James Clavell

Cu un băţ Zukimoto înţepă calm carnea pe jumătate fiartă de pe picioarele omului, aşa cum se încearcă peştele care fierbe spunând:

— O să şi revină curând în simţiri. E uluitor cât de mult a rezistat. Nu cred că sunt făcuţi la fel ca noi. Foarte interesant, nu?

— Nu, răspunse Omi, privind l cu ură.

Pe dată Zukimoto îşi luă seama şi redeveni linguşitor.

— N am vrut să spun nimic, Omi san, zise el cu o plecăciune adâncă. Absolut nimic.

— Desigur. Seniorul Yabu e încântat că ai făcut totul atât de bine. E nevoie de mare pricepere ca să nu aţâţi focul prea tare şi totuşi să fie îndeajuns.

— Sunteţi prea bun, Omi san.

— Ai mai făcut o până acum?

— Nu aşa, dar seniorul Yabu mă onorează cu atenţia lui. Încerc doar să i fiu pe plac.

— El vrea să ştie cât o să mai trăiască omul.

— Până n zori. Cu grijă.

Omi cercetă dus pe gânduri cazanul. Apoi porni de a lungul plajei, spre piaţă. Toţi samuraii se ridicară în picioare şi se înclinară.

— Jos totu i liniştit, Omi san, spuse unul dintre ei râzând şi împungând cu degetul spre chepeng. La început s au auzit nişte vorbe – păreau furioşi – şi câteva izbituri. Mai târziu, doi sau poate mai mulţi scânceau ca nişte copii. Dar acum e linişte de multă vreme.

Omi ascultă. Auzea plescăit de apă şi mormăieli îndepărtate. Din când în când câte un geamăt.

— Şi Masijiro? întrebă, numindu l pe samuraiul care, la porunca lui, fusese lăsat în groapă.

— Nu ştim, Omi san. E sigur că el n a strigat. Pesemne că e mort.

Cum îndrăznise Masijiro să fie atât de nepriceput? gândi Omi. Să fii doborât de oameni neînarmaţi, mai toţi bolnavi! Dezgustător! Mai bine să fie mort.

— Nici hrană, nici apă, mâine. La prânz scoateţi cadavrele, neh? Apoi vreau să l aduceţi pe şeful lor. Singur.

— Da, Omi san.

Omi se întoarse la foc şi aşteptă până barbarul deschise ochii. Apoi se înapoie în grădină şi raportă ce i spusese Zukimoto, în timp ce vântul aducea din nou cu el cumplita suferinţă.

— Te ai uitat în ochii barbarului?

— Da, Yabu sama.

Omi era acum îngenunchiat la zece paşi în spatele daimyo ului. Yabu rămăsese nemişcat. Lumina lunii arunca umbre pe chimonoul său şi închipuia un falus din mânerul săbiei.

— Ce... ce ai văzut?

— Nebunie. Esenţa nebuniei. Niciodată n am văzut asemenea ochi. Şi groază nemărginită.

Trei petale căzură lin.

— Fă un poem despre el.

Omi încercă să şi pună mintea la lucru. Apoi, dorindu şi să fie potrivit mult mai bine cuvintele, spuse:

Ochii lui

Erau chiar adâncurile

Iadului,

Cuvântând

Durerea
Ţipetele veneau purtate de vânt, mai slabe acum, distanţa părând a le face şi mai groaznice.

După o clipă, Yabu rosti:

Dacă îngădui

Răcelii lor să pătrundă

În tainiţa cea mai adâncă,

Devii asemeni lor,

Necuvântător
Omi medită asupra lor îndelung, în frumuseţea nopţii.

CAPITOLUL 5

Chiar înainte de prima geană de lumină ţipetele încetară.

Acum mama lui Omi dormea. Şi Yabu.

În lumina zorilor sătenii se agitau fără încetare. Mai erau de adus pe ţărm încă patru tunuri, cincizeci de butoiaşe cu praf de puşcă, o mie de încărcături de tun.

