James Joyce ulise

Aceasta era întru ce toată soţietatea care sădea acolo dintraolaltă în Conacul Mumelor cel mai mult lăcomea şi dacă s-ar fi tâmplat cu curtizană aiasta Ce-i-în-mână (care pe dinlăuntru toată era plăgi scârbavnice, jivine urâte şi diavol blăstămat) toţi s-ar fi îmbulzit cu ghionturi grozave să să întindă cu ea şi să o cunoască pă ea. Că despre ţara Să-crezi-în-mine ziceau că nu era decât închipuire şi nici nu poteau să lege gând despre asta că, mai întâi, Doi-într-un-tufiş încotro îi amăgea ea era peştera cea mai desfătătoare şi înlăuntru patru perine erau cu patru înscrisuri şi cu vorbele acestea acolo, Haipespate şi Dearăstur-nica şi Dearuşinelea şi Gemaiâncoaceâncolo şi, doilea, că de plaga scârbavnică Sfrinţ şi de jivine lor nu le păsa de asta, că Prezervativ le dăduse scut mare din maţ de bou şi, treilea, că nici nemulţămire nu le potea face Prăsire care era diavolul cel rău tot prin virtutea scutului care se chiamă şi Pruncumort. Aşa stăteau toţi în vedaniile lor orbeşti Meşterul Şicană, şi Meşterul Rareori cu Frica de Dumnezeu şi Meşterul Maimuţa care Suge, Meşterul Din Făţărie Om Liber, Meşterul Dixon Mofturosul, Tinerelul Fălos Falnic, şi Meşterul Liniştitorul cu Binişorul. In care lucru, nebunilor îmbulziţi laolaltă, cu toţii luarăţi amăgire că acela era glasul zeului care mult şi adânc se mânia şi stătea să-şi nalte braţul să le terciuiască sufletele pentru ocările şi voroavele lor scuipate protrivnic poruncii lui care pentru prăsire părinteşte povăţuieşte.

Aşa că joi în paisprezece Patk. Dignam coborât în pă-mânt de dambla şi după secetă cumplită, mila lui Dumnezeu, şi a plouat şi un barcagiu venind pe apă în jos cale de vreo cincizeci de mile cu turbă de zicea că sământile nu dedea, câmpurile însetate, tare posomorite şi duhnind tare, şi mlăştinişurile şi landa. Greu îţi mai trăgeai sufletul şi toate ierburile şi mlădiţe ai'se fără strop de apă de atâta vreme cât nimeni nu-şi mai aducea aminte să fi fost atâta vreme fără ploaie. Şi mugurii rumeni toţi păliţi şi năpădiţi de bube şi pe dealuri numai uscături şi vreascuri gata pă-lăâaie la orice scăpărare. De toată lumea zice, care cum îl taie capul, că vântul ăl mare din anul trecut în februar de-a bătut ţara cu atâta nevoie nimica toată lângă amărăciunea asta mare. Numai încet încet, cum ziceam, după ce s-a amurgit seara, şi vântu se lăsase spre soare apune, nori mai mărişori de se umfla cât se înteţea întunericu şi babele alea de zic vremea căsca ochii în sus la ei şi fulgeră reş-chirate întâi pe urmă, după ceasurile zece, trăsnet mare cu tunet uruitor şi cât ai bate din geană cu toţii la goană de se dau peste cap să se dea la adăpost din fumăgăraia de ploaie, de bărbaţii îşi ferea pălăria de paie cu câte o cârpă sau batistă, femeile ţopăind şi-şi ţinea fustele aburcate cum a început potopu. Din piaţa Ely, pe strada Baggot, peste pajiştea Ducăi, d-acolo prin grădinile Iu alde Mer-rion şi mai departe pe uliţa Holles, puhoaie de curgea în bolboane pe unde fusese