James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

82

de piele înăuntrul pălăriei de lux. Acolo chiar. Mîna dreaptă îi pătrunse în cupa deschisă a pălăriei. Degetele îi găsiră repede un cartonaş sub banda de piele şi-l trans­ferară în buzunarul de la vestă.

Ce cald. Mîna dreaptă îi trecu încă o dată, mai încet, peste banda de piele : calitate de lux, din cele mai bune soiuri de Ceylon. Extremul Orient. Frumoase locuri tre­buie să fie : grădinile de paradis ale lumii, frunze uriaşe, leneşe, pe care să pluteşti în voie, cactuşi, pajişti cu flori, liane şerpuitoare, li se spune. Mă întreb, chiar aşa o fi. Toţi cingalezii ăştia, tolăniţi la soare, o duc tot într-un dolce far niente. Nici nu ridică un deget cît e ziua de lungă. Dorm şase luni pe an. Prea cald şi ca să se mai certe între ei. Influenţa climatului. Letargie. Flori ale leneviei. Se hrănesc mai mult cu aer. Azoturi. Soarele din grădina botanică. Plante sensibile. Lotuşi. Petalele prea obosite ca să mai. Boala somnului pluteşte în aer. Păşeşti pe petale de trandafiri. închipuie-ţi, să mai mă-nînci ciorbă de burtă sau friptură. De unde era ăla pe care l-am văzut în poză nu ştiu unde. A, pe marea moartă, plutind pe spate, şi citea o carte, cu umbreluţa de soare deschisă. Nici n-ai putea să te dai la fund, chiar dacă ai încerca, aşa e de densă de sare. Din cauză că greutatea apei, nu, greutatea trupului în apă este egală cu greuta­tea. Sau e volumul egal cu greutatea ? E-o lege, ceva în genul acesta. Vance, spectrul solar cum îi spuneam, la liceu, cum mai trosnea din degete cînd îşi ţinea lecţia. Materie pentru colegiu. Ce mai colegiu. Ce e greutatea cu adevărat cînd spui greutate ? Treizeci şi două de picioare pe secundă, per secundă. Legea căderii corpuri­lor : per secundă, per secundă. Toate cad pe pămînt. Pă-mîntul. E forţa gravităţii pămîntului asta e greutatea.

Se întoarse şi traversă cu pas sprinten drumul. Cum mergea ea, cu cîrnaţii în mînă ? Cam aşa. Mergînd îna­inte, scoase Freeman-ul împăturit din buzunarul dintr-o parte, îl desfăcu, îl strînse în sul pe sensul lungimii şi începu să se lovească la fiecare pas săltăreţ pe cracul pantalonului. Cu aer neglijent : am trecut doar să văd. Per secundă, per secundă. Per secundă, la fiecare secundă înseamnă. De pe trotuar aruncă o privire ageră prin uşa

83

oficiului poştal. Prea tîrziu pentru cutia de scrisori. Se depun înăuntru. Nimeni. înăuntru.

Întinse cartonaşul prin ghişeul cu grilaj.

— Sînt scrisori pentru mine ? întrebă.

în timp ce funcţionara căuta într-o boxă, privi la afişul pentru recrutări care exhiba soldaţi din toate ar­mele, în uniforme de paradă ; şi-şi ridică vîrful sulului spre nări, inhalînd mirosul de hîrtie ieftină proaspăt tipărită. Probabil nu mi-a răspuns. Am mers prea departe data trecută.

Funcţionara îi întinse îndărăt prin ferestruica ghişeu-lui cartonaşul împreună cu o scrisoare. îi mulţumi arun-cînd o privire grăbită spre plicul cu adresa bătută la maşină.

