James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

19

Stephen depuse moneda în palma întinsă fără grabă. :— Vă rămînem datori două pence, spuse.

— Toată vremea să ne achităm, domnu', spuse ea luînd moneda. Toată vremea. Bună dimineaţa, domnu'.

Se înclină şi ieşi, urmată de cîntarea tandră a lui Buck Mulligan.

Iubită a inimii mele, dac-ar fi mai mult, Mai mult ţi s-ar aşterne la picioare.

Se întoarse către Stephen spunînd :

— Serios, Dedalus. Sînt pe geantă. Aleargă să-ţi iei năimirea de la şcoală şi adu-ne ceva bani. Astăzi barzii trebuie să bea şi să chefuiască. Irlanda aşteaptă ca fiecare om să-şi facă azi datoria.

— Asta-mi aduce aminte, spuse Haines ridicîndu-se, că trebuie să trec pe la biblioteca voastră naţională astăzi.

— întîi baia, spuse Buck Mulligan.

Se întoarse către Stephen întrebîndu-l cu naivitate :

— Azi e ziua cînd îţi faci baia lunară, Kinch ? Pe urmă îi spuse lui Haines :

— Bardul cel necurat îşi face un punct de onoare să se spele o dată pe lună.

— Toată Irlanda e spălată de gulfstream, spuse Step­hen lăsînd să picure miere pe o felie de pîine.

Haines vorbi din colţul unde-şi înnoda larg un batic pe după gulerul cămăşii de sport :

— Intenţionez să fac o culegere cu zicale de-ale voastre, dacă-mi daţi voie.

Cu mine vorbeşte. Ei se spală, fac baie în cadă, se freacă. Remuşcăturile duhului lăuntric.¹² Conştiinţa. Şi totuşi mai e aici o pată.

— Aia cu oglinda crăpată a unei slujnice, ca simbolul artei irlandeze e teribilă.

Buck Mulligan îl pocni pe Stephen pe sub masă şi spuse cu multă căldură :

— Stai să-l auzi şi despre Hamlet, Haines.

— Chiar, vorbesc serios, spuse Haines, încă adre-sîndu-i-se lui Stephen. Tocmai mă gîndeam la asta cînd a intrat bătrînica aia, sărăcuţa.

20

— Aş putea face ceva bani din asta ? întrebă Stephen. Haines rîse, şi luîndu-şi pălăria moale, cenuşie, din

cîrligul hamacului, spuse :

—' Asta nu mai ştiu, să-ţi spun drept.

Ieşi cu pas nonşalant. Buck Mulligan se aplecă peste masă spre Stephen şi spuse cu vigoare aspră :

— Acuma ai făcut-o de oaie. Ce ţi-a venit să-i spui

asta?

— Adică ? spuse Stephen. Problema este să facem rost de bani, nu ? De la cine ? De la lăptăreasă, sau de la el. Să dăm cu banul.

— Eu ţi—1 pregătesc cum e mai bine, spuse Buck Mulligan, şi pe yrmă vii tu cu rînjetul tău scîrbos şi glumele tale lugubre de iezuit.

— Slabă nădejde, spuse Stephen, şi de la ea şi de la el. Buck Mulligan suspină tragic şi-şi lăsă mîna pe braţul

lui Stephen.

— De la mine, Kinch, spuse.

Cu voce deodată schimbată adăugă :

— Ca să-ţi spun adevărul adevărat, cred că ai dreptate." La dracu', că de altceva nu-s buni. De ce nu-i joci, aşa cum fac eu ? Dă-i dracului pe toţi. Hai să ieşim de aici.

Se ridică, se descheie şi ieşi grav din halat ; spuse resemnat :

— Mulligan e despuiat de straiele sale. îşi goli buzunarele pe masă.

— Uite-ţi cîrpa de nas, spuse.

Şi, în vreme ce-şi potrivea gulerul tare şi cravata nesupusă, le vorbea lor, certîndu-le, precum şi lanţului său de ceas atîrnîndu-i în legănare. Mâinile i se înfundaseră cotrobăind prin cufăr şi tot timpul cerea o batistă curată. Remuşcătura duhului lăuntric. Doamne, va trebui să ne îmbrăcăm, şi noi personajul, din cap pînă-n picioare. Vreau mănuşi purpurii şi ghete verzi. ¹³ Contradicţie. Mă contra­zic ? Foarte bine, atunci mă contrazic. Mercurialul Mala-chi. Un proiectil moale, negru, ţîşni din manile sale sporovăitoare.