nainte sterp şi lucios ca osu şi nici carâtă sau caleaşca sau fiacăr să vezi da nici nu a mai trăsnit după tunetu cela de la început. P-acolo chiar în poarta prea cinstitului domn jude Fitzgibbon (care va să judece dimpreună cum domnu Healy pricinia cu pămân-turile şcoalii) Mal. Mulligan gentilom de toată cinstea că tocmai venea de la domnu Moore scriitorele (care a fost papistaş, zice lumea, da acuma s-a făcut regalist cum-săcade) s-a nimerit să dea de Alee Bannon care cu păru ca tunsă (cum le poartă acum şi cu ilicuri de seară de la

Kendal) şi atunci sosise în oraş din Mullingar cu poşta regulată unde alde văru-su şi fratele lui Mal. M. mai sad încă o lună până la Sin Swithin şi-1 întreabă că ce dracu-i cu el aicişa, că el se ducea acasă la ălalt la Andrew Horne cu gând să mai ciocnească şi el un pahar, aşa zicea, şi dă-i să-i spuie de o viţică mai nărăvaşă, bine îngrăşată la etatea ei şi cu picioarele zdravene de tot da toată vremea turna cu găleata aşa că haide dimpreună până la Horne. Acolo Leop. Bloom de la gazeta lui Crawford, foarte la largul lui cu o liotă de băieţi de viaţă, adecă învăţăcei de nădejde, Dixon mai tânăru, disţipol de la Maica Domnului a Miluirii, Vin. Lynch, unu din Scoţia. Will. Madden, T. Lenehan, cu întristare de la un cal de curse ce-şi pusese gându la el şi Stephen D. Leop. Bloom era acolo dintr-o langoare de a o avusese de acuma era mai bine, visând el az-noapte chip minunat cu cucoana lui madam Moli în papucei roşii şi şalvari turceşti care zice cine se pricepe că însamnă schimbare la faţă şi madanv. Purefoy şi ea acolo, care o primiseră că se rugase că-i cu burta mare, şi acuma la cazne, săraca femeie, îi şi trecuse vremea de două zile, şi moaşele le trecea toate tiăduşelile dar nu se slobozea deloc, cu greaţă mare că mâncase o strachină de fiertură de orez bun să usuce maţele pe dinăuntru şi îşi trăgea sufletu iute de tot de ar fi trebuit să fie flăcău mare cum se tot zbătea acolo înlăuntru ei ziceau, da să dea Dumnezeu să facă mai repede. Asta-i al nouălea mititel, cică, şi de Blagoveştenie a mâncat din unghişoară la ăl mic care împlinise tocma anu şi cu alţi trei care-i alăptase la sânu ei şi murise toţi trecuţi cu scris frumos în biblia casei. Bărbatsu şi el de vreo cincizeci de ani şi metodist dar primeşte împărtăşania şi îl vezi duminica dacă e vreme frumoasă cu câte unu din băieţi pe chei cu undiţa sau în bărcuţa lui care o are de iese la peşte şi prinde o grămadă, am auzit. Ce să zic a fost ploaie foarte mare că s-a răcorit de tot şi ajută şi la recoltă numai că cine zice că se pricepe zice că după vânt şi apă vine foc că aşa a şi proorocit în almanahu Malachi (şi aud că domnu Russell a scris un oracol proorocitor tot la fel luat din idiomu hindustani în gazeta lui pentru fermieri) că unde-s două trebuie să fie şi-al treilea dar asta e numai aşa o vorbă fără adâncime de înţeles pentru babe şi pentru copii de ţâţă dar vezi că uneori se găseşte că s-au brodit aşa cu toate minunăţiile şi nici nu ştii cum.

