăruseră băşici de salivă.

— Nu, Salamon, nu i nici o greşeală, spuse Blackthorne blând, răspunzând întrebării tăcute. El a zis că i iezuit.

— Iisuse, iezuit sau dominican sau ce drac o fi, tot suntem în rahat, spuse Vinck. Mai bine ne am întoarce la bord. Pilotule, roagă i tu pe samurai, eh?

— Suntem în mâinile Domnului, spuse Jan Roper. Era unul dintre negustorii aventurieri, un tânăr cu ochi înguşti, frunte înaltă şi nas subţire. El o să ne apere de închinătorii lui Satan.

Vinck se uită iar la Blackthorne.

— Şi cu portughezii ce i, pilotule? Ai văzut vreunul prin jur?

— Nu. Nu i nici urmă de ei în sat.

— Or să năvălească aici deîndată ce or să afle despre noi, rosti Maetsukker gândul tuturor iar musului Croocq îi scăpă un geamăt.

— Da, şi, dacă i un popă, trebuie să mai fie şi alţii. Ginsel îşi unse buzele uscate. Iar blestemaţii lor de conchistadori nu sunt niciodată prea departe.

— Aşa i, adăugă Vinck neliniştit. Sunt ca păduchii.

— Iisuse Cristoase! Papistaşi! murmură cineva. Şi conchistadori!

— Dar suntem în Japonii, pilotule? întrebă van Nekk. El ţi a spus asta?

— Da. De ce?

Van Nekk se apropie şi mai mult şi şi coborî vocea.

— Dacă aici sunt popi, şi unii dintre băştinaşi sunt catolici, poate că şi cealaltă parte e adevărată – cea cu bogăţiile, aurul, argintul şi pietrele preţioase. Tăcerea îi învălui brusc. Ai văzut ceva pilotule? Ceva aur? Băştinaşii poartă aur sau pietre preţioase?

— Nu. Deloc. Blackthorne se gândi o clipă. Nu mi aduc aminte să fi văzut ceva. Nici coliere, nici mărgele, nici brăţări. Ascultaţi, mai am ceva să vă spun. Am fost pe Erasmus, dar e sigilată. Le povesti ce se întâmplase şi neliniştea lor crescu.

— Iisuse, dacă nu ne putem întoarce la bord, dacă sunt popi pe ţărm şi papistaşi... trebuie s o ştergem de aici. Glasul lui Maetsukker începu să tremure. Pilotule, ce ne facem? O să ne ardă. Conchistadorii – ticăloşii ăştia o să dea buzna cu săbiile lor...

— Suntem în mâinile Domnului, rosti Jan Roper plin de încredere. El o să ne apere de Anticrist. Asta e făgăduiala Lui. N are de ce să vă fie teamă.

Blackthorne spuse:

— După felul în care Omi san s a răstit la popă, sunt sigur că l urăşte. Asta i bine, nu? Ce aş vrea să ştiu, e de ce popa nu poartă sutana obişnuită. De ce era portocalie? N am mai văzut asta pân acum.

— Da, asta i ciudat; spuse van Nekk.

Blackthorne îşi ridică privirea către el:

— Poate că aici puterea lor nu e prea mare. Asta ne ar putea fi de mare ajutor.

— Ce ar trebui să facem, pilotule? întrebă Ginsel.

— Ai răbdare şi aşteaptă până când soseşte şeful lor, acest daimyo. El o să ne dea drumul. De ce n ar face o? Nu le am făcut nici un rău. Avem lucruri de vânzare. Noi nu suntem piraţi, n are de ce să ne fie teamă.

— Foarte adevărat şi nu uita că pilotul a zis că nu toţi sălbaticii sunt papistaşi, spuse van Nekk, mai mult ca să şi facă lui curaj decât ceilorlalţi. Da. E bine că samuraiul îl urăşte pe popă. Şi numai samuraii sunt înarmaţi. Asta nu i aşa de rău, nu? Să ne ferim de samurai şi să ne luăm armele înapoi – asta i ideea.

— Ce se întâmplă dacă daimyo ăsta e papistaş? întrebă Jan Roper.

Nu i răspunse nimeni. Apoi Ginsel zise:

— Pilotule, bărbatul cu sabia – l a făcut bucăţi pe amărâtu' ăla după ce i a retezat capul?

— Da.

— Cristoase, sunt barbari! Nebuni! Ginsel era un tânăr arătos, înalt, cu braţe scurte şi picioare foarte arcuite. Scorbutul îi luase toţi dinţii. Şi după ce i a tăiat capul, ceilalţi au plecat chiar aşa, fără să zică nimic?

— Da.

— Iisuse Cristoase, un om neînarmat, ucis chiar aşa? De ce a făcut o? De ce a trebuit să l omoare?

— Nu ştiu, Ginsel, dar n ai văzut în viaţa ta o asemenea iuţeală. Acum sabia era în teacă şi o clipă mai târziu, capul omului se ros­togolea în ţărână.

— Doamne, apără ne!

— Doamne Iisuse Cristoase, murmură van Nekk. Dacă nu ne putem întoarce la corabie... Blestemată furtună, mă simt atât de neajutorat fără ochelarii mei!

— Câţi samurai erau pe bord, pilotule? întrebă Ginsel.

— Douăzeci şi doi pe punte. Dar mai erau şi alţii pe ţărm.

— Blestemul Domnului o să cadă asupra necredincioşilor şi păcătoşilor şi or să ardă veşnic în iad.

— Tare mi ar place să fiu sigur de asta, Jan Roper, spuse Black­thorne cu o undă de neîncredere în glas, simţind cum teama de pedeapsa divină cuprindea încăperea. Era foarte obosit şi voia să doarmă.