— Şi uite-ţi şi pălăria ta de cartier latin.

Stephen o ridică şi şi-o puse pe cap. Haines le strigă, din uşă :

21

— Veniţi odată, băieţi ?

— Sint gata, răspunse Buck Mulligan, îndreptîndu-se către uşă. Haide, Kinch. Ai mîncat tot ce-am lăsat noi, presupun. Resemnat ieşi cu vorbe şi mers solemn, spunînd, aproape covîrşit de îndurerare :

— Şi ieşind el de acolo îl întâlni pe Butterly. ^u Luîndu-şi bastonul de lemn de frasin de unde-l lăsase

sprijinit de perete, Stephen îi urmă şi, pe cînd ei coborau scările, trase de uşa înceată de fier şi o încuie. îşi puse cheia uriaşă în buzunarul de la piept.

în josul treptelor Buck Mulligan întrebă :

— Ai adus cheia ?

— E la mine, spuse Stephen precedîndu-i.

Mergea înaintea lor. în spate îl auzea pe Buck Mulli­gan izbind cu prosopul greu de baie tulpinele înalte ale ferigilor, ierburilor.

— Capu' jos, domnule. Cum îndrăzneşti, domnule ? Haines întrebă :

— Plătiţi chirie pentru turnul ăsta ?

— Douăsprezece lire, spuse Buck Mulligan.

— Secretarului de stat de la Departamentul Războiu­lui, adăugă Stephen peste umăr.

Se opriră în vreme ce Haines contempla turnul şi spuse în cele din urmă :

— Cam posomorit iarna, aş zice. Martello îi spuneţi ?

— Billy Pitt le-a înălţat, spuse Buck Mulligan, pe vremea cînd francezii bîntuiau mările. însă al nostru este omphalos-ul.

. — Care-i ideea asta a dumitale cu Hamlet ? îl întrebă Haines pe Stephen.

— Nu, nu, strigă cu suferinţă în voce Buck Mulligan. Nu sînt în stare acuma să-l suport pe Toma d'Aquino şi cele cincizeci şi cinci de raţiuni pe care le-a născocit ca să-şi sprijine teoria. Aşteaptă să bag cîteva halbe în mine mai întîi.

. Se întoarse către Stephen spunînd, pe cînd îşi trăgea în jos cu grijă vîrfurile vestei trandafirii :

— Nici tu n-ai putea, la mai puţin de trei halbe, nu, Kinch ?

22

— Am lăsat toată chestia asta în aer atîta timp, spuse Stephen ne-n largul său, că poate să mai aştepte o vreme,

— îmi stîrneşti curiozitatea, spuse Haines amabil.

E vreun paradox ?

— Bah ! spuse Buck Mulligan. Noi am depăşit chestiile astea, Wilde şi paradoxurile. E ceva foarte simplu. Stephen dovedeşte prin algebră că nepotul lui Hamlet este bunicul lui Shakespeare şi că el este fantoma tatălui său.

— Ce ? spuse Haines, ridicîndu-şi mina să arate spre Stephen. Adică el ?

Buck Mulligan îşi petrecu prosopul ca o etolă în jurul gîtului, şi cocoşîndu-se de rîs larg, spuse în urechea lui Stephen.

— O, umbră a lui Kinch bătrînul ! Iafet în căutarea

unui părinte !

— Noi sîntem întotdeauna obosiţi dimineaţa, îi spuse Stephen lui Haines. Şi ia mult timp s-o povesteşti.

Pornind din nou, Buck Muliigan îşi ridică amîndouă

mîinile.

— Doar halba cea sacră poate deslegă limba lui Deda-

lus, spuse.

— Vreau să spun, îi explică Haines lui Stephen înce-pînd să-l urmeze, turnul şi stmeile astea de aici îmi adus în minte, într-un fel, de Eîsinore. Care-şi moţăie asupra mării capul, nu ? ¹³

Buck Mulligan se întoarse brusc, o clipă, spre Stephen, dar nu spuse nimic. în clipa aceea strălucitoare, tăcută, Stephen îşi văzu propria imagine în haine ieftine, prăfuite, îndoliat între vestmintele lor vesele.

