Jean Delumeau civilizaţia renaşterii

102

6 îl ridica la nivelul şefilor de familii aristocratice. t Gianozzo Manetti i se plîngea odată lui Cosimo cel

Bătnn

de a fi plătit în cursul vieţii sale 135 000 de

florini Republicii cu titlu de taxe. Nu toată lumea ar fi t fi în măsură să prezinte o atare plîngere lui Pater

putut patriue

•! Dacă, se cercetează acum, prin sondaj, cazul a

de persoane din anturajul principalilor umanişti flo­rentini din secolul al XV-lea, se dovedeşte că 36 aparţineau marii burghezii sau nobilimii, că 3 veneau din familii bogate domiciliate într-un teritoriu supus Florenţei, în timp ce doar 6 se născuseră în mica bur­ghezie. Astfel că umaniştii florentini şi cei care îmbiau în jurul lor cultura cea nouă se rînduiau în sectorul privilegiat al societăţii. Este chiar tentant să se afirme că, la Florenţa cel puţin forţa umanismului a fost şi forţa claselor conducătoare.

Pot fi văzuţi oare marii neguţători-bancheri din Renaştere sub forma unor inşi „singuratici", dispreţu­itori pe faţă ai interdicţiilor Bisercii în materie de ca­mătă, neîncrezîndu-se şi neinteresîndu-se decît de reali­tăţile mărunte? S-ar comite un nonsens psihologic. Pe planul religios, au fost în general nişte conservatori. Intr-un oraş trecut la protestantism, familia Fugger a rămas catolică. Multe fapte dovedesc ataşamentul sin­cer a numeroşi oameni de afaceri faţă d,e credinţa creş­tinească. Francesco Datini a întreprins în 1399 un pele­rinaj de nouă zile, nemîncînd decît pîine, brînză si fructe şi neculcîndu-se în tot acest timp decît pe tare. Cosimo cel Bătrîn a donat sume considerabile pentru ridicarea bisericii Sân Lorenzo, întregirea mănăstirii Sân Marco, mărirea abaţiei Fiesole şi pentru renovarea bisericii Sfîntului-Duh de la Ierusalim. Doi reprezen­tanţi ai băncii Medicii în Europa de Nord, Angelo Tani S" Tommaso Portinari, au comandat şi unul şi altul lui Memling un tablou cu Judecata de Apoi. Să ne întoar­cem la artişti şi la oamenii de litere spre a descoperi de «dată că Leonardo, Michelangelo, Ronsard, Shake-speare şi cîţi alţii au avut nevoie de mecenaţi fără de sare nu ar fi fost posibile carierele respective. Cît de-sjff tenorii Reformei, Luther, Zwingli, Calvin, au fost

ln^elege nişte revoltaţi care „au sfărîmat lanţuri", dar

ost purtaţi de un curent religios pe care s-au pri­ceput co îi . .

»i 11 exprime; au incarnat acele aspiraţii care erau 103

cele mai profunde ale vremii lor. în schimb, se an i-zează din ce în ce mai mult şi zilnic ce cantitate ri medieval mai conţinea încă doctrina lor. Chiar şi ^ epoca Renaşterii, cînd multe dintre tradiţiile şi i^,

primite erau puse iarăşi în discuţie, nu era uşor să afli singur. Jeanne d 'Arc, figură pe cît de emoţionantă pe atît de ataşantă, nu s-a putut menţine decît doi an în sînul unei societăţi încă prea ostile femeii. Fidelă vocaţiei sale, ea a murit părăsită. Jan Hus, care nu avea la Constanza sprijinul de care beneficia în Boernia Savonarola, „profetul dezarmat" criticat la acest nivel de Macchiavelli, Michel Şervet care nega Trinitatea, Giornado Bruno* care s-a apropiat prea devreme de panteism au pierit pe rug. Mai prudent, Copernic* nu şi-a trimis la tipar faimoasa carte, De revolutionibus orbium celextium, decît atunci cînd a simţit că i se apropie moartea. Dar şi atunci a avut grijă să i-o în­chine lui Paul al III-lea. Precauţii salutare, căci un veac mai tîrziu Inchiziţia îl silea pe Galilei să-şi abjure „greşelile şi ereziile".

