James Joyce ulise

— Ea e? întrebă domnişoara Kennedy. Domnişoara Douce spuse da, aşezată acolo cu exa sa, cenuşiu de perlă şi eau de Nil.

— Delicios contrast, spuse domnişoara Kennedy. Când cu totul înfrigurată domnişoara Douce spuse excitată:

— Uită-te la ăla cu jobenu' de mătase.

— Cine? Unde? întrebă auria şi mai excitată.

— În caleaşca a doua, spuseră buzele umede ale domnişoarei Douce, râzând în soare. Se uită. Stai să văd.

Săgeta, toată în bronz, în colţul celălalt al sălii, tur-tindu-şi faţa de geam într-un halo de suflare precipitată. Buzele umede-i tremurau:

— Moare să se uite-ndărăt. Râse:

— Ho! Nu-s idioţi bărbaţii? Cu tristeţe.

Domnişoara Kennedy păşi agale, tristă, din lumina strălucitoare, petrecându-şi o buclă desprinsă pe după ureche. Păşind încet, tristă, acum nemaifiind de aur, îşi răsucea împletind-o o buclă. Tristă îşi împletea înaintând agale păr de aur pe după o ureche adine arcuită.

— Da' tot ei au partea a bună, tristă spuse ea apoi. Un bărbat.

Bâocine trecea pe la pipele lui Moulang, purtând la pieptul său plăcerile păcatului, pe lingă antichităţile lui V/âne în memorie purtând dulci cuvinte ale păcatului, pe lingă tăvile întunecate filigranate de la Carrol, pentru Raoul.

Picoloul spre ele, ele în bar. sirenele barului, veni. Pentru ele pe el neluându-l în seamă îşi băngăni pe tejghea tava cu porţelanuri sunătoare. Şi

— Uite-vă ceaiurile, spuse.

Domnişoara Kennedy cu maniere graţioase transpuse tava de ceai mai jos pe o ladă de apă minerală, întoarsă, ascunzând-o vederii, mai jos.

— Ce-i acolo? picoloul sonor întrebă fără maniere.

— Ghici, replică domnişoara Douce, părăsindu-şi punctul de observaţie.

— E drăguţul tău, nu?

Un bronz mândru-i răspunse cu superbie:

— Am să mă plâng de tine doamnei de Massey dacă mai aud vreuna din insolenţele tale impertinente.

— Sonsolensese impersinense, pufni grosolan pico-lorâtul; retrăgându-se la ameninţările ei aşa cum venise.

Bloom. înflorire tristă.

Spre floarea ei înfloritor încruntându-se domnişoara Douce spuse:

— Teribil de enervant mai e şi mucosul ăsta. Dacă nu-Şi bagă minţile în cap am să-i lungesc urechile de-o poştă.

Cu maniere de doamnă în contrast delicios.

— Nu-l lua-n seamă, replică domnişoara Kennedy. Turnă într-o ceaşcă de ceai ceai, pe urmă îndărăt în ceainic ceai. Se ghemuiră sub reciful tejghelei, aşteptând pe taburete, pe lăzi întoarse, aşteptând ceaiurile să se infuzeze, îşi netezeau cu palma bluzele, amândouă de satin negru, doi şilingi şi nouă pence yardul, aşteptând ceaiurile lor să infuzeze, şi doi şilingi şi şapte.

Da, bronz de aproape, cu aur de departe, auzind oţel de aproape, copite auzind de departe, şi auzind oţel de copite copite sunândânoţel.

— Sunt foarte foarte arsă de soare? Domnişoara Bronz îşi debluză gâtul.

— Nu, spuse domnişoara Kennedy. Se face cafeniu după aia. Ai încercat cu borax în apă de laur vişiniu?

Domnişoara Douce se ridică pe jumătate să-şi vadă pielea dintr-o parte în oglinda barului cu litere aurite acolo unde pahare cu hock şi claret licăreau şi în mijlocul lor o scoică.

— Şi să-mi stric mâinile cu aşa ceva, spuse.

— Încearcă cu glicerina, o sfătui domnişoara KennedyLuându-şi adio de la gâtul şi mâinile ei domnişoara

Douce.

— Chestiile astea-ţi fac urticare, răspunse, aşezându-se. I-am cerut ramolitului ăla de la Boyd ceva pentru pielea mea.

