James Joyce ulise

În desimea de râsete deşerte a acelor strânşi acolo, deodată s-a zuruit un clopoţel şi când steteau toţi făcând congiunturi ce pricină să aibe lucrul slujnica Callan se arătă şi. vorbind unele vorbe cu glas scund cătră tânărul cucon Dixon, merse apoi cu plecăciune adâncă la soţietate. Presenţa doar şi o singură clipită în partida aceasta de orgiaşti a unei femei îndănuită cu toate darurile de sfială şi cât serioasă cum şi în frumuseţă avută a tăcut zicerile şăguitoare şi a celor mai aprinşi de mari pofte însă plecarea ei a fost semnal de năvălire de vorbe surepe. Ce mai pe cinste arătare, a zis Costello, slăbănog ce se aiurise de tot de vinuri. Măiastră viţică! Mă încumet să zic că ţi-a şoptit randevu. Ce spui, dine? Ştii feluri de a face cu ele? Falnic flăcău. Ştiu o mulţime, a zis cuconul Lynch. Fel de a fi grijuliu şugubăţ ca şi cum ai sta pe lângă pat aşa se face în spitalul mumelor. En spune, adică doctorele O'Gâlgâl nu le cam furnică el pe măicuţele aici pe sub bărbie? Adevărat pe mântuirea mea ştiu asta de la Kitty care a tot fost aici slujitoare şapte luni de zile. Doamne păzeşte, doctorule, a ţipat învăţăcelul cu surtuc primă-văratic, maimuţind chicot femeiesc şi gudurare neruşinată din tot trupul, cum mai năcăjăşti matale pe orişicine ins când te pui mai dinadins! Ce mai voinicos! En te uită, tremur ca frunza. Păi eşti mai zburdalnic ca popa Sătepup drăguţul, aşa eşti! Să-mi stea oala asta în gât, a strigat şi Costello, dacă femeia nu e pornită către familie mare. Ştiu eu cucoană care se umflă a naibii numai ce-mi arunc ochii pe ea. Tânărul gerah, între acestea, se sculă de la masă cerând adunării iertare că merge însă grijitoarea îi spusese că este nevoit înăuntru. Miluitoarea providenţă cu harul ei se îndurase să termine caznele cocoanei care era enceinte şi le ţinuse cu curagiu atâta vreme spre lauda ei şi acum născuse prunc băiat săltăreţ. Lipsă îmi e de tot de paţienţă, zicea, faţă de cei care fără minte să se mai însufleţească sau fără învăţătură să se instruiască, scuipă pe o epangheimă de îmbonătăţire care, reverinţă fie dată Domnului, este puterea cea mai mare sprea a aduce fericirea pe pământ. Mă încredinţez să spui că de ar fi nevoie aş aduce roi de mărturisitori pentru exţelinţa acestui nobel exerţiţ care, lasă că nu e vorbă goală, ci şi trebuie să fie un incitatoriu glorios în pieptul omului. Să-mi piară din ochi. Cum asta? Să îndefăimezi una ca ea, amabila doanzelă Callan, care sculă de preţ pentru secsul ei este şi mirarea celui al nostru şi aceasta în ceas din cel mai greu care se poate întâmpla unui nevolnic prunc al ţarinii? Gând pocit! Mă ia frigul când mă gândesc ce poate să mai fie înainte cu această stirpe în care dau astfel seminţele răotăţii şi care nu cunoaşte cinstirea mumei şi fecioarei în casa lui Horne. Uşurându-se de aceste mustrări îi salută el pe cei strânşi acolo şi lungi pasul către uşă. Glasuri de îndemn la asta suin” de la cu toţii şi ziceau unii să îl şi ţipe afară pe beţivanul fără zăbavă mare, urmare care s-ar fi şi făcut şi plata cuvenită numai ar fi luat pentru vorba lui rea dacă el nu şi-ar fi scurtat prihana punând cu suduială scârboasă (că înjura cu toată gura) că el era viţel vrednic în turmă. Să mă tăieţi, zicea, chiar acestea au fost totdeauna simţămintele lui Frank Costello care de mic am fost dăscălit că cinsteşte pe taica şi pe maica care cea mai bine se destoiniceşte să întindă plăcinta sau să facă de grabă fiertura şi aşa să-mi ajute Dumnezeu că îmi aduc aminte cu dragoste la inimă. Caută însă să ne întoarcem acum la şinorul Bloom care, de la intrarea dintâi aici, luase aminte de unele batjocuri fără ruşine ce el, însă, le lăsase ca fiind roade ale etatei care în genere este acusată că nu cunoaşte pietatea. Acele tinere cioturi, adevărat este, erau iscaţi la estravaganţa ca nişce copii crescuţi prea dingrabă; cuvintele discuţi-unii lor tumultuoasă era dificil a le pricepe şi nu deseori erau plăcute; oraţiile de necuvinţă şi ultragiu erau de acest fel că mintea i se zburlea împotrivă; şi nu erau cu respect simţitoare la buna-cuvinţă cu