James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

r

cu nevestica pe partea ailaltă. Ara început să cîntăm cîntece de lume şi duete : Uite fi raza timpurie a dimi­neţii. Ea era blindată bine cu porto de~al lui Delahunt în burticică. La fiecare zmucitură a tramvaiului se răs­turna cum ar veni peste mine. Dracu' să mă ia ! Are-o pereche acolo unde trebuie, să i-o ţină Dumnezeu. Uite-aşa.

îşi ridică mîinile făcute cupă depărtîndu-şi-le de trup cam de-un stînjen. şi se încruntă :

— Eu tot îi aranjam pătura pe sub ea şi-i potriveam blana la gît. înţelegi ce vreau să spun.

Mula cu amîndouă mîinile prin aer rotunjimi plantu­roase, îşi închise ochii încîntat, chircindu-şi trupul, şi emise un ciripit dulce printre buze.

— Omuleţul meu uite-aşa sta. drepţi, spuse oftînd. E-o iapă pe cinste, n-am ce spune. Şi Bloom în vremea asta le tot arăta toate stelele de pe cer lui Chris Callinan şi conductorului : Ursa Mare şi Hercule, şi Dragonul şi toate Pleiadele, dracului. Dar eu, pe Dumnezeul meu, mă topisem de tot pe Calea Laptelui, ca să zic aşa. Ade­vărul e că el le ştie chiar pe toate. Pînă la urmă ea a descoperit una mică-mică mai la o parte. Şi steaua aia de colo ce e, Poldy ? Ce să vezi, cu asta l-a-ncuiat pe Bloom. Aia, zice Chris Callinan, păi aia nu-i ăecît aşa o spîrcu-ialâ. Şi la drept vorbind, nici nu era prea departe de adevăr.

Lenehan se opri sprijinindu-se de parapet, gîfîind de rîs înăbuşit.

■— Mor, icni.

Faţa alloă a lui M'Coy îi surîdea cîte o clipă şi rede­venea apoi gravă. Lenehan pufni din nou. îşi ridică şapca de marinar şi se scarpină grăbit pe ceafă. îi aruncă o privire piezişă în soare lui M'Coy.

— Altminteri e un om cult, Bloom, spuse serios. Nu-i aşa un fitecine... mă-nţelegi... Are ceva dintr-un artist, bă-trînul Bloom.

Domnul Bloom întorcea leneş filele unui exemplar din Teribilele dezvăluiri ale Măriei Monk, şi apoi din Capodopera lui Aristotel. Infect tipar. Gravuri : fetuşi

încolăciţi ghemotoc în pîntece roşii ca ficaţii de la vilele tăiate la abator. O grăm.idă din ăştia chiar în clipa asta în lumea întreagă. Toţi izbind cu căpăţînile să iasă la lumină. în fiecare minut se naşte cîte un copil pe undeva. Doamna Purefoy.

Lăsă la o parte ambele cărţi şi o privi pe o a treia : Povestiri din ghetou de Leopold von Sacher Masoch.

— Pe asta am avut-o, spuse, împingînd-o la o parte. Anticarul lăsă alte două volume să cadă pe tejghea.

— Astea două sînt bune, spuse.

Ceapa din suflarea lui plutea pe deasupra tejghelei izvorînd din gura-i devastată. Se aplecă să facă un teanc din celelalte, le strînse peste vesta lui descheiată şi le duse după perdeaua murdară.

Pe podul O'Connell mai multe persoane observau pres­tanţa gravă şi vestmintele în culori vesele ale domnului Denis J. Maginni, profesor de dans etc.

Rămas singur, domnul Bloom privi titlurile : Frumoa­sele tiranice de James Lovebirch. îmi dau seama cam ce trebuie să fie. O fi avut-o pe asta ? Da.

O deschise. Mă gîndeam eu.

O voce de femeie în spatele perdelei sordide. Ascultă : Bărbatul.

Nu ; asta nu i-ar place prea mult. I-am mai dus-o o dată.

Citi celălalt titlu : Plăcerile păcatului. Asta mai degra-bă-i în genul ei. Să vedem.

Citi unde-o deschisese cu degetul.

— Toate bancnotele pe care i le dăruia soţul ei se cheltuiau în prăvălii pe rochii minunate şi cele mai costisitoare găteli. Pentru el ! Pentru Raoul !

Da. Asta. Uite. Să vedem.

— Gura ei se lipi de a lui într-un sărut lasciv, volup-tuos pe cînd mîinile lui îi căutau rotunjimile opulente alunecînd pe sub rochia ei uşoară de casă.

Da. O iau pe asta. Să vedem sf îrşitul.

— Ai întîrziat, vorbi el cu glas răguşit, stins, aruneîn-du-i o privire bănuitoare. Splendida femeie îşi desfăcu

280

281

la o parte mantoul cu bordură de zibelină, ăezgolindu-si umerii de regină şi farmecele palpitînde ale trupului. Un surîs abia perceptibil îi juca pe buzele desăvîrşit contu­rate cînd se întoarse calmă spre el.

Domnul Bloom citi din nou. Splendida femeie.

Un val de căldură se sparse blînd asupra lui, înfrico-şîndu-i trupul. Carnea oferindu-se prin vestmintele moto­tolite. Ochii dîndu-se peste cap arătîndu-şi albul. Nările i se arcuiră gata să adulmece prada. Uleiuri înmiresmate topindu-se pe sîni (pentru el ! Pentru Raoul!). Sudoarea înţepătoare a subsuorilor. Lunecuşuri lipicioase, cleioase (farmecele palpitînde ale trupului '.). Pipăie ! Strînge / Striveşte ! Balegă sulfuroasă a leilor.

Tînără ! Tînără !

O femeie mai vîrstnică, acuma nemaifiind tînără, ieşi din clădirea Cancelariei. Tribunalului de juraţi ai rege­lui, şi Cancelarului Eşichierului şi .pentru delictele de drept comun, după ce asistase în Tribunalul lordului Can­celar la dezbaterea afacerii Potterton, caz de alienaţie mintală, şi la Tribunalul Amiralităţii la Citaţia în instanţă unilaterală a proprietarilor ambarcaţiunii Lady Cairns împotriva proprietarilor ambarcaţiunii Mona, şi la Curtea de Apel la amînarea sentinţei în cazul Harvey contra Companiei de Asigurări pentru accidentele maritime oceanice.

