James Clavell

Van Nekk sparse tăcerea:

— Totul o să fie bine! O să vedeţi.

— Roper are dreptate. Lăcomia ne a adus aici, spuse musul cu vocea tremurândă. Este pedeapsa Domnului că...

— Termină.

Musul tresări.

— Da, pilotule. Iartă mă, dar, ei bine... Maximilian Croocq era cel mai tânăr dintre ei, avea doar şaisprezece ani, şi se îmbarcase în călătorie deoarece tatăl său fusese căpitan pe una dintre nave şi erau hotărâţi să se îmbogăţească. Îşi văzuse însă tatăl murind în chinuri când prădaseră oraşul spaniol Santa Magdalena în Argentina. Prada fusese bogată, iar el aflase ce înseamnă violul şi o ncercase şi el, urându se, înecat în mirosul de sânge şi de moarte. Mai târziu văzuse pe mulţi dintre prietenii săi murind, dintre cele cinci corăbii rămânând una, iar acum se simţea cel mai bătrân dintre ei. Iartă mă, îmi pare rău.

— De câtă vreme suntem la ţărm, Baccus? întrebă Blackthorne.

— Asta i a treia zi. Van Nekk se apropie din nou, aşezându se pe vine. Nu mi amintesc prea limpede cum am ajuns, da' când m am trezit, sălbaticii erau peste tot pe corabie. Foarte politicoşi şi binevoitori. Ne au dat hrană şi apă caldă. Au luat morţii cu ei şi au lăsat ancorele. Nu mi amintesc prea multe, da' cred că ne au remorcat până într un loc ferit. Vorbeai fără şir când te au dus la ţărm. Am vrut să te ţinem cu noi, dar nu ne au lăsat. Unul dintre ei vorbea câteva cuvinte în portugheză, părea să fie căpetenia. Avea părul cărunt. N a înţeles ce i aia pilot şef, dar ştia căpitan. Era limpede că voia căpitanul nostru să aibă o locuinţă separată, da' a spus că n are de ce să ne fie teamă, pentru că o să fii bine îngrijit. Şi noi la fel. Apoi ne au adus aici, mai mult cărându ne şi a zis că trebuia să stăm înăuntru, până când o să vină căpitanul lui. N am vrut să i lăsăm să te ia, dar n am putut face nimic. Vrei să i ceri căpeteniei nişte vin sau rachiu, pilotule? Van Nekk îşi linse buzele însetat, apoi adăugă: acum când mă gândesc a spus şi daimyo. Ce o să se întâmple când o să vină daimyo?

— Are careva un cuţit sau un pistol?

— Nu, spuse van Nekk, scărpinându se nepăsător de păduchi. Ne au luat toate hainele să le cureţe şi au păstrat armele. Nu m am gândit la asta, atunci. Mi au luat şi cheile pe lângă pistol. Aveam toate cheile pe un inel. De la camera tezaurului, de la casetă şi de la magazie.

— Totul e bine închis pe navă. N ai de ce ţi face griji în privinţa asta.

— Nu mi place să n am cheile la mine. Mă face să mă simt foarte neliniştit. Firar să fie de ochi! Ce aş mai bea nişte rachiu, chiar acum. Sau măcar o halbă de bere.

— Iisuse! Samuraiul l a tăiat bucăţele, nu? spuse Sonk fără să vorbească cuiva anume.

— Tacă ţi gura, pentru numele lui Dumnezeu! Se spune samurai. Borăşte omul când se uită la tine, spuse Ginsel.

— Nădăjduiesc că ticălosul de popă n o să vină aici, spuse Vinck.

— Bunul Dumnezeu îşi mai ţine mâna asupra noastră. Van Nekk tot mai încerca să pară încrezător. Când o să sosească daimyo, o să fim eliberaţi. O să ne primim înapoi corabia şi tunurile, o să vedeţi. O să vindem toate lucrurile şi o să ne întoarcem în Olanda bogaţi şi teferi, după ce vom înconjura lumea. Primii olandezi. Pe catolici o să i ia dracul şi cu asta basta.

— Nu, spuse Vinck. Mi se face pielea ca de găină când aud de papistaşi. Nu pot să mă stăpânesc. Asta şi gândul la conchistadori. Crezi c or să vină mulţi, pilotule?