— Poţi să fii sigur, pilotule! O, da, eu sunt! Mă rog Domnului să ţi deschidă ochii asupra adevărului, să poţi înţelege că suntem aici doar din cauza ta, câţi au mai rămas dintre noi.

— Ce? spuse Blackthorne ameninţător?

— De ce l ai convins pe Căpitanul General să încercăm drumul spre Japonia? Nu primisem ordinul ăsta. Noi trebuia să prădăm Lumea Nouă, să aducem războiul în casa duşmanului apoi să ne întoarcem acasă.

— Erau corăbii spaniole la sud şi la nord de noi, şi n aveam altă cale de scăpare. Ţi ai pierdut şi ţinerea de minte odată cu judecata? A trebuit să navigăm spre vest – era singura noastră şansă.

— Eu n am văzut niciodată corăbiile duşmane, pilotule! Şi nici altcineva dintre noi.

— Haide Jan, spuse van Nekk, obosit. Pilotul a făcut ce a crezut el că i mai bine. Sigur că spaniolii erau acolo.

— Da, ăsta i adevărul, iar noi eram la mii de leghe de prieteni şi n ape duşmane, pentru numele lui Dumnezeu, scuipă Vinck. Ăsta i adevărul, în faţa Domnului, aşa cum tot adevărat este că am pus la vot. Toţi am spus "da".

— Eu nu.

Sonk spuse:

— Pe mine nu m a ntrebat nimeni.

— O, Iisuse Cristoase!

— Linişteşte te, Johann, spuse van Nekk, încercând să domolească încordarea. Suntem primii care au ajuns în Japonia. V amintiţi toate poveştile? Suntem bogaţi dacă ne păstrăm judecata întreagă. Avem mărfuri de vânzare şi aici e aur – trebuie să fie. Unde în altă parte ne am putea vinde încărcătura? Nu acolo, în Lumea Nouă, urmăriţi şi hărţuiţi. Ne hăituiau. Şi spaniolii ştiau că eram pe lângă Santa Maria. A trebuit să părăsim Chile şi nu era cale de scăpare înapoi prin Strâmtoare. Bineînţeles că ne aşteptau acolo. Fiţi siguri de asta. Nu, aici era singura noastră şansă şi era o idee bună. Încărcătura noastră în schimbul mirodeniilor şi a aurului şi argintului, ei? Gândiţi vă la câştig – înmiit, aşa e întotdeauna. Suntem în Insulele Mirodeniilor. Cunoaşteţi bogăţiile Japoniilor şi Chitaiului, dintotdeauna aţi auzit de ele. Toţi am auzit – altfel de ce am fi semnat? O să fim bogaţi, o să vedeţi!

— Suntem morţi, ca toţi ceilalţi. Suntem în Împărăţia lui Satan.

Vinck spuse furios:

— Tacă ţi gura, Roper! Pilotul a făcut bine. Nu i vina lui că alţii au murit – nu i vina lui! Totdeauna mor oamenii în călătoriile astea.

Ochii lui Jan Roper erau sticloşi, cu pupilele micşorate.

— Da, Dumnezeu să i odihnească. Fratele meu e unul dintre ei.

Blackthorne îl privi în ochii fanatici, urându l. În sinea sa se întreba dacă într adevăr navigase spre vest ca să scape de corăbiile duşmane, sau doar pentru că fusese primul pilot englez în Strâmtoare, primul în situaţia de a putea porni spre vest şi deci primul cu şansa de a înconjura Pământul.

Jan Roper şuieră:

— N au murit ceilalţi din pricina ambiţiei tale, pilotule? Dum­nezeu o să te pedepsească!

— Acum ţine ţi gura! Vocea lui Blackthorne era liniştită, dar hotărâtă.

Jan Roper îl privi cu acelaşi chip ascuţit şi îngheţat, dar îşi ţinu gura.

— Bun. Blackthorne se aşeză obosit pe podea şi se sprijini de unul dintre stâlpi.

— Ce ar trebui să facem, pilotule?

— Să aşteptăm şi să ne întremăm. Şeful lor o să sosească în curând, Atunci se vor aranja toate.

Vinck privea afară în grădină la samuraiul care stătea nemişcat pe vine, lângă poartă.

— Uite la nemernicul ăla. Stă acolo de ceasuri, nu mişcă, nu scoate o vorbă, nici măcar nu se scobeşte n nas.

— Da' nu ne a supărat cu nimic, Johann. Absolut cu nimic, spuse van Nekk.

— Da, da' până acum n am făcut decât să dormim, să preacurvim şi să mâncăm lături.

— Pilotule, el e doar unul, noi suntem zece, spuse Ginsel domol.

— M am gândit la asta, dar nu suntem destul de întremaţi. O să mai treacă o săptămână până să se ducă de tot scorbutul, răspunse Blakthorne tulburat. Sunt prea mulţi pe bordul corăbiei. Nu mi ar place să sar pe unul fără să am măcar o suliţă sau un pistol. Sunteţi păziţi noaptea?

— Da. Schimbă garda de trei sau patru ori. A văzut careva vreo santinelă dormind? întrebă van Nekk.

Toţi clătinară din capete.

— Am putea să fim la bord în noaptea asta, spuse Jan Roper. Cu ajutorul lui Dumnezeu o să i dovedim pe păgâni şi o să luăm corabia.

— Scoateţi rahatul din urechi! Nai auzit ce aspus pilotul? Tu n asculţi? scuipă Vinck scârbit. .

— Aşa i, încuviinţă Pieterzoon, tunarul. Nu l mai zgândări pe bătrânul Vinck!

Ochii lui Jan Roper se îngustară şi mai mult.

— Păzeşte ţi sufletul, Johann Vinck. Şi tu, Hans Pieterzoon. Ziua judecăţii se apropie. Plecă şi se aşeză pe verandă.