Cu astea s-a împins Lenehan până în capu mesei să zică cum că scrisoarea asta fusese în gazeta de astă-seară şi se tot făcea că o scoate să o arate (că se jura cu vorbe urâte că mult îl muncise gându la asta). Da Stephen i-a dat ghiont să stea din căutat şi l-a poftit să şadă aproape şi a şi făcut asta cu îndemn mare. Era soi de om de jocuri multe care îi ziceau toţi şugubăţ mare şi mai şi paiaţă încă la femei. ]a cai, sau la vorbe despre unu şi altu cel mai descurcăreţ. Adevărat ieste că era cam strâmtorat şi mai mult şi mai mult prin cârciumi şi taverne mai soioasă cu recrutori de matrozi, grăjdari, ăi de ţin paraua la pariuri, zavistnici, bătăuşi, maimuţoi stârciţi, cumetre, alea de prin lupanare şi alţii buni de puşi în cadru sau cu vrun portărel sau sergent la nimereală care îşi pierdea mereu nopţile cu ei până ziua în nămiaza-mare că mai ciupea de la ei prin hărdacele de băutură câte o poveste unsuroasă. Mânca pe apucate prin câte un han dărăpănat şi dacă băga în el ceva resturi de bucate sau vrun castron cu maţe şi mai avea şi o băncuţă în pungă apoi îi dădea cu gura, câte vreo vorbă de batjocură de la haimanalele lui de se ţinea toţi cu mâinile de burtă. Alălant, Costello, adecă, că a auzit ce vorbea a întrebat dacă e vro scorneală sau lucru poeti-cesc. Ba nu, zău că nu, zice, Frank (că aşa îl chema) chestii despre vacile din Kerry care le taie acuma cauza molimii. Da n-au decât să le ia dracu, zice, şi făcea cu ochiu, din partea mea, cu tauru lor cu tot, nici nu-mi trebuie. Are balta peşte şi cu mare prietenie se întindea să ia din heringii afumaţi de era atârnaţi acolo şi îi ochise cu poftă vremea asta şi acest fel avusese pofta de-o poftise că oricum avea gura mare. Mort aux vaches, zice Frank atunci pe limba franţuzască că i-o băgaseră în cap de la un neguţător de rachiuri ce ducea cu corabia de la magaziile lui din Bordeaux şi vorbea acuma franţuzeşte ca un om de lume. De mic copil Frank ăsta fusese un fel de pierde-vară şi taică-su, primare printr-o mahala, nu cine ştie ce înstărit să-l ţină pe la scoale să buchisească carte sau să socotească, l-a scris la universitate să înveţe fizica da el şi-a luat frâul în dinţi ca mânzu şi ştia mai bine socotelile pe la judecătorii şi la ţară decât cărţile lui de învăţătură.

Unele daţi voia să se facă actoriu, sau altă dată ca furier sau eu pariuri, pe urmă nici nu-l mai ţineai din cârciumi sau la luptele de cocoşi, alte ori să se călătorească pe mare sau călare pe drumu mare cu ţiganii, să fure pentru bani copilu moşierului noaptea pe clar de lună sau să dosească rufele de la spălătorese sau să sucească gâtu la găini pe sub garduri. Tot fugise de acasă că nu mai ştia nici el socoteala şi iar se înturnase cu vântu în buzunare că taică-su plângea de toată bucuria când îl vedea la faţă. Cum aşa, zice domnu Leopold. care sădea mai încolo cu mâinile la piept, doritor să ştie unde bătea vorbele, le taie pe toatele? Vă zic eu că le-am văzut încă azi-dimineaţă cum le mina la corăbiile de Liverpool, zice. Nu-mi vine a crede că e aşa de rău, zice. Că avea experienţie la vite ca astea de prăsilă şi la alea tinere, sau la berbece de un an cu lină groasă, că fusese mai demult cu leafă la domnu Joseph Cuffe, neguţător de soi ce-şi câştiga traiu cu vite vii şi vindea şi locuri de păşune, chiar lingă curţile Iu domnu Gavin Low pe strada Prusiei. Aicia nu sunt să zic ca domniile voastre, zice. Mai degrabă-i sughiţu de la nădufu vacilor. Domnu Stephen, cam