Odată făcute aceste remarci, rămîne adevărat că vremea Renaşterii a văzut slăbindu-se legăturile sociale. Au devenit cu putinţă cariere în afara cadrelor învechite. Oameni care nu aparţineau claselor conducătoare s-au impus admiraţiei ori atenţiei generale. Personalităţile puternice au putut să se desfăşoare mai bine şi într-un număr mult mai important decît altădată. Războaie sîngeroase şi repetate, punerea pe tapet a dogmelor 51 a autorităţii bisericii romane, revenirea în forţă la artele şi literele idealurilor antice, progresul economic şire" crudescenţa luxului, urbanizarea, difuzarea crescîndă a culturii, contactul cu lumile exotice, toate aceste fapte au contribuit în acelaşi sens şi au oferit celor mai dota e temperamente sau celor mai întreprinzătoare acele Ş* se pe care o societate mai puţin mobilă, mai ierarhiza • mai disciplinată, mai ţărănească, le oferea altădată parcimomie. Există un oarecare paralelism între e^ voltarea artei portretului din secolele al XV-lea Şi ^ XVI-lea şi afirmarea personalităţilor individuale, Ş1

aici se poate observa că nu este vorba despre un fapt unicamente italian.

Este cert că Italia din Quattrocento a fost bogată în

rsonalităţi strălucitoare şi în cariere orbitoare. Con­dotieri care nu erau decît nişte parveniţi au făcut să fflure prinţi şi republici. Carmagnola, căruia Filippo Măria Visconti i-a datorat succesele din Lombardia, era fiu de ţăran piemontez şi păzise porcii; Gattamelata, căruia Donatello i-a ridicat statuie, avea un tată lăptar; al lui Piccinino era măcelar. Oameni noi au devenit şefi de stat: Francesco Sforza, condotier şi băiat de con­dotier, a luat locul lui Visconti la Milano; bancherii Medici, tot trudindu-se să nu se bage de seamă, şi-au impus autoritatea la Florenţa; un spaniol, Cesare Bor-gia*, a fost un moment stăpînul Italiei centrale şi Mac-chiavelli, în capitolul VII din Prinţul, îl propune „ca model pentru toţi cei care, prin avere sau cu armele se­menului, au ajuns la suveranitate". Mulţi prinţi italieni din Renaştere au fost bastarzi: Francesco Sforza, Al-phonse şi Ferrante de Aragon, Sigismund Malatesta etc. Căci tiranul din veacul al XV-lea nu putea conta decît pe sine iar încolo nu se preocupa decît de sine.

Destine ca acestea nu ar fi fost cu putinţă într-o epocă în care gîndirea critică a Renaşterii punea în cau­ză pînă şi fundamente întru totul legitime. Macchiavel-li consacră în capitolul din Principele „noilor principate înfiripate cu forţe şi ajutor străin ori graţie unei averi frumoase" şi un alt capitol „celor care, prin crime, au ajuns la suveranitate". In timp ce Guicciardini* scrie cu scepticismul său obişnuit: „Toate statele sunt violente, şi nu există putere legitimă; nici cea a împăratului care se reazămă pe autoritatea romanilor, care a fost cea mai mare uzurpare dintre toate; nici cea a preoţilor a căror violenţă este dublă, fiindcă, pentru a ne ţine sub domi­naţia lor, ei întrebuinţează arme temporale şi spiritua-

e- Aceste declarat1! marchează realizarea unui curent

e gîndire care, de ; 'ia vreme, în Italia, interoga asu-Pra valoni ierarhiilor sociale şi discuta noţiunea de

°Weţe. Dante afirma în Convivio că nu vrea să recu-asca altă nobleţe afară de cea a virtuţii. Petrarca a s; „Nu se naşte cineva nobil, ci devine." Iar Pal-U.manisl $' om politic florentin, adaugă: „Cel care în slăvi vitejiile înaintaşilor îşi atribuie sieşi

merit şi onoare. Dacă vrea să merite onoare, să se pe sine drept pildă, nu pe alţii." Renaşterea italian-611 fost îndrumată în acest fel înspre preamărirea calif -a de virtu. „Ea singură, scrie Landino, intim al lui Lore zo Magnificul, îi face pe oameni nobili". Termenul it lienesc virtu este greu de definit, în contextul vrem el înseamnă mai cu seamă voinţa de a-ţi croi un des ţin, spiritul întreprid, curajul calculat, o inteligenţă vi vificată. El nu exclude nici cruzimea, nici şiretenia dacă se dovedesc folositoare - dovadă acea virtu pe care Macchiavelli o laudă la Cesare Borgia -, dar se însoţeşte în mod necesar cu stăpînirea de sine şi cu o anume măreţie a sufletului.