Domnişoara Kennedy, turnându-şi ceaiul acum infuzat, făcu o grimasă rostind o rugăciune:

— O, nu-mi mai aduce aminte de ăla, pentru numele lui Dumnezeu!

— Da' stai să-ţi spun, o imploră domnişoara Douce.' Ceai dulce domnişoara Kennedy terminându-şi de turnat cu lapte îşi astupă ambele urechi două cu degete micuţe.

— Nu, te rog nu, strigă ea.

— Nu ascult, strigă. Şi Bloom?

Domnişoara Douce grohăi pe tonul unui ramolit înceţoşat:

— Pentru ce a dumitale? zice.

Domnişoara Kennedy îşi destupă urechile să audă, să vorbească, dar spuse, dar se rugă din nou:

— Nu mă face să mă mai gândesc la ăla că mor. Ce zdreanţă de babalâc hidos! în seara aia la concert la Antient Rooms.

Sorbi cu aversiune din infuzia ei, ceai cald, o sorbitură, sorbi subţirel ceai dulce.

— Nu l-ai văzut, spuse domnişoara Douce aplecând pe trei sferturi într-o parte capul de bronz, încreţindu-şi şaua nasului. Hufa! Hufa!

Ţipăt ascuţit de râs izvorî din gâtul domnişoarei Kennedy. Domnişoara Douce hufâia şi sforăia prin nările care-i tremurau impersinens ca un ţipăt în căutare de ţâşnire.

— O, să ţipi îţi vine, strigă domnişoara Kennedy. Ţii minte ochiul Iui bulbucat?

Domnişoara Douce îi ţinu isonul cu râs adânc de bronz, ţipând grav:

— Pe ochii mei!

Blualcui ochi negru citea numele lui Aaron Figatner. De ce-i spun totdeauna în gând Figather? Smoculs – cules de smochine, adică. Şi numele ăsta de hughenot al lui Prosper Lore. Prin faţa fecioarelor fericite în vitrină la Bassi alunecau lucioşi ochii negri ai lui Bloom. în rochie bleu cu alb dedesubt, vino la mine. Ei cred că e Dumnezeu, sau zeiţă. Astea de astăzi. N-am putut să văd. Vorbea acela. Un student. După aceea cu băiatul lui Dedalus. Mulligan s-ar putea să fie. Toate nişte fecioare pe cinste. Asta-i atrage pe tinerii ăştia de viaţă: albul ei.

Peste acestea toate alunecau ochii lui. Plăcerile păcatului. Plăcute sunt plăcerile.

Păcatului.

În clinchet limpede chicotitor se împleteau glasurile bronzaurii. Douce cu Kennedy pe ochii lor. îşi zvâcneau pe spate capetele tinere, bronzchicotauriu, să-şi lase să 2 boare liber râsul lor, ţipând, ochii, făcându-şi cu ochiul una alteia, note ascuţite pătrunzătoare.

Î10

Ah, ginind, suspinând. Suspinând, ah, încet încheiată veselia lor se stinse înceată.

Domnişoara Kennedy spre buze îşi ridică iarăşi ceaşca, bău o sorbitură şi chicoti chicotit. Domnişoara Douce, aple-cându-se iarăşi peste tava de ceai, îşi încreţi iarăşi nasul şi-şi roti în orbite ochi rotitori îngroşaţi nostim. Şi iarăşi Kennychicot aplecându-şi turnurile luminoase ale părului, aplecându-se pieptenele ei de baga pe ceafă arătân-du-i-se, împroşcă din gura ei ceai, îneeându-se în ceai şi în râs, tuşind îneeându-se, strigând piângând:

— O, ochii ăia-ai lui urduro. şi! hichipuie-ţi să fii măritată cu unul ca ăsta, strigă ea. Cu ciocul ăla de bărbiţa!

Douce dădu glas deplin unui ţipăt superb, ţipăt deplin de femeie deplină, îneântare, bucurie, indignare.

— Măritată cu nasul lui unsuros! ţipă ea.

Strident, cu râs adânc, după bronz în aur, se îmboldeau una pe alta în hohot după hohot, sunându-şi clopoţeii continui, bronzânaur, aurdebronz, stridentenadânc, cu râs după râs. Şi apoi râzând şi mai tare. Unsuros o. Istovite, fără suflare capetele tremurate şi le lăsară în cozi şi în coc înalt strâns cu pieptene lucitor, pe luciul tejghelei. Şi roşii la faţă (O!), gâfiind, asudând (O!) cu suflul tăiat.