luat de mirare da îi vorbea frumos, zice că nici vorbă de aşa ceva şi că avusese ştire de la marele pieptănar al cozilor de la curtea împărătească cu mulţumiri pentru ospeţie, că-l trimitea pe doftoru Boalavitei, cel mai renumit prinzător de vaci din ducatul Muscoviei. cu ceva bărdace de leacuri să ia tauru de coarne. Haide, haide, zice domnu Vincent, ce mai. Te trezeşti că te ia dilemă-n corne când nici nu ştii dacă te bagi cu un taur care-o mai fi şi irlandez, zice. Irlandez de nume şi irlandez din fire, zice domnu Stephen. şi îi sălta băutura în pahar. Taur irlandicesc în prăvălie de porcelanuri englezască. Văz eu unde baţi, zice domnu Dixon. îi tot acelaşi taur de l-a trimis pe insula noastră fermieru Nicholas, ăl mai mare crescător de vite dintre toţi, cu cârligu de smarald trecut pân nas. Aicia bine zice, zice domnu Vincent de peste masă, l-ai luat tauru de coarne. zice, că taur mai gras şi mai de soi nu s-a bălegat vrodată pe pajiştile astea. Că are coarnele îndestulării, pielea de aur şi suflarea fumegoasă şi bună de-i iese pe nară că toaie muierile de pe insulă şi-au lăsat dracului aluatu şi făcă-leţu, şi-au dat zor după el să-i atârne încovrigări de margarete de bărbăţiile lui taureşti. Şi ce, zice domnu Dixon da până n-a ajuns aicia fermieru Nicholas care este eunuc a”pus ^e *~a SC0Plt un colegiu întreg de doftori, care nici nu era mai breji deloc decât el. Acuma luaţi-o din loc, zice, şi vedeţi de faceţi cum v-o învăţa văru-mea bun lord Harry şi mai luaţi de aici blagoslovire de fermier, şi zicând aşa s-a plesnit tare cu palma peste şăzut. Da şi blagoslo-veala asta şi plesnetu jos tot l-au ajutat la ceva, zice domnu Vincent, şi ca să nu se dea bătut i-a arătat zburdălnicie care era cât două d-ale ăluilant şi uite aşa fetică, soaţă, stareţă şi văduvă şi până în ziua de az au să zică că mai bine şi mai bine să îi ofteze lui la ureche pe întuneric pe prin grajduri au să-l lase să le lingă pe la ceafă cu limba lui lungă şi sfinţită cât să se cunoască prin pat cu cel mai de soi şi mai chipeş flăcău din toate câmpiile Irlandiei. Şi încă un altul să-şi mai spuie şi el vorba: L-au îmbrăcat, zice, şi în iie cu funduliţă şi în fotă şi cu basmăâuţă şi cu bete şi cu mânecuţe la mădulare şi i-a” tuns şi cârlionţu şi peste tot l-au frăcat cu spermanţăt şi i-au şi zidit staul ia tot cotu drumului cu iesle şi jgheab de aur pline ochi cu fânu cel mai bun din piaţă să înfuâice şi să balige după poftă. Şi atunci tata credincioaselor (că aşa îi ziceau) se făcuse gras de abia mai ieşea la păscut. Ca să direagă aiasta damele şi damzelele noastre viclene venea de îi ducea nutrăţu în poala rochii şi el cum se umfla la burtă odată se ridica în doao picioare şi le arăta cucoanelor o taină şi mai mugea şi scotea răget pe idiomu lui taurăsc şi toate dă-i după el. Aşa e, zice altu, că aşa îl răsfăţau că nu mai suferea să crească pe pământurile ţării decât iarbă verde pentru el (că numai coloarea asta îi plăcea) şi a înfipt şi scândură pe un deal în rm'jlocu insulei cu scriitură şi zicea: Pe legea Iu lord Harry, verde în valuri să se volbure iarba în văi. Şi, zice domnu Dixon dacă adulmăca vrun hoţ de turme în Roscommon sau prin pustiu sau prin Connemara sau vrun gospodar prin Siigo care să fi semănat vrun pumn de muştar sau vro mină de sămânţă de gulie îl prindea pandaliile şi o lua pe coclauri pân toată ţară să desgroape cu coarnele tot ce se semănase şi asta din porunca lui lord Harry. Că la început a fost gâlceavă