Kiku zăcea sub cuvertură privind umbrele proiectate pe pereţii shoji. Nu dormise de loc, deşi era mai sfârşită decât fusese vreodată. Sforăiturile puternice ale bătrânei din camera alăturată acopereau respiraţia calmă, adâncă, a bărbatului de lângă ea. Băiatul dormea liniştit pe cealaltă cuvertură, cu un braţ aşezat peste ochi ca să se ferească de lumină.

Un tremur uşor îl străbătu pe Yabu şi Kiku îşi ţinu respiraţia. Dar el nu se trezi şi asta o bucură, pentru că ştia că foarte curând va putea să plece fără să l deranjeze. În timp ce aştepta răbdătoare, se strădui să se gândească la lucruri plăcute. Cuvintele primului ei profesor îi rămăseseră întipărite în minte:

— Copilă, aminteşte ţi totdeauna că cel mai uşor lucru din lume e să te gândeşti la lucruri rele. Dacă ţi laşi mintea în voia ei, o să aluneci din ce în ce mai mult în tristeţe. Totuşi, să te gândeşti la lucruri bune cere efort. Pentru asemenea lucruri există disciplina – educaţia. Aşa că educă ţi mintea să zăbovească pe parfumuri dulci, pe atingerea mătăsoasă, tandră, a picăturilor de ploaie pe shoji, pe linia acestui aranjament floral, pe liniştea zorilor. Şi, în cele din urmă, n o să mai trebuiască să faci un asemenea efort, ş atunci îţi vei fi ţie de mare folos, precum şi profesiunii noastre, şi ai să aduci cinste lumii noastre, Lumea Sălciilor...

Se gândi la voluptatea băii ce avea s o facă în curând şi care va şterge amintirea acestei nopţi, iar după aceea, mângâierea liniştitoare a mâinilor lui Suwo. Se gândi cât o să râdă cu celelalte fete şi cu Gyoko san – mama  san – când îşi vor împărtăşi bârfele, zvonurile şi întâmplările, apoi se gândi la chimonoul curat, o, atât de curat, pe care o să l poarte diseară, cel auriu cu flori galbene şi verzi, şi la panglicile din păr asortate cu el. După baie o să şi aranjeze părul, iar din banii pentru noaptea trecută foarte mulţi vor merge la patroana ei, Gyoko san, pentru plata datoriei, o parte îi va trimite, prin zaraf, tatălui ei, care era ţăran, şi îi va mai rămâne ceva şi pentru ea. Curând o să şi vadă iubitul şi o să fie o seară desăvârşită.

Viaţa e foarte frumoasă, gândi.

Da, dar e foarte greu să uiţi urletele. Cu neputinţă. Celelalte fete vor fi tot pe atât de nefericite, ca şi sărmana Gyoko san! Dar n are importanţă. Mâine vom pleca cu toate din Anjiro şi ne vom duce acasă, în minunata noastră Casă de Ceai din Mishima, cel mai mare oraş din Izu, care înconjoară cel mai important castel al daimyo ului de Izu, acolo unde începe şi este adevărata viaţă.

Îmi pare rău că doamna Midori a trimis după mine.

Fi serioasă, Kiku, îşi spuse aspru. Nu trebuie să ţi pară rău. Nu ţi pare rău, neh? A fost o cinste să îl slujeşti pe stăpânul nostru. Acum că ţi s a făcut această cinste, o să fii mai de preţ ca oricând pentru Gyoko san, neh? A fost o experienţă şi acum ai să fi cunoscută ca Doamna Nopţii cu Urlete, iar dacă ai noroc, cineva are să scrie o baladă despre tine şi poate balada va fi cântată chiar în Yedo. O, asta ar fi foarte bine! Atunci cu siguranţă iubitul tău o să ţi cumpere contractul, iar tu o să fii mulţumită, şi ai să i aduci pe lume fii.

Zâmbi în sinea ei. A, ce poveşti or să facă trubadurii despre noaptea asta, şi vor fi spuse în fiecare casă de ceai din Izu. Despre nobilul daimyo care a stat nemişcat în mijlocul urletelor, cu sudoarea şiroind. Ce a făcut el în pat? or să vrea cu toţii să afle. Şi de ce băiatul? Cum a fost împărţitul pernei? Ce a făcut şi ce a spus doamna Kiku şi ce a făcut şi ce a spus seniorul Yabu? A fost Neasemuitul lui Pistil mărunt sau vajnic? S a întâmplat odată, de două ori sau deloc? Nu s a întâmplat nimic?