O tuse încărcată de flegmă dislocă aerul prăvăliei făcînd să se agite perdeaua sordidă. Creştetul cărunt, ne­pieptănat, al anticarului, ieşi la iveală împreună cu faţa nebărbierită, congestionată, tuşind. îşi drese zgomotos glasul, scuipă flegmă pe duşumea. îşi puse gheata peste ceea ce scuipase, frecînd talpa pe deasupra şi se încon-voie, arătîndu-şi creştetul cu pielea vie, abia acoperită de un păr rar.

Domnul Bloom o privi.

Stăpînindu-şi respiraţia tulburată, spuse :

— Am s-o iau pe-asta,

\ Anticarul îşi ridică ochii împăienjeniţi de lacrimi bătrîne.

282

— Plăcerile păcatului, spuse bătînd cu degetul peste copertă. E bună.

Crainicul din uşa galeriilor de licitaţie Dillon îşi agită din nou de două ori clopotul şi se privi în oglinda zebrată cu cretă a bufetului expus acolo.

Dilly Dedalus, ascultînd de la marginea trotuarului, auzi sunetul clopotului, strigătele funcţionarului care conducea licitaţia înăuntru. Patru şi nouă pence. Perde­lele astea splendide. Cinci şilingi. Perdele de lux. Noi se vînd la două guinee. Mai oferă cineva peste cinci şilingi ? Adjudecate la cinci şilingi.

Crainicul îşi ridică clopotul scuturîndu-l.

— Barang !

Bangătul clopotului pentru ultima rundă îi însufleţi pe cicliştii participanţi la cursa de jumătate de milă în ultimul lor sprint. J.Â. Jackson, W.E. Wylie, A. Munro şi H.T. Gahan împungînd aerul cu gîturile lungite, treceau curba pe lîngă biblioteca colegiului.

Domnul Dedalus, mîngîindu-şi mustăţile lungi, sosi dînd colţul dinspre Promenada William. Se opri lîngă fiică-sa. ,

— Era şi vremea, spuse ea.

— Stai dreaptă, pentru numele Domnului Nos­tru Isus Hristos, spuse domnul Dedalus. încerci să-l imiţi pe unchiu-tău John trompetisul, aşa, cu capu-ntre umeri ? Ce Dumnezeu ?

Dilly ridică din umeri. Domnul Dedalus îşi plasă mîi-nile pe umerii ei împingîndu-i spre spate.

— Ţine-te dreaptă, fetiţo, spuse. Ai să capeţi o co­coaşă pe şira spinării. Nu te vezi cum arăţi ?

îşi zvîcni capul deodată mult înainte, gheboşîndu-şi umerii şi lăsînd să-i atîrne falca de jos.

— Termină, tată, spuse Dilly. Se uită lumea la tine. Domnul Dedalus îşi îndreptă trupul şi îşi mîngîie ia­răşi mustaţa.

— Ai ceva bani ? întrebă Dilly.

— De unde să am bani ? spuse domnul Dedalus. Nu-i suflet de om în tot Dublinul care să-mi împrumute patru pence.

233

— Da' ceva bani tot ai, spuse Dilly, privindu-l în ochi.

— De unde ştii tu ? întrebă domnul Dedaius, împun-gîndu-şi obrazul cu limba.

Domnul Kernan, încîntat de comanda pe care o ob­ţinuse, venea mîndru pe strada James.

— Ştiu eu că ai, spuse Dilly. N-ai fost la circiumă la scoţianul adineaori ?

— N-am fost deloc, spuse demnul Dedaius zîmbind. Măicuţele te-au învăţat să fii aşa obraznică ? Ţine-aici.

îi înmînă un şiling.

— Vezi dacă poţi să te descurci cu ăsta, spuse.

— Mi-nchipui că ţi-au dat cinci, spuse Dilly. Dă-mi şi mie ceva mai mult.

— Stai niţel, spuse domnul Dedaius ameninţător. Eşti şi tu ca alelalte, nu ? O haită neobrăzată de căţele de cînd a murit mama voastră săraca. Dar staţi voi niţel. Cu mine n-o s-aveţi să vă bateţi capul mult. Ăsta e şantaj ordinar. Da' scap eu de voi. Nu v-ar păsa nici dac-aş zace întins jos ţeapăn. A murit. Babalîcul de sus a dat ortul popii.

O lăsă locului şi porni mai departe. Dilly îl urmă re­pede trăgîndu-l de haină.

— Ei, ce mai e ? spuse el oprindu-se. Crainicul sună din clopot în spatele lor.

— Barang !

— Dracu' să te ia cu clopotu' tău cu tot, strigă dom­nul Dedaius întoreîndu-se înspre el.

Crainicul, simţind că e comentat, îşi scutură limba le­gănătoare a clopotului, dar mai moale acum.

— Bang ! ^ Domnul Dedaius rămase cu ochii ţintă pe el.

— Uită-te la el, spuse. Ai ce-nvăţa. Mă tot întreb dac-o să ne lase să stăm şi noi de vorbă.

— Mai ai ceva bani la tine, tată, spuse Dilly.

— Am să-ţi arăt ce am, spuse domnul Dedaius. Am să vă las pe toatele unde i-a lăsat Isus pe ovrei. Uite, asta-i tot ce am. Am luat doi şilingi de la Jack Power şi-am dat din ei două pence să mă rad pentru înmor-mîntare.

Scoase la iveală cu un gest nervos un pumn de monede de aramă.

284

— Nu poţi să cauţi ceva bani pe undeva ? spuse Diliy. Domnul Dedaius se gîndi o clipă şi dădu din cap.

— Am să caut, spuse grav. M-am tot uitat prin rigolă pe toată strada O'Connell. Am să-ncerc acuma şi pe strada asta.

— Eşti foarte spiritual, spuse Dilly rînjind acru.

— Ţine, spuse domnul Dedaius înmînîndu-i două mo­nede de un penny. Ia-ţi pentru tine un pahar cu lapte şi-0 chiflă ceva. Vin şi eu repede acasă.

îşi băgă celelalte monede în buzunar şi porni mai de­parte.

Cavalcada viceregelui trecu salutată de poliţiştii ob-secvioşi, ieşind din Parksgate.

— Sînt sigură că mai ai un şiling, spuse Dilly. Crainicul băngăni tare din clopot.