între ei, zice domnu Vincent, şi lord Harry l-a dădut pe fermieru Nicholas la toţi dracii şi îi zicea că îi ţiitor belit de-şi ţine şeapte târfe în casă şi lasă că îl învăţ eu minte, zicea. îl fac eu să simtă cum pute iadu, zice, că am aicea coardă de bou de la taica lăsată. Da într-o seară, zise domnu Dixon, când lord Harry îşi peria pielea lui regească să se ducă şi el la masă că câş-tigase la întrecerea de bărci (că el la barca lui are lopeţi late şi aşa scrie la întrecere toţi ăilanţi să vâslească cu furcile de fân) s-a văzut în oglindă că se asamănă al dracu cu un taur şi a citit în nuşce terfeloaga ce-o ţinea pe acolo şi murdară de pe urmele de degete soioase că se şi cobora prin stânga din stirpea ălui taur campion de la romani, Bos Bovum, va să zică pe latinească de baltă patroanele jocului. Atunci, zice domnu Vincent, lord Harry s-a vârât cu capu în troaca de adăpat la vaci în văzu tuturor curtenilor şi l-a tras afară pe loc le-a spus la toţi cum i este numele ăl nou. Pe urmă, cu zoaiele şiroaie pe el, s-a vârât în fotă veche că fusese a bunică-sa şi a luat şi grămăti-ceasca carte a idiomului tăuresc să buchisească decât că n-a învăţat din ea doar primele prănume. că l-a şi copiat mare şi îl tot răpiţea pe de rost şi iară când ieşea să se plimbe îşi împlea buzunările cu cridă să îl scrie unde îi venea lui chef, colo pe o piatră sau pe masă la ceainărie sau pe sacu de bumbac sau pe pluta undiţii. Ce mai. el şi tauru Ir-landiei s-au făcut priatini nesmintiţi ca cămaşa cu spinarea. Aşa erau, zice domnu Stephen, şi fârşitu storiei a fo.^t că bărbaţii pe insulă, dacă au văzut că nu e ajutoriu că fomeile necuvincioase era toate de un gând, au făcut plută de trecere, s-a suit pe ea singuri cu boarfele lui fiecare, au ridicat catargu, au suit pe vărgi, au lăgat învărgătura, au puns-o în vânt, au lăţit trei pânze în vânt, şi tot cârmind în vânt şi peste valuri, cu vira ancorii, trăgând cătră stânga s-au tot dus pe mare să dezvălească iară ţara Americii. Ce a şi fost prilej, zice domnu Vincent, ca contramaistoru să izvodească cântecele marinăresc:

Papa Petre e doar papă lapte Bărbatu e bărbat mai mult prin faptă.

Vrednicul bărbat ce-l ştim, jupân Maladii Mulligan, acuma s-au arătat în pragul porţii cât discipolii îşi gătau apologul însoţit de un prieten care numai atunci îl nimerise, tânăr seniore, numele lui Alee Bannon, mai nou la r oraş. cu gând aşezat să-şi strângă pe parale brevete de o fi-ţir sau de cornet la miliţie şi să se scrie să meargă la războaie. Jupânul Mulligan s-a înduplecat cu politeţuri să arate semn de îmbucurare la aceasta şi mai mult că sta deopotrivă cu o osteneală a lui ca să curme boala de se vorbise despre ea. Şi a vârât prin mână la toţi acolo strânşi cărticele care tot az pusese să le tragă la stambă la jupân Quinnill cu zicere în caractir frumos aplecat: Kir Maladii Mulligan, înroditoriu şi incubatoriu, pe insula Lavibay. Osteneala şi gândul lui, cum zise lăţindu-şi înţelesul mai înainte, era să se tragă îndărăt din hora plăcerilor de lenevie care era petrecerea de samă a lor ca şirele Papagalos Fluşturatec şi a sirelui Papălapte Cemaie la oraş şi să se închine alor mai înalte strădanii per. tru care maşinăria noastră trupească socotită este. Aha, să ascultăm de asta, bunule şi prietine, a zis jupân Dixon. Nu fac îndoială că amiroase a afemeiare. Aide, şădeţi, şi unul şi altul. Tot banul ăla îl plătiţi şi din şăzut şi din picioare. Jupân Mulligan s-a învoit la