Mii de întrebări. Niciodată vreuna pusă direct sau primind un răspuns. Aşa i înţelept, gândi Kiku. Prima şi ultima lege a Lumii Sălciilor era secretul absolut, niciodată să nu vorbeşti despre un client sau despre obiceiurile lui, sau despre cât a plătit, şi astfel să fi demnă de toată încrederea. Dacă altcineva vorbea, ei bine, asta era treaba lui, dar cu pereţii de hârtie, cu casele atât de mici şi oamenii care sunt aşa cum sunt, poveştile treceau întotdeauna ca vântul din pat în baladă, niciodată adevărul, totdeauna exagerate, pentru că oamenii sunt oameni, neh? Dar nimic de la o doamnă. O sprânceană înălţată, poate, sau o ridicare şovăielnică din umeri, o atingere delicată a coafurii impecabile sau a faldurilor chimonoului, asta era tot ce era îngăduit. Şi totdeauna de ajuns dacă fata avea minte.

Când urletele încetaseră, Yabu rămăsese ca o statuie în lumina lunii o vreme ce păruse o veşnicie, apoi se ridicase. Imediat ea se grăbise să se întoarcă în cealaltă cameră, chimonou i de mătase foşnind ca marea în miez de noapte. Băiatul era speriat, dar încerca să nu o arate, şi şi ştersese lacrimile pricinuite de suferinţa la care fusese martor. Ea i zâmbise încurajator, străduindu se să arate un calm ce nu l avea.

Apoi Yabu apăruse în uşă. Era scăldat în sudoare, cu faţa încordată şi ochii pe jumătate închişi. Kiku îl ajutase şa şi scoată săbiile, apoi chimonoul leoarcă de transpiraţie şi fâşia de pânză pentru şolduri. Îl ştersese, îl ajutase să şi pună chimonoul proaspăt, mirosind a soare şi i legase cingătoarea de mătase. Ea încercase să l întâmpine cu obişnuitele formule de politeţe, dar el impusese delicat un deget pe buze.

Apoi mersese la fereastră şi, legănându se uşor de pe un picior pe altul privise, ca în transă, luna ce apunea. Ea rămăsese liniştită, fără să se mai teamă, pentru că, ce motiv de teamă ar fi avut acum? El era bărbat şi ea femeie, educată să fie femeie, să ofere plăcerea în orice fel. Dar nu să pricinuiască sau să i se pricinuiască durere. Erau alte curtezane care se pregătiseră pentru forma aceasta de senzualitate. O vânătaie ici colo, poate o muşcătură, asta făcea parte din bucuria şi durerea posesiunii şi a dăruirii de sine, dar întotdeauna cu măsură, pentru că era implicată onoarea, iar ea era o doamnă de prima clasă din Lumea Sălciilor, care nu trebuia niciodată tratată cu uşurinţă, ci totdeauna cu cinste. Dar parte din educaţia ei era să ştie cum să îmblânzească bărbatul. Uneori bărbatul devenea sălbatic şi atunci era cumplit. Pentru că doamna era singură. Fără nici un drept.

Coafura ei era fără greş, afară doar de câţiva cârlionţi subţiri lăsaţi slobozi peste urechi, într o dezordine senzuală, şi în acelaşi timp să sublinieze puritatea întregului. Chimonoul exterior, în carouri negre cu roşu, bordurat cu cel mai pur verde, care îi accentua albeaţa pielii, era strâns în jurul taliei mici cu o eşarfă lată, rigidă, un obi, de un verde irizat. Acum se putea auzi valurile spărgându se de ţărm şi adierea vântului în grădină.

În cele din urmă, Yabu se întorsese şi se uitase la ea şi apoi la băiat.

Băiatul avea cinsprezece ani. Era fiul unui pescar de prin partea locului, şi era ucenic la un preot budist de la o mânăstire din apropiere, un artist, pictor şi ilustrator de cărţi. Băiatul făcea parte dintre aceia cărora le plăcea să câştige bani de la cei care se distrau cu băieţi, nu cu femei.