toate că sorbirea lor de multe rachiuri tari le mai era de iertare. Cuvintele lui şinor Costello nu erau limbagiu bine venit lui că se îngreţoşase de scârboşenia aceluia ce i se părea creatură cu urechile clăpăuge de păcătoşenie borâtă înainte de cununie şi scuipată cu dinţii rânjiţi şi picioarele înainte pe lume, care şi însemnele cleştilor de moşire pe căpăţâna lui întăreau această impresiune, ca să îl ducă cu mintea şi la veriga lipsă din lanţul creaţiei după care orbecăise şi mintosul repaozatul şinor Darwin. Acuma trecuse el de mijlocul anilor care omului îi sunt hărăziţi prin miile de aventuri ale vieţii, şi fiind dintr-un neam cu fereală şi el însuşi om de pregiudecată osebită, se îndemna în inima sa să pună frâne tulburărilor mâniei crescătoare şi, oprin-du-le cu cumpăneală socotită, să hrănească în sufletul său acel belşug de îngăduinţă la care minţile joase rid, pe care pripiţii în judecată o despreţuesc şi pe care cei mai mulţi muritori altfel nu o cred decât o slăbiciune care să fie suferită şi numai suferită. Pentru aceia care îşi croiesc deşteptăciunea pe spinarea gingăşiei femeieşti (obicinu-inţă la care el nu consimţea) pentru aceia el nu le dădea nici dreptul de a ţine de tradiţia unui om de bună creştere; în vreme ce aceia care, pierzând ei orice ruşine, nu mai avea ce pierde, le mai rămânea leacul experienţii care să le înfrângă insolenţa şi să o bată într-o retragere grăbită şi fără glorie. Nu că i-ar fi lipsit să ţină în simpatie pe nişte tineri fugoşi care, fără să le pese de schimele bătrânilor sau de murmurările încruntaţilor cată mereu (ctim spune în caste cuvinte Sfânta Scriptură) să mănânce din pomul oprit dar nici nu mergea atât de departe încât să uite bunăcreştere oricare ar fi fost împregiurarea faţă de vreo doamnă de neam bun care era la legiuitele prilejuri. Ca să încheiem, când din vorbele surorii sperase o rapidă naştere, era, cu toate acestea trebuie să o mărturisim, nu puţin alinat de novela că deslegarea astfel ogurată după suferinţă atâta de aspră dovedea şi astă dată de îndurarea ca şi de bunătatea Fiinţei Supreme.

Consecuinte în acquesta se dezveli ellu la minte spre celu de aproape dicendu que, a esprima concepciunea sa despre tote, opiniunea sa (quare pote nu avea dispensă a o dice) era qua a nu am juisa oarecine de acquesta cea mai noua novella a fructiferarii confinamentului acquelleiea quare prin atâta labore fusese innocenta de ori ce culpa a fi de o gelidă minte şi de frigid ingeniu ar însemna. Cochetul juvene dise qua sociul fuse acquellu quare en acquesta posiciune o pusese or en puţin ellu se fi fostu dacă nu altfeliu ea se nu fi fostu matroana ephesiana. Sunt a ve aduce la sciinţă, a dis D. Crotthers, lovindu tare peste masa se evoce un resonantu eccho de emphasis, betranul Domnemilueşce a fostu din nou astedzi aicea, un venerabile cu barbete, forneindu pe nasu cerinţă se aibe diallogare cu Gulielmina, trezorele meu, cum ellu o appeleaze. Chiemare i-amu fecutu se stea en pregătire deoarece evenimentele este a se adduce quarându. Aha! me accordezu cu domniile vostre. Nu am decât a da laude virilei potente acques-tui capricornus betran quare enca se a făcutu capabil a esmulge altu pueru den dansa. Unanimi detere laude la acquesta, fiequare en feliu particulara, enca juvenele acquellasi da cu opiniunea sa anteriore qua altulu şi nu conjugele damei, fuse berbatulu se umple golulu, vide clericu en cannone, servessu (de virtute) sau vendatoriu vagantu de bunuri quare en orice casa trebuitoare sunt. Singullarites, communa ospitele en sine, admirabila inegalata facultate de metempsychosis quare toţi o aveau, qua şi dormitoarele unde nascere se face şi sala de disceciune m edicalicească locu de didascallie pentru acqueste frivoliteţi se fie, qua en o singura clipita de timpu acquest feliu de amanţi ai dilecţiei se agiungă practicanţi ai artei de omeni de ţoţă eminenţiia appreţuită cea mai estimate. Quare, a fecutu addenda, pote en a allevia simţimintele mulţu ferrecate quare îi appase făcu acquesta căci am fecutu observaciunea frequente qua păserile deopotrivă la un loc cânta.