poftire şi, mai pe larg făcând discurs de asta, zicea cum la acela fusese împuns de oareşcare pre-judecare pe cauzele stearpiciunii, şi propritoare şi îngrădi-toare, acum să fie că poprirea de felul ei din asuprire la măritiş sau împuţinării cumpănirii la fel sau să fie că îngrădirea venea de la vătămări din părinţi dădute sau din năravuri rele de cu sine dobândite. îl ustura ca şi rana, zicea, să vază culcuşul nuntesc drămuit de cele mai dragi zăloage; şi să gândească la atâtea femei de farmec pline şi cu mădularele podoabe, căzute pradă unor popi scârbavnici, care îşi ascund flacăra sub obroc în vro mânăstire întunecoasă sau îşi rumpt floarea femeiască în labe de dihor puturos când ar putea aşa de bine să înmulţească cuibarele de fericiri, şi jertfindu-şi scula de nepreţuit a părţii lor femeieşti când suta de voinici ar sta la îndemână să o mân-gâie, aceasta, le stătea el chezăşie, făcea inima lui să plângă. Să dreagă astă frângere (ce el o socotea pricinuită de scă-pătare a căldurii mocnitoare), şi sfătuindu-se cu anume sfetnici de ispravă cu diudicaţie cântărind treaba aceasta, s-a hotărât să agonisească pentru sine cu fişicuri peşin şi pentru veac pământul liber de pe insula Lambay de la stă-pânul lui, lordul Talbot de Malahide, conservatoare şi nu prea la îndemână cu ai noştri dinspre stăpânire. Avea în gând să întemeieze acolo o chiverniseală de înzămislire să-i pună numele Ompkalos cu obelişte tăiat şi învârtoşat pe chipul eghipţian şi să aşeze slujba lui cuvincioasă de ţăran liber la zămislirea oricărei muieri de orişice stare şi trai care acolo s-ar apropiia de el şi cu dorinţa de a îşi plini trebuinţele de fire. Banii nu stau la socoteală, zicea, şi n-avea să ia parale pentru osteneală. Fetica din bucătărie cea mai peticită cât şi cucoana îndestulată în văzul curţii, dacă aşa îe-ar fi fost trupeasca potriveală, iară capriţul lor înfierbân-tat ar fi vorbit cu stăruinţă de a lor cerşire, avea să nimerească întru dânsul bărbat cinstit pentru fie care. Insă ca hrană le limpezea el cum s-a îndestula cu feluri singure de cartofi aromaţi cum şi de peşte şi de iepuri de pe acolo, că carnea acestor roade-tot fiind de toţi supusă ca ajutătoare celor ce chiteşte el, şi fiartă dar şi friptă cu câte un fir de ierburi şi câte un bumb de boabe usturoiate. La astă omilie rostită cu căldură şi stăruitoare jupân Mulligan şi trase de pe pălărie legătura de basma cu care o ferise. Şi el şi prietenul, părere ar fi fost, îi prinsese ploaia şi daseră ei zor la umblet dar apă tot se revărsase peste ei cum era a vedere pe hainele lui jupân Mulligan nainte cenuşii şi acum parcă bălţate. Gândul acesta al lui între acestea cu toţii zicea că e frumos şi dobândea din inimă euloghia de la unul şi altul doar singurul jupân Dixon au zis ba, şi întreba cu faţă rânjitoare că ce, avea de gând să vânză castraveţi la grădinar. Doară că jupân Mulligan le-a rătezat din bărbăţie la disţipoluşi, luând vorbă de la clasicii autori care cum îi venise înainte în minte erau de reazăm trainic şi ales la ce supţinea: Talis ac tanta depravatio hujns secuii, O quirites, ut matres familiarum nostrae lascivas cujusli-bet semiviri libiei titillationes testibus ponderosis atque excelsis erectionibus centurionum Romanorum magno-pere anteponunt; iar celor cu duhul mai bont oarecum le îndesea înţelesul ce-l înţelegea cu aligorii din neamul do-bitocesc mai cuvenite la pipotele lor, căpriorul şi căprioarele de prin pădure, răţoiul şi cu raţa de