Yabu îi făcuse semn. Ascultător, băiatul, căruia îi trecuse teama, îşi dezlegase eşarfa chimonoului cu o eleganţă studiată. Nu purta obişnuita fâşie de pânză din brâu, ci o jupă de femeie, ce atingea pământul. Avea trupul catifelat, cu forme rotunjite şi aproape fără păr.

Kiku îşi aminti ce tăcere se lăsase în încăpere, învăluindu i pe toţi trei, ea şi băiatul aşteptând ca Yabu să arate pe care îl dorea. Yabu stând în picioare între ei, legănându se uşor, plimbându şi privirea de la unul la celălalt.

În cele din urmă Yabu îi făcuse ei semn. Cu graţie, ea şi dez­legase şnurul de la obi, îl desprinsese din brâu cu gesturi molatice şi l lăsase să cadă. Faldurile celor trei chimonouri subţiri ca pânza de păianjen se îndepărtaseră uşor, lăsând să se vadă jupa ce îi sublinia coapsele. El se lungise în aşternut şi, la semnul lui, se întinseră şi ei de o parte şi de alta. Le luase mâinile şi le aşezase pe el. Se încălzise repede, arătându le cum să şi apese unghiile în şoldurile lui, zorindu i, cu faţa ca o mască, apoi strigătul său violent, cutremurător, de durere. Pentru o clipă rămăsese aşa, respirând greu cu ochii închişi, cu pieptul tresăltind, apoi se întorsese cu spatele şi adormise aproape imediat.

În tăcerea ce se lăsase, îşi ţinuseră răsuflările, încercând să şi ascundă uimirea. Totul se petrecuse atât de repede.

Băiatul ridicase mirat o sprânceană.

— Am fost nepricepuţi, Kiku san? Vreau să zic că totul a fost atât de repede, şoptise el.

— Noi am făcut tot ce a vrut, spusese ea.

— Precis a atins Norii şi Ploaia. Credeam că o să cadă casa.

Ea zâmbise.

— Da.

— Sunt bucuros. La început am fost tare înfricoşat. E foarte bine să placi.

Îl şterseră împreună, uşor, pe Yabu şi l acoperiseră cu o cuver­tura, apoi băiatul se lungise la loc, languros, pe jumătate sprijinit în cot şi şi înăbuşise un căscat.

— De ce nu dormi şi tu? spusese ea.

Băiatul îşi strânsese chimonoul mai mult în jurul lui, şi şi schim­base poziţia aşezându se în genunchi în faţa ei. Ea stătea lângă Yabu, mângâind uşor cu mâna dreaptă braţul daimyo ului, domolindu i som­nul agitat.

— N am mai fost niciodată până acum cu un bărbat şi o doamnă în acelaşi timp, Kiku san şoptise băiatul.

— Nici eu.

El se încruntase.

— Şi nici cu o fată. Vreau să spun că n am împărţit niciodată perna cu vreuna.

— Ţi ar plăcea să o faci cu mine? întrebase ea politicos. Dacă aştepţi puţin, sunt sigură că stăpânul nostru n o să se trezească.

Băiatul se încruntase. Apoi spusese:

— Da, te rog.

După aceea, el zisese:

— A fost foarte ciudat, doamnă Kiku.

Ea zâmbise în sinea ei.

— Cum îţi place mai mult?

Băiatul se gândise îndelung, aşa cum stăteau liniştiţi, unul în braţele celuilalt.

— Aşa trebuie să te străduieşti din greu.

Ea şi îngropase capul în umărul lui şi l sărutase pe ceafă ca să şi ascundă zâmbetul.

— Eşti un amant minunat, şoptise ea. Acum trebuie să dormi, după atâta efort.

Ea l mângâiase ca să adoarmă, apoi plecase de lângă el şi se dusese în celălalt pat. Aşternutul era rece. Nu vroise să intre lângă Yabu, unde era cald, ca să nu l trezească. Curând se încălzi şi locul ei.