Domnul Dedaius se îndepărtă prin vacarmul acesta, murmurînd pentru sine cu gura strînsă pungă :

— Călugăriţele, dragele de ele ! Ce drăguţe mai sînt ! O, sigur că ele de capul lor n-ar face la nimeni nici un rău ! Sigur că nu ! De asta stau eu la azil la sfînta Monica l

Dinspre cadranul solar către Poarta James venea dom­nul Kernan încîntat de comanda pe care o obţinuse pen­tru Pulbrook Robertson, înaintînd mîndru pe strada James, trecînd acum pe lîngă birourile lui Shackleton. L-am avut. Ce mai faci, domnule Crimmins ? Excelent, domnul meu. Mi-era teamă c-ai să fii dincolo, la prăvălia cea­laltă, la Pimlico. Cum mai merg lucrurile ? Cit să nu meargă. Frumoasă vreme avem. Da, într-adevăr. Bună pentru recoltă. Fermierii ăştia murmură mereu. Am să accept exact un degetar din ginul dumneavoastră cel mai bun, domnule Crimmins. Un gin mic domnul meu. Da, domnule. Teribilă chestia asta cu explozia de pe Genera­lul Slocum. Teribil, teribil ! O mie de victime. Şi ce scene sfîşietoare.

Bărbaţi călcînd în picioare femei, copii. Revoltător. Care spun ei c-ar fi fost cauza ? Combustie spontană : o expli­caţie de-a dreptul scandaloasă. Nici o singură barcă de salvare în stare de plutire şi furtunul de incendiu spart. Ce nu pot eu să-nţeleg e cum de-au lăsat inspectorii un

285

vas ca ăsta... Aici bine spui, domnule Crimmins. Ştii de ce ? Mita şi unsoarea. Aşa să fie ? Fără nici o îndoială. Ei, ca să vezi. Şi America, cică, e ţara celor liberi. Şi eu care mă gîndeam că noi o ducem rău aici.

Am surîs cînd l-am auzit. I-am spus încetişor, aşa. Dar ce e ea de fapt ? Scursorile din toate ţările, inclusiv dintr-a noastră. Nu-i adevărat ? Ăsta e adevărul.

Corupţia, stimate domn. Fireşte, la drept vorbind, unde curg banii pe stradă se găseşte totdeauna cineva să-i culeagă.

L-am văzut eu cum se uita la fracul meu. Haina face pe om. Nimic nu-i mai de «atură să le ia ochii decît o aparenţă elegantă. îi lasă cu gura căscată.

— Salut, Simon, spuse părintele Cowley. Cum merg lucrurile ?

— Salut, Bob, bătrîne, răspunse domnul Dedalus oprindu-se.

Domnul Kernan se opri bombîndu-şi torsul în faţa oglinzii înclinate de la Peter Kennedy, frizerie. Are stil haina asta, fără discuţie. Scott din strada Dawson. Face jumătatea de liră pe care i-am dat-o lui Neary pe ea. N-a costat nici o para sub trei guinee. îmi vine ca tur­nată. Vreun dandy de la clubul din strada Kildare a avut-o la origine, fără îndoială. John Mulligan, directo­rul de la Banca Hiberniană, se uita foarte atent la mine ieri pe podul Carlisle, de parcă-şi aducea aminte că m-a mai văzut undeva.

Ahem ! Trebuie să am grijă să-mi îmbrac cum se cuvine personajul pentru ţipi ca ăştia. Cavaler de drumul mare. Gentleman. Şi acum, domnule Crimmins, putem nădăjdui că vom avea onoarea să vă avem client iarăşi, domnul meu. Cupa care înviorează dar nu îmbată, cum sună vechea zicătoare.

La zidul nordic şi cheiul sir John Robertson, cu car­case de corăbii şi lanţuri de ancore, plutind spre apus plutea o ambarcaţiune, un afiş mototolit, legănîndu-se în siajul vasului. Vine profetul Ilie.

Domnul Kernan aruncă o privire de rămas bun spre propria sa imagine. Ten sănătos, fireşte. Mustaţa încă­runţită. Ofiţer din armata Indiilor reîntors în patrie. îşi purta cu bravură trupul îndesat tot mai departe pe picioa-

286

rele lui încălţate în ghete, îndreptîndu-şi umerii. Nu-I fratele lui Lambert acolo, pe partea cealaltă, Sam ? A ? Da. Seamănă al dracului. Nu. Parbrizul automobilului ăla în soare acolo. A bătut o clipă aşa lumina. Dar sea­mănă al dracului.

Ahem ! Căldura spirtoasă a lichiorului de ienupăr îi încălzea măruntaiele şi răsuflarea. Bună de tet picătura aia de gin. Coada fracului i se legăna în lumina limpede de soare pe cînd trecea mîndru înainte.

Acolo l-au spînzurat pe Emmet. l-au tras pe roată, l-au sfîşiat în bucăţi. Frînghie unsuroasă, neagră. Cîinii lingînd sîngele scurs pe caldarîm în veme ce nevasta gu­vernatorului trecea pe acolo în caleaşca ei.

Să mă gîndesc. La s-fintui Michaa e îngropat ? Sau nu, a fost o îngropăciune în miez de noapte, la Glasnevin. Ca­davrul a fost adus printr-o poartă secretă în zid. Dignam e acolo acum. S-a dus dintr-o dată. De, ce să-i faci. Mai bine s-o iau pe aici. Fac un ocol.

Domnul Kernan se întoarse pe călcîie şi porni în jos pe panta străzii Watling pe la colţul sălii ds aşteptare la Guinness. în faţa depozitelor Distileriilor dublineze era oprit un omnibuz deschis, fără pasageri şi conductor, cu frîiele înnodate de roată. Ai dracului de periculos lucru. Cine ştie ce nenorocit din Tipperary care pune-n primej­die vieţile cetăţenilor. Odată se sperie calul şi-o ia din loc.

Domnul Breen cu tomurile lui subsuoară, plictisit după o oră de aşteptare la cabineiul lui John îlenry Mentor.. o mîna pe nevasta sa peste podul O'Connell, îndreptîn-du-se spre biroul domnilor Collis şi Ward.

Domnul Kernan se apropia de strada Insulei.

Vremuri tulburi acelea. Trebuie să-i rog pe Ned Lam­bert să-mi. împrumute amintirile alea ale lui sir Jonah Barrington. Să vezi lucrurile astea aşa într-un fel de retrospectivă. Jocurile de noroc la Daly. Pe atunci nu-ţi mergea să trişezi. Unuia i-au ţintuit mîna pe masă cu pumnalul. Pe undeva pe aici a scăpat lordul Edward Fitzgerald din cursa pe care i-o întinsese maiorul Sirr. Grajdurile din spatele casei Moira.

