James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

G/o— o — ti — a

in

ex-

ce! — sis

De — o

îşi înalţă mîinile. Cad vălurile. O flori ' CloDote clopote, clopote sunînd laolaltă. " ^Ulopote'

236

— Da, într-adevăr, spuse bibliotecarul puritan. O discuţie cît se poate de instructivă. M-aş prinde că şi domnul Mulligan are o teorie proprie despre piesă şi despre Shakespeare. Toate părţile ar trebui să fie repre­zentate.

Surîse-întru toate părţile deopotrivă. Buck Mulligan medita, perplex :

— Shakespeare^? spuse. Parcă am auzit de numele ăsta.

Un surîs însorit, fugar, îşi lăsă raza peste trăsăturile destinse ale chipului său :

— Sigur, spuse luminos, amintindu-şi. Tipul care scrie ca Synge. '

Domnul Best se întoarse spre el :

— Haines îţi ducea dorul, spuse. Nu l-ai înlîlnit ? Trebuie să vă întîlniţi mai tîrziu la D.B.C. S-a dus la Gill să cumpere Cîntecele de dragoste de la Connacht de Iîyde.

— Eu am venit prin muzeu, spuse Buck Mulligan. A fost pe-aki ?

— Compatrioţii bardului, răspunse John Eglinton, au cam obosit, poate, de scânteierile teoretizărilor noastre. Aud că o actriţă l-a jucat pe Hamlet pentru a patru sute opta oară la Dublin aseară. Vining susţine că prinţul era femeie. Nu s-a gîndit nimeni să-l facă irlandez ? Judecă­torul Barton, cred, caută acum nişte indicii în sensul acesta. Se jură (prinţul, nu judecătorul) pe Sfîntul Patrick.

— Cea mai scînteietonre dintre toate e povestea aceea a lui Wiîde, spuse domnul Best ridicîndurşi scînteietorul carnet de notiţe. Portretul d-lui W.H., unde dovedeşte că sonetele au fost scrise de un anume Willie Hughes, bărbat la chip cu chipuri cile vrei.

— Adică pentru Willie Hughes, nu ? întrebă puritanul bibliotecar.

Sau Hughie Wills. Dl. William Hinsuşi. W.H. : eu cine-s ? --

— Vreau să spun, pentru Willie Hughes, spuse domnul Best, corectîndu-şi nonşalant scolia. Sigur, totul e un paradox, înţelegeţi. Hughes şi chipurile şi toate nuanţele

237

de euloare, dar e foarte caracteristic felul în care-şi dezvoltă toată chestia. E tocmai esenţa lui Wilde, înţe­legeţi. Tuşa lui lejeră.

Privirea lui le atinse, lejeră, chipurile pe cînd le surîdea, efeb blond. Esenţa îmblînzită a lui Wilde.

Eşti al dracului de spiritual. Trei gîturi de whisky irlandez ai băut pe ducaţii lui Dan Deasy.

Eu cît am cheltuit ? O, cîţiva şilingi.

Pentru un cîrd de bărbaţi ai presei. Umoare umedă şi uscată.

Spirit. Ţi-ai da toate cele cinci duhuri ale minţii pentru livreaua mîndră a tinereţii în care se-mpăunează el. Sînt trăsături ale dorinţei mulţumite.

S-ar putea să fie mai mult. Ia-o tu-n numele meu. La vremea-mperecherii. Zeus, vreme răcoroasă a rutului dăruie-le Mda, ca pe o porumbiţă.

Eva. Păcat dezgolit, pîntec al grînelor. Un şarpe încolă­cind-o cu colţ în sărutul lui.

— Crezi că-j doar un paradox, întreba bibliotecarul puritan. Batjocoritorul nu e niciodată luat în serios atunci cînd e el mai serios.

Vorbeau serioşi despre seriozitatea batjocoritorului.

Chipul din nou greoi al lui Buck Mulligan îl supra­veghea în vremea aceasta pe Stephen. Apoi, clătinînd din cap, se apropie, scoase o telegramă împăturită din buzunar. Buzele-i mobile citeau, surîzînd cu o nouă^r încântare.

— Telegramă ! spuse. Minunată inspiraţie ! Telegramă ! O bulă papală !