Umbrele de pe shoji se lungeau. Bărbaţii sunt ca nişte copii, îşi zise. Plini de mândrie prostească. Tot chinul acestei nopţi pentru ceva atât de trecător! Pentru o pasiune care nu e în sine decât o iluzie, neh?

Băiatul se răsuci în somn. De ce i ai făcut propunerea? se întrebă. Pentru plăcerea lui, pentru el, nu pentru mine, totuşi m a amuzat, ne a trecut timpul şi lui i a dat liniştea de care avea nevoie. De ce nu dormi şi tu puţin? Mai târziu. Am să dorm mai târziu, îşi spuse.

La vremea potrivită, se strecură din căldura plăcută a aşter­nutului şi se ridică. Chimonourile se desfăcură foşnind uşor şi aerul rece îi înfioră pielea. Îşi aranjă hainele pe trup repede dar desăvârşit şi şi legă obi ul. Îşi aranjă cu grijă părul şi machiajul.

Nu făcu nici un zgomot când plecă.

Samuraiul de pază de la intrarea în verandă se înclină, ea îi răspunse tot cu o plecăciune şi ieşi în soarele dimineţii. Slujnica o aştepta.

— Bună dimineaţa, Kiku san.

— Bună dimineaţa.

Soarele îi făcea bine şi alunga din amintire noaptea. E minunat să fi în viaţă, gândi.

Îşi strecură picioarele în sandale, îşi deschise umbrela purpurie şi străbătu grădina, ieşind în drumul ce cobora spre sat, traversa piaţa şi ajungea la Casa de Ceai, locuinţa ei temporară. Slujnica venea în urmă.

— Bună dimineaţa, Kiku san, strigă Mura, înclinându se.

Se odihnea o clipă în veranda casei sale, bând cha, ceaiul verde pal al Japoniei. Mama lui îl servea.

— Bună dimineaţa, Kiku san, repetă ea ca un ecou.

— Bună dimineaţa, Mura san. Bună dimineaţa, Saiko san, ce bine arătaţi, răspunse Kiku.

— Ce mai faci? întrebă mama, sfredelind fata cu ochii ei foarte, foarte bătrâni. Ce noapte groaznică! Te rog, ia ceaiul cu noi. Arăţi palidă, copilă.

— Mulţumesc, dar vă rog să mă iertaţi, acum trebuie să merg acasă. Îmi faceţi o prea mare cinste. Poate mai târziu.

— Desigur, Kiku san. Dumneata faci o mare onoare satului nostru, aflându te aici.

Kiku zâmbi şi se prefăcu că nu vede privirile iscoditoare. Şi, ca să adauge zilei o notă picantă, atât pentru mulţumirea lor cât şi a ei, se prefăcu că are o uşoară durere în părţile de jos.

Asta o să facă înconjurul satului, gândi veselă, în timp ce se înclină, se mai strâmbă o dată şi se îndepărtă ca şi cum ar fi ascuns o durere cumplită. Faldurile chimonoului se unduiau desăvârşit, iar umbrela i era aplecată atât cât să i dea cea mai minunată lumină. Era foarte bucuroasă că purta chimonoul şi umbrela aceasta. Pe o zi mohorâtă efectul n ar mai fi fost atât de puternic.

— O, biata, sărmana copilă! E atât de frumoasă, neh? Ce ruşine! Îngrozitor! spuse mama lui Mura, cu un oftat ce ţi sfâşia inima.

— Ce e ngrozitor, Saiko san? întrebă soţia lui Mura, venind în verandă.

— N ai văzut ce se chinuia biata fete? N ai văzut cu cât curaj încerca să n o arate? Biata copilă. Doar şaptesprezece ani şi să fie nevoită să treacă prin toate astea!

— Are optsprezece ani, spuse Mura sec.

— Prin ce să treacă, stăpână? întrebă una dintre servitoare cu sufletul la gură, apropiindu se.

Bătrâna se uită în jur, să fie sigură că toată lumea ascultă şi şopti destul de tare:

— Am auzit – coborând apoi vocea – am auzit că ea... ea n o să mai fie în stare de nimic... timp de trei luni.

— Oh, nu! Biata Kiku san! O! Dar de ce?