Bun gin a mai fost.

287

Tînăr nobil, frumos, îndrăzneţ. Nobleţe de sînge, fi­reşte. Tîlharul ăla, care se dădea drept nu ştiu care moşier, cu mănuşile lui violete, ăla l-a trădat. Bineînţeles, cauza lor nu era cea dreaptă. Au trăit şi ei într-o vreme a întu­nericului şi a răului. Frumos poem e ăsta : Ingram. Ei au fost adevăraţi gentilomi. Ben Dollard ştie sâ cînte de-a dreptul emoţionant balada asta. O interpretare de maestru.

La asediul de la Ross a căzut şi tatăl meu.

O cavalcadă trecu în trap degajat pe cheiul Pembroke, călăreţii în margine săltînd săltînd în ale lor, în ale lor şei. Redingote. Umbrele smîntînii.

Domnul Kernan grăbi pasul înainte suflînd cu gura strînsă.

Excelenta Sa ! Păcat ! Dac-aş fi mers mai repede îl prindeam. La dracu' ! Ce rău îmi pare !

Stephen Dedalus urmărea prin fereastra înceţoşată de pînze de păianjen degetele bijutierului care cercetau un Isnţ mîncat de vreme. Praful împăienjenea geamul şi rafturile vitrinei. Praful întuneca degetele cercetătoare cu unghii vultureşti. Praful dormea pe lanţurile aburite de bronz şi de argint, pe romburile de cinabru, pe rubine, pietre leproase întunecate la culoare ca vinul.

Născute toate în pămîntul întunecat, împărăţie a vier­milor, ţăndări reci de foc, lumini rele licărind în întu­neric. Acolo unde arhanghelii căzuţi îşi scuturau stelele de pe frunte. Rîturi noroioase de porci, mîini, rădăcină cu rădăcină, încleştîndu-se pe ele, smulgîndu-le.

Şi ea dănţuie în întunecime, printre miasme, acolo unde arde răşina laolaltă cu usturoiul. Un matelot cu barba ruginie soarbe rom dintr-un pocal şi o ocheşte îndelung. O lungă, tăcută poftă a . trupului hrănindu-se din mare. Ea dansează, zburdă, îşi unduie şoldurile şi coapsele porcine, peste pîntecul ei obscen legănîndu-i-se un ou rubiniu.

Bătrînul Russell îşi mai lustrui o dată juvaerul cu o zdreanţă murdară de piele de căprioară, întorcîndu-l la

233

lumină îndepărtîndu-l pînă în vîrful bărbii lui de pro­fet. Bunicul maimuţă care se îneacă de poftă mîncînd din ochi comoara furată.

Şi voi, care smulgeţi imagini străvechi din pămîntul ds îngropăciune ! Cuvinte nebuneşti ale sofiştilor : An-tisthenes. Străveche ştiinţă a drogurilor. Orientul şi grî-nele nemuritoare înălţîndu-se dintru veşnicie întru veş­nicie.

Două bătrîne, înviorate de plimbarea lor în care ins­piraseră o gură de aer sărat, traversau cu pas greoi Irish-town pe bulevardul Podului Londrei, una din ele cu o umbrelă plină de nisip, una cu o bocceluţă de moaşă în care se ciocneau între ele unsprezece scoici.

Zbîrnîitul curelelor de transmisie pocnind una de alta şi zumzetul dinamurilor de la uzina electrică îl împingeau pe Stephen tot mai departe. Fiinţe fără fiinţă. Stop ! Zvîcnetul acesta din afara ta şi zvîcnetul întotdeauna în tine. Inima ta despre care cînţi tu. Eu între ele. Unde ? Intre două lumi uruitoare, acolo unde se învîrtejesc ele. Nu. Să le spulber, pe una, şi pe amîndouă. Dar eu însumi,₍ ameţit de izbitura aceasta. Spulberaţi-mă pe mine, voi care puteţi s-o faceţi. Tîrfă şi măcelar, acestea erau cu­vintele. Stai niţel ! Nu încă, o vreme. S-arunc o privire în jur.

Da, e foarte adevărat. Foarte mare şi minunat de exactă — şi niciodată nu rămîne în urmă. Adevăr ai grăit, domnul meu. Luni dimineaţă, aşa era, într-adevăr.

Stephen înainta pe Calea Bedford, minerul toiagului său de frasin lovindu-i-se de omoplat. în vitrină la Clo-hissey o reproducere cam ştearsă din 1860 înfăţişînd me­ciul de box dintre Heenan şi Sayers îi opri privirile. Băr­baţi cu priviri fixe, dintre cei care pariaseră atunci, cu pălăriile lor pătrate, stăteau în picioare în jurul ringului înconjurat cu corzi. Boxerii, categorie grea, în chiloţii lor uşori strînşi pe şolduri, îşi ofereau blînzi unul altuia pumnii bulboşi. Şi-n ei zvîcneşte : inimi de eroi.

Se întoarse oprindu-se în faţa căruciorului înclina* încărcat cu cărţi.

— Două pence bucata, spuse boccegiul. Patru la şase

pence.

289

19 — Ulise, voi. 1

File ferfeniţite. Prisăcarul irlandez. Viaţa* şi miracolele ■preotului din Ars. Ghid de buzunar pentru Kilîarney.

S-ar putea să găsesc aici vreuna din cărţile mele de premiu cine ştie de cînd amanetate. Steph'ano Dedalo, alumno optimo, palmam ferenti.

Părintele Conmee care-şi terminase de citit rugăciu­nile mici, străbătea acum cătunul Donnycarney, murmu-rind vesperele.

Legătura asta e prea frumoasă pentru aşa ceva, ce-o fi ? Cartea a opta şi a noua a lui Moise. Taina tainelor. Pecetea regelui David. Pagini îndoite : citite şi răscitite. Cine a trecut aici înaintea mea ? Cum să faci moi mîi-nile aspre. Reţetă pentru oţet din vin alb. Cum să cîştigi dragostea unei femei. Asta e pentru mine. Spuneţi urmă­torul talisman de trei ori cu mîinile încrucişate.

— Se el yilo nebrakada femininum ! Amor me solo ! Sanktus ! Amen !