Se aşeză pe un colţ al mesei neluminate, citind cu glas tare, voios :

— Sentimental este acela care ar vrea să se-nfrupte fără sâ-şi asume datoria enormă a lucrului înfăptuit. Semnat : Dedalus. De unde-ai furat-o şi pe-asta ? De la bordel ? Nu. Din College Green. Ţi-ai băut toate patru lirele ? Mătuşica acuş îi face o vizită tatălui tău nesubstan-ţîal. O telegramă ! Malachi Mulligan, la Vaporul, în jos pe- strada Abaţiei. O, tu, nepreţuitule .mormăitor. O, tu, kinch preotizat !

Plin de bună dispoziţie îşi împinse mesajul şi plicul într-un buzunar, însă îndată se porni pe jeluit în glas ţărănesc, certăreţ :

233

"— Asta e ce-aş vrea să-ţi spun, domnul meu, drăgu­ţule, sîntem cu toţii aşa, nu'ş cum, şi şi bolnavi. Şi Haines, şi eu, că de la timpu' de-afară ne-am căptuşit aşa. Dădeam murmure din noi pentru-o foăuturică, aşa ca de spînzurat, ceva care să-i mai trezească la viaţă şi pe călugări, şi stăm şi mă gîndeam, şi el săracu', sleit de tot de destră­bălările lui. Şi stăteam şi stăteam* o oră, două, trei, la Connery, şi tot aşteptam cuminţi cîteva halbe de căciulă.

Boci sonor :

— Şi noi stăteam acolo, drăguţu' de tine, şi tu, pe neştiute, ce faci tu decît să ne trimiţi excogitările tale, aşa, ca să ne iasă limbile de-un cot, ca la călugării bătuţi de secetă care se dau de ceasu' morţii pentru-o gură.

Stephen rîse.

Brusc, Buck Mulligan se aplecă spre el să-i dea de ştire :

— Synge, vagabondu-ăla, umblă după tine, spuse, vrea să te omoare. A auzit că tu ţi-ai lăsat udu' pe uşa lui de la intrare, pe Glasthule. îşi lipăie papucii să te-asasineze.

— Pe mine ? exclamă Stephen. Asta a fost contribuţia

ta întru literatură.

Buck Mulligan se lăsă pe spate, plin de veselie, rîzînd înspre tavanul întunecat, care-şi ciulise urechile.

— Să ,te hasasineze ! rîse.

Faţa lui necioplită 'de gargui războindu-se cu mine pe deasupra tocăturii noastre de bojoci în rue Saint-Andre-des-Arts. în vorbe, cu vorbe, pentru vorbe, palabras.' Oisin cu Patrick. iBărbat faunesc întîlnit în pădurea Cla-mart, zgîlţîindu-şi sticla de vin. Cest vendredi saint. Ua irlandez mormasasinînd. Imaginea lui, rătăcind, o a întîl­nit. Eu pe a mea. Am întîlnit un nebun în pădure. -^2S

— Domnule Lyster, spuse un funcţionar din uşa între--* deschisă.

— ...în care oricine-şi poate găsi ce-i al lui. Aşa cum domnul judecător Madden în Jurnalul lui Maşter William Silence a găsit termeni de vînătoare... Da ? Ce este ?²²*

— E-un domn afară, domnule, spuse funcţionarul înaintind şi oferind o carte de vizită. De la Freeman. Vrea să vadă colecţia din Kilkenny People pe anul trecut.

— Sigur, sigur, desigur. Este domnul... ?

239

Luă nerăbdătoarea carte de vizită, îşi aruncă o pri­vire, nu văzu, o lăsă deoparte, nu-şi mai aruncă privirea, căută, întrebă, scîrţîi, întrebă :

— Este ?... O, stai!

Grăbit, în pas de goliard, se îndepărtă, ieşi. în corido­rul luminat de soare vorbea cu desfăşurări de zel, volubile. făcîndu-şi doar datoria, cît se poate de politicos, cît se poate de amabil, ca sub nişte cît se poate de cinstite bo­ruri largi.

— Acesta-i domnul ? Freeman's Journal ? Kilkenny People ? Sigur că da. Bună ziua, domnul meu, Kilkenny... Sigur că-l avem...