— El şi a folosit dinţii. O ştiu din cea mai sigură sursă.

— Oh!

— Oh!

— Dar de ce a vrut şi băiatul, stăpână? Cu siguranţă că nu...

— Of! ştergeţi o de aicâ! Înapoi la lucru, neisprăvitelor! Asta nu i pentru urechile voastre! Haideţi, afară cu toatele! Stăpânul şi cu mine avem de vorbit.

Le goni pe toate din verandă. Chiar şi pe soţia lui Mura. Apoi sorbi din ceai, senină şi foarte mulţumită

Mura sparse tăcerea:

— Dinţii?

— Dinţii. Se spune că urletele îl întăresc pentru că a fost speriat de un dragon când era mic, zise ea dintr o suflare. Întotdeauna ia un băiat alături ca să i aducă aminte de când era copil şi a înlemnit de spaimă, dar, de fapt, băiatul e acolo doar ca să se culce cu el, să se istovească – altfel ar muşca totul, biata fată!

Mura oftă. Se duse în căsuţa de lângă poartă şi scăpă fără să vrea un vânt când începu să se uşureze în găleată. Mă întreb ce s a întâmplat de fapt, îşi zise el, stârnit. De ce avea Kiku san durerile? Poate că daimyd ul îşi foloseşte într adevăr dinţii! Nemaipomenit!

Ieşi afară scuturându se ca să fie sigur că nu şi a pătat fâşia de pânză din brâu şi o porni prin piaţă cufundat în gânduri. Ehei, ce mi ar place să fiu o noapte cu doamna Kiku! Cărui bărbat nu i ar place? Cât o avea Omi san de plătit patroanei – ceea ce tot noi o să plătim pân' la urmă? Doi koku? Se zice că stăpâna ei, Gyoko san, a cerut şi a primit de zece ori plata obişnuită. Să primească ea cinci koku pentru o noapte? Kiku san ar merita o cu siguranţă, neh? Se zice că e tot atât de pricepută la optsprezece ani cât o femeie de două ori mai bătrână. Se pare că i în stare să prelungească... ehei, bucuria! Dac aş fi cu ea, cum aş începe?

Absent, îşi potrivi fâşia de pânză din brâu şi picioarele l purtară afară din piaţă, în sus pe poteca bătătorită, către platoul funerar.

Rugul fusese pregătit. Cei cinci trimişi ai satului se aflau deja acolo.

Acesta era cel mai minunat loc din sat, unde vara briza mării adia răcoroasă, iar priveliştea era cea mai frumoasă. În apropiere se afla altarul shinto al satului, un acoperiş mic, de paie, deasupra unui piedestal pentru kami, spiritul care locuia acolo sau ar fi putut să locuiască acolo, dacă i făcea plăcere. Un arbore de tisă răsucit, care fusese sădit înainte de întemeierea satului, se pleca în bătaia vântului.

Mai târziu urcă poteca Omi. Îl însoţeau Zukimoto şi patru străji. Rămase deoparte. Când se aplecă ceremonios spre rug şi către trupul aproape dezmembrat, acoperit cu un linţoliu, aşezat deasupra, se înclinară cu toţii, spre a onora barbarul care murise pentru ca să poată trăi camarazii lui.

La semnul său, Zukimoto înaintă şi aprinse rugul. Zukimoto îi ceruse lui Omi acest privilegiu şi cinstea îi fusese acordată. Omi se înclină pentru ultima oară. Apoi când flăcările cuprinseră totul, plecară.
***
Blackthorne cufundă cana în apa de pe fundul hârdăului, o umplu atent pe jumătate şi i o dădu lui Sonk. Tremurând, Sonk încercă să soarbă câte puţin, s o facă să ţină mai mult, dar nu izbuti. Înghiţi cu lăcomie lichidul călâu, regretând c o făcuse, chiar din clipa în care apa trecuse de gâtleju i uscat, apoi bâjbâi istovit spre locul lui de la perete, păşind peste cei cărora le venise rândul să se lungească. Podeaua era acum o mocirlă adâncă, iar duhoarea şi muştele înnebunitoare. Printre şipcile chepengului pătrundea în groapă, palidă, lumina soarelui.