Măritata cu Bioom cu unsui-oasademareânflorire. „

— O, pe toţi sfinţii! spuse domnişoara Doua; oftând prin nasul încă zvâcnindu-i. N-ar trebui să rid aşa tare. M-am umezit toată.

— O, domnişoară Douce! protestă domnişoara Kennedy. Ce oribil vorbeşti!

Şi toată roşie şi încă mai mult (ce oribilă!) mai aurie încă.

Prin faţa biroului lui Cantwell rătăcea Bloomunsurosul, pe lângă fecioarele de la Ceppi lucitoare în ale lor uleiuri. Tatăl lui Nannetti umbla cu lucruri de-astea de vânzare momindu-i din uşă în uşă ca şi mine. Religia rentează. Trebuie să vorbesc cu el pentru reclama aceea cu K Să mănânc întâi. Mi-e foame. Nu încă. La patru, î zis ea. Timpul veşnic treeând. Acele ceasului rotindu-se. Mai departe. Unde să mănânc? Clarence, Doâphin. Mai departe. Pentru Raoul. Mâncare. Dsc-aş putea să iau cinci guinee pe reclamele alea. Jupoanele acelea de mătase violete. Nu încă. Plăcerile păcatului.

Mai puţin roşii, şi mai puţin, în auriu pălind.

În barul lor intră dezinvolt domnul Dedalus. Pieliţe, rupându-şi pieliţe de pe unghia butucănoasă a degetului mare, Pieliţe. Cu dezinvoltură intrând.

— O. bine-ai venit îndărăt, domnişoară Douce. îi reţinu mâna-ntr-a lui. Frumos în concediu?

— Grozav.

Spera el că ea a avut vreme frumoasă la Rostrevor.

— Superbă, spuse ea. Uită-te ce nemaipomenit arat. Am făcut plajă toată ziulica.

Albeaţă de bronz.

— Asta a fost extrem de răutăcios din partea matale, îi spuse domnul Dedalus şi-i strânse cu indulgenţă mina. Să-i duci aşa în ispită pe săracii bărbaţi naivi.

Domnişoara Douce de satin îşi trase dulce braţul deoparte.

— O, du-te, spuse. Dumneata şi naiv, nu prea cred. Dar el chiar era.

— La drept vorbind, sunt naiv, spuse el gânditor. Păream aşa de naiv în leagăn că mi-au şi spus Simon prostul.

— Trebuie că ai fost o scumpete, dădu răspuns domnişoara Douce. Şi ce ţi-a prescris nenea doctorul pentru azi?

— Păi. spuse el gânditor, exact ce spui matale. Cred că am să te deranjez pentru nişte apă rece şi o jumătate de pahar de whisky.

Clinchet.

— Cu cea mai mare repeziciune, conveni domnişoara Douce.

Cu graţia repeziciunii către oglinda cu rama aurită de la Cantrell şi Cochrane se întoarse ea acum. Cu graţie revărsă o măsură de whisky de aur din butoiaşttl ei' de cristal. Şi afară din poalele jiletcii sale domnul Qpdalus îşi trase punguţa şi pipa. Repeziciunea însăşi, îl servi ea. El suflă prin ţeava două note de fluier răguşite.

— Pe legea. mea, spuse, gânditor, adesea mi-am dorit să văd şi eu munţii Mourne. Trebuie să fie foarte tonic aerul pe acolo. Dar dorinţa pp rarp-n Virănr^ti mult pânfr la urmă tot ţi se-mplineşţg^ aşa se zice. Da, da.

~Da. Cu degetele îndesa şuviţe, şuviţe de păr, părul ei de fecioară, părul ei de sirenă în cupa pipei sale. Pieliţe. Şuviţe. Gânditor. Amuţit.

Nimeni nu spuse nimic. Da.

Veselă domnişoara Douce lustruia un pahar, intonând triluri:

— O, Idolorcs, regină a mărilor din Orient!

— A fost domnul Lidwell pe aici astăzi?

Intră Lenehan. în jurul lui privi cercetător Lenehan. Domnul Bloom ajunsese la podul Essex. Da, domnul Bioom traversă podul Essex. Marthei să-i scriu. Să cumpăr hârtie. La Daly. Fata de acolo-i politicoasă. Bloom. Bătrânul Bloom. Albastrul Bloom Bum a înflorit în secară.