O siluetă răbdătoare aştepta, ascultîndu-l.^22S

— Toate gazetele locale de seamă... Northern Whig, Cork Examiner, Enniscorthy Guardian, pe 1903... Sînteţi amabil, vă rog ?... Evans, condu-l pe domnul... Dacă vreţi să-l urmaţi pe funcţ... Sau, vă rog, permiteţi-mi mie... Pe aici... Vă rog, domnul meu...

Volubil, îndatoritor, deschise drumul spre toate gaze­tele locale, o siluetă întunecată, înclinîndu-se, urmîndu-i tocurile grăbite. - ^:

Uşa se închise.'

— Jidovul ! strigă Buck Mulligan. Sări în sus înhăţînd cartea de vizită.

-— Cum îl cheamă ? Iţic Moise ? Bloom. Sporovăia mai departe.

— Iehova, culegătorul de prepuţuri, nu mai există. Am dat peste el, dincolo, în muzeu, cînd m-am dus s-o salut pe Afrodita cea născută din spuma mării. Gura-i grecească nicicînd strîmbată-n rugăciune. în fiecare zi ar trebui să-i aducem omagiu. Viaţă a vieţii buzele tale aprinde-ţi. ^22G

Deodată se întoarse către Stephen :

— Te cunoaşte. îl cunoaşte pe bătrînul tău. O, şi mă tem, e mai grec decît grecii. Ochii lui de palid galilean îi erau ţintuiţi pe despicătura ei mesianică. Venus Kallipyge. O, trăsnetul şoldurilor acestea ! Zeul urmărind-o" pe fecioara ascunsă. ²²⁷

— Vrem să auzim mai departe, hotărî John Eglinton cu aprobarea domnului Best. începe să ne intereseze

240

doamna S. Pînă acum ne gîndeam la ea, dacă ne gîndeam vreodată, ca la o răbdătoare Griselda, o Penelopă cazanieră.

— Antisthenes, discipolul lui Gorgias, spuse Stephen, i-a luat palmele frumuseţii acelei doamne prăsitoare a lui Kyrios Menelaus, argivei Helena, iapa de lemn a Troiei în care s-au culcat vreo douăzeci de eroi, şi i le-a înmînat sărmanei Penelope. Douăzeci de ani a trăit el la Londra şi, parte din vremea aceasta, primea leafa egală cu cea a lordului cancelar al Irlandei. A avut viaţă bogată. Arta, sa, mai mult decît arta feudalismului, cum îi spunea Walt Whitman, este arta prisosului. Plăcinte calde de heringi, ulcice verzi cu Xeres, sosuri cu miere, dulceţuri de trandafir, marţipan, porumbei umpluţi, acadele de ringo. Sir Walter Raleigh, cînd l-au arestat, avea jumătate de milion de franci asupra sa, inclusiv un corset de ultima modă. Eliza Tudor, bătrîna cămătăreasă ²²⁸, avea fustuliţe şi jupoane pe sub rochie destule ca să se ia la-ntrecere cu cea din Saba. Douăzeci de ani şi-a irosit acolo între iubire conjugală şi castele ei plăceri şi dragostea scortatorie ²²⁹ cu voluptăţile-i imunde. Ştiţi povestea din Manningham, despre nevasta burghezului care l-a poftit pe Dick Bur-bage în patul ei'după ce-l văzuse jucînd în Richară III şi cum Shakespeare, care trăsese cu urechea, fără să mai facă mult zgomot pentru nimic, a luat vaca de coarne şi cînd a venit Burbage bătînd la poartă, i-a dat răspuns dintre cearceafurile claponului : William Cuceritorul a venit înaintea lui Richard III. ²³° Şi vesela domni-şorică, mistress Fitton, încalecă şi strigă O ²³¹, şi ochii ei frumoşi de păsărică, lady Penelope Rich, femeie.de calitate şi curată, e potrivită tocmai bine pentru un actor, şi încă şi putregaiurile de pe chei, de cîte-o para o dată.