Vinck era următorul la rând. Îşi luă cana, şi rămase uitându se lung la ea, alături de hârdău.

— Mulţumesc, mormăi posomorât.

— Grăbeşte te, spuse Jan Roper. Rana din obraz începuse să supureze. El era ultimul la rând şi, fiind atât de aproape, gâtul îl chinuia. Grăbeşte te, Vinck, pentru numele lui Cristos!

— Iartă mă. Na, ia o tu, mormăi Vinck, întinzându i cana, nesimţitor la muştele ce l năpădeau.

— Bea o, prostule! E ultima pe care o s o primeşti până la asfinţit. Bea o! Jan Roper îi împinse cana înapoi în mâini. Vinck nu l privi dar se supuse umil şi se întoarse iar în propriu i infern.

Jan Roper îşi luă porţia de apă de la Blackthorne. Închise ochii şi spuse în gând o rugăciune. Era dintre cei care stăteau în picioare şi toţi muşchii l dureau. Cana abia dacă i ajunse pentru două înghiţituri.

Acum când fiecare îşi primise partea sa, Blackthorne cufundă din nou cana şi sorbi mulţumit. Gura şi limba îi erau aspre, uscate şi îl ardeau. Era plin de murdărie, năduşeală şi muşte. Pieptul şi spatele îi erau pline de vânătăi.

Se uită la samuraiul care fusese lăsat în pivniţă. Omul era înghesuit în perete, între Sonk şi Croocq, ocupând cât mai puţin loc cu putinţă, şi nu se mişcase de ceasuri. Privea prostit în gol, doar cu fâşia de pânză din jurul coapselor pe el, iar tot trupul îi era acoperit de vânătăi mari, una deosebită, lată, în jurul gâtului.

Când Blackthorne îşi revenise prima oară în simţiri, în pivniţă era întuneric beznă. Urletele umpleau groapa, iar el se crezuse mort, în adâncurile înăbuşitoare ale Iadului. Se simţea supt de nămolul lipicios şi strigase şi se zvârcolise înspăimântat, incapabil să respire până când, după o veşnicie, auzise: "E n ordine, pilotule, nu eşti mort, e n ordine. Trezeşte te, trezeşte te, pentru numele Mântuitorului, nu suntem în iad, da i ca şi cum am fi. O Sfinte Iisuse Cristoase, ajută ne!"

Când îşi revenise, ei îi povestiseră despre Pieterzoon şi despre hârdaiele cu apă de mare.

— O, Iisuse, scoate ne de aici! scâncise cineva.

— Ce i fac bietului Pieterzoon? Ce i fac? O Doamne, ajută ne! Nu mai pot să îndur urletele!

— O, Doamne, lasă l pe bietul om să moară! Lasă l să moară.

— Doamne, Dumnezeule, opreşte urletele! Te rog, opreşte le!

Groapa în care se aflau şi urletele lui Pieterzoon îi puseseră pe toţi la încercare, îi obligaseră să privească în ei înşişi. Şi nimănui nu i plăcuse ce văzuse.

Întunericul face ca totul să pară şi mai cumplit, gândi Black­thorne.

În groapă, noaptea păruse fără şfârşit.

În zori, încetaseră şi ţipetele. Când zorii se strecurară până la ei, îl văzuseră şi pe samuraiul părăsit.

— Ce facem cu el? întrebase van Nekk.

— Nu ştiu. Arată la fel de înspăimântat ca şi noi, spusese Black­thorne, cu inima bătându i nebuneşte.

— Ar face bine să nu încerce ceva, pentru Dumnezeu.

— O, Iisuse, scoate mă de aici... Vocea lui Croocq urca din ce în ce. Ajutooor!

Van Nekk, care era lângă el, îl scuturase şi l liniştise.

— E n ordine, băiete. Suntem în mâinile Domnului. El veghează asupra noastră.

— Uită te la braţul meu, gemuse Maetsukker. Rana începe deja să curgă.

Clătinându se, Blackthorne se ridicase în picioare.

— Dacă nu ne dau drumul de aici, într o zi două, înnebunim cu toţii, zisese, fără să se adreseze cuiva anume.