Dar cu ce potriveală, se va pune întrebarea, de la nobilul comite, suzeranele său, acest strein, pe care privilegiul unui slăvit prinţip îl ridicase în drepturi de obşte, se întemeiase singur lord protectore al politisului nostru interne? Unde este gratitudinea pe care loialitatea să o fi consiliat? în resbeliul care decurând fusese oare nu oareşicând enmiul făcea înaintare vremelnică cu agiuto-riul boambelor sale, acest proditoriu a lor săi lua acel prilej ca să slăboade arteleria sa împotriva imperiului unde el nu este decât trecător suferit şi aceasta şi tremurând pentru siguranţia răntelor sale? A uitat el oare de aceasta aşa cum a uitat şi benefiţiile ce le-a avut? Sau să fie că de la a fi îngăimat pe alţii a ajuns în fine sieşi singur amăgitoriu aşa cum este, de nu negreşte spusa lumii, al lui sieşi şi singur desfătătoriu? Departe de gândul curat să răzbească cu de-a sila iatacul de culcare al unei dame digne de tot respectul, fiica unui maior eroe, sau să arunce cele mai nedesluşite răsfrângeri pe oglinda virtuţilor sale dară dacă el stârneşt'e atenţia într-acolo (cum ar fi fost cu mult interesul său să nu facă) atunci fie. Nefericită parte femeiască prea îndelung şi prea cu statornicie refuzată înaintarea ei legiuită ca acum să mai asculte rugăciunile lui cu vreun alt simţământ decât despreţul sarcastic al des-peraţiei. Sade el să vorbească, păstrătoriu al moralei, pelican hrănindu-se din pioşenia lui, care nu a făcut scrupule, cu uitare de legătuinţele firii, să cerce faptă necuvincioasa cu o femeie slujnica scoasă dintre prostime. Ba încă, de n-ar fi fost măturoiul cumetrei să-i stea de înger păzito-riu ar fi mers cu ea cum a fost cu Hagar, eghipţianca! în problemul cu păşunile răotatea lui în răspăr este ştiută ele toţi şi dl. Cuffe fiind marture a dobândit de la un fermier supărat suduială usturătoare aşezată în vorbe cât neocolite şi la fel de ţărăneşti. Nu îi sade bine să predice asenune scriptură. Nu e pe-aproape de casa lui ogoru-n paragină că nu s-a priceput să dea brazdă? Oarecare nărav care la adoliscinţă e de ruşine i-a intrat în fire şi îi aduce ocară la anii lui copţi. Şi dacă se ţine ţinut să dea din leacurile lui de hagialâc în omilii şi apoftegmuri cu bănuială ca să cerce să tămăduiască o generaţie de risipitori fără grijă să vază mai bine ca urmările lui să se potrivească cu dogmele pe care le rodeşte acuma în pân-tece. în pieptul său conjugal se odihnesc taine pe care curăţia se sfieşte a le vorbi. Ademenirile neruşinate ale vreunei frumuseţi veştejite poate să-l mai mângâie de soaţa nemaicercetată şi dedată câesMnărilo'r dar să se ştie că povăţuitorele acesta mai nou al moraliceştilor învăţături şi vraci vindecător de boale este numai bine copaciu esotic care. atunci când stă în rădăcină la el în oriente, poate a creşce şi a înflori şi în prisosinţă de balsamuri numai că, mutat sub soare mai cumpănit, şi-au mai risipit rădăcinile din vlăguirea de odinioară şi zeama ce iesă din el e stătută, borşită şi nelecuitoare.