Cours-la-Reine. Encore vingt sous. Nous jerons de petites cochonneries, Minette ? Tu veux ? ²³²

— Crema lumii bune. Şi mama lui sir William Dave-nant din Oxford, cu ceşcuţa de canar pentru fiecare cocoşcanar. ^23S

Buck Mulligan cu ochii pioşi daţi peste cap, se ruga :

— Fericită Margaret Mary a oricăruicocoş.

— Şi fiica lui Harry-cu-şase-neveste şi alte doamne prietene din conacele învecinate, cum le cîntă Tenny-

241

sonul²³⁴ pe pajişte, gentleman şi poet. Insă în toţi aceşti douăzeci de ani ce credeţi că făcea Penelope săraca la Stratf ord în spatele gemuleţelor în romburi ?

S-o faci şi să n-o faci. Lucru înfăptuit. în grădina cu 'trandafiri, pe aleea Fetter, a lui Gerard herboristul, se plimbă el, şi părul lui roşcat a-ncărunţit. O albăstrică azurie ca şi venele ei. Pleoapele ochilor Iunonei, violete. Şi el se plimbă. O viaţă are omul. Un trup. Să faci. Dar să faci. Departe, în miasmă de pofte şi sordiditate, rnîini care se lasă peste albeaţă.

" Buck MuUigan bătu tare în pupitrul lui John Eglinton. r- Pe cine bănuieşte ? sfida el.

— Să spunem că el este îndrăgostitul respins din sonete. O dată zădărnicit, de două ori zădărît. însă cocheta de la curte i-a dat cu piciorul pentru un lord, dragiubiţelul de el. .';

Dragoste care nu îndrăzneşte să-şi spună numele.'

¹— Ca englez, vrei să spui, interveni John fermul

Eglinton el a iubit un lord.

Zid vechi pe care ţîşnesc deodată şopîrle. La Charen-

ton le-am văzut.

— Aşa s-ar părea, spuse Stephen, cînd vedem ce vrea să facă pentru el, şi pentru toate celelalte pîntece nearate şi pentru fiecare în parte, sfînta treabă pe care-o face grăjdarul pentru armăsar. Poate ca şi Socrate avusese mamă o moaşă, cum avea o scorpie de soţie. însă ea, uşu-ratecă, nu şi-a călcat juruinţa de alcov. Două fapte şînt urît mirositoare în mintea acelei stafii : jurămîntul călcat şi grosolanul cu mintea-nceată la care au decăzut favo­rurile ei, fratele mortului ei soţ. Dulcea Annă, presupun eu, avea sînge fierbinte. Ea fusese cea dintîi cu peţitul odinioară şi avea să fie şi a doua oară.

Stephen se întoarse în scaun să-i înfrunte.

— Datoria de a o dovedi dumneavoastră vă revine, nu mie, spuse încruntîndu-se. Dacă negaţi că în scena a cincea din Hamlet el a înfierat-o cu semnul infamiei, spuneţi-mi de ce nu există nici o aluzie la ea în toţi cei treizeci şi patru de ani din ziua cînd s-a măritat cu el şi pînă în ziua cînd l-a îngropat. Toate femeile astea şi-au

242

văzut bărbaţii intrînd în pămînt : Mary pe soţul ei John,' Ann pe sărmanul, dragul ei William, cînd s-a apucat să-i moară turbînd că el se duce înainte, primul, Joan_} pe cei patru fraţi ai ei, Judith, pe bărbatu-său şi toţi feciorii, Susan şi ea pe bărbatu-său, în vreme ce fata Susanei, Elizabeth, ca să-i spunem aşa cu cuvintele lui bunicuţu', s-a nuntit cu-al doilea, după ce şi l-a băgat pe primu-a groapă. ²³⁵

O, da, aluzii sînt. în anii cînd el trăia în avuţie la Londra, cea regală, ea a trebuit, ca să plătească o datorie, să împrumute patruzeci de şilingi ds la ciobanul tatălui ei. ²³⁶ Explică atunci. Explică şi cîntecul de lebădă în care el a lăudat-o în faţa posterităţii.

Făcea faţă tăcerii lor.

La care astfel grăi Eglinton :

Vrei să spui testamentul. Asta s-a explicat, cred, de oamenii de lege. Ea avea drept la zestrea ei de văduvă După legea civilă. Ştiinţa lui legală era bogată Ne spun judecătorii noştri.