Domnului Henry Flower

post restant, oficiul aleea Westland Loco

Oricum, mi-a răspuns. îşi strecură cartonaşul şi scri­soarea în buzunarul hainei, trecînd apoi iarăşi în revistă soldaţii în straie de paradă. Unde-o fi acum regimentul bătrînului Tweedy ? Reformat din oficiu. Uite : căciulă de urs şi pană. Nu, ăsta-i grenadier. Manşete ascuţite. Uite-l aici : puşcaşii regali din Dublin. Uniforme roşii. Prea stridente. Probabil că din cauza asta se dau femeile în vînt după ei. Uniforme. E mai uşor să te înrolezi, să-ţi faci serviciul. Scrisoarea lui Maud Gonne, unde spunea cum îl agaţă noaptea pe strada O'Connell ; o adevărată ruşine pentru capitala noastră irlandeză. Ziarul lui Grif-fith tot la asta bate acuma : armata e putredă de boli venerice ; imperiul de peste mări de peste mările beţiei. Par cam arieraţi mintal ; parcă ar fi în transă. Ochii drept înainte. Bateţi pasul. Masă, rasă ; pat, lat. Ăştia-s din regimentul regelui. Nu l-am văzut niciodată îmbrăcat ca pompier sau poliţist. Mda, e mason şi el.

Ieşi fără grabă din oficiul poştal şi o luă la dreapta. Vorbe, ca şi cum astea ar rezolva ceva. Mîna îi intră în buzunar şi arătătorul îşi croi drum pe după clapa plicului sfîşiindu-l treptat, în etape. Femeilor chiar că le pasă de asta ; aşa ceva n-am s-o cred niciodată. Degetele îi extra-

84

seră scrisoarea mototolind în vremea aceasta plicul în buzunar. Se mai agăţa ceva ; poate o fotografie. O buclă. Nu.

M'Coy. Să scap de el repede. Mă abate din drum. Nu pot să sufăr să dea buzna omul peste mine tocmai cînd.

— Salut, Bloom. încotro ?

— Salut, M'Coy. Nicăieri în special.

— Cum te mai ţine şandramaua ?

— Bine. Şi tu ?

— îmi trag şi eu sufletul, spuse M'Coy.

Cu ochii ţintă pe cravata şi hainele negre întrebă cu voce joasă plină de respect :

— E vreo... n-ai vreun necaz, sper ? Văd că eşti...

— A, nu, spuse domnul Bloom. Dignam săracul, ştii. înmormîntarea e azi.

— Aşa, sigur, săracul de el. Chiar. La ce oră ? Fotografie nu e. O insignă poate.

— La u... unsprezece, răspunse domnul Bloom.

— Trebuie să încerc să ajung şi eu, spuse M'Coy. La unsprezece ? Am auzit azi noapte de-abia. Cine mi-a spus ? Holohan. îl ştii pe Hoppy ?

— îl ştiu.

Domnul Bloom privea peste drum la trăsura cu un cal oprită în faţa uşii de la Grosvenor. Hamalul tocmai urca valiza sus pe imperială. Ea rămăsese locului, aşteptînd, în vreme ce bărbatul, fratele, cineva care-i semăna, se căuta prin buzunare după mărunţiş. Şic mantoul ăsta cu gule­rul răsfrînt, călduros pentru o zi ca asta, parcă ar fi o pătură. Şi poza asta, neglijentă, cum stă cu mîinile în buzunarele aplicate. Ca fiinţa aceea, aşa de mîndră, la meciul de polo. Femeile sînt toate de nu le-ajungi la nas pînă cînd nu le-atingi la coarda simţitoare. Cine-i fru­moasă se şi poartă frumos. Rezervată şi toată vremea gata să cedeze. Onorabila doamnă şi Brutus este un bărbat onorabil. Te culci cu ea odată şi i s-a şi dus scrobeala.

— Eram cu Bob Doran, e-ntr-una din beţiile lui care-l apucă şi cu ăla, cum îi spune, Lyons Cocoşul. Chiar aici alăturea, la Conway eram.