Mujdelea s-a făcut cunoscută cu uzul subţire amintitor de ţeremonialul de la Sublima Poartă de către a doua slujnică spitalicească spre ofiţirul doctoricesc de huzuret, carele la rândul său au cumunit diputăţiei că se născuse clironom. Când el se depărtase în apartamenturiâe femeieşti să stea de faţă la temenelele prescrise de după nască torie dimpreună cu locotenent domnesc şi sfetnicii de taină, tăcuţi ţinându-se în istoveală şi aprobare unanimă, diputa-ţii, fierbând de lungimea şi solemnitatea priveghiei lor şi sperând că fericita ocasiune avea să palieze o licenţie ce absenţa deodată a slujnicei şi a ofiţirului o făcea mai lesnicioasă, prorumpse în svon de glasuri. In darn vocea dlui ticluitoriu Bloom se auzea streduindu-se să insis-teze, să moaie, să frâne. Momentul era prea propice pentru desvelirea acelei retorici ce părea a fi singura trăsură de uniune între temperaminte atâta diverginte. Fiecare Ipostasis al situaţiunii a fost pe rând eviscerat: repulsia dinainte de natalitate a fraţilor de uterus, tăetura chesa-riană, postumitatea dinspre tată, şi acea întâmplare mai rară, dinspre mamă, cazul fratricid ştiut fiind ca uciderea Childs şi adus amintitoriu de pledarea pasionată a dlui avocate Bushe care a smuls iertarea acusatului pe nedrept, direpturile primogeniei şi bunătatea regelui cu respect la gemeni de doi şi de trei, la naşteri greşite şi pruncucideri, prefăcute şi ascunse, joetus în foetu neinimos, aprosopia care de la congestiune devine, agnaţia unor chinezi fără bărbie (numiţi de dl. candidat Mulligan) consecuenţie a unei încrengături cu defect a gâlcilor de falcă pe axisul mijlociu aşa fel că (cum zicea) o ureche poate să auză ce vorbea cealălaltă, binefacerile amorţirii sau ale somnului crepusculariu, lungirea chinurilor de născătoare în. îngre-carea înaintată de la apăsarea pe venă, scurgerea înainte de vreme a fluidei amniotis (ca esemplu în întâmplarea de acum) cu pericolul de consecinţă al sepsiei în matrice, însămânţarea cu artifiţiu cu pompele, scăzământului pân-tecelui urmând de la periodul de curmarea soroacelor, problemul perpetuităţii speţiei ca cum e la muierile înmuiate prin siluinţă criminalicească, întristătoriul chip de slobozirea pruncului chiemat de brandenburgări Sturzgeburt, esemplele pomenite de naşteri pe mai din multe îngemănări, pe din două şi cu pocire a firii zămislire prin zilele sorocului femeiesc sau din părinţi de un sânge – cu un cuvânt orişice instanţie de născătoare omenească care Aristotele le-a împărţit pe glave în capul lui d'operă şi cu chipuri cromolitograficeşti. Cele mai grele problemuri ale moşitoriei şi ale învăţăturii mediceşti de lege au fost discutate cu zgomot mare ca şi crezemintele cele mai vol-gare despre starea de femeie cu copil cum ar fi poprirea unei femei grele să păşească peste puieaz ca nu cumva, din mişcările ei, aţa buricului să nu sugrume creatura şi povăţuirea ei ca de se va isca dorire, fierbinte şi fără împlinire, ea să-şi aşeze mâna peste acea parte a trupului ei care obiceiuri îndelungi au consfinţit-o ca fiind locul pedepsirii, ieşirile anormale cu buza de iepure, iadeş, prisos de deget, buric încurcat, tărcare stacojie, pătare vineţie, erau zise de unul ca primafacie şi esplicaţiune naturală de ipotesis pentru pruncii cu căpăţână de râmător (întâm-plarea cu madame Grissel Steevens nu a fost uitată) sau cu păr de câine care în unele ocazii se nasc. Ipotesisul unei aduceri aminte plasmice, propus de diputatul din Cale-donia şi dign de tradiţiile de mai încolo de fisică ale ţârii pentru care şedea el, ziceau în asemenea împrejurări de oprirea embriului în creşterea sa într-un oarecare fasis mai dinainte de cel omenesc. Un diputat din streinătâţuri a