— E o poveste minunată, spuse Haines, f ăeîndu-i să se oprească din nou.

Ochii, palizi ca marea pe care vîntul a înviorat-o, mai palizi, fermi şi prudenţi. Stăpînitorul mărilor, privind către miazăzi pe deasupra golfului, pustiu în afara penei de fum a vasului poştal, abia vizibilă pe zarea luminată, şi o pînză trudind pe lîngă Muglins.

— Am citit undeva o interpretare teologică, spuse' îngîndurat. Ideea Tatălui şi Fiului. Fiul străduindu-se să se unească Tatălui.

23

c

r

3 K

2

Buck Mulligan arboră de îndată o faţă veselă, larg surîzăţoare. îi privi, cu gura lui frumos conturată deschisă de bună dispoziţie, cu ochii, din care-şi retrăsese brusc orice înţelesuri viclene, clipind de o veselie nebunatecă. îşi mişca, precum o păpuşă, capul încolo şi încoace şi borurile pălăriei de Panama îi tremurau, apoi începu sa cînte cu glas liniştit, fericit, prostesc :

Dintre toţi tipii-aiuriţi eu sînt cel mai de soi. Mama mea-i ovreică, tata — păsăroi. Nu-s de acord cu Iosif, bătrînul tîmplar, Aşa că beau pentru apostoli, şi pentru Calvar.

îşi ridică arătătorul în aer cerîndu-le atenţie :

Dacă eineva-şi închipuie că nu sînt divin

Nu-i mai dau de băut cînd am să fac vin,

Apă să bea, dar să ştie că nu-i apă chioară,

Cî-i apa pe care o fac eu cînd dă vinul din mine afară.

Trase grăbit de_ bastonul lui Stephen, ca un semn de bună despărţire, şi alergînd spre marginea stîncii îşi flutură braţele pe lîngă trup ca nişte aripioare de peşte sau aripile unei păsări pregătindu-se să-şi ia zborul, intonînd mai departe :

Adio, acuma, adio. Scrieţi atent toi ce v-am spus. Spuneţi-le la toţi că am înviat dintre cei ce s-au dus. Ce-i trupesc în mine acum nu mă poate opri să zbor La Olivet briza adie... adio, adio, cu spor.

Alerga prin faţa lor în jos către groapa adîncă de patruzeci de picioare, fhiturîndu-şi braţele ca nişte aripi. ţopăind sprinten, pălăria de Mercur tresăltîndu-i în vîntul răcoros care-i purta îndărăt spre ei ţipetele scurte, păsăreşti.

Hain.es, care rîsese reţinut, păşea acum alături de Stephen spunînd :

— N-ar trebui să rîdem, îmi închipui. E mai degrabă o blasfemie. Nu că eu însumi aş fi credincios. Pe de altă

24

parte, jovialitatea asta a lui parcă o face, într-un fel, inofensivă, nu ? Cum i-a zis, Iosif Tîmplarul ?

— Balada lui Isus Glumeţul, răspunse Stephen.

— O, spuse Haines, dumneata ai mai auzit-o ?

— De trei ori pe zi, după mesele, spuse Stephen uscat.

— Dumneata nu crezi, nu-i aşa ? întrebă Haines. Vreau să spun, nu eşti credincios în înţelesul strict al cuvîntului. Creaţiunea din nimic, şi miracolele şi un Dumnezeu personal.

— Mie mi se pare că nu există decît un singur înţeles al cuvîntului, spuse Stephen.

Haines se opri să scoată din buzunar o tabacheră plată de argint pe care sclipea o piatră verde. îi zvîcni capacul apăsînd-o cu degetul mare şi i-o oferi.

— Mulţumesc, spuse Stephen luînd o ţigară.

Haines se servi şi el şi închise cu pocnet tabachera. O puse la loc în buzunarul hainei şi scoase din buzunarul vestei o cutie de chibrituri de nichel, o deschise şi pe aceasta cu zvîcnet şi, după ce-şi aprinse propria ţigară, întinse beţigaşul spre Stephen protejîndu-i flacăra în căuşul palmelor.