prin giurul casii. Sumeţindu-se nu puţin de eleganţia lui, că şi era, adevărat, om curăţel la făptură, vorbăreţul îşi pleca acum îngrijirea înspre straie cu vorbe de năduf oarecât fierbinte ]a nestatornicia puterilor văzduhului iar această vreme so-ţietatea nu pregeta în encomii pentru întreprinderea ce atât de bine o dezvelise. Tânărul jentilom, prietenul, înveselit prea tare de oarece ce i se nimerise lui, n-avea as-tâmpăr să îi spuie celuia de alăturea. Jupânul Mulligan, ce îşi trecea acum ochii peste masă, întrebă cui se pregătiseră peştii şi pâinile acestea şi, văzând pe strein, s-a plecat cum se cuvine în faţa lui şi a zis, Rogu-vă, doamne, au sunteţi în nevoie de ajutor de breaslă care nouă să ne fie în putinţă a vi-l da? Care, poftit în acest fel, i-a mulţumit din inimă, şi încă ţinându-se cuvincios în departe, i-au răspuns cum venise aici pentru o cocoană, acum trasă în casele lui Horne, care era în potrivirea încercării, sărăcuţa, în munci femeieşti (aici dând oftat mare) să ştie a afla de ceasul ei de fericire dacă sosise încă. Jupânul Dixon, să ducă vorba într-altă parte, se puse să îl întrebe pe jupânul Mulligan, oare creşterea pântecului său care se arăta a fi început, de care îl şi râdea niţeluş, să fi fost semn de îngre-care în de ouăle din cămara pentru boaşe sau pântece bărbătesc sau se trăgea ca şi la doctorele fanios meşterul Austin Meldon, că avea lup în stumace. în răspuns jupânul Mulligan cu vânt de hohotire în cele mici ale sale, s-a şi plesnit cu coragiu pe sub foaie, zicând tare iar la faţă mai-muţind-o prea minunat şi de râs pe Baba Grogan (cea mai exţelinte criatură de parte femeiască doar că ce păcat că e o ţiitoare): Pântecele aiastu nkicând n-a stat să nască bastard. Aşa de veselă cuvântarea asta că cu toţii în odaie se scuturau ca frunza în vânt de bucurie mare. Şi aşa vo-roavele lor se alergau în chipuri şi măscări asemenea când numai se făcu alarmă în cămara din faţă.

Aici ascultătorele, care nu era altul cât şi discipokle din ţara scoţească, om subţirel şi puţinei, albinos cum cî-nepa, s-a gratulat în chipul cel mai frumos cu coconaşul, şi întrerupse povestirea la un loc mai veselilor, dorindu-se de cel care dinainte îi sta la masă cu semn de plecăciune să îi întinză chiupul cu apă repede a rachiului tot dintr-o dată întoarcere de iscodire a capului cereând (cum nici v. rseculum de cuvincioasă împreună petrecere în soţietate n-ar fi adus mişcare mai fromoasă) la care se adăuga echi-valintă numai că protivnică clătire a capului, l-a cercetat pe povestitorele cât ştia el mai pe neocolite a se face d'm cuvinte dacă ar putea să îl împărtăşească cu un pocal din acela. Mais bien sur, noblu streine, a zis voios acela, et miile complhnents. Aista poţi a face şi chiar aplitud este. Lipsea doar paharul acesta să coroneze fericirea mea. Că, ceruri miloase, nu mi-ar mai fi decât fărâmitură în dăsagă şi singur urcior cu apă de isvoară, zic zeu, le-aş strânge şi aş mai găsi în inimă îndemn să caz în genunchi pe pă-mânt şi să dau mulţumire puterilor de sus pentru fericirea împărtăşită mie de Acela care dăruieşte lucrurile bune. Cu vorbele acestea îşi apropiiă pocalul înspre buze, sorbi o gură de voioşie din băutura de întremare, puse rânduială în părul său şi încă, dezgolindu-şi pieptul, a tras afară medalioanele care ţinea de sfoară de mătasă şi acolo chipul ce mult îl iubise încă de când mâna ei scrisese înăuntru. Privind la acele trăsuri cu o lume de tandreţă, Ha, înălţate