Doran, Lyons, la Conway. Ea îşi ridică spre păr o mînă înmănuşată. Şi uite-l şi pe Hoppy. Sigur, cu vinu-n nas. Trăgîndu-şi îndărăt capul şi privind de departe pe sub

85

L

pleoapele-i voalate îi vedea pielea lucioasă castanie lică­rind în lumina puternică, cozile împletite. Ce limpede se vede totul astăzi. Cînd e aerul umed vezi totul pînă departe probabil. Vorbind despre una şi alta. Mînă de doamnă. în ce parte se urcă ?

— Şi el zicea : Ce tristă chestie cu săracul nostru prieten Paddy ! Care Paddy ? zic eu. Paddy Dignam ăla micul, săracul, zice el.

Pleacă la ţară ; la Broadstone, probabil. Cizme înalte, cafenii, cu şireturile atîrnînd. Picior frumos. Ce se tot tîndăleşte ăla atît cu mărunţişul ? Vede că mă uit. Proba­bil că e cu ochii mereu la pîndă după un ălălalt. Frumoasă ţinută. Are două corzi la arcul ei.

— Da' ce ? zic. Ce i s-a întîmplat ? zic. Mîndră de tot ; bogată ; ciorapi de mătase.

— Da, spuse domnul Bloom.

Se trase la o parte puţin mai încolo de capul sporo-vâitor al lui M'Coy.

— Ce i s-a întîmplat ? zice. A murit, zice. Şi, pe cu-vîntul meu, şi-a şi turnat în pahar. Paddy Dignam ? zic. Nu-mi venea să cred cînd am auzit. Eram cu el nu mai departe de vinerea trecută sau joi era, la Arc. Da, zice, s-a dus. A murit luni, săracul.

Fii atent ! Fii atent ! Fulgurare de mătase amplă bogată ciorapi de mătase numai alb. Fii atent !

Un tramvai greoi sunîndu-şi dogit clopoţelul se stre­cură printre ei.

Am pierdut-o. La dracu' cu cîrnu' ăsta care face atîta zgomot ! Te face să te simţi exclus de la ceva de soi. Paradisul şi peri. Totdeauna se întîmplă aşa. Chiar în momentul cînd. Fata aia din gangul de pe strada Eustace, luni parcă, agăţîndu-şi la loc jartiera. Prietenul ei care-î acoperea dezvăluirile. Esprit de corps. Ei, la ce să mai căşti gura acum ?

— Da, da, spuse domnul Bloom, cu un suspin adine, încă unul s-a mai dus.

— Unul dintre cei mai buni, spuse M'Coy. Tramvaiul trecu. Trăsura cu ei înăuntru porni către*

podul Loop Line cu mîna ei bogat înmănuşată pe minerul

88

de oţel. Licăr, licăr ; flacăra dantelei de la pălăria ei în soar"e ; licăr, lic.

— Nevasta, bine, cred ? spuse vocea schimbată a lui M'Coy.

— O, da, spuse domnul Bloom. Cum nu se poate mai bine, mulţumesc.

Desfăşură agale sulul ziarului şi citi leneş :

Ce e un cămin fără Carnea-n conserve Plumtree ? E nedesăvîrşit. Dar cu ea, un cămin al fericirii.

— Doamna mea a căpătat tocmai un contract. La drept vorbind, nu e nimic stabilit încă.

Iar vrea să mă tapeze de valiză. Dar acuma nu-i mai merge. Nu mă mai pretez, mulţumesc.

Domnul Bloom îşi întoarse spre el ochii cu pleoape mari, cu o prietenie deloc grăbită.

— Şi nevastă-mea, spuse. Are să cînte la o ocazie foarte şic, la sala Ulster, pe douăzeci şi cinci.

— Aşa ? spuse M'Coy. îmi pare bine că aud, bătiîne. Cine-l organizează ?