Renaşterea italiană a pus deci problema legitimităţii şefilor de stat şi valorii nobleţii ereditare. Este oare un fel de a spune că a dus logica sa pînă la capăt? Nu. în a două parte a istoriei sale, în secolul al XVI-lea, a tăgăduit parţial şi a acceptat stabilizarea situaţiilor cre­ate. Nu s-a mai contestat legitimitatea unor Gonzaga ori Medici iar regii Franţei au binevoit să ia în căsătorie prinţese florentine. In plus, chiar dacă Italia a dat tonul şi a mers probabil mai departe decît alte ţări ale Europei în ceea ce priveşte emanciparea individului şi critica ierarhiilor sociale, ar fi eronat să se limiteze fenomenul la peninsulă. Neluînd în studiu decît cazul italienesc, legînd dezvoltarea individului de succesul cîrmuirilor tiranice care exaltau condotierii victorioşi şi protejau talentele (docile), Burckhardt a îngustat pers­pectivele. In realitate progresele individualismului au caracterizat ansamblul civilizaţiei occidentale şi au fosi solidare cu dinamismul cel mai profund.

Erasmus a introdus în Elogiul nebuniei o viguroasa satiră a nobililor, „oamenii aceştia care nu înţeleg nimic dintr-o manevră infimă şi a căror orgoliu este mîngî'al de un van titlu nobiliar. Unul vrea să se c atare w Eneas, altul la Brutus... Nu lipsesc nebuni pe potnyţ care se uită la aceste brute ca la nişte zei." O astfel o<-critică nu îşi capătă adevăratul temei decît readusa i contextul istoric, într-o vreme cîrid personalităţi pu'e nice se impuneau în faţa contemporanilor, în ciuda > în afara ierarhiilor tradiţionale. Un Etienne Marcel Paris, Van Artevelde în Flandra i-au făcut^să treniu pe prinţii cărora le-ar fi datorat ascultare. In epoca

106

condotieri italieni făceau avere, un mic nobil bre-C Duguesclin, a devenit conetabil al Franţei. Faptele le de eroism au fost cîntate în poeme. Cariera sa mi­nară a furnizat în secolul al XV-lea subiect pentru oiserii. Jeanne d'Arc nu era decît o ţărăncuţă care nu tla să scrie. Ea a devenit comandant miliar, a redat •urajul soldaţilor iui Carol al VH-lea, i-a respins pe englezi, şi-a încoronat regele,

Tipul omului de afaceri din Renaştere care, prin inteligenţa şi activitatea sa, îşi croieşte un loc de excepţie în ţara de origine, devine de neînlocuit pentru guverne şi sfirşeşte ca protector al literelor şi artelor, nu este. numai italian. „Nimic esenţial, scrie R. Klein, nu distinge un Jacques Cceur de cadetul său Cosimo cel Bătrîn de Medici. Meşter monetar la Bourges, apoi la Paris, neguţătorul francez a devenit intendentul lui Ca­rol al VII-lea, a fost înnobilat şi a intrat în consiliul re­gal în 1442. El a fost prima persoană de origine burgheza care a obţinut această dregătorie. în 1448, a fost trimis în misiune pe lingă papă. O îmbogăţire prea rapidă şi geloziile pe care le suscita i-au cauzat dizgra­ţia. Deviza lui, „îndrăzneţilor nimic nu le e imposibil", ar putea servi drept caracterizare întregii Renaşteri. Este o definiţie, franceză a lui virtu. La începutul seco­lului al XVI-lea, cel mai de vază dintre neguţătorii-bancheri din Occident nu era un italian, ci Jakob Fug-ger „cel bogat" a cărui intervenţie în momentul alegerii imperiale din' 1519 a fost decisivă. Devenit conte palatin şi titular a patru seniorii, Jakob Fugger a strîns in locuinţa sa din Augsburg cărţi şi opere de artă. Pose­da mai cu seamă fresce de Altdorfer.