Cine-a scris asta ? Farmece şi invocaţii ale prea feri­citului stareţ Peter Salanka pentru toţi drept credincioşii divulgate. La fel de bune ca şi farmecele oricărui alt stareţ, ca ale murmurătorului Joachim. Capul la cutie, ţeastă calpă, sau de nu îţi scămoşăm noi lîna de pe chelie. '

— Ce faci aici, Stephen.

Umerii înalţi, rochia ponosită a lui Dilly. închide repede cartea. Să nu vadă.

— Ce faci ? spuse Stephen.

Faţă de Stuart ca a incomparabilului Charles, bucle şleampete căzîndu-i de o parte şi de alta. Licărea cînd se chircea pe vine să înteţească focul cu ghete vechi. îi povesteam despre Paris. Şedea în pat pînă tîrziu, sub o cuvertură din paltoane vechi, trecîndu-şi printre degete o brăţară de tinichea, amintire de la Dan Kelly. Nebra­kada fernininum.

—~ Ce-ai acolo ? întrebă Stephen.

—- Am cumpărat-o de la căruciorul celălalt cu un penny, spuse Dilly cu un rîs nervos. E bună de ceva ?

Ei spun c-ar avea ochii mei. Aşa mă văd ceilalţi ? Vioaie, avîntată şi îndrăzneaţă. Umbră a minţii mele.

îi luă din mină cartea fără coperţi. Franceza elemen­tară a lui Chardenal.

290

— De ce-ai cumpărat-o ? întrebă. Vrei să înveţi fran­ţuzeşte ?

Ea dădu din cap, roşindu-se şi închizîndu-şi strîns buzele.

Să nu m-arăt surprins. Cît mai firesc.

— Ia-o, spuse Stephen. E foarte bună. Vezi să nu ţi-o amaneteze Maggy. Mi-nchipui că toate cărţile mele s-au dus.

— Unele, spuse Dilly. A trebuit.

O trage în afund. Se înecă. Remuşcătura. S-o salvez. Remuşcătura. Toţi împotriva noastră. Are să mă înece şî pe mine odată cu ea, ochii şi părul. Bucle şleampete de păr de iarbă de mare împresurîndu-mă, inima mea, sufle­tul meu. Moarte sărată verde.

Noi.

Remuşcătura duhului lăuntric.

Mizerie ! Mizerie !

— Salut, Simon, spuse părintele Cowley. Cum merg lucrurile ?

— Salut, Ben, bătrîne, răspunse domnul Dedalus, oprindu-se.

Bătură palma zgomotos în faţă la Reddy şi Fiica. Pă­rintele Cowley îşi mîngîia adesea mustaţa în jos cu palma făcută căuş.

— Ce veşti bune ne mai dai ? spuse domnul Dedalus.

— Dacă asta vrei, nu prea multe, spuse părintele Cowley. Trăiesc baricadat, Simon, cu doi indivizi care pîndesc în jurul casei încereînd să efectueze o intrare.

— Frumos, spuse domnul Dedalus. Cine-i asmute ?

— O, spuse părintele Cowley, un anumit cămătar pe care-l cunoaştem noi. ,_;

— Unul cu cocoaşă, nu ? întrebă domnul Dedalus.

— Acela, Simon, răspunse părintele Cowley. Reuben din stirpea aceea. Acuma-l aştept pe Ben Dollard. Să-i spună o vorbă lui John Lunganul să-l convingă să-i ia de pe capul meu. Tot ce cer eu e un pic de răgaz. ,

Privea cu o speranţă vagă în sus şi în jos pe chei, şi un măr mare îi umfla ceafa.

— Ştiu, spuse domnul Dedalus dînd din cap. Bătrînul Ben săracul ! Întotdeauna gata să facă un serviciu cuiva. Ţin-te bine !

îşi puse ochelarii şi privi o clipă spre podul metalic.

— Uite-l, pe Dumnezeul meu, spuse, cu popoul şi punguliţele.

Jacheta largă albastră a lui Ben Dollard cu pălăria sa pătrată deasupra unor pantaloni fîlfîitori traversă in mă­rime naturală cheiul venind dinspre podul metalic. Se în­drepta către ei fără grabă scărpinîndu-se activ pe sub poalele redingotei.

Cînd se apropie de ei domnul Dedalus îl salută :

— Puneţi mîna pe tipul ăsta cu pantalonii de furat.

— Păi da, puneţi mîna, spuse Ben Dollard.

Domnul Dedalus examina cu un dispreţ rece, cerce-tîndu-le pe rînd, diferite detalii din înfăţişarea lui Ben Dollard. Apoi, întorcîndu-se spre părintele Cowley cu un semn din cap, murmură tînjind :

-— Frumos costum, nu-i aşa, pentru o zi de vară ? ;

•— Păi, Dumnezeu să-ţi blesteme pentru vecie sufle­tul ăla al tău rău, mirii furios Ben Dollard. Eu am aruncat la viaţa mea mai multe haine decît ai văzut tu vreodată la un loc.

Se oprise lîngă ei surîzîndu-le lor întîi şi apoi veştmin­telor sale încăpătoare de pe diferitele părţi ale cărora domnul Dedalus scutura scame, spunînd :

— Au fost croite, oricum, pentru un om sănătos, în putere, Ben.

— Pacostea pe capul ovreului care le-a făcut, spuse Ben Dollard. Mulţumesc lui Dumnezeu, nu şi-a primit încă banii. :•,-,*,■■.-■

— Şi cum e cu acel basso profondo, Benjamin ? în­trebă părintele Cowley.

Cashel Boyle O'Connor Fitzmaurice Tisdall Farrell, murmurător, cu ochi sticloşi, păşea prin faţa clubului de pe strada Kildare,*

— Au ! spuse/

— Asta zic şi eu stil, spuse domnul Dedalus dînd din cap după ecou. ■

292

— Ce spuneţi de ăsta ? spuse Ben Dollard. Nu-i dogit, ă ? Ce ziceţi ?

Se întorsese acum spre ei doi.

— Merge, merge, spuse părintele Cowley, dînd şi el din cap.

Reverendul Hugh C. Love ieşi din sala capitulară a abaţiei sfînta Măria, trecînd pe lîngă Distileriile James şi Charles Kennedy înconjurat de umbrele Geraldinilor, înalţi şi impunători, îndreptîndu-se spre Tholsel dincolo de va­dul Gardului de împletituri.

Ben Dollard cu o înclinare greoaie spre faţadele pră­văliilor îi mînâ înainte cu degetele sale voioase înălţate în văzduh.