— A fost la ora prânzului, spuse domnişoara Douce.

Lenehan înainta.

— N-a-ntrebat de mine domnul Boylan?! întrebă el. Răspunse ea:

— Domnişoară Kennedy, a fost pe aici domnul Boylan când eram eu sus?

Întrebă ea. Domnişoara voce a lui Kennedy răspunse, cu o a doua ceaşcă de ceai înălţată, privirea ei pe o filă.

— Nu. N-a fost.

Domnişoara privire a lui Kennedy, auzită dar nu văzută, citea mai departe. Lenehan pe lângă rotundul clopot cu sandviciuri îşi rotunji rotundul său trup în rotund.

— Ia te uită-acolo! Cine-i la colţ?

Nici o privire dinspre Kennedy răsplătindu-l şi totuşi el făcea avansuri. Să fie atentă la puncte. Să le citească numai pe cele negre – o-uri rotunde şi es-uri cocoşate. ' Clinchet de birje lejeră.

Faţădeaur citea ea şi nu privea în lături. Nu-l lua în seamă. Nu-l luă în seamă în timp ce el recita lălâu un solfegiu de fabulă pentru ea anume, pronunţând plat, incolor:

— Uă vulpe s-a-ntâlnit cu uă barză. Zice vulpea că-tră barză: n-ai vrea să-ţi vâri ciocu-ăsta-al tău în gâtleju' meu şi să tragi de-acolo osu-ăla?

Îşi bătea gura în zadar. Domnişoara Douce se întoarse într-o parte la ceaiul ei. El oftă, într-o parte.

— O, Doamne! O, Domnule!

Îl salută pe domnul Dedalus şi primi în schimb un semn din cap.

— Salutări de la fiul faimos al unui tată faimos.

— Cine să fie ăsta? întrebă domnul Dedalus. Lenehan îşi desfăcu cele mai primitoare braţe. Cine >

— Cine poate să fie? întrebă el. Mai întrebi? Stephen, tânărul bard.

Uscată.

Domnu Dedalus, faimos luptător, îşi lăsă deoparte pipa umplută uscată.

— Aha, spuse. Nu mi-am dat seama pentru moment. O clipă nu l-am recunoscut. Aud că se-nvârteşte într-o societate foarte selectă. L-ai văzut acuma de curând?

Îl văzuse.

— Am sorbit cupa de nectar împreună cu el chiar în ziua asta de astăzi, spuse Lenehan. La Mooney en viile şi la Mooney sur mer. Primise tocmai sunătorii pentru truda întru muzele sale.

Surise spre buze de bronz scăldate în ceai, spre buze şi ochi stând în ascultare.

— Întreaga elită a Erinului era suspendată de buzele sale.

Ponderosul pandit, mult învăţatul Hugh MacHugh, cel mai strălucit scrib al Dublinului, şi menestrelul din umedul, sălbaticul vest care e cunoscut sub apelaţiunea sonoră şi eufonică de O'Madden Burke.

După o pauză domnul Dedalus îşi ridică grogul şi

— Trebuie să fi fost din cale afară de amuzant, spuse. Văd.

Vedea. Bău. Cu ochi de munte îndepărtat întristat, îşi lăsă jos paharul.

Privi către uşa salonului.

— Văd că aţi mutat pianul.

— A fost azi acordorul, replică domnişoara Douce, să-l acordeze pentru concert şi n-am mai auzit un pianist aşa grozav.

— Aşa să fie?

— Nu-i aşa, domnişoară Kennedy? Muzică clasică, adevărată. Şi era şi orb, săracul. Nici nu cred c-avea mai mult de douăzeci de ani.

— Aşa să fie? spuse domnul Dedalus. Bău şi se îndepărtă.

— Aşa te-ntrista să te uiţi la faţa lui, spuse miloasă domnişoara Douce.

Blestemul lui Dumnezeu peste bastardul de căţea.

Cu clinchet pentru mila ei clincheti clopoţel. Din uşa sufrageriei veni Pat cel care-a chelit, Pat-cel-plictisit, veni Pat, chelnerul de la Ormond. Bere pentru masă. Bere fără repeziciune îl servi ea.

Cu răbdare Lenehan îl aştepta pe Boylan cu nerăbdare, pe clinchetitorul, strălucitorul în vâlvătăi sclipitorul fecior.