Şi Diavolul rînjindu-i, Batjocoritor :

Şi-astfel numele ei i l-a lăsat deoparte Din prima ciornă dar n-a lăsat afară Darurile pentru nepoată, pentru fete, Şi pentru sora lui, pentru vechii lui prieteni din

Stratf ord

Şi din Londra. Şi-astfel cînd l-au tras de mînecă,' Aşa cum cred eu, să-i spună şi ei numele Ei i-a lăsat nu Cel mai bun ci celălalt Pat

Ialăsatei Nuceimaibunci Patullui Doimaibun Patalăsat²³⁷

Punkt
Woa!

— Oamenii de la ţară, săra'cii de ei, aveau puţine bunuri mobiliare pe atunci, observă John Eglinton, cum tot puţine au şi azi dacă piesele noastre cu ţărani smt realiste.

— El era un senior de ţară înstărit, spuse Stephen, , cu blazan -şi cu un domeniu la Stratf ord şi o casă în Ireland

Yard, era un acţionar capitalist, un promotor de legi şi un dijmuitor. De ce nu i-a lăsat patul lui cel mai bun dacă ar fi vrut ca ea să poată sforăi în pace toate nopţile pe care le-ar mai fi avut de trăit ?

— E limpede că erau două paturi, unul mai bun şi altul nu cel mai bun, spuse cel de al doilea bun domn Best.

— Separaţia a mensa et a thălamo -*', îndreptă Buck Mulligan şi i se surîse.

— în antichitate se menţionează paturi faimoase, îşi încreţi faţa Al Doilea Mai bun Eglinton, surîzîndapat. Să mă gîndesc niţel.

— în antichitate se menţionează că discipolul-şcolar stagirit şi totodată înţeleptul chel şi păgîn, spuse Stephen, care a murit în exil, şi-a eliberat sclavii şi i-a şi înzestrat, a adus omagiu celor mai vîrstnici, şi şi-a dorit să fie pus în pămînt lingă oasele soţiei sale moarte şi a mai cerut prietenilor să fie buni cu o bătrînă iubită (să n-o uităm pe acea Nell Gwynn, Herpyllis) şi s-o lase să trăiască în vila lui.

— Vrei să spui că a murit aşa ? întrebă domnul Best cu o uşoară nelinişte. Adică...

— A murit beat mort²³⁹, i-o tăie Buek Mulligan. O vadră de bere este o trataţie regească. O, trebuie să vă spun ce zicea Dowden !

— Ce ? întrebă CelmaibunEglinton.

William Shakespeare şi compania, societate pe acţiuni. William al poporului. Pentru condiţiile de admitere, infor­maţii la E. Dowden, Highfield House...

— Splendid ! suspină amoros Buck Mulligan. L-am întrebat ce crede despre acuzaţia de pederastie formulată împotriva bii.rdu.lui. Şi-a ridicat braţele spre cer şi a grăit, Tot ce putem spune este că viaţa în vremea aceea era foarte plină. Splendid !

244

Ramolitul.

— Simţul frumosului ne duce pe căi rătăcite ^Mo, spuse frumosuntristeţe Best către clipitorolbatul Eglinton.

Ferm pe poziţie John replică cu fermitate :

— Doctorul ar putea să ne spună ce înseamnă aceste cuvinte. Nu poţi şi să-ţi mănînci prăjitura şi să te uiţi la ea.

Aşa spui tu ? Vor să ne smulgă, să-mi smulgă laurii frumuseţii ?