Doamnei Marion Bloom. Nu s-a sculat încă. Regina mai era-n iatacul ei de culcare mîncînd pîine cu. Nici o carte. Cărţi de joc înnegrite răspîndite de-a lungul coap­selor ei cîte şapte. Damă neagră şi bărbat blond. Pisică blănită minge neagră. Plicul rupt în fîşie sus.

Al iubirii

Vechi

Şi dulce

Cîntec

Vine al iubirii vechi... ⁷²

^ - lin fel de turneu, ştii cum vine ? spuse gînditor oornnul Bioom. Cîntecul dulce. S-a înfiinţat un comitet Cointeresare la profituri.

M'Coy aprobă din cap trăgîndu-se de tufa mustăţii.

— Mda, spuse. Asta-i o veste bună. Se pregătea să se ducă.

37

-r~ Ei, mă bucur să te văd în formă, spuse. Ne mai întîlnim noi pe-aici pe teren.

— Da, spuse domnul Bloom.

— Să-ţi spun ceva, spuse M'Coy. Poate treci şi numele meu la înmormintare, vrei ? Aş vrea să vin, dar s-ar putea să n-apuc, înţelegi. E-un caz de înec la Sandycove din care-ar putea ieşi ceva şi atunci coronerul şi cu mine ar trebui să mergem pînă acolo dacă se găseşte cadavrul. Trece tu numele meu dacă eu nu sînt acolo, vrei ?

— Da, sigur, spuse domnul Bloom începînd să se îndepărteze. E-n regulă.

— Bun, spuse bine dispus M'Coy. Mersi, bătrîne. Aş veni, dacă mi-ar fi cu putinţă. Ei, pa-pa. Doar atît", C. P. M'Coy ajunge.

— Se face. răspunse ferm domnul Bloom.

De data asta nu m-a mai avut cu trucul lui. Mă luase repede. Şi pe de departe. Aşa mi-ar place şi mie. E o valiză la care ţin. De piele. Colţuri dublate, margini în­tărite, clape cu două încuietori. Bob Cowley i-a împru­mutat-o pe-a lui pentru concertul de la regatele de la Wicklow anul trecut şi nici n-a mai auzit de ea din ziua aia şi pînă acum.

Domnul Bloom, înaintînd în pas de plimbare spre strada Brunswick, surise. Doamna mea a căpătat tocmai un. O soprană cu pistrui, şi piţigăiată. Cu nasul ca un cuţit. în felul ei destul de drăguţă, aşa, pentru-o chestie. Dar n-are vînă. Tu cu mine, ce ştii tu ? în aceeaşi com­binaţie, adică. Se dă bine pe lîngă mine. Aproape că-ţi sare ţandăra. Nu e în stare să-şi dea seama de diferenţă ? Mai degrabă cred că e cam dispus la aşa ceva. Asta mie-mi repugnă. Mă gîndeam că-aici la Belfast şi-o mai fi venit în fire. Sper numai că epidemia aia de vărsat de vînt de acolo nu se-agravează. îmi închipui că ea nu s-ar mai lăsa vaccinată încă o dată. Nevasta ta şi nevasta mea, de.

Mă întreb dacă nu cumva se ţine după mine.

Domnul Bloom se opri la colţ, cu ochii lunecîndu-i peste afişele multicolore. Limonada lui Cantrell şi Co-chrane (aromatizată). Soldurile de vară la Clery. Nu, a luat-o drept. Hopa. în seara asta e Leah ; doamna Band-man Palmer. Aş vrea s-o mai văd în asta. în Hamlei a jucat aseară. Deghizată-n bărbat. Poate că şi el era fe-

88

meie. De ce s-a sinucis Ofelia ? Săracul tata i Cît îi plă­cea să vorbeacă despre Kate Bateman în rolul ăsta ! A stat afară, în faţă la Adelphi, la Londra, o după masă întreagă aşteptînd să intre. Asta cu un an înainte de a mă naşte eu ; în şaizeci şi cinci. Şi Pastori la Viena. Cum îi zicea exact ? De Mosenthal, nu ? Nu. Scena despre care vorbea el mereu, acolo unde bătrînul Abraham, orb, îi recunoaşte vocea şi-i trece cu degetele peste faţă.