Ridicând capacul el (cine?) privi în cosciug (cosciug?) îa corzile oblice triple (pian!). Apăsă el (acelaşi care-i apăsase cu indulgenţă mâna ei), încet apăsând pedala o triplă însumare de clapă să vadă fetru dens înaintând, să audă amuţită cădere a ciocănelelor puse în mişcare.

Două coli de hârtie velină de culoare crem una de rezervă două plicuri când eram la Wisdom Hely înleleptul Bloom de la Daly Henry Flower îşi cumpără. Ce nu eşti fericit acasă la tine? Florile să te consilieze şi un ac să le prindă şi să te-nţepe. înseamnă ceva, limbajul florilor. Margaretă era? Inocenţă înseamnă. Fată respectabilă în-tâlnire după liturghie. Mulţam grozav de tare. înţeleptul Bloom ochi pe uşă un afiş, o nimfă legănătoare aburind printre valuri frumoase. Nimfe aburite, briza cea mai răcoroasă. Fumaţi nimfele, cele mai răcoritoare. Părul şiroind; farmec de iubire. Pentru unii bărbaţi. Pentru Raoul. Ochi şi văzu departe pe podul Essex o veselă pălărie trecând într-o birjă lejeră. Este. A treia oară. Coincidenţă.

Alunecând pe caticiucuri suple luneca lunecos dinspre pod pe cheiul Ormond. Să-l urmăresc. Să risc. Repede acum. La patru. Acuma aproape. Haide.

— Două pence, domniile, îndrăzni să spună vânză-toarea.

— Aha… Uitasem… Scuzaţi…” Şi patru.

La patru ea. Atrăgătoare ea spre Bloomcinecui surâdea. Bloom care repede trece. 'Pămasa. Crezi că tu eşti singura pietricică pe plajă? Pentru toţi e aşa. Pentru bărbaţi.

În somnoroasă tăcere aurul se apleca peste fila ei.

Dinspre salon veni o chemare, prelungit stingându-se. Era un diapazon pe care acordorul îl uitase şi pe care el acum îl vibra. Iar o chemare. Pe care ei acum îl ridica pe care el acum îl zvâcnea. Auzi? Zvâcnea, pur, mai pur, blând şi mai blând, furca lui zumzuitoare. Lung prelung stingându-se chemare.

Pat plăti pe sticla cu dop adăugat pentru sufragerie; şi peste tava cu pahar. ul înalt şi sticla cu dop adăugat înainte de apleca mai şopti, chel şi plictisit, laolaltă cu domnişoara Douce.

— Stelele strălucitoare se sting…

Cântec fără de voce cânta dinăuntru, cântând:

—. de ziuă se crapă.

Sub degete pline de sensibilitate o duzină de -note limpezi de pasăre ciripiră răspuns în terţe luminoase. Luminoase clapele, clinchetind înlănţuite, în arpegii de clavecin, chemară o voce să cânte accente ale dimineţii înrourate, ale tinereţii, ale iubirii care-şi lua rămas bun, ale vieţii, ale dimineţii iubirii.

— Picături de rouă perlate…

Peste tejghea buzele lui Lenehan sâsâiau şuier adânc de ademenire.

— Dar mai uită-te şi-ncoace, spuse, tu, roză de Castilia.

Birjă lejeră trasă la colţ, se opri.

Ea se ridică, roză, şi-şi închise cartea din care citea, roză a Castiliei. Tulburată abandonată visătoare şi roză.

— Adică ea a căzut de la sine sau fost-a împinsă? o întrebă el.

Ea îi răspunse, cu dispreţ:

—=iJNI'u_p_urie-ntrebări. şi n-ai s-aii7i minciuni.

Cu nobleţe de doamnă, nobilă doamnă. Pantofii cocheţi, galbeni, ai lui Blazes Boylan scâr-ţâiră pe duşumeaua barului pe care păşea dezinvolt. Da, aur dinspre aproape şi bronz dinspre departe. Lenehan îl auzi, îl cunoscu, îl salută.

— Uite-l cum vine, eroul cuceritor.

Între birjă şi vitrină, păşind precaut, înainta Bloom, eroul necucerit. Să mă vadă-ar putea. Bancheta pe care a stat el: caldă. Negru prudent motan înaintând spre servieta de avocat a lui Richie Gouding, înălţată în văzduh în semn de salut:

— Şi eu da la tine…

— Am auzit că erai pe-aici, spuse Blazes Boylan.