— Da, sigur, spuse cînd porniră iarăşi. Sau crezi sau nu crezi, nu ? Personal eu nu am putut să înghit niciodată ideea asta a unui Dumnezeu personal. Cred că nici dum­neata nu tolerezi asta, nu ?

— Vezi în mine, spuse Stephen cu o neplăcere posomo­rită, un oribil exemplu de liber cugetător.

Mergea înainte, aşteptînd să i se mai spună ceva, tîrîn-du-şi pe lîngă el bastonul de frasin. Vîri'ul de fier îl urma uşor pe cărare, scrijelind pietrişul la picioarele lui. Acesta, mie familiar, după mine, strigîndu-mă Steeeee-phen. O linie şerpuită de-a lungul cărării. Au să păşească peste ea la noapte, cînd se întorc pe aici prin întuneric. Vrea cheia. E a mea. Eu am plătit chiria. Acum eu mănînc punea lui sărată. Să-i mai dau şi cheia. Totul. Are să mi-o ceară. I-am văzut privirea.

— în fond, începu Haines...

Stephen se întoarse şi constată că privirea rece care îl măsurase pînă atunci nu era deloc neprietenoasă.

25

— în fond, aş crede că eşti în stare să te eliberezi. Dumneata eşti propriul dumitale stăpîn, aşa mi se pare mie.

— Eu slujesc la doi stăpîni, spuse Stephen, unul englez şi unul italian.

— Italian ? spuse Haines.

O regină nebună, bătrînă, geloasă. Ingenunche în faţa mea.

— Şi un al treilea, spuse Stephen, mai este care are nevoie de mine pentru tot felul de lucruri mărunte.

— Italian ? spuse Haines iarăşi. Ce vrei să spui ?

— Statul imperial britanic, răspunse Stephen, simţind cum i se urcă sîngele în obraji, şi sfînta biserică romană catolică şi apostolică.

Haines îşi desprinse de pe buze cîteva fire de tutun înainte de a vorbi iarăşi.

— Asta pot s-o înţeleg foarte bine, spuse calm. înţeleg că un irlandez trebuie să gîndească astfel. Noi în Anglia ne dăm seama că v-am tratat foarte nedrept. Se pare că istoria e de condamnat.

Titlurile mîndre, pline de superbie, îşi bolteau peste memoria lui Stephen triumful clopotelor de bronz : et unam sanctam catholicam et apostolicam ecclesiam; înceată maturizare şi schimbare a ritului şi dogmei aseme­nea propriilor lor gînduri alese, chimie stelară. Crezul apostolic în liturghie pentru papa Marcellus, glasurile îmbinate, cîntînd o unică, puternică afirmaţie : şi dincolo de cîntul lor, îngerul mereu treaz al bisericii militante dezarmîndu-i şi ameninţîndu-i pe ereziarhi. Hoardă de eretici fugind cu mitrele alunecîndu-le, Photius şi ceata batjocoritorilor, dintre care Mulligan făcea şi el parte, şi Arrius războindu-se toată viaţa despre consubstanţialita­tea Fiului şi Tatăl, şi Valentin, negînd trupul pămîntean al lui Crist, şi subtitlul eretic african Sabellius care susţi­nea că Tatăl este el însuşi propriul său Fiu. Vorbe pe care Mulligan le rostise acum o clipă, cu ironie către acest străin. Batjocură fără rost. Hăul îi aşteaptă cu sigu­ranţă pe toţi cei care ţes din vînt : ameninţarea, dezarma­rea şi înfrîngerea în faţa armiilor războinice ale îngerilor

26

bisericii, cetele arhanghelului Mihail, care o apără pentru totdeauna în ceasurile de vrajbă cu lăncile şi scuturile lor. Ascultaţi, ascultaţi. Aplauze prelungite. Zut ! Nora de Dien !

— Sigur, eu sînt englez, spunea vocea lui Haines, şi simt ca un englez. Nici eu nu vreau ca ţara mea să cadă pe mîinile evreilor germani. Asta, mi-e teamă, este problema noastră naţională în momentul de faţă.

Doi bărbaţi se opriseră la marginea stîncii, privind ; un om de afaceri, un barcagiu.

— O ia spre portul Bullock.

Barcagiul arătă cu bărbia spre nordul golfului, cu oarecare dispreţ.