— Vocea lui Nathan ! Vocea fiului său ! Aud vocea lui Nathan care şi-a lăsat tatăl să moară de durere şi de nefericire în braţele mele, care şi-a părăsit casa tatălui său şi l-a părăsit pe Dumnezeul părintelui său.

Fiecare cuvînt aici e atît de adînc, Leopold.

Săracul tata ! Săracul de el !⁷³ îmi pare bine că n-am încercat atunci în cameră să-l văd la faţă. Ziua aceea ! O, Doamne ! O, Doamne ! Pfu ! E, poate că aşa a fost mai bine pentru el.

Domnul Bloom dădu colţul şi trecu prin faţa cailor care aşteptau cu capul plecat la staţia de trăsuri N-are nici un rost să te mai gîndeşti la asta. E ora cînd le pune traista cu ovăz. Dar mai bine nu m-aş fi întîlnit cu M'Coy ăsta.

Pe măsură ce se apropia îi auzea strivind boabele lucioase de ovăz între dinţii lor blînd mestecători. Ochii lor mari de ţap îl priveau trecînd pe lîngă ei, prin miro­sul dulceag, amestecat cu ovăz, al urinei de cal. Un El­dorado al lor. Săracii de ei, nişte nenorociţi ! La dracu' dacă mai ştiu ei ceva sau le mai pasă de ceva, cu boturile alea lungi vîrîte în traistele cu ovăz. Sînt prea sătui de toate să mai şi vorbească. Dar, oricum, ei îşi au asigurată hrana şi tot ce le trebuie. Şi mai sînt şi castraţi ; uite colo o bucată de gutapercă uscată care le atîrnă între şolduri. S-ar putea să fie mai fericiţi aşa chiar. Par nişte animale bune, săracii de ei. Dar ce te mai enervează cînd se apucă să necheze.

Scoase scrisoarea din buzunar şi o împături în ziarul pe care-l ţinea în mînă. Aş putea chiar să dau nas în nas cu ea aici. Pe străduţa asta e mai sigur.

Trecu pe lîngă ghereta vizitiilor. Curioasă mai e şi viaţa asta a vizitiilor, de colo pînă colo, pe orice vreme, pe oriunde, n-au nici timp, nici orar ca lumea, nu sînt

89

ii

niciodată de capul lor. Voglio e non. îţi face şi plăcere să le mai dai cîte o ţigară. Sînt şi sociabili. Cînd trec pe lîngă tine-i auzi cum fredonează cîte o frîntură de cîn-tec. începu şi el să fredoneze.

La ci darem la mano La la lala la la

Intră pe strada Cumberland şi, înaintînd cîţiva paşi încă, se opri la zidul staţiei, la adăpost. Nimeni. Cherestea Meade. Bîrne aruncate unele peste altele. Ruine şi case ieftine. Cu pasul precaut păşi peste un şotron, cu pietrele uitate pe margine. N-am zbîrcit-o. Lîngă depozitul de cherestea un copil chircit pe vine, jucînd bile, singur, dînd cu degetul gros, la întîmplare. O pisică înţeleaptă, un fel de sfinx clipind des, pîndea din pragul ei cald. Păcat să le deranjezi. Mohammed şi-a tăiat o fîşie din mantie numai ca să n-o trezească. S-o deschid. Odată jucam şi eu bile cînd mergeam la grădiniţă, la băbătia aia. Ei îi plăceau prăjiturelele. Pensiunea doamnei Ellis. Şi domnul ? Deschise scrisoarea înăuntrul ziarului.

O floare. Cred că-i o. O floare galbenă cu petalele presate. Atunci, nu-i supărată ? Ce spune ?