Musiu, zise, să o fi văzut domnia ta cum am coprins-o şi eu chiar cu ochii ăştia în clipa priincioasă inimii în iia ei frumuşică şi cu băsmăluţă nouă şi fărmăcată (zălog dăruit de sărbătoarea ei, că aşa mi-a spus) atâta în dulce neorânduială şi atâta cu blândeţe de milă, pre legea mea, senioare, te-ar fi mânat firea iubăreaţă să te şi dai pe mâna unei asemenea vrăjmaşe sau de nu să te tot sihăstreşti. Cu socotinţă spunea-voi că nu am fost nicicând atât vânturat la simţiri cât am treit eu. îţi dau mulţumire Ţie Dumnezeule Ziditorele zilelor mele! Fericit, de trei ori fericit va fi acela ce făptură atât de înaltă îl va binecuvânta cu consimţirile ei. Oftat de multă dragoste făcu adeverinţă vorbelor acestea şi, aşezând iar medalioanele la locul său peste piept, ochii şi i-a şters şi iar a dat oftat. Binefăcă-torule Semănător de binefacere pentru toate făpturile Tale, cât de întinse şi de pretutindenea trebuie să fie acele dulci ale Tale tiranii să ţie în frâu şi pe slobozi şi pe legaţi pe barilul cel prost şi pe coconul cel lustruit, pe ibovnicul în protivnicia pătimirii lui năpustite şi încă şi pe cununatul Ia anii lui mai copţi. Dar cu adevărat, cucoane, mă îndepărtez de la puntul meu. Ce sunt amestecate şi nesăvârşite bucuriile noastre de sub lună! Blăstem! De-ar fi fost pre-ştiinţa cea înţeleaptă să îmi fi fost amintire a fi luat cu mine şi mintria! Lacrimi îmi dau gândind la asta. Că atunci, măcar să fi potopit de şapte ori, niciunul n-am fi fost nici cu un dram isterisiţi. Da ce stau eu să zic, strigă plesnindu-se cu mâna peste fruntea sa, şi mâine mai e treabă şi, tune-ar să tune. ştiu eu marchand de capotes, Musiu

Poyntz, de la care să iau pe o livre imurliuc franţozesc în-căpătoriu cât să proteguiască pe cocoană de orce udătură. Na, că nu, strigă atunci îndoitoriul, adăogându-şi vorbirea, prietenul meu Musiu Moore, călătoriu de toate încercările (care am şi închinat dimpreună avec lui un clondiraş în soţietatea celor mai luminaţi din oraş), mi-a adeverit că la Capul Horn, venire biche, au ei acolo ploaie care le udă pe toate, până şi caftanul cel mai grozav. Udeală de atâta violinţă, zicea, sans blague, a mânat cu grabnica moarte pe ceea lume mulţi fără noroc. Păi! O livre! strigă la acestea Monsieur Lynch. Fleacuri din astea sunt prea scump plătite şi ia o para. Un cortelu, să nu fie mare nici ca o mânătarcă, şi tot e bun ca zece cepuri din astea de stătut ploaia. Femeia care îşi ştie mintea ei în aşa ceva nu se înfăşoară. Kitty drăguţa mea zicea încă astăz că mai drag îi e să joace în potop cât să se usuce ca de arşiţă în arca de mântuială ca aceasta că, cum mă trăgea la atenţiune (cu roşaţâ de ispită şi amăgindu-mi la ureche chiar de nu era nimenea să spioneze vorbele ei decât fluturaşi ameţiţi colo şi colo), cocoana Firea cu bună a ei cuvân-tare zeiască, a semănat în inima noastră şi de atunci se şi ştie asta în toată genera că ily a deux choses pentru care curăţia goliciunii straiului nostru strămoşesc al lui Adam, ce în alte împrejurări ar fi ca batjocură de cuviinţă, cel mai de bine, ba chiar singur el chiar, veşmânt. Dintâi lucru, zicea (şi aici filosoafa mea frumoasă, când eu o rezemarn să suie în rădvan, ca să mă facă să iau aminte, uşure îmi gâdila cu vârful limbei cămările dinspre afară ale urechii), cel dintâiul este la scaldă… dar aici un clopoţel dete zvon subţire în hală şi acest fel scurtă vorbirea care atât făgăduia de frumos să podobească bogăţia noastră de cunoaştere.