supţinut în contra acestora două vederi şi cu atâa transport de sta pe toţi ca să-i înduplece tioria copulajiunii dintre femei şi partea bărbătească de animaluri, întărirea în asta fiindu-i credinţa în paraboli cum ar fi Minotaurele pe care ingeniul elegantului poet latinesc ne-a pus-o în mână în foile Metamorphosisuâui lui. Efectul ce produsese vorbele lui a fost momentan însă nu a ţinut. S-a şters pe atâta de uşor cât se şi evocase prin alocuţiunea candidatului Mulligan în tot acelaşi glas de glumă la care nimenea ca el nu ştia să se îngâne, statornicind ca cea mai supremă ţintă a dorinţei bărbat bătrân curăţel şi frumuşel. Simultane, argumentări încălzite ivindu-se între dl. diputat Madden şi dl. Candidatele Lynch cu respect la dilemul juridicesc şi teologicesc dacă cumva vreunul din gemenii din cei legaţi ca în ţara siameză moare dinaintea altuia, cu consimţământ reţiproc dificultatea a fost trecută la dl. ticluitorul Bloom ca să se supună pe moment la dl. adjunct ţârcovnic Dedalus. Până aici silenţios, dacă spre a arăta prin gravitate preternaturală dignitatea eludată a rasei în care era înveşmântat sau dacă în ascultare la o voce lăuntrică, rosti laconic, şi cum unii au gândit doar că din vâr-ful limbii, porunca eclesiastă prin care se opreşte omului să despartă ce Dumnezeu a fost unit, însă istoria lui Malachia prinse a le îngheţa sângele în vene de oroare. Congiura întreaga scenă în faţa ochilor lor. Uă uşiţă secretă alăturea de gura focului se dedea deoparte şi în gaură îşi făcea apariţiunea… Haines! Cine dintre noi putea să nu-şi simtă perii ridicându-se? Ţinea într-o mână o gentuţă doldora de romanţuri celtice, în alta o mică sticluţă având marca Otravă. Surprindere, oroare, silă erau zugrăvite pe toate feţele în timp ce el îi ochea cu un rânjet de strigoi. Anticipasem o primire asemenea, începu el cu un râs satanic, pentru care, pare-se, istoria este de blamat. Da. este adevărul. Eu sunt ucigaşul îui Samuel Childs. Şi cât sunt pedepsit de aspru! Infernul nu îmi mai rezervă o spaimă, lată ce îşi face apariţia pe chipul meu. Blestem şi semne, o, încotro să-mi caut odihna, murmura el cu glasul năclăit, şi în toată vremea aceasta bătând Dublinul cu stihurile ce-mi sunt partea mea pe pământ iar el însuşi urmărindu-mă asemenea cu un demon sau o zgripţuroaică de noapte? Iadul meu, şi al Irlandiei, este în astă viaţă. Este tot ce am cercat eu să şterg suvenirul crimei mele. Petreceri, vânătoare cu puşca la ciori, dialectul gaelic (recită în aceasta), opiul (înălţă sticluţa spre buzele sale), dormitul în aer liber. In van! Spectrul lui mă urmăreşte de tot. Drogul îmi este singura speranţă… Ha! Damnaţiune! Pardosul negru! Scoţând un strigăt el dispăru deodată şi uşiţa se trase la loc. Un moment mai târziu capul lui apăru în uşiţa dimpotrivă şi spuse: Aş-teaptă-mă fără greş în gara Westland Row la zece minute după unsprezece. El pieri! Lacrimi ţâşneau din ochii gazdei istovit în disipaţiuni. Vizionarele ridică mâna spre cer, murmurând, Venditta lui Mananaan! înţeleptul repetă Lex talionis. Sentimental este acela care ar vrea doar să se înfrupte fără a lua pe umerii săi datoria enormă pentru un lucru săvârşit. Malachias, covârşit de emoţie, încetă vorbirea sa. Misteriul era dezvelit. Haines era fratele al treilea. Numele său adevărat era Childs. Pardosul cel negru era el însuşi fantoma chiar părintelui său. Sorbea băuturi de aiurare să şteargă. De astă uşurare foarte mulţumesc. Singurateca casă de alăturea de ţintirim este nelocuită. Nici un suflet nu vrea să trăiască acolo. Paingul îşi ţese pânze în solitudine. Şobolanul cel de noapte priveşte din gaura sa. Un blestem apasă asupra acestei. Străbătută de stafii. Sălaş al ucigaşului.