Dragă Henry,

Am primit ultima ta scrisoare pentru mine şi îţi mulţumesc foarte mult pentru ea. îmi pare tare rău că ţie nu ţi-a plăcut ultima mea scrisoare. De ce ai mai pus în plic timbrele ? Sînt grozav de supărată pe tine. Aş vrea să te pedepsesc pentru asta. Ţi-am spus că eşti un răută­cios pentru că expresia aialaltă nu-mi place. Te rog chiar să-mi explici ce înseamnă gluma asta. Ce, nu eşti fericit acasă la tine, răule mic ? Ce n-aş da să pot face ceva pentru tine. Te rog, spune-mi ce gîndeşti tu despre mine da drept-drept. Deseori stau şi mă gîndesc ce nume fru­mos ai tu. Dragul meu Henry, cînd ne vedem şi noi ? Mă gîndesc la tine aşa des că nici n-ai idee. Nu m-am mai simţit niciodată atrasă aşa mult de un bărbat ca de tine. Chiar că mă simt parcă prost. Te rog scrie-mi o scrisoare mai lungă şi povesteşte-mi mai multe. Ţine minte că

dacă nu vrei am să te pedepsesc. Aşa că acum ştii ce am să-ţi fac, răule, dacă nu-mi scrii. O, ce dor mi-e să mă văd cu tine. Henry dragul meu nu-mi mai nesocoti rugămin­ţile pînă nu-mi pierd răbdările. Atunci am să-ţi spun tot-tot. Acuma la revedere, răule mic drag. Mă doare capul aşa tare astăzi şi scrie de îndată la iubitoarea ta

MARTIIA

P.S. Spune-mi ce fel de parfum foloseşte soţia ta. Vreau şi eu să ştiu.

Smulse grav floarea din acul în care era prinsă, îi mirosi aproape totala lipsă de mireasmă şi o puse în buzu­narul de la inimă. Limbajul florilor. Le place pentru că nu-l aude nimeni. Sau poate un buchet otrăvit să-l omoare. Pe urmă, mergînd încet mai departe, citi iarăşi scrisoarea, murmurînd ici şi colo cîte un cuvînt. Supărată tulipă pe tine dragul meu floare bărbată îţi pedepsesc cactusul dacă nu te rog sărmanele nu-mă-uita ce dor mi-e violete pentru trandafiri dragi cînd şi noi curînd anemone ne vedem şi noi toată regina nopţii răule soţia parfumul Marthei. Citind-o pînă la capăt o scoase din ziar şi şi-o puse la loc în buzunarul de la haină.

O bucurie palidă îi întredeschise buzele. S-a schimbat de la prima scrisoare. Mă întreb dac-o fi scris-o ea singură. Face pe indignata ; o fată de familie bună ca mine, o persoană respectabilă. Ne-am putea întîlni duminică după rozarii. Mulţumesc ; nu aşa ceva. Obişnuitele tactici de amor. Pe urmă, pe după colţ. La fel de rău ca o ceartă cu Molly. Ţigara te mai răcoreşte. Narcotic. Data viitoare merg ceva mai departe. Răule mic ; te pedepsesc ; i-e frică de cuvinte, sigur. Brutal chiar, la urma urmei, de ce nu ? Să încerc, oricum. Cîte puţin deodată.

Pipăind încă scrisoarea în buzunar, scoase acul prins» în ea. Un ac cu gămălie obişnuit, nu ? îl aruncă pe stradă. De unde de la rochia ei ; prinsă în ace. Curios, ce multe ace pot să aibă ele. Nu există trandafiri fără spini.

Glasuri plate dublineze îi răsunau în minte. Tîrfele alea două atunci noaptea la Coombe, ţinîndu-se de braţ în ploaie.

90

91

O, Mary şi-a pierdut acul de la pantalonaşi. Şi nu mai ştie ce să facă Ca să şi-o ţină-n sus Ca să şi-o ţină-n sus.