— Nu ştiu. Aş zice că da. Aş vrea să avem toată escadra noastră aici.

— Bieţii de ei, spuse Vinck. Măcar noi suntem în viaţă.

Maetsukker spuse:

— Poate că s acasă. Poate că s au întors din Strâmtoarea Magel­lan, când ne a împrăştiat furtuna.

— Sper să ai dreptate, spuse Blackthorne. Dar cred că au pierit cu toţii.

Ginsel se cutremură:

— Măcar noi trăim.

— Cu papistaşii aici şi cu necredincioşii ăştia, cu felul lor împuţit de a se purta, n aş da un cur de babă pe vieţile noastre.

— Blestemată fie ziua când am părăsit Olanda, spuse Pieterzoon. Blestemat grog! Dacă n aş fi fost beat mort, acum aş fi în Amsterdam cu bătrâna mea.

— Blesteamă ce vrei, Pieterzoon, dar nu băutura. În ea e vlaga noastră.

— Aş zice că suntem în rahat pân' la gât, şi groapa se umple repede. Vinck îşi roti privirea în jur. Da, foarte repede.

— Nu credeam c o să mai atingem pământul, spuse Maetsukker. Semăna cu o nevăstuică doar că n avea dinţi. Şi Japoniile nici atât. Nenorociţii de papistaşi împuţiţi! N o să ieşim vii de aici. Aş vrea s avem nişte arme. Ce debarcare nenorocită! N am vrut să spun ceva rău, pilotule, spuse repede, când Blackthorne se uită la el. Doar ghinion, atâta tot!

Mai târziu servitorii le aduseră din nou de mâncare. Mereu aceleaşi: Legume – gătite şi crude – cu puţin oţet, fiertură de peşte şi terci de grâu sau de orz. Toţi respinseră dispreţuitori micile bucăţi de peşte crud şi cerură carne sau rachiu. Dar nu fură înţeleşi; mai apoi, către apusul soarelui, Blackthorne îi părăsi. Se săturase de spaimele, urile şi obscenităţile lor. Le spuse că se va întoarce în zori.

Pe străzile înguste prăvăliile erau pline. Găsi strada şi poarta casei sale. Petele de sânge de pe pământ fuseseră îndepărtate şi cadav­rul dispăruse. Ca şi cum aş fi visat totul, îşi zise. Poarta grădinii se deschise înainte ca el să pună mâna pe ea.

Bătrânul grădinar, tot doar cu bucată de pânză în jurul şoldurilor, deşi acum vântul bătea rece, zâmbi şi se înclină.

— Konbanwa.

— Salut, spuse Blakthorne fără să gândească. Urcă treptele, dar se opri amintindu şi de cizme. Şi le scoase şi intră desculţ în verandă şi în cameră. O traversă, ieşi într un coridor, dar nu şi putu găsi camera.

— Onna! strigă.

Apăru o bătrână.

— Hai?

— Unde i Onna?

Bătrâna se încruntă, arătă spre sine.

— Onna!

— O, pentru Dumnezeu, spuse mânios Blackthorne. Unde i camera mea? Unde i Onna? Împinse o uşă din stinghii acoperite cu hârtie. Patru japonezi erau aşezaţi pe podea în jurul unei mese joase, mâncând. Recunoscu pe unul dintre ei, omul cărunt, căpetenia satului, ce fusese cu preotul. Se înclinară cu toţii. O, iertaţi mă, spuse şi trase uşa la loc.

— Onna, strigă.

Bătrâna se gândi o clipă, apoi îi făcu semn. O urmă într alt coridor. Ea împinse o uşă. Îşi recunoscu camera după crucifix. Aşter­nutul era deja pregătit cu grijă.

— Mulţumesc, spuse uşurat. Acum ad o pe Onna.