Care să fie etatea animei omului? Cum este stăpână pe puterea cameleonului să-şi preschimbe culoarea la fiecare apropiere mai nouă să se înveselească cu veselii şi jalnică cu deprimaţii, aşa la fel este etatea ei schimbătoare ca şi starea. Nu mai este Leopold, cum stă el acum, întor-când, meşterind amintirile, jurnalistul stătut şi rentierul de modeste redevenţuri. Este tânăr acum Leopold, ca într-o aranjare să o priveşti înapoi, o oglindă într-o oglindă (hop, şi-aşa!) el se vede pe sine. Făptura aceea tânără de atunci este visibilă, bărbătească precoce, pornindu-se într-o di-mineaţă când frigul te pişcă din casa cea veche pe strada Clambrassil la şcoală, cureluţa cu cărţi petrecută peste piept, şi în săculeţ o bucată mai generoasă de pâine albă, gândul cel bun al mamei. Sau este aceeaşi făptură, a trecut un an şi mai bine, cu prima sa gambetă (a, aceea a fost o zi mare!), pornit la drum, călător cu depline drepturi pentru prăvălia familială, armat cu registru de comenzi, batistă parfumată (şi nu numai ca să se lase admirată), cu bocceluţa cu tinichele lucitoare (vai, lucruri din trecut), şi tremurare de zâmbete cuvenite pentru una sau alta din casnicele care îşi fac socotelile pe degete sau pentru o fecioară abia mugurită timidă acceptând (dară inima ei? mie-mi spui!) bezamenul lui exersat. Parfumul, surâsul dar mai pe sus decât acestea, ochii cei negri şi vorba alunecoasa ca untul de lemn aduceau acasă la căderea'amurgului multe comisioane pentru şeful firmii aşezat cu luleaua proorocului după asemănătoare laboruri la vatra părintească (găluştile, să fim încredinţaţi, s-au pus la încălzit), peruzând prin ochelarii rotunzi cu ramă de baga vreo gazetă europenească veche de o lună. Dar hop, şi-aşa, pe oglindă se face o suflare şi tânărul cavaler pribeag se duce, se închirceşte, e doar mică fărâmă prin ceaţă. Acum el este ea un părinte şi cei din jurul său ar putea să fie fiii săi. Cine poate să spună? Înţelept părintele care-şi cunoaşte copilul său. Se gândeşte la o noapte cu bură pe strada Hatch, pe lângă antrepozite, cea dinţii, împreună (ea e doar o biată copilă, rodul ruşinii, a ta şi a mea, şi a tuturor pentru un şiling numai şi o para pentru norocul ei), împreună aud paşii grei ai patrulei pe când două umbre învăluite în ploaie trec prin faţa universităţii celei noi regale. Bridie! Bridie Kelly! Niciodată el n-are să uite numele acesta. întotdeauna are să-şi amintească noaptea, noaptea dintâi, noaptea nuntirii. S-au cuprins în întunericul cel mai adânc, doritorul şi consimţitoarea, şi într-o clipită (fiat!) lumina va să se reverse pe lume. A bătut inima peste inimă? Nu, bunule cetitor. Dintr-o suflare s-a făptuit însă – stai! înapoi! Nu e scris să fie! In ghia-rele spaimei sărmana fată fuge în noroaie. Ea este mireasa întunecimii, o fiică a nopţii. Nu îndrăzneşte să aducă pe lume copilaşul auriu însorit al luminii. Nu, Leopold. Bu-rml nume şi amintirea nu te consolă. Iluzia plină de tine-reţă a puterii tale ţi-a fost smulsă şi în van. Nu-ţi este alături fecior al rărunchilor tăi. Nu mai e nimeni să-i fie lui Leopold ceea ce Leopold a fost lui Rudolph.

Glasurile se contopesc, se topesc în tăcere înourată; tăcerea este infinitul spaţiului; şi grăbit, liniştit sufletul se poartă peste ţinuturile unde sânfc şiruri şi şiruri ale generaţiilor celor care au trăit. Ţinut peste care cenuşiul amurg nu coboară vreodată, nicicând nu pogoară peste păşunile înverzite de salvie, dăruindu-şi crepusculul, risipin-du-şi rouă perenă a stelelor. Ea îşi urmează măicuţa cu paşi şovăielnici, iapă înainte mergând munzuleei sale. Fantasme de amurg sunt însă învăluite în graţia profetică a făpturii, crupe zvelte sinuoase, gâturi suple şi muşchiu-loase, capul blând temător. Se pierd, triste fantome; s-a sfârşit totul. Agendath este o ţară pustie, un sălaş al bufniţelor ţipătoare şi al buhelor oarbe în nisipuri. Netaim. aurita, nu mai este. Şi pe drumul cel larg al norilor se apropie, murmurător tunet de răsvrătire, strigoii fiarelor. Huhuu! Ascultă! Huuuu! Parallax se strecoară pe ur-mă-le şi le împunge înainte, pe a cărui frunte fulgerele sfâr-tecătoare sunt scorpioni. Elanul şi iacul, bivolii Bashanului şi Babilonului, mamutul şi mastodonlele, vin strângându-se spre marea afundă, Lacus Mortis. Rău prevestitoare, răzbunătoare turmă zodiacală! Mugesc năvălind peste nori, cornorate şi capricornate, cu trompe şi colţi, cu coame de leu şi coarne uriaşe, scormonitoare şi târâtoare, rozătoare, rumegătoare şi pahiderme, multa lor mulţime mişcătoare, mugitoare, ucigătoare a soarelui.