Îşi atinse, în atenţia frumoasei domnişoare Kennedy, un bor al pălăriei sale de paie înclinate. Ea îi surise. însă surioara bronz îi surise mai tare, dichisindu-şi pentru el părul mai bogat, un sân şi o roză.

Boylan porunci poţiuni.

— Ce-ţi doreşte inima? Pahar de bere neagră? Pahar de bere neagră, vă rog şi un gin cu lămâie pentru mine? N-au venit rezultatele încă?

Nu încă. La patru el. Toţi ziceau că la patru.

Urechile roşii şi mărul lui Adam ale lui Cowley în uşa biroului şerifului. Să-l evit. Goulding ar fi o şansă. Ce-o fi făcând el la Ormond? Trăsura aşteaptă. S-aştept.

Salut. încotro? Ceva de mâncare? Şi eu tocmai. Aici înăuntru. Ce, Ormond. Cel mai convenabil din tot Dublinul. Chiar? Sufragerie. Să m-aţin aici, e-aproape. Văd, nu sunt văzut. Mă gândesc să vin şi eu cu dumneata. Haide. Richie în frunte. Bloom urmând geanta. Un dejun princiar.

Domnişoara Douce se întinse să ia o sticlă, întinzân-du-şi braţul de satin, bustul, care sta să plesnească, atâta de sus.

— O! O! icnea Lenehan la fiecare încercare a ei. O! însă lejeră ea îşi apucă prada şi o coborî triumfătoare.

— De ce nu creşti mai mare? întrebă Blazes Boylan. De bronz ea, împărţind din urciorul ei licoarea densă siropoasă pentru buzele sale, privea cum curgea fluidă (floare la butonieră; cine i-o fi dat-o?) şi siropoasă cu vocea ea:

— Lucrul fin în pacheţele mici.

Adică vrând să spună ea. Cu îndemânare îndemna să curgă încet siropoasa licoare.

— Noroc şi voie bună, spuse Blazes.

Aruncă o monedă mare pe tejghea. Moneda sună.

— Stai niţel, spuse Lenehan, că şi eu…

— Noroc! urlă el ridicându-şi berea spumoasă.!

— Sceptru câştigă jucându-se, spuse.

— Am riscat şi eu ceva, spuse Boylan făcând cu ochiul şi bând.

Lenehan mai bea încă rânjind spre berea sa înclinată şi spre buzele domnişoarei Douce care aproape că fredonau, întredeschise, cântecul oceanic pe care buzele ei îl intonaseră în triluri. Idolores. Mările Orientului.

Ceasul hârâi. Domnişoara Kennedy trecu în drumul ei (floare, mă întreb cine i-o fi dat-o), ducând cu ea tava tâe ceai. Ceasul bătu.

Domnişoara Douce luă moneda lui Boylan şi trase tare de sertarul de la casă. Clămpăni acela. Ceasul bătu. Frumoasa Egipetului scotocea şi sorta în sertar şi fredonând îi înmână monedele restului. Priveşte spre soare apune. Bătaie a ceasului. Pentru mine.

— Ce ceas să fie? întrebă Boylan. Patru? Ceasuri.

Lenehan, ochii lui mici înfometaţi pe cântecul ei fredonat, bustul ei fremătat, trase de mâneca lui Blazes Boylan.

— Să ascultăm bătaia ceasului, spuse el.

Geanta lui Goulding, Collis şi Ward îl conducea pe Bloom printre mesele înflorate înflorind cu bum în secară. Absent, alese cu aplicaţie agitată, chelul Pat aştep-tând, o masă lângă uşă. Să fiu aproape. La patru. O fi uitat? Poate-i un truc. Nu vine: îi aţâţă pofta. Eu n-aş putea. Aşteaptă, aşteaptă. Pat atent aştepta.

Bronzul sclipitor privea azuriu lavaliera albastră ca cerul şi Blazazur.

Sclipitoare în bronz ea privea azurie lavaliera albastră ca cerul şi ochii lui Blazazuriu.

— Haide, insistă Lenehan. Nu-i nimeni. El n-a auzit niciodată.

—:spre buzele Florei el se grăbeşte.

Ascuţită, o notă acută răsună ca un clopoţel în cheia de sol, limpede.