Bătrâna plecă păşind mărunt. El se aşeză, capul şi trupul îl dureau şi ar fi vrut să aibă un scaun, întrebându se unde ar fi putut fi ţinute. Cum să ajungă pe corabie? Cum să facă rost de arme? Trebuie să fie o cale. Auzi paşi mărunţi apropiindu se. Apărură femeile, trei de data asta: bătrâna, o fetişcană cu faţă rotundă şi femeia de vârstă mijlocie. Bătrâna arătă către fată, care părea uşor speriată:

— Onna

— Nu, Blackthorne se ridică mânios şi împunse cu degetul către cealaltă femeie. Ea e Onna, pentru Dumnezeu. Nu ştiţi cum vă cheamă? Onna! Mi e foame. N aş putea primi ceva de mâncare? Îşi frecă pântecul, mimând foamea. Femeile priviră una la cealaltă. Apoi cea între două vârste ridică din umeri, spuse ceva ce le făcu pe celelalte să râdă, se îndreptă spre pat şi începu să se dezbrace. Celelalte două se aşezară pe vine cu ochii mari, aşteptând.

Blackthorne era nedumerit.

— Ce faci?

— Ishimasho! spuse ea, punând deoparte eşarfa lată din brâu şi deschizindu şi chimonoul. Sânii ei erau plaţi şi uscaţi şi pântecul uriaş.

Era destul de limpede că avea de gând să se bage în pat. El clătină din cap şi îi spuse să se îmbrace, o luă de braţ şi toate începură să vorbească deodată şi să dea din mâini, iar femeia începu chiar să se înfurie. Făcu un pas, ieşi din fusta lungă şi, goală, încercă să se bage din nou în pat.

Sporovăiala lor încetă şi toate se înclinară când starostele apăru tăcut pe coridor.

— Nanda? Nanda? întrebă.

Bătrâna îi explică despre ce era vorba

— Tu vrei femeia asta? întrebă neîncrezător într o portugheză aproape de neînţeles, cu un accent dur, arătând către femeia goală.

— Nu, nu, sigur că nu. Voiam doar ca Onna să mi aducă ceva de mâncare. Blackthome arătă nerăbdător către ea. Onna!

— Onna înseamnă femeie. Japonezul arătă către toate trei. Onna – onna – onna. Vrei onna?

Blackthome îşi scutură obosit capul.

— Nu, nu mulţumesc, am făcut o greşeală. Îmi pare rău. Care i numele ei?

— Poftim?

— Care e numele ei?

— A! Namu e Haku, spuse.

— Haku?

— Hai, Haku.

— Îmi pare rău, Haku san. Am crezut Onna numele tău.

Omul îi explică lui Haku şi ea nu părea deloc mulţumită. Dar el mai spuse ceva şi toate priviră la Blakthorne, chicotind cu mâinile la gură şi plecară. Haku ieşi goală, cu chimonoul pe braţ şi cu nespus de multă demnitate.

— Mulţumesc, spuse Blackthorne, înfuriat de propria lui prostie.

— Asta casa al meu. Namu al meu Mura.

— Mura san. Al meu e Blakthorne.

— Poftim?

— Namu al meu e Blackthome.

— A! Ber rakk fon.

Mura încercă să l rostească de câteva ori, dar nu reuşi. În cele din urmă se dădu bătut şi continuă să cerceteze colosul din faţa sa. Era primul barbar care l vedea, afară de părintele Sebastio şi de celălalt preot pe care l văzuse cu mulţi ani în urmă. Oricum, îşi zise, preoţii au părul şi ochii negri şi nu sunt mai înalţi ca ceilalţi oameni. Dar bărbatul acesta era înalt, cu părul şi barba de culoarea aurului, cu ochi albaştri, iar pielea lui era neobişnuit de albă în părţile acoperite şi roşcată, acolo unde o bătuse soarele. Uluitor! Credeam că toţi oamenii au părul şi ochii negri. Noi toţi suntem aşa. Chinezii la fel, şi nu e China lumea întreagă, afară de pământurile din sud ale barbarilor portughezi? Uluitor! Şi de ce l urăşte părintele Sebastio atât de mult pe acest om? Pentru că se închină lui Satan? N aş crede, fiindcă părintele Sebastio poate s alunge diavolul dacă vrea. Ehei, nu l am văzut niciodată pe bunul părinte atât de furios. Niciodată. Uluitor.

Să fie ochii albaştri şi părul auriu semnul Satanei?