Înainte spre marea moartă aleargă să soarbă, nedomolite şi cu hidoase horcăituri, săratele somnolentele ne-eesatele ape. Şi al calului semn prevestitor creşte iarăşi, măreţit pe ceriurile deşerte, încă până la însăşi a cerului măreţie, până ce se înalţă, imens, asupra casei fecioarei. Şi, iată, minune a meternpsihosei, este ea, mireasa veşnică, crainica luceafărului de zori, mireasa, pururi fecioară. Este ea, Martha, pierdută tu, Millicent, tânăra, nestemata, de zare nimbata. Cit de senină se înalţă acum, o regină printre Pleiade, în penultima oră înaintea zorilor, în încălţări uşoare de aur strălucitor, peste părul ei văl de cum îi spuneţi voi firul Fecioarei! Pluteşte, unduieşte pe trupul ei născutul din stea şi larg şiroieşte smarald şi safir, vioriu, liliachiu, purtat pe şuvoaie de vânt îngheţat, interstelar, şerpuind, colăcind, lin bolbonind, zvârcolind pe ceriuri tainică scriere până când după miriade metamorfoze de simboluri, străluce, Alpha, rubin şi trei unghiular semn pe fruntea lui Taurus.

Francis îi amintea lui Stephen de ani de demult când fuseseră împreună la şcoală pe vremea lui Conmee. întrebă despre Glaucon, Alcibiade, Pisistrate. Unde erau ei acum? Niciunul nu ştia spune. Ai vorbit despre trecut şi fantomele lui, Stephen spuse. Pentru ce să ne mai gândim la acestea! Dacă le chem la viaţă peste apele Lethei nu se va strânge turma sărmanelor fantasme la glasu-mi? Cine-şi închipuie asta? Eu, Bous Stephanoumenos, Bardul bivolilor binevoitor, eu sunt stăpânul şi dăruitorul lor cu viaţă. îşi cercui părul său răvăşit cu cunună de frunze de viţă, surâzându-i lui Vincent. Răspunsul acesta şi frunzele acestea; Vincent îi spuse, mai cuvenită podoabă îţi fi-vor când altceva şi mai mult, cu mare mai mult, decât un capiteliu de ode firave îţi vor numi ingeniul părintele lor. Toţi cei care-ţi vor binele nădăjduiesc aceasta întru tine. Toţi doresc să te vadă că dărui opera ce o meditezi. Din inimă îţi urez să nu le înşeli speranţele. O, nu, Vincent, Lenehan spuse, lăsându-şi mâna pe umărul care aproape îi sta, nu aibi teamă. N-ar putea lăsa pe mama sa orfană, Chipul tânărului bărbat se înnegura. Toţi puteau vedea ce grea era pentru el aminte să i se aducă de ce promisese odată şi de pierderea ce avusese. S-ar fi retras de la petrecere de nu i-ar fi ostoit durerea sonul glasurilor. Mad-den pierduse cinci drahme ce le pusese pe Sceptru dintr-un capriciu pentru numele călăreţului: Lenehan de atâtea ori mai mult. Le povesti de alergare. Steguleţul căzuse şi, haşşşt, gata, zburătăciseră, iapa alerga sprintenă şi O. Madden sărise în picioare. Era în fruntea plotonului; inimile le băteau tare la toţi. Nici chiar Phyllis nu se mai putea conţine. îşi flutura basmaua, striga: Huţţa! Sceptru câştigă! Dar când ocoliseră şi veneau înapoi şi caii toţi se strânseseră în grup murgul Risipitorul a câştigat drum, a ajuns-o, a întrecut-o. Totul acum era pierdut. Phyllis sta tăcută; ochii îi erau triste anemone. Pe Juno, strigă, sunt ruinată. Insă iubitul ei o consola şi-i aduse o casetă lucitoare de aur în care erau zaharicale ovale din care ea a gustat. O lacrimă a lunecat; una numai. Straşnic mai ştie acesta să-şi şfichiuiască biciul, a spus Lenehan, acest W. Lane. Patru câştigători ieri şi trei astăzi. Ce călăreţ mai este ca el? Suie-l pe o cămilă sau pe bourul burdu-hănos, izbânda în trap de plimbare a lui încă e. Dar să stăpânim durerea cum anticul obişnuia. Clemenţă pentru cei fără noroc! Sărmana Sceptra! spuse cu un suspin uşor. Nu mai este ce a fost odată. Niciodată, v-o jur n-om mai vedea una la fel. Da, domnule, le este regină. Ţi-o mai aduci aminte, Vincent? S-o fi văzut tu pe regina mea astăzi, Vincent răspunse, ce tânără era şi radioasă (Lalage pe lângă ea îşi pierde frumuseţea) în condurii galbeni şi mătasă de muslină, nici nu ştiu să o descriu. Castanii care îşi lăsau peste noi umbra erau în floare; aerul sta lânced