— Ca şi simţul proprietăţii, spuse Stephen. L-a scos pe Shylock din propriul lui buzunar mai adînc. Fiu de misit de malţ şi de cămătar, care-şi strîngea zeci de puduri de grîu pe timp de foamete. Cei care luau cu împrumut de la el erau fără îndoială diverşii oameni de bine menţio­naţi de Chettle Falstaff ^m, care vorbea despre tranzacţiile lui cinstite. L-a dat în judecată pe un actor, coleg de-al lui, pentru valoarea cîtorva saci de malţ, şi îşi storcea ocaua de carne dobîndă pentru orice sumă da cu împru­mut. Cum altfel ar fi putut rîndaşul şi comisionarul de la teatru despre care ne vorbeşte Aubrey să se îmbogă­ţească atît de repede ? Tot ce se întîmpla îi aducea lui apă la moară. Shylock se potriveşte cu pogromurile care-au urmat spînzurării şi jupuirii de viu a lui Lopez ²''², lipi­toarea reginei, cînd inima jidovului a fost smulsă din piept cît mai era încă viu ; Hamlet şi Macbeth cu urcarea pe tron a filosofastrului scoţian ²⁴³ care avea o slăbiciune să ardă pe rug vrăjitoarele. înecarea armadei îi e lui prilej de rînjet în Chinurile şi plăcerile iubirii. Fanteziile lui somptuoase, piesele istorice, plutesc cu pînzele umflate pe curentul unui entuziasm cum am văzut şi noi după aşa zisa victorie de la Mafeking.²ⁱⁱ Nişte iezuiţi din comitatul Warwick sînt judecaţi, şi atunci ni se oferă într-o piesă teoriile despre restricţiile mentale ale unui portar. Echipajul corăbiei îndrăzneala mărilor se întoarce din Bermude, şi uite că ni se şi scrie piesa pe care o admira Renan, şi şi cu rol pentru Pasty Caliban, verişorul nostru din America. Sonetele pline de zaharicale se iau după cele ale lui Sydney. Cît despre feea Elizabeth, cunoscută şi sub numele de Bess morcoveaţa, fecioara grosolană care a inspirat Nevestele vesele din Windscr, n-are decît cine ştie ce meinherr din Alemania să cotro-

243

băiască toată viaţa după înţelesuri ascunse în coşul cu rufe cu coarne.

Părerea mea e că te descurci foarte bine. Să mai amestecăm şi puţină pastă teologicofilologicală. Mingo, minxi, mictum, mingere.²⁴⁵

— Dovedeşte-ne că a fost evreu, îl sfida John Eglinton plin de aşteptare. Decanul dumitale susţine că era romano-catolic.

Sufflaminandus sum. ²⁴⁶

— Era made in Germany, replică Stephen, ca cel mai bun lac franţuzesc să dai luciu scandalurilor italieneşti.

— A fost un om cu mintea miriadă, aminti domnul Best. Coleridge spunea că a fost o minte miriadică.

- Amplius. în societate hwtnana hoc est maxime necessa-rium ut sit amiciţia inter multos. ²⁴⁷

— Sfîntul Toma, începu Stephen..."

— Ora pro nobis, gemu Călugărul Mulligan lăsîn-du-se să cadă într-un jilţ.

Şi acolo începu o rună jeluitoare.

— Pogue mahone ! Acushla mackree !^2iS E că sîntem distruşi din ziua aceea înainte ! E că distruşi sîntem cu siguranţă !

Toţi îşi suriseră surîsurile.

— Sfîntul Toma, spuse, surîzînd, Stephen, ale cărui opere pîntecoase îmi place să le gust în original, scriind despre incest dintr-un punct de vedere diferit de cel al noii şcoli vieneze despre care vorbea domnul Magee, îl asemuia, în felul său înţelept şi curios de a se exprima, cu o avariţie a emoţiilor. Vrea să spună că dragostea astfel dăruită cuiva apropiat întru sînge este pofticios refuzată vreunui străin care, s-ar prea putea, jinduieşte după ea. Evreii, pe care creştinii îi învinuiesc de avariţie, sînt dintre toate stirpele cei mai dedaţi Ia căsătorii consan-guine. Acuzaţiile sînt aduse la mînie. Legile creştineşti, care au strîns laolaltă avuţiile strînse de evrei (pentru care, ca şi pentru puritani, furtunile erau vremi de belşug) le legau laolaltă afecţiunile cu doage de oţel. Şi dacă ele or fi păcate sau virtuţi, doar bătrînul Papanimeni are să ne spună la adunarea judeţului de apoi. Dar un om care-şi ţine socoteala atît de strîns în ceea ce îşi numeşte

246

el drepturile lui faţă de ceea ce recunoaşte că ar fi dato­riile lui, are să ţină socoteala la fel de strîns şi la ceea ce numeşte el drepturile lui asupra celei pe care o numeşte el soaţa lui. Nici un jupîn rînitor, vecin de-al lui, nu are voie să poftească la boul lui sau la soţia lui sau la sluji­torul lui sau la servitoarea lui sau la catîrul lui din spate.