Aşa se face că toate marile naţiuni ale Europei au aclus, în ceasul cîrid se năşteau timpurile moderne, con-tlngentul lor de personalităţi excepţionale. Enumerarea acestora este o imposibilitate. Dar cum să nu fie ev°caţi totuşi Luther şi Cortes? Primul era de origine milă. Nu a umblat după glorie. Dar convins că nu tre-la să păstreze pentru sine doctrina justificării prin redinţă, şi-a refuzat să tacă. Excomunicat de Roma, a stîlpul infamiei în Imperiu, a luat asupra sa să ^ Voace ruptura unităţii creştine în Occident. Scrisese Vre"° Zl: ..Nimeni nu vă mă va. sfida cît trăiesc, dacă a Dumnezeu." Cortes - un nobil nevoiaş din Extra-107 '

madura - după ce a ars pe coasta mexicană, în i* corăbiile care 1-ar fi putut duce înapoi în Cuba îm ' una cu soldaţii săi spanioli, a luat şi el o hotărîre ^ ică, atunci cînd se condamna să cucerească imn ^ aztecilor cu o mînă de oameni. Ceea ce a şi făcut nu' fără necazuri. Din acel moment a devenit, în ciuda d"" fectelor sale, un personaj de epopee. Trei sferturi

Eu sunt Cortes...

l-am dăruit Spaniei înălţimile triumfului

graţie strălucitoarelor mele victorii,

regelui teritorii fără margini,

lui Dumnezeu suflete fără număr.

Carol Quintul a refuzat să-1 facă vice-rege pe Cortes de a cărui ambiţie se temea, însă nimeni nu i-a putut con­testa lui Erasmus titlul de „prinţ al literelor". Bastardul acesta, fiu de preot, a devenit în era de aur a umanis­mului o veritabilă putere curtată rînd pe rînd de Luther, de papă, de Francisc I şi de Carol Quintul. Este de la sine înţeles că a avut nevoie de protectori, mai cu seamă în deb'utul carierei. Dar „Proteu cu sute de feţe", „nevăzut tipar" - calificat aşa de Luther -, Erasmus a reuşit să-şi păstreze independenţa. De aceea a refuzat catedra pe care Guillaume Bude i-a oferit-o la Colegiul regal din partea lui Francisc I. De aceea a refuzat şi să adere la Reformă şi să accepte tichia de cardinal pro­pusă de Paul al IlI-lea. Poate că niciodată înainte vreme literaţii şi artiştii nu atinseseră în societate o poziţie atît de considerabilă. Acest fenomen nu poate fi explicat decît prin răspîndirea nouă a culturii şi presiunea unui public instruit din ce în ce mai numeros. Aşa se face că scriitorii şi artiştii, odată ce aveau nevoie de mece-naţi, au ajuns, după instalarea în glorie, să se impuiw în faţa protectorilor lor. Nimic mai semnificativ decît cariera lui Aretino. Nu a trăit decît din subvenţii de w suspuşi dar pe toţi i-a nesocotit. Viaţa sa a fost u şantaj continuu, într-o zi, Francisc I i-a trimis în dar lanţ de aur reprezentînd nişte limbi otrăvite, însă şi l;a disputat Francisc I şi Carol Quintul; regele Ang"el -regina Poloniei 1-au copleşit cu daruri. Era cît pe ce fie numit cardinal. Ariosto cu dreptate 1-a numit „u &

108

•n,jlor". O persoană odioasă care a fugit de acasă la ?ejsprezece ani şi care nu făcuse studii regulate, a fost

mut de cele mai înalte autorităţi fiindcă avea spirit, o

ană ascuţită şi se făcea caz de succesul scrierilor sale. Jn epocă i s-a şi spus „secretarul lumii".

Gloria artiştilor a întrecut-o pe cea a oamenilor de litere, în legătură cu Leonardo, Vasari a scris: „Se văd influenţe celeste care plouă cele mai mari haruri peste nişte fiinţe omeneşti printr-o operaţiune care pare mai puţin naturală decît supranaturală; atunci se acumulează nemăsurat într-un singur om frumuseţe, graţie, talent, în aşa fel încît, oriunde s-ar întoarce, orice gest ar face este atît de divin că îi face uitaţi pe toţi ceilalţi oameni şi îi revelează cu limpezime originea sa veritabilă care este divină şi care nu se datorează unui efort omenesc. Este tocmai ce s-a văzut la Leonardo da Vinci..." Douăzeci de ani după moartea pictorului Giocondei, Cellini 1-a auzit pe Francisc I spunînd regelui Navarrei şi cîtorva cardinali că „nu mai fusese vreodată pe