— Veniţi încoace cu mine, la biroul ajutorului de şe­rif, spuse. Vreau să vă arăt ce comoară a găsit Rock acum pentru postul de perceptor. E-o corcitură ceva între un şef de trib şi un asasin. Face să-l vedeţi, fiţi atenţi. Hai­deţi cu mine. L-am văzut în treacăt pe John Henry Menton la bodegă adineaori şi să cad eu pe spate dacă

.nu-l... stai niţel... Sîntem pe calea cea bună, Bob, crede-mă.

— Doar cîteva zile, spune-i, spuse părintele Cowley îngrijorat.

Ben Dollard se opri locului privindu-l fix, cu orificiul său răsunător larg deschis, cu un nasture de la haină atîr-nîndu-i de aţă bălăngănindu-se şi arătîndu-şi dosul negru şi îşi şterse sudorile grele care-i astupau ochii, ca să audă mai bine.

— Ce cîteva zile ? bubui el. Nu ţi-a pus proprietarul sechestru pentru chirie ?

— Mi-a pus, spuse părintele Cowley.

— Atunci poliţa amicului nostru nu mai face nici cît hîrtia pe care e scrisă, spuse Ben Dollard. Proprietarul ai"fe prioritate în executare. I-am dat toate amănuntele. Bu­levardul Windsor 29. Love îl cheamă ?

— Exact, spuse părintele Cowley. Reverendul domn Love. E pastor pe undeva la ţară. Dar eşti sigur ?

— Poţi să-i spui lui Barabas din partea mea, spuse Ben Dollard, ca să-şi pună poliţa unde şi-a pus maimuţa nucile.

293

îl mină pe părintele Cowley energic înainte agăţîn-du-l de masa sa corpolentă.

— Alune-s alea, cred, spuse domnul Dedalus, lăsîn-du-şi ochelarii să-i cadă peste piepţii vestonului, şi ur-mîndu-i.

— Cu tinârul se aranjează, spunea Martin Cunnin-gham pe cînd ieşeau pe la grilajul din Castleyard.

Poliţistul de gardă îşi duse mina la frunte.

— Dumnezeu să te binecuvînteze, spuse Martin Cun-ningham bine dispus.

Ii făcu un semn vizitiului care-i aşteptase şi acesta trase de frîu şi porni spre strada lordului Edward.

Bronz pe lîngă aur, capul domnişoarei Kennedy pe lîngă cel al domnişoarei Douce, îşi făcură apariţia peste perdeluţele ferestrei la barul hotelului Ormond. ²⁷⁶

— Da, spuse Martin Cunningham. I-am scris părin­telui Conmee şi i-am expus cazul.

— Ai putea să-ncerci cu prietenul nostru, sugeră cu sfială domnul Power.

— Boyd ? spuse scurt Martin Cunningham. Foarte mulţumesc.

John Wyse Noian, rămas în urmă, citind lista, venea repede după ei în jos pe Cork Hill.

Pe treptele Primăriei, consilierul Nannetti, coborînd, îi salută pe consilierul municipal Cowley şi pe consilierul Abraham Lyon care urcau.

Trăsura oficială intră goală pe strada Bursei.

— Uite, Martin, spuse John Wyse Noian, ajungîndu-i în dreptul redacţiei lui Mail. Văd că Bloom s-a trecut cu cinci şilingi.

— E adevărat, spuse Martin Gunningham, luînd lista. Şi a şi pus jos cinci şilingi.

— Fără să scoată o vorbă, chiar, spuse domnul Power;

— Ciudat dar adevărat, adăugă Martin Cunningham. John Wyse Noian deschise ochii mari.

— Aş zice că se ascunde multă bunătate în «vreul acesta, cită el cu eleganţă.

294

Coborau pe strada Parlamentului.

— Uite-l şi pe Jimmy Henry, spuse domnul Jr'ower. tocmai o ia spre Kavanagh.

— Mda, spuse Martin Cunningham. Hai şi noi.

In faţă la Maison Claire, Blazes Boylan îl ocoli pe cumnatul lui Jack Mooney, stînd să cada de-a-n picioarelea de beat c» era, şi care se îndrepta spre mahalaua liber-taţilor.

John Wyse Noian rămase în urmă cu domnul Power, în timp ce Martin Cunningham îl apucă de braţ pe un omuleţ cu aspect îngrijit, îmbrăcat într-un costum pepit şi care trecea, nesigur, dar cu paşi grăbiţi, prin faţa cea­surilor din vitrina lui Micky Anderson.

— Pe ajutorul de primar îl cam dor bătăturile, îi spuse John Wyse Noian domnului Power.

Continuară pe după colţ spre vinăria lui James Ka­vanagh. Trăsura oficială goală li se oprise în faţă la staţia de la Poarta Essex. Martin Cunningham vorbind tot timpul arăta mereu lista la care Jimmy Henry nu se uita.

— Şi e şi John Lunganul Fanning acolo, spuse John Wyse Noian, în mărime naturală.

Silueta înaltă a lui John Fanning Lunganul umplea cadrul uşii în care se oprise.

— Bună ziua domnule ajutor de şerif, spuse Martin Cunningham, cînd se opriră toţi şi salutară.

John Fanning Lunganul nu le făcu loc. îşi scosese cu un gest hotărît ţigara de foi din gură şi ochii lui mari inteligenţi şi agresivi alunecau încruntaţi peste feţele lor.

— Părinţii conscripţi îşi continuă adică deliberările lor paşnice ? spuse către adjunctul de notar cu o voce amplă, sarcastică.

Păi e iadul de care ar trebui să se teamă orice creştin cinstit, spunea Jimmy Henry enervat, cu blestemata asta de limbă irlandeză a lor. Unde-i comisarul şef, voia el să ştie să ţină ordinea în sala de consiliu. Şi bătrînul Barlow, cu buzduganul lui cu tot, zace-n pat cu astmul lui, şi nu-i buzduganul pe masă, nimic să ţină ordinea şi nici măcar prezenţa legală nu-i constituită şi Hutchin-son, lordul primar e la Llandudno şi micul Lorcan Sher-

295

lock care face pe locum tenens pentru el. Limba asta ir­landeză dracului, a strămoşilor noştri.

John Fanning Lunganul suflă o pană de fum prin­tre buze.

Martin Cunningham le vorbea pe rînd, răsticindu-şi vîrful bărbii, adjunctului notarului şi ajutorului de şerif, in vreme ce John Wyse Noian păstra tăcerea.