Să şi-o ţină ? Să-i. Mă doare aşa tare capul. E vremea ei periodică probabil. Sau stă toată ziua şi bate la maşină. Dacă-şi obosesc ochii le face rău la stomac. Ce fel de parfum foloseşte soţia ta ? Te-ai fi gîndit la aşa ceva ?

Ca să şi-o ţină-n sus,

Martha, Măria. Am văzut tabloul acela undeva nu mai ţin minte acum un maestru vechi sau falsificat pentru bani. Stă acasă la ele şi le vorbeşte. Tainic. Tot aşa ar fi stat să asculte şi tîrfele alea două de la Coombe.

Ca să şi-o ţină-n sus.

Plăcut trebuie să fie seara. Să nu mai trebuiască să alergi de colo pînă colo. Să stai doar aşa ; amurgul li­niştit ; laşi totul să meargă de la sine. Să uiţi. Spune-mi despre locurile pe unde ai fost, obiceiurile acelea ciudate. Cealaltă, cu urciorul pe creştet, aducea cina : fructe, măs­line, apă bună proaspătă din puţ rece ca gheaţa ca gaura aia în zidul de la Ashtown. Trebuie să iau cu mine un pahar de carton cînd merg data viitoare la meci. Ea să mă asculte, cu ochii mari, negri, blînzi. Să-i povestesc, mai multe şi mai multe ; totul. Pe urmă un suspin, linişte. Odihnă lungă, lungă, lungă.

Intrînd pe sub arcada podului de cale ferată, scoase plicul, îl rupse repede în fîşii şi le împrăştie apoi pe drum. Bucăţelele de hîrtie se risipiră tot mai departe, năruindu-se în aerul umed ; fluturare albă şi apoi totul năruindu-se încet.

Henry Flower. Şi un cec de o sută de lire tot aşa poţi să-l rupi în bucăţi. Petec de hîrtie doar. Lordul Iveagh a încasat o dată pe un cec cu şapte cifre un milion la Banca Irlandei. Ca să vezi ce bani se pot scoate din bere Porter. în schimb frate-său lordul Ardilaun trebuie să-şi schimbe cămaşa de patru ori pe zi, se zice. îi cresc

92

direct din piele păduchi sau mai ştiu eu ce. Un milion de lire, stai niţel. Două pence halba, patru pence un kilogram, opt pence un galon de bere Porter nu, un şiling şi patru pence un galon de Porter. Un şiling şi patru pence la douăzeci ; cam cincisprezece. Da, exact. Cinci­sprezece milioane de butoaie de bere Porter.

Ce zic eu butoaie. Cam un milion de butoaie, oricum.

Un tren venind spre gară trecu huruind greoi deasupra capului său, vagon după vagon. Butoaiele i se zdruncinau în cap ; berea tulbure îi zvîcnea, fermentînd în mărun­taie. Vranele răbufniră cedînd şi un torent uriaş, întune­cat, ţîşni, revărsîndu-se deodată, şerpuind peste tot pe pămîntul plat, şuvoi leneş, tot mai dens, de lichid pur-tînd cu sine flori lătăreţe de spumă.

Ajunsese la uşa deschisă din spatele bisericii Tuturor Sfinţilor. Trecînd pe sub portal îşi scoase pălăria, luă cartonaşul din buzunar şi îl împinse pe după banda de piele. La dracu'. Aş fi putut să-l prelucrez pe M'Coy să-mi dea un permis pentru Mulligar.