Mura îşi ridică privirile către Blackthorne şi şi aminti cum încer­case să afle ceva de la el, la bordul navei, şi apoi când acest căpitan căzuse în nesimţire, hotărâse să l aducă în propria lui casă, pentru că el era şeful şi trebuia să i se dea o cinstire deosebită. Îl întinseseră pe saltea şi l dezbrăcaseră, mai mult decât curioşi.

— Neasemuita lui Podoabă e fără ndoială falnică, neh? spusese mama lui, Saiko. Mă ntreb cum e când e ridicată.

— Mare, răspunsese el şi râseseră cu toţii: mama sa, nevasta, prietenii, slugile şi doctorul.

— Bănuiesc că femeile lor trebuie să fie – să fie la fel de înzestrate, spuse soţia lui, Niji.

— Prostii, fato, oricare dintre curtezanele noastre l ar putea mulţumi pe deplin. Clătină din cap cuprinsă de uimire. N am mai văzut aşa ceva în toată viaţa mea. Foarte neobişnuit, neh?

Îl spălaseră şi el nu şi venise în simţiri. Doctorul şe gândise că nu ar fi înţelept să l cufunde în cadă, până nu îşi revenea.

— Poate că ar trebui să ne gândim, Mura san, că nu ştim cu adevărat cum e alcătuit barbarul, spusese doctorul cu înţeleaptă prevedere. Îmi pare rău, dar am putea să l omorâm din greşeală. E limpede că e la capătul puterilor. Trebuie să dăm dovadă de răbdare.

— Şi ce facem cu păduchii din părul lui? întrebase Mura.

— Vor trebui să rămână acolo, deocamdată. Am înţeles că toţi barbarii au. Îmi pare rău, dar trebuie să aveţi răbdare.

— Nu credeţi că am putea măcar să i săpunim capul? întrebase soţia lui. Am fi foarte atente. Sunt sigură că stăpâna o să îndrume umila noastră silinţă. Asta i ar fi de folos barbarului şi ar ţine casa noastră curată.

— Bine. Puteţi să l săpuniţi, hotărâse mama lui. Dar m aş bucura cu siguranţă s o văd cât de mare e când e ridicată.

Acum, fără să vrea, Mura privi în jos la Blakthorne. Apoi îşi aminti de cele spuse de preot despre aceşti piraţi şi slujitori ai Satanei. Dumnezeu Tatăl să ne apere de cel rău, gândi. Dacă aş fi ştiut că i atât de cumplit, nu l aş fi adus niciodată în casa mea. Nu, îşi spuse. Eşti obligat să l tratezi ca pe un oaspete de seamă până când Omi san dă o altă poruncă. Dar ai fost înţelept că i ai trimis vorbă şi preotului şi lui Omi san în acelaşi timp, foarte înţelept. Eşti starostele satului, tu aperi satul şi tu singur eşti răspunzător.

Da. Şi tot pe tine o să te socotească Omi san răspunzător pentru moartea de azi dimineaţă şi pentru obrăznicia celui mort şi pe bună dreptate.

— Nu fi prost, Tamazaki! E n joc bunul renume al satului, neh? îşi prevenise prietenul, pescarul, de atâtea ori. Nu fi încăpăţânat. Omi san nu poate fi altfel decât neîngăduitor cu creştinii. Oare daimyo nu i urăşte pe creştini? Ce poate face Omi san?

— Nimic, aşa e, Mura san, te rog iartă mă. Tamazaki fusese întotdeauna politicos. Dar budiştii ar trebui să fie mai îngăduitori, neh? Nu sunt amândoi zen budişti?

Zen budismul era auto disciplină. Se baza mult pe auto control şi meditaţie, pentru a atinge pragul iluminării. Cei mai mulţi dintre samurai erau zen budişti, pentru că li se potrivea. Părea aproape făcut anume pentru un războinic mândru şi neînfricat.

— Da, budismul ne învaţă să fim îngăduitori. Dar de câte ori trebuie să ţi se spună că ei sunt samurai şi aici e Izu şi nu Kyushu şi chiar dacă ar fi Kyushu, tot tu greşeşti. Întotdeauna, neh?