— Sau la catîrca lui din dos, cîntă antifonic Buck Mulligan.

— Blîndul Will este tratat cu asprime, spuse blîndul domn Best.

— Care Will ? improviza dulce Buck Mulligan. Mi se pare că-l confundăm.

— Will, voinţa de a trăi, filosofă John Eglinton, căci Ann sărmana, văduva lui Will, este voinţa de a muri.

.. — Requiescat! se rugă Stephen.

Ce-i cu voinţa de a face ? ²ⁱ⁹ S-a risipit de mult, şi tace...

— Ea zace întinsă în ţeapănă înţepenire în patul acela al doilea nu cel mai bun, ea, regina înecată în suspine, şi asta chiar dacă aţi dovedi că patul pe vremea aceea era la fel de rar cît este un automobil astăzi, şi că incrustaţiile lui erau o minunăţie în şapte parohii. La bătrîneţe a început să se dea cu predicatorii evangheliei (unul din ei a şi stat în casa din Piatra Nouă şi a băut o oală de vin pe care i-a plătit₇o oraşul, dar în care pat a dormit nu se cuvine să întrebăm) şi a aflat că are şi ea un suflet. A citit, sau a pus să i se citească ceasloavele lui, preferîndu-le Nevestelor vesele şi, uşurîndu-se de apele ei noptatece în oala iordanului, medita la Capsele de ţinut bine nădragii credinciosului şi la Tabachera cea mai cucernică pentru a face să strănute sufletele cele mai credincioase. Venus, ajunsă să-şi strîmbe buzele în rugăciune. Remuşcătura duhului lăuntric ; remuşcările conştiinţei. E-o epocă a curviei istovite care mai orbecăie după zeul ei.

— Istoria arată că acestea adevărate sînt, inqidt Eglintonus Chronolologos. Epocile se succed una alteia. Dar deţinem clin cele mai de încredere surse că duşmanii cei mai răi ai omului vor fi cei din propria lui casă şi

247

familie. Am impresia că Russell are dreptate. Ce ne pasă nouă de soţia şi de tatăl lui ? Aş zice că numai poeţii de familie au vieţi de familie. Falstaff nu era un casnic. Ea cred că cavalerul cel grăsun e creaţia lui supremă.

Uscăţiv, se lăsă pe spate în jilţul său. Sfiosule, renea-gă-ţi rubedeniile, pe cei buni şi sfielnici. Sfios, la cină cu cei necucernici, îşi trage pe furiş spre el ceşcuţa. Părintele lui din Antrimul ultonian ²⁵° l-a îndemnat întru aceasta, îl vizitează acolo în zilele de pătrar ale anului, Domnule Magee, conaşule, e-un domn'ce că vrea să vă vadă. Pe mine ? Zice că e tatăl dumneavoastră, domnule. Dă-ncoace cărţoiul acela de Wordsworth. Intră Magee Mor Matthew, un vajnic pedestraş irlandez, zdrenţuit, zdrelit, cu părul zburlit, cu izmene cu punguliţă şi prohab cu bumbi, iară ciorapii lui în peticuţe bălţaţi de mîzga a zece păduri, şi cu ciomagul de măr pădureţ în mînă.

Şi al tău. îl cunoaşte pe bătrînul tău. Văduvul.

Grăbindu-mă către sordidul ei culcuş de moarte dinspre veselul Paris la debarcare i-am atins mîna. Vocea lui, o căldură neştiută, vorbindu-mi. Doctorul Bob Kenny o îngrijeşte. Ochii care-mi doresc numai bine. Dar care nu mâ cunosc. ^2ăl

— Un tată, spuse Stephen luptîndu-se cu deznădăj-duirea, este un rău necesar. Piesa a scris-o în lunile care-au urmat morţii tatălui său. Dacă susţineţi că el, un bărbat cărunt, cu două fete de măritat, cu treizecişicinci de ani de viaţă, nel raezzo del cămin di nostra vita, cu cincizeci