— Acolo are cinci coţi adîncime, spuse. Are să-l împingă-ncoace cînd vine fluxul pe la ceasurile unu. Astăzi sînt nouă zile.

Cel care s-a înecat. O pînză rotindu-se prin golful pustiu, aşteptînd să iasă la suprafaţă o mogîldeaţă umflată, rostogolindu-şi în soare faţa buhăită, albă ca sarea. Iată-mă.

Urmau poteca întortocheată în jos spre golf. Buck Mulligan stătea în picioare pe o piatră, în cămaşă, şi cravata desfăcută îi zvîcnea peste umăr. Un tînăr, agă-ţîndu-se de un pinten de stîncă alături îşi mişca încet, ca o broască, picioarele verzi în gelatina adîncă a apei.

— E şi fratele tău cu tine, Malachi ?

— E la Westmeath. Cu alde Bannon.

— Tot acolo ? Am primit o ilustrată de la Bannon. Zice c-a dat acolo peste o adevărată minune de fată. Una ca-n poze, zice.

— Un instantaneu, mda ? Cu expunere scurtă. Buck Mulîigan se aşeză să-şi dezlege şireturile. Un

bărbat mai în vîrstă îşi ţîşni lîngă colţul de stîncă faţa roşie, congestionată. Se caţără pe pietre, cu apa sticlindu-i pe chelie şi pe ghirlanda de păr cărunt, apă lunecîndu-i peste piept şi pintece şi împroşeînd picuri mari din panta­lonii de baie, lăbărţaţi, negri.

Buck Mulligan îi făcu loc să treacă şi, privind către Haines şi Stephen, îşi făcu pios semnul crucii cu unghia degetului mare peste frunte, buze şi stern.

27

— Seymour s-a întors în oraş, spunea tânărul, agăţîn-du-se iar de pintenul de stîncă. S-a lăsat de medicină şi vrea să se înroleze.

— O, dă-mă dracului, spuse Buck Mulligan.

— Pleacă săptămîna viitoare să intre la jug. O ştii pe fata aia roşcată din Carlisle, Lily ?

— Da.

— Se fîţîia cu el azi-noapte pe dig. Taică-su-i putred

de bogat.

— A pus baza cu el?

— întreabă-l pe Seymour.

— Seymour şi ofiţer, dracului, spuse Buck Mulligan. Dădea din cap pentru sine în timp ce-şi scotea panta­lonii şi se ridică spunînd deodată grosolan :

— Roşcatele astea se dau la ţapi ca nişte capre.

Se întrerupse alarmat, pipăindu-se într-o parte pe sub cămaşa umflată de vînt.

— Mi-a pierit coasta a douăsprezecea, strigă. Eu sînt Vbermensch-ul. Kinck-cel-fără-dinţi şi cu mine, supra­oamenii.

Se smuci să iasă din cămaşă şi şi-o aruncă în spate peste hainele lepădate pe piatră.

— Intri aici, Malaehi ?

— Da. Fă-mi şi mie loc în pat.

Tînărul se împinse pe spate prin apă şi ajunse la jumătatea golfuleţului din două mişcări lungi ale braţelor. Haines se aşeză pe o piatră fumînd.

— Nu intri şi tu ? întrebă Buck Mulligan.

— Mai tîrziu, spuse Haines. Nu imediat după masă. Stephen se întoarse să plece.

— Eu mă duc, Mulligan, spuse.

— Dă-ne cheia aia, Kinch, spuse Buck Mulligan, să-m! ţină cămaşa.

Stephen îi înmînă cheia. Buck Mulligan o aşeză peste hainele făcute grămadă.

— Şi două pence, spuse, pentru o halbă. Aruncă-le acolo.

Stephen aruncă doi penny peste grămada moale de straie. Se îmbracă, se dezbracă. Buck Mulligan drept şi ţeapăn, cu mîinile împreunate în faţă, spuse solemn :

28

— Cel care fură de la sărac îl împrumută pe Domnul. Aşa grăit-a Zarathustra.

Trupul durduliu îi plescăi în apă.

— Ne mai vedem, spuse Haines, întorcîndu-şi capul cînd Stephen porni în sus pe cărare şi-i surise acestui irlandez sălbatic.