— Da. Te rog să mă ierţi. Ştiu că greşesc, dar câteodată simt că nu pot trăi într o asemenea ruşine, când Omi san batjocoreşte Adevărata Credinţă.

Şi acum, Tamazaki, eşti mort, ţi ai hotărât singur soarta când l ai insultat pe Omi san neînclinându te în faţa lui, doar pentru că el a spus: preotul ăsta urât mirositor, de religie străină. Chiar dacă preotul, într adevăr, miroase şi Adevărata Credinţă este străină. Sărmanul meu prieten! Adevărul n o să ţi hrănească acum familia şi nici n o să şteargă ruşinea abătută asupra satului. O, Sfântă Fecioară, binecuvântează l pe bunul meu prieten şi dă i bucuria raiului tău.

M aştept la o grămadă de necazuri din partea lui Omi san, îşi zise Mura. Şi parcă asta n ar fi de ajuns, acum vine şi daimyo.

O nelinişte copleşitoare îl invada de fiecare dată când se gândea la stăpânul său, al feudei, Kasigi Yabu, daimyo de Izu, unchiul lui Omi, la cruzimea şi lipsa lui de cinste, la felul în care înşela întregul sat când îşi luau partea cuvenită de grâne şi peşte, la înrobitoarea lui stăpânire. De partea cui o să se ridice Yabu când o să înceapă războiul, se întrebă Mura, de partea seniorului Ishido sau a lui Toranaga? Suntem prinşi între aceşti doi uriaşi şi la mâna oricăruia dintre ei.

Către nord, Toranaga, cel mai mare general în viaţă, senior de Kwanto, Cele Opt Provincii, cel mai important daimyo din ţară, General şef al Armatelor de Răsărit; către apus, ţinuturile lui Ishido, senior al castelului Osaka, cuceritorul Coreei, Protector al Moştenitorului, General şef al Armatelor de Apus. Şi către nord, Tokaido, Marele Drum de Coastă, care leagă Yedo, capitala lui Toranaga, de Osaka, capitala lui Ishido – trei sute de mile către apus, pe care legiunile lor trebuie să le străbată.

Cine va câştiga războiul?

Nici unul dintre ei.

Pentru că războiul lor va înghiţi din nou întregul Imperiu, alianţele se vor destrăma, provinciile vor lupta împotriva provinciilor până când se vor fărâmiţa în lupte sat contra sat, aşa cum a fost întotdeauna. În afara ultimilor zece ani. În ultimii zece ani, de necrezut, pentru prima dată în istorie, în întregul Imperiu fusese o vreme fără înfruntări, numită pace.

Începuse să mi placă pacea, gândi Mura.

Dar omul care a făcut pacea este mort. Soldatul ţăran care devenise samurai, apoi general, şi după aceea cel mai mare general şi, în cele din urmă, Taiko, Protectorul Împărăţiei, stăpânul absolut al Japoniei, este mort de un an, iar fiul său de şapte ani e mult prea tânăr ca să moştenească puterea supremă. Aşa că băiatul, ca şi noi, este jucăria celor doi giganţi şi războiul de neocolit. Acum, nici chiar însuşi Taiko nu şi poate apăra preaiubitul fiu, dinastia, urmaşii sau imperiul.

Poate că aşa trebuie să fie. Taiko a supus ţara, a făcut pace, i a obligat pe toţi daimyo din ţară să se târască în faţa lui ca ţăranii, a reîmpărţit feudele după cum a vrut, ridicându i pe unii, coborându i pe alţii, apoi a murit. A fost un uriaş între pitici. Dar poate e drept ca toată lucrarea şi măreţia lui să moară odată cu el. Ce este omul altceva, decât o floare purtată de vânt şi doar munţii şi marea şi stelele şi acest tărâm al zeilor există cu adevărat şi sunt nemuritoare?

Suntem cu toţii prinşi în cursă şi n ai ce i face. Războiul o să înceapă curând şi n ai ce i face. Numai Yabu va hotărî de partea cui are să fie şi n ai ce i face. Satul va rămâne întotdeauna un sat pentru că ogoarele de orez sunt mănoase şi marea bogată şi nici aici nu poţi face nimic.