de mireazma lor pătrunzătoare şi polenul plutea uşor în jur. în petele de soare uşor ai fi putut coace pe piatră o tavă de gogoşi cu stafide cum vinde Peplomenos în chioşcul lui lângă pod. Dar ea n-avea nimic să spargă în dinţi doar braţul meu cu care o ţineam şi pe care mi-l mai mângâia între buze când o strângeam prea tare. O săptămână acum a fost bolnavă, patru zile în culcuş, dar astăzi era slobodă, vioaie, râzându-şi de primejdie. Atunci e mai ispititoare. Şi ce mişcări! O nebunatecă, s-a săturat din plin când ne-am întins o clipă să ne odihnim. Şi să-ţi spun la ureche, prietene, nici n-ai să crezi pe cine am întâlnit când am ieşit din câmp. Conmee el însuşi! Plimbându-se de-a lungul zapla-zului citind, cred că o carte cu litera măruntă şi înăuntru, nu mă îndoiesc, o scrisoare mai dezgheţată de la Glycera sau de la Chloe să însemneze pagina. Ea frumoasa făcea feţe-feţe cum se fâstâcise, se făcea că-şi ceartă o neorân-duială uşoară a portului; o rămurică agăţată acolo căci înşişi copacii o adoră. Când Conmee trecuse pe lângă noi ea şi-a privit frumosul ecou în oglinjoara pe care o poartă. Dar el se arătase atât de bun. Trecând ne binecuvântase. Şi zeii sunt întotdeauna buni, Lenehan spuse. Dacă n-am avut noroc cu iapa lui alde Bass poate că licoarea asta a lor are să-mi fie mai binevoitoare. îşi lăsase mâna pe un urcior cu vin; Malachi l-a văzut şi i-a oprit gestul, făcând un semn către strein spre inscripţia cea stacojie, Prudenţă, a şoptit Malachi, păstrează o tăcere druidică. Sufletul lui este departe acum. E poate tot atâta durere să fii smuls dintr-un vis ca să te naşti. Orice obiect, privit intensiv, poate fi o poartă a intrării către incoruptibilul eon al zeilor. Nu gândeşti astfel, Stephen? Theosophos mi-a povestit astfel, Stephen răspunse, cel pe care într-o altă viaţă înainte preoţii eghipţieni l-au iniţiat în misteriile legii Karma. Stăpânii lunii, mi-a spus. Theosophos, sosiţi pe o navă cu luciri de flăcări aurii de pe planeta Alpha a lanţului lunar, nu s-au învoit să-şi îmbrace făpturile de văzduh care le sunt dedublările şi atunci acestea s-au întrupat în euriâe rubinii din cea de a doua constelaţie.

Totuşi, în de fapt însă, scornirea ridiculă că el ar fi fost adâncit în vreo stare sau alta de melanholie sau poate hipnotizat, şi care era în întregime pornită dintr-o eroare de tot găunoasă, nu-şi găsea aici locul. Omul ale cărui organe ale vederii, pe când cele de mai sus se petreceau astfel, începea în clipele acelea să dea semne de însufleţire, era o minte pătrunzătoare poate cea mai pătrunzătoare din lume şi oricine ar fi susţinut contrariul s-ar fi văzut repede de tot înfundat. în timpul ultimelor patru minute sau mai bine îşi ţintise neabătute privirile asupra unei cantităţi anumite de bere Bass extra pusă în sticle de D-nii Bass şi Co la Burtan-on-Trent care se întâmplau să fie situate printre altele o mulţime chiar în faţa locului unde şedea el şi care în mod sigur fuseseră calculate să atragă atenţia oricui prin înfăţişarea lor stacojie. El pur şi simplu, aşa cum s-a vădit mai târziu şi din motive mai bine cunoscute lui care au aruncat o cu totul altă lumină asupra împrejurărilor, după imaginile dinainte cu o clipă din zilele copilăriei şi de la alergări, îşi amintea acum de două sau trei socoteli ale lui particulare de care ceilalţi doi erau fiecare tot atât de neştiutori ca şi pruncul nenăscut. Curând, însă, ochii amândorura se întâlniră, şi, îndată ce începea să mijească în el gândul că celălalt se străduia să se ajute din lucrul acela, el fără de voie se decise să-l ajute el însuşi şi astfel că în consecinţă apucă recipicientul de sticlă nu prea mare care cuprindea lichidul dorit şi crea gol încăpător în acesta turnând o parte mare din el cu. de asemenea în acelaşi timp totuşi, un grad considerabil de atenţie astfel încât să nu verse ceva din berea care era în el prin jur în locul acelaşi.