Cornul taurului, copita calului, surîsul saxonului. ^1G

— La Vaporul, strigă Buck Mulîigan. Douăsprezece şi jumătate.

— Bine, spuse Stephen.

Mergea pe cărarea întortochindu-se în sus.

Liliata rutilantium. Turma circumdet. , Iubilanlium te virginum.

Nimbul cenuşiu al preotului în nişe, acolo unde se îmbrăca, discret. N-am să dorm aici la noapte. Şi nici acasă nu pot să mă duc.

Un glas în tonuri dulci, susţinute, îl chema dinspre mare. întorcîndu-se la cotitură, făcu un semn cu mîna. îl chemă iarăşi. Un cap cafeniu, lucios, ca de focă, departe în apă, rotund.

Uzurpator.

— Tu, Cochrane, care cetate a trimis să-l cheme ? ^1T — Tarentum, domnule profesor.

— Foarte bine. Şi ?

— A fost o bătălie, domnule profesor.

— Foarte bine. Unde ?

Faţa goală de gînduri a băiatului întreba fereastra pustie.

Fabulate de fiicele memoriei. Şi totuşi a fost într-un fel, chiar dacă nu aşa cum o fabulase memoria. O expresie, atunci, a nerăbdării, bufnetul înnăbuşit al aripilor exce­sului^, ca în Blake. Aud cum spaţiul întreg se năruie în ruină, geamuri sparte, zidiri prăbu'şindu-se, şi timpul doar

29

o singură flacără lividă, întru sfîrşit. Ce ne mai rămîne

nouă atunci ? ¹⁸

— Am uitat unde, domnule profesor. La 279 înainte de

Cristos.

— Asculum, spuse Stephen, aruncînd o privire spre nume şi dată în cartea cu colţurile paginilor îndoite.

— Da, domnule profesor. Şi a spus : încă o victorie ca asta şi s-a zis cu noi.

Fraza aceasta pe care lumea întreagă a ţinut-o minte. Toropeală plăcută a minţii. De pe o colină dominînd câmpul presărat cu leşuri un general vorbindu-le ofiţerilor, spriji­nit în lance. Oricare căpetenie oricăror ofiţeri. Ei plecîn-du-şi urechea.

— Tu, Armstrong, spuse Stephen. Care a fost sfîrşitul

lui Pirus ?

— Sfîrşitul lui Pirus, domnule profesor ?

— Ştiu eu, domnule. întrebaţi-mă pe mine, dom' profesor, spuse Comyn.

— Aşteaptă. Pe tine te-ntreb, Armstrong. Ce ştii tu despre Pirus ?

în ghiozdanul lui Armstrong era ascunsă la-ndemînă o pungă cu smochine. Şi le stîrcea în palme din cînd în cînd şi le înghiţea binişor. Cojiţele i se atîrnaseră de buze. Suflare dulceagă de adolescent. Oameni cu stare, mîndri că băiatul lor mai mare e în marină. Pe Calea Vico, Dalkey.

— Pirus, domnule profesor ? Un debarcader.¹⁹

Toţi rîseră. Rîs fără veselie, ascuţit, răutăcios. Arms­trong îşi privi în jur colegii, veselie prostească în profil. Acuma, într-o clipă au să rîdă mai tare, ştiindu-mă bine că n-am stofă de profesor, şi siguri pe taxele pe care le plătesc părinţii lor.

— Spune-mi atunci, spuse Stephen, împingîndu-l pe băiat în umăr cu cartea, ce e un debarcader.

— Un debarcader, domnule profesor, spuse Armstrong. Ceva care iese din valuri. Un fel de pod. Cum ar fi debarca­derul de la Kingstown, domnule profesor.

Cîţiva rîseră iarăşi : fără veselie, dar cu subînţeles. Doi din banca din fund şopteau între ei. Da. Ştiau ; nu

30

învăţaseră niciodată dar nici nu fuseseră vreodată cu totul inocenţi. Toţi. Cu invidie le cercetă feţele. Edith, Ethel, Gerty, Lily. Semenele lor : şi la ele suflarea îndul­cită cu ceai şi marmeladă, brăţările lor clinchetind cînd se zbat.

— Debarcaderul de la Kingstown, spuse Stephen. Da, un pod dezamăgit.

Cuvintele acestea le tulburară privirile.