Bronzadouce, comuniind cu roza ei care se ridica, cobora, căuta floarea şi ochii lui Blazes Boylan.

— Te rog, te rog.

Piugămintea lui peste frazele mereu revenind ale mărturisirii.

— Să nu te părăsesc…

— Mai încoloşa, promise ruşinoasă domnişoara Douce.

— Nu, acum, insistă Lenehan. Sonnezlacloche! O hai! Nu-i nimeni.

Ea aruncă o privire rapidă. Domnişoara Kenn n-auzea. Brusc apleeându-se. Două feţe înroşite privind-o cum se apleacă.

Vibrând acordurile se rătăciră de la tema melodiei, o regăsiră iarăşi, acord pierdut şi pierdută, o regăsi din nou tremurând.

— Haide! Acum! Sonnez!

Aplecându-se, ea apucă cu două degete o bucăţică de rochie peste genunchi. întârzie o clipă, li mai chinuia, aplecându-se, suspendând mişcarea, cu ochii capricioşi.

— Sonnez!

Plici. Lăsă deodată să cadă elastică jartiera ei elastică ridicată între două degete plici cald pe coapsa ei de femeie caldă în ciorap primind plesnetul cald.

— La cloche! strigă plin de bucurie Lenehan. Performanţă de clasă. De aici nu cade rumeguş.

Ea surise cu nasul încreţit, superbă (o, Doamne! bărbaţii ăştia!) însă, înspre lumină, alunecând, blând îi su-râdea lui Boylan.

— Voi bărbaţii sunteţi de-o vulgaritate, spuse alunecoasă.

Boylan cu ochii mari o ochea. înălţat spre buze groase caliciul său, bând din caliciul minuscul, sorbind ultimele picături dense grase violete şi siropoase. Ochii săi fascinaţi îi urmăreau capul alunecos pe când se îndepărta în oglinda barului, aurită arc pentru berea caramel paharele de hock şi claret licărind, o scoică ţepoasă, până acolo unde se contopi, oglindită bronz cu bronz mai însorit.

Da, bronz dinspre aproape.

— Iubita mea, adio!

— Am plecat, spuse Boylan nerăbdător.

Îşi împinse alunecos la o parte caliciul, îşi culese restul.

— Stai niţel, se rugă Lenehan, bând grăbit. Voiam să-ţi spun. Tom Rochford…

— Las-o încurcată, spuse Blazes Boylan plecând. Lenehan se înecă a plecare.

— Ce, te-mpunge cornul spre femeie, sau ce? spuse. Aşteaptă. Vin.

Urmă pantofii grăbit scârţâind însă se trase zvelt la o parte în prag, salutând silueta, una îndesată împreună cu una zveltă.

— Ce mai faci, domnule Dollard?

— E? Ce faci? Ce faci? răspunse basul vag al lui Ben Dollard, întorcându-se o clipă de la îngrijorarea părintelui Cowley. N-are să-ţi mai dea nici o bătaie de cap, Bob. Alf Bergan vorbeşte el cu Lunganul. îi băgăm un pai în urechea lui Iuda ăsta.

Oftând, domnul Dedalus intră dinspre salon mmgâin-du-şi pleoapa cu un deget.

— Hoho, ce mai, chiui Ben Dollard cu bună dispoziţie. Hai încoace, Simon, trage-ne-o cântare. Am auzit pianul.

Chelul Pat, chelner plictisit, aştepta comanda pentru dejun, apă tare pentru Richie. Şi Bloom? Să văd. Să nu-l fac să facă două drumuri. Bătăturile lui. Patru acum. Ce cald ţine negrul ăsta. Sigur, şi nervii. Refractă (asta o fi?) căldura. Să văd. Cidru. Da, o sticlă de cidru.

— Ce, adică? spuse domnul Dedalus. Mă jucam şi eu aşa, omule.

— Haide, haide, strigă Ben Dollard. Adio, griji. Haide, Bob.

Se legăna Dollard pe pantofii diformi, în faţa lor (după omul acela eu; după el acuma) intrând în salon. Se iţi pe sine Dollard pe scaunul rotitor. Labele lui gutoase plescăind pe clape. Plescăi acord abrupt.

Pat cel chel în prag întâlni aurul reîntorcându-se fără ceai acum. Plictisit dorea whisky şi cidru. Bronz lângă fereastră privea, bronz de departe.