Mura îşi îndreptă hotărât gândurile către piratul barbar din faţa lui. Eşti un diavol trimis să ne asupreşti, gândi, şi n am avut decât necazuri din pricina ta, de când ai sosit. Nu puteai s alegi alt sat?

— Căpitan san, vrea onna? întrebă îndatoritor.

La îndemnul lui, sfatul satului pregătise totul şi pentru ceilalţi barbari, atât din politeţe cât şi ca un simplu mijloc de ai ţine ocupaţi, până la sosirea stăpânirii. Poveştile ce urmau fiecărei întâlniri amoroase desfătau satul, răsplătind cu prisosinţă cheltuielile făcute.

— Onna, repetă, gândind în chip firesc că piratul, mulţumit acum că se poate ţine pe picioare, va fi la fel de mulţumit să stea pe burtă înainte de a adormi, cu Suliţa i Cerească, adânc înfiptă într o tainiţă fierbinte. Căci, oricum, toate pregătirile fuseseră făcute.

— Nu. Blackthorne voia doar să doarmă. Dar fiindcă ştia că avea nevoie ca acest om să fie de partea lui, se strădui să zâmbească şi arătă spre crucifix. Eşti creştin?

Mura dădu din cap.

— Creştin.

— Şi eu sunt creştin.

— Părintele spune nu. Nu creştin.

— Sunt creştin. Nu catolic, dar totuşi sunt creştin.

Dar Mura nu putea înţelege. Nici Blackthorne nu avea cum să i explice, oricât de mult ar fi încercat.

— Vrei onna?

— Di... dimyo, când vine?

— Dimyo? Nu înţelege.

— Dimyo... ah, vreau să zic daimyo.

— A, daimyo. Hai, daimyo! Mura ridică din umeri. Daimyo vine când vine. Dormi. Mai întâi curat. Te rog.

— Ce?

— Curat. Baie, te rog.

— Nu înţeleg.

Mura veni mai aproape şi strâmbă din nas cu dezgust.

— Puţi. Rău. Ca toţi portughizu. Baie. Asta casă curată.

— O să fac baie când vreau, şi nu put! se înfurie Blackthorne, Toată lumea ştie că băile sunt primejdioase. Vrei să mă aleg cu o pântecăraie? Crezi că m a prostit Dumnezeu? Ieşi dracului afară şi lasă mă să dorm!

— Baie! porunci Mura, mirat de mânia făţişă a barbarului – culmea proastelor maniere. Şi nu doar că barbarul puţea într adevăr, dar nu făcuse o baie ca lumea de trei zile, din câte ştia el, iar curtezana va refuza pe bună dreptate să împartă perna cu el, oricât de mare ar fi fost răsplata. Străinii ăştia îngrozitori! îşi zise. Uluitor. Ce obiceiuri uluitor de murdare au! Ce dacă? Eu răspund pentru tine. Ai să înveţi buna cuviinţă. Ai să faci baie ca o fiinţă omenească şi mama va afla ce vrea să afle.

— Baie!

— Acum ieşi afară, până nu te fac bucăţele! Blackthorne se încinsese şi îl împinse.

Urmă o scurtă pauză şi ceilalţi trei japonezi apărură cu trei dintre femei. Mura le explică iute despre ce era vorba, apoi spuse hotărât:

— Baie! Te rog.

— Afară!

Mura înaintă singur în încăpere. Blackthorne îşi avântă braţul, încercând doar să l îndepărteze, fără să l rănească. Dintr o dată Blackthorne lăsă să i scape un muget de durere. Mura îi lovise umărul într un fel anume, cu muchia palmei, şi acum braţul atârna fără vlagă. Înfuriat, atacă, dar camera se învârti cu el şi se trezi pe burtă, înţepenit, cu o durere sfredelitoare în ceafă, fără să se poată mişca.

— Pentru Dumnezeu...

Încercă să se ridice, dar genunchii i se înmuiară. Apoi Mura întinse liniştit un deget, mic, dar tare ca fierul şi i atinse un centru nervos de pe gât. Urmă o durere arzătoare.

— Sfinte Iisuse...

— Baie, te rog

— Da, da, gâfâi Blackthorne, învăluit în suferinţă, uluit că fusese învins atât de uşor de bărbatul mărunţel şi că acum zăcea neajutorat ca un copil, fără să se poată împotrivi, chiar dacă ar fi încercat să i taie gâtul.

Cu ani în urmă Mura învăţase judo şi karate, ca şi lupta cu suliţa şi sabia. Asta fusese pe vremea când era soldat şi luptase pentru Nakamura, ţăranul general, Taiko, mult înainte ca Taiko să fie taiko, când ţăranii puteau fi samurai şi samuraii puteau fi ţărani, sau meşteşugari, sau chiar mici negustori, şi apoi din nou războinici. Curios, gândi Mura visător, privind jos la uriaşul prăbuşit. Aproape primul lucru pe care l făcuse Taiko când cucerise puterea, fusese să ordone tuturor ţăranilor să înceteze de a mai fi soldaţi şi să predea de ndată toate armele. Taiko le interzisese să mai poarte vreodată arme şi statornicise îngrădirea de netrecut a castelor, care acum stăpânea toate sufletele din împărăţie. Samuraii deasupra tuturor, sub ei ţăranii, apoi meşteşugarii, apoi negustorii, urmaţi de actori, vagabonzi şi bandiţi, şi în cele din urmă, pe ultima treaptă a scării, eta, socotiţi a nu fi fiinţe omeneşti, cei care se ocupau de cadavre, de curăţatul şi argăsitul pieilor, de animalele moarte, care erau folosiţi drept călăi pentru execuţiile publice, însemnările cu fierul roşu şi mutilări. Desigur, nici un barbar nu putea fi aşezat pe una din aceste trepte.

— Te rog, iartă mă, căpitan san, spuse Mura plecându se adânc, ruşinat de felul în care se făcuse de râs barbarul, care zăcea gemând ca un sugar. Da, îmi pare foarte rău, gândi, dar trebuia s o fac. Purtarea ta de neîngăduit chiar şi pentru un barbar, m a făcut să mi ies din fire. Strigi ca un nebun, îmi sperii mama, tulburi liniştea casei, înspăimânţi servitorii, iar soţia mea trebuie să înlocuiască acum o uşă shoji. Îmi este cu neputinţă să las neîndreptată lipsa ta de bunăcuviinţă. E într adevăr pentru binele tău. Şi apoi nu este chiar atât de rău, pentru că voi barbarii nu aveţi nici o onoare de pierdut. Afară de preoţi, ei sunt altfel. Deşi put îngrozitor, ei sunt trimişii lui Dumnezeu Tatăl şi asta e o mare cinste. Dar tu, tu eşti un mincinos şi un pirat. N ai nici o onoare. Nemaipomenit, să spui că eşti creştin! Din păcate asta n o să ţi fie de ajutor. Daimyo urăşte atât Adevărata Credinţă cât şi barbarii şi le îngăduie doar pentru că n are încotro. Dar tu nu eşti nici portughez, nici creştin şi deci legea nu te apără, neh? Aşa că deşi eşti ca şi mort, sau cel puţin schilodit, e de datoria mea să mă îngrijesc să ţi întâmpini ursita curat.

— Baie foarte bună.

Îi ajută pe ceilalţi să l care pe Blackthorne, încă ameţit, prin casă, afară în grădină, de a lungul aleii acoperite de care era foarte mândru, până la casa de baie. Femeile îl urmară.

Asta avea să fie una dintre cele mai grozave întâmplări din viaţa lui. Ştia deja că o va povesti şi o va repovesti prietenilor neîncrezători, la o cană de saké fierbinte, cum se numea vinul tradiţional al Japoniei. O va spune vârstnicilor apropiaţi lui, pescarilor, sătenilor, copiilor, care la început nu l vor crede nici ei, dar la rândul lor îşi vor desfăta copiii cu această poveste, iar numele lui Mura pescarul va dăinui veşnic, în satul Anjiro, care se afla în provincia Izu, pe coasta de sud est a principalei insule – Honshu. Şi toate astea pentru că el, Mura pescarul, avusese norocul să fie starostele satului în primul an după moartea lui Taiko, şi de aceea răspunzător pentru o vreme de mai marele barbarilor sosiţi din mările de la răsărit.