— Cum aşa, domnule profesor ? întrebă Comyn. Un pod este peste un rîu.

Asta pentru caietul de citate al lui Haines. Nimeni aici să-l audă. La noapte, cu îndemînare, prin vorbăria înfier-bîntată, printre pahare, să-i străpung armura bine lustruită a minţii. Şi atunci ? Un bufon la curtea stăpînului, tolerat şi dispreţuit, cîştigîndu-şi lauda" stăpînului clement. De ce şi-au ales cu toţii rolul acesta ? Nu doar pentru o astfel de mîngîiere, molatecă. Şi pentru ei istoria era o poveste ca oricare alta, prea deseori ascultată, şi ţara lor doar o prăvălie de amaneturi.

Dacă Pirus n-ar fi căzut pe mîna unei vrăjitoare bătrîne la Argos, sau Iuliu Cezar n-ar fi fost ciopîrţit cu cuţitele ? întrebările astea nu poţi să ţi le scoţi din minte. Timpul le-a însemnat cu fierul roşu şi acum, înlănţuite, s-au instalat în cămara posibilităţilor infinite pe care le-au dat ele la o parte. Dar oare, toate acestea pot să fi îost posibile, ţinînd seama că nici n-au existat cu adevărat vreodată ? Sau nu e cu putinţă decît ceea ce s-a întîmplat să se întîmple ? Ţese mai departe, ţesătorule de vînt.

— Spuneţi-ne o poveste, domnule profesor.

— O, da, domnule, o poveste cu stafii.

— Aici de unde aveţi ? întrebă Stephen deschizând altă carte.

•— Nu mai plînge, spuse Comyn.

— Spune tu atunci mai departe, Talbot.

— Şi lecţia de istorie, domnule profesor ?

— După asta, spuse Stephen. Dă-i drumul, Talbot.

Un băiat negricos deschise cartea şi şi-o propti cu îndemînare de clapa ghiozdanului. Recita versurile în zbucniri aruncînd priviri piezişe spre text :

31

Să nu mai plingi. păstorule-ntristai, să nu mai plîngi

După Lycidas, suferinţa ta, căci el n~a murit

Chiar dacă a alunecat sub luciul valurilor adinei... -°

Trebuie să existe deci o mişcare, o actualizare a posi-'bilului ca posibil. Cuvintele lui Aristotel căpătau formă prin versurile învălmăşite şi pluteau prin tăcerea studioasă a bibliotecii Sainte Genevieve, unde el stătuse să citească, la adăpost de păcatele Parisului, noapte după noapte. Alături de el, un siamez firav compulsînd un manual de strategie. Creiere îndestulate şi forlpstniînrhi-se în jurul meu ; sub "lămpile licăritoare, prinse în ţeapă, cu antenele pulsînd fără putere ; şi în întunecimea minţii mele o creatură leneşă a lumii subpămîntene, neîncrezătoare, temătoare de lumină, fremătîndu-şi cutele solzoase, de balaur. Gîndul este gîndul gîndului. Strălucire liniştită, in fel tot pepn cp există : sufletul este

forma formelor. Talbot repeta :

Căci prin puterea înaltă a Celui care-a mers pe valuri, Căci prin puterea înaltă...

— întoarce pagina, spuse Stephen liniştit. Aici nu mai văd nimic.

— Cum spuneţi, domnule profesor ? întrebă simplu Talbot, apleeîndu-şi trupul înainte.

Mîna îi întorsese pagina. Se lăsă iarăşi pe spate şi continuă să recite, acum că-şi aducea iar aminte. A Celui care a mers pe valuri. Şi aici, asupra inimilor_noastre bipfenjge se aşterne umbra Jm^si. peste inima şi buzele celui care-l iu in deridere" şi peste alor me"fer~Se~*aşterne şi peste feţele nerăbdătoare atc celor care î-au întins un talant din banii tributului. Cezarului ce-i al Cezarului, lui Durnnez_e_ii_ce-i al lui Durrinpypn O privire lungă din ocru întunecaţi, o spusă enigmatică, să se ţeasă iarăşi şi iarăşi în vîrtelniţele bisericii. Mda.

Ghici ghicitoarea, ghicitoarea mea Tata mi-a dat seminţe să am ce semăna.