Tot anunţul ăla pe uşă. Predică a reverendului John Conmee, iezuit despre sfîntul Peter Claver şi misionarii în Africa. Mîntuirea milioanelor de chinezi. Mă-ntreb cum le explică paginilor. Ei şi-ar prefera pipa lor de opiu. Celeşti. Pentru ei o erezie răsuflată. Au făcut şi rugăciuni pentru convertirea lui Gladstone cînd intrase aproape în comă. Protestanţii la fel. Conver-tiţi-l pe doctorul William J. Walsh, doctor în teologie, la adevărata credinţă. Buddha zeul lor întins pe o rină la muzeu. O ia uşor, cu mîna sub bărbie. Şi basto-naşe cu mirodenii aprinse. Nu ca Ecce Homo. Cunună de spini şi crucea. Bună idee a avut sfîntul Patrick cu tri­foiul cu patru foi. Beţişoarele cu care mănîncă ? Conmee ; Martin Cunningham îl cunoaşte ; ce distins arată. îmi pare rău că n-am tratat cu el s-o ia pe Molly în corul bisericii în loc de părintele Farley care pare prostănac, dar nu-i de loc prost. Aşa-i învaţă să se poarte. Ăstuia nici prin cap nu-i trece s-o întindă, cu ochelari fumurii pe nas şi cu sudoarea şiroaie pe faţă, să-i boteze pe negri, nu ? Ochelarii le-ar plăcea ălora cînd bate soarele în ei. Mi-ar place şi mie să-i văd cum se strîng în jur cu buzele

93

alea groase ale lor, toţi în transă, să-l asculte. Natură moartă. Chestiile astea ei le sorb ca pe lapte, pariez.

Mireasma răcoroasă a pietrei sfinte îl chema. Urcă treptele mîncate de vreme, împinse uşile batante şi intră încet, prin spate.

E ceva în curs, vreo slujbă în confreria asta a lor. Păcat că-i aşa pustiu. Un loc plăcut, discret, să stai alături de o fată frumoasă. Cine-i acesta lîngă mine ? aproapele meu ? Stau înghesuiţi cu ceasurile şi cu muzica asta de mort. Femeia de atunci la liturghia de la miezul nopţii. Al şaptelea cer. Femei îngenuncheate în bănci cu scapulare stacojii la gît, capetele aplecate. Un grup în genunchi în faţa altarului. Preotul trecea prin faţa lor, murmurînd, ţinînd lucrul acela în mîini. Se oprea la fiecare din ele, scotea o ostie, scutura o picătură sau două (le ţine în apă ?) şi i-l vîra uşurel în gură. Capul fiecăreia şi cu pălă­ria se înclinau tot mai în jos. Pe urmă, următoarea ; o bătrînică micuţă. Preotul se aplecă să i-l bage în gură, murmurînd toată vremea. Latineşte. Următoarea. închide ^ochii şi deschide gura. Ce ? Corpus. Trup. Leş. Bună ideea asta cu latina. La început îi ameţeşte. Ospiciu pentru mu­ribunzi. S-ar zice că nu-l mestecă ; îl înghit pur şi simplu. Nostimă idee : să mănînce bucăţele dintr-un stîrv tocmai canibalii se dau în vînt după aşa ceva.

Stătea la o parte privindu-le măştile oarbe care tre­ceau prin coridorul dintre bănci, una cîte una, căutîndu-şi locul. Se apropie de o bancă şi se aşeză pe locul din colţ, ţinîndu-şi cu grijă în braţe pălăria şi ziarul. Oalele astea pe care trebuie să le purtăm pe cap. Ar trebui s-avem pălării modelate fiecare după capul lui. Erau şi în jurul lui, ici colo, cu capetele aplecate în scapularele lor stacojii, aşteptînd să li se topească în stomacuri. Ceva cam cum e mazzothul ; un anumit fel de pîine ; azimă. Uită-te la ele. Pariez că aşa ceva le face fericite. Bombonica lor. Chiar. Da, pîinea îngerilor i se spune. E o idee ingenioasă aici, cam ca împărăţia lui Dumnezeu care e în ceea ce simţi. La prima comuniune. Şarlatanie de un penny du­micatul. Pe urmă se simt ca la o petrecere în familie, ca la teatru, toate în aceeaşi oală. Asta simt. Sigur. Nu mai sînt atît de singure. Şi pe urmă, o mare uşurare. Mai dă drumul la presiune. Lucrul există dacă crezi cu adevărat