— Ce Dignam era ăsta ? întrebă John Fanning Lunganul.

Jimmy Henry făcu o grimasă şi-şi ridică piciorul sting.

— O bătăturile mele, spuse. Haideţi sus, pentru nu­mele lui Dumnezeu, să mă aşez şi eu niţel undeva. Uff ! Ooo ! Fii atent !

Iritat, îşi făcu loc pe lingă şoldul lui John Fanning Lunganul şi trecu înăuntru şi în sus pe scări.

— Haide cu noi sus, îi spuse Martin Cunningham aju­torului de şerif. Nu cred că l-ai cunoscut, sau poate că-l

ştiai totuşi.

Împreună cu John Wyse Noian, domnul Power îi urmă înăuntru.

— Era un suflet de om cumsecade, spuse domnul Power către spinarea impozantă a lui John Fanning Lun­ganul urcînd către John Fanning Lunganul în oglindă.

— Unul mărunt. Dignam de la biroul lui Menton, era, spuse Martin Cunningham.

John Fanning Lunganul nu-şi amintea de el. Tropăit de copite de cai răsuna prin aer. ■— Ce-i asta ? spuse Martin Cunningham.

Cu toţii se întoarseră aşa cum erau ; John Wyse Noian coborî iarăşi. Din umbra răcoroasă în cadrul uşii văzu caii trecînd pe strada Parlamentului, harnaşamentele şi chişi-ţele lucioase lucind în soare. Treceau vioi prin faţa ochi­lor lui reci, neprietenoşi, fără să se grăbească. în şeile cailor din frunte, săltînd în frunte, călăreau călăreţii însoţitori.

— Ce era ? întrebă Martin Cunningham cînd îşi re-luară înaintarea în sus pe scări.

296

— Lordul locotenent general şi guvernator general al Irlandei, răspunse John Wyse Noian din josul scărilor.

Păşind pe carpetul cel gros, Buck Mulligan îi şopti cu panamaua la gură lui Haines :

— Fratele lui Parnell. Acolo, în colţ.

îşi aleseră o masă mică lîngă fereastră în fata unui bărbat cu chip prelung a cărui barbă şi privire fixă se aplecau atent asupra unei table de şah.

— Ăsta e ? întrebă Haines, răsucindu-se în scaun.

— Da, spuse Mulligan. E John Howard, fratele lui, comisarul nostru de poliţie.

John Howard Parnell mută calm un nebun alb şi gheara lui cenuşie îi urcă iarăşi spre frunte unde rămase ne­mişcată.

O clipă apoi, pe sub streaşină aceasta, ochii priviră grăbiţi, licărind ca cei ai unei fantome, spre adversarul său şi apoi căzură iarăşi spre un colţ unde se pregătea o mişcare.

-— Am să iau un.melange, spuse Haines către chelneriţă.

•— Două melanges, spuse Buck Mulligan. Şi adu-ne şi nişte brioşe şi unt şi şi nişte prăjituri.

După ce ea se îndepărtă spuse rîzînd :

— Noi îi spunem P.D.P. localului ăsta, pentru că-s prăjituri al dracului de proaste. O, dar ai pierdut mult că nu l-ai auzit pe Dedalus despre Hamlet.

Haines îşi deschise cartea pe care tocmai o cumpărase.

— îmi pare rău, spuse el. Shakespeare este ţinutul vî-nătorilor veşnice fericite pentru toţi cei care şi-au pierdut busola.

Matelotul cu un si-gur picior zbiera către curtea casei din strada Nelson nr. 14.

— Anglia aşteaptă...

Vesta primăvăratecă a lui Buck Mulligan se scutura veselă în rîsul lui.

— Ar trebui să-l vezi, spuse, cînd trupul lui îşi pierde busola. Aengus rătăcitorul, îi spun eu.

297

— Sînt sigur că are o idee fixe, spuse Haines, ciupin-du-şi îngîndurat bărbia cu degetul mare şi arătătorul. Stau şi mă gîndesc ce ar putea să fie. Persoanele de felul acesta au întotdeauna o chestie de asta.

Buck Muliigan se aplecă grav peste masă.

— I-au luat ăştia minţile, spuse, cu viziuni ale iadu­lui. N-are să reuşească niciodată să ajungă la limpezimea atică. Nota proprie lui Swinburne, a tuturor poeţilor, moartea albă şi naşterea sîngerie. Asta e tragedia lui. Nu poate să fie poet. Bucuriile creaţiei...

■— Pedeapsa întru veşnicie, spuse Haines, aprobînd scurt din cap. înţeleg. L-am abordat astăzi dimineaţă în problema credinţei. Era ceva care-l apăsa, mi-am dat seama. E într-adevăr interesant, pentru că profesorul Po-korny din Viena are de spus ceva interesant în pri­vinţa asta.

Ochii atenţi ai lui Buck Muliigan o văzură pe chel-neriţă venind. O ajută să-şi descarce taya.

— Nu reuşeşte să găsească nici o urmă de iad în miturile vechi irlandeze, spuse Haines printre ceştiie'care înveseliseră masa. Pare să-i lipsească ideea morală, simţul destinului, al retribuţiei. E ciudat că are tocmai această idee fixă. Scrie ceva pentru mişcarea voastră ?

Cufundă două bucăţi de zahăr cu abilitate în sensul lungimii în frişca umflată. Buck Muliigan tăie o brioşă fierbinte în două şi întinse unt peste adîncitura fumegîndă. Muşcă cu poftă o bucată moale.

— în zece ani, spuse, mestecînd şi rîzînd. Are să scrie ceva în zece ani.

■— Asta pare cam departe, spuse Haines gînditor, ridi-cîndu-şi linguriţa. Totuşi nu m-aş mira dacă are să scrie ceva pînă la urmă.

Gustă o linguriţă din conul umplut cu cremă al ceştii sale.

— Asta e frişca autentică irlandeză, presupun, spuse cu condescendenţă. Nu vreau să fiu tras pe sfoară.

Profetul Ilie, ambarcaţiune plutitoare, afiş puţin mo­totolit, plutea spre răsărit pe lîngă chilele navelor şi şalu­pelor, într-un arhipelag de dopuri, pe lîngă strada New

298

Wapping pe lîngă bacul de la Benson şi pe lîngă schoone-rul cu trei catarge Rosevean venind de la Bridgewater cu o încărcătură cu cărămizi.

Almidano Artifoni trecu pe strada Holles pe lîngă grajdurile lui Sewell. în spatele lui, Cashel Boyle O'Con-nor Fitzmaurice Tisdall Farrell cu baston-umbrelă-parde-siu legănîndu-i-se ocoli felinarul din faţa casei domnului Law Smith şi, traversînd, înainta prin piaţa Merrion. La distanţă în urma lui, un tînăr orb îşi pipăia cu bastonul drumul pe lîngă zidul Parcului Colegiului.

Cashel Boyle O'Connor Fitzmaurice Tisdall Farrell înainta pînă la ferestrele luminoase ale domnului Lewis Werner, apoi se întoarse şi păşi înapoi prin piaţa Merrion, baston-umbrelă-pardesiu legănîndu-i-se în ritmul mer­sului.

La colţ la Wilde se opri, se încruntă în numele profe­tului Ilie anunţat pe faţada de la Metropolitan Hali, se încruntă la terasele îndepărtate ale pajiştilor ducale. Cu dinţii de şobolan dezgoliţi, murmură :

— Coactus volui.

Porni spre strada Clare, scrîşnindu-şi cuvîntul de mînie.

Pe cînd trecea pe lîngă ferestrele dentale ale cabine­tului domnului Bloom legănarea pardesiului său mătură brutal la o parte din înclinarea lui bastonul subţire pipăin-du-şi drumul, şi el trecu grăbit mai departe, înghiontind un trup lipsit de tendoane. Tînărul orb îşi întoarse faţa bolnăvicioasă după silueta care se îndepărta cu paşi mari.

— Blestemul lui Dumnezeu pe capul tău, spuse el acru, oricine ai fi ! Eşti mai orb decît mine, bastard de căţea !

Peste drum de barul lui Ruggy O'Donohoe, domnişorul Patrick Aloysius Dignam, strîngînd tare în mînă livra şi iumătate de cotlete de porc după care fusese trimis la Mangan, fost Fehrenbach, înainta fără să se grăbească pe

299

călduroasa stradă Wicklow. Era prea mare plictiseală să stea în salon cu doamna Stoer şi doamna Quigley şi doamna MacDowell şi cu storurile lăsate şi toatele smior-căindu-se şi sorbind cîte o gură din acel sherry superior rosti adus de unchiul Barney de la Tunney. Şi mîncînd bucăţele din prăjitura de casă, dînd din fălci tot timpul şi oftînd.

Ieşind din aleea Wicklow îl opri vitrina de la madame Doyle, modista curţii regale. Stătea acum să se uite la cei doi boxeri goi pînă la brîu ridicîndu-şi unul spre altul mănuşile rotunde. Din oglinzile laterale doi domnişori Dignam în doliu priveau tăcuţi cu gura deschisă. Myler Keogh, idolul Dublinului, îl va întîlni pe sergentul major Bennett, pumnul din Portobello, pentru un premiu de 50 de lire. Doamne, ăsta ar fi un meci de văzut, Myles Keogh, ăsta-i tipul care-l provoacă pe ăla cu centura verde. Doi şilingi intrarea, pentru soldaţi jumătate de tarif. Aş putea s-o întind pe şest, mama nici n-ar băga de seamă. Domnişorul Dignam din stînga lui se întoarse spre dreapta şi în dreapta lui domnişorul Dignam se întoarse şi el, cu şapca într-o parte, cu gulerul ridicat într-o parte ieşit în sus. încheindu-şi-l la loc, cu bărbia ridicată în aer, văzu imaginea Măriei Kendall, încîntătoare subretă, alături de cei doi aşi ai pumnului. Una din tipele alea care le pun în pachetele de ţigări care le fumează Stoer care cînd l-a prins bătrînul lui a văzut el pe dracul.

Domnişorul Dignam îşi trase gulerul în jos şi porni mai departe fără să se grăbească. Asul pumnului care pocneşte cel mai tare era Fitzsimmons. O copită la lingu-rică de la ăsta te-azvîrle cît-colo, băiete. Dar unul care se pricepe ca la carte era Jem Corbet, înainte ca Fitzsim-rnons să fi scos untul din el, oricît s-ar fi eschivat el în­colo şi încoace.

Pe strada Grafton domnişorul Dignam văzu o floare roşie la colţul gurii unui fante elegant cu o pereche de umblători pe cinste şi stînd s-asculte la ce-i spunea un beţiv şi rînjind toată vremea.

Nu se vedea tramvaiul de Sandymount.

Domnişorul Dignam mergea în jos pe strada Nassau, trecîndu-şi cotletele de porc în mîna cealaltă. Gulerul îi

300

Biblioteca Judeţeană,

— cujj —

ieşi din nou în afară şi el şi-l potrivi la loc. Butonul ăsta blestemat era prea mic pentru butoniera cămăşii şi ca­pătul îi tot ieşea dracului. întîlni nişte băieţi de şcoală cu ghiozdane. Nu mă duc nici mîine, stau acasă pînă luni. întîlni alţi elevi. Bagă ei de seamă că sînt în doliu ? Un­chiul Barney spunea că o bagă în ziarul de diseară. Atunci au să vadă cu toţii în ziar şi au să citească numele meu acolo şi numele lui tata.

Faţa i se făcuse cenuşie toată în loc să fie roşie cum era şi o muscă îi umbla pe ea pînă la ochi. Ce scîrţîia cînd i-au înşurubat şuruburile la sicriu şi cum bufnea cînd îl ducea în jos pe scări.

Tata era înăuntru şi mama care plîngea în salon şi unchiul Barney le spunea oamenilor cum să întoarcă la colţul scării. Ce sicriu mare şi înalt şi părea aşa greu. Cum s-a întîmplat ? Noaptea trecută tata era beat şi stătea pe palierul scării şi urla după ghetele lui să se ducă la Tunney să mai bea ceva şi părea aşa îndesat şi scurt aşa numai în cămaşă. N-am să-l mai văd niciodată. Asta e moartea. Tata a murit. Tatăl meu a murit. Mi-a spus să fiu cuminte cu marna. N-am mai auzit lucrurile celelalte care le-a mai spus dar i-am văzut limba şi dinţii cînd în­cerca să spună mai bine. Săracul tata. El a fost domnul Dignam, tatăl meu. Sper că e în Purgatoriu acum pentru că s-a dus la spovedanie la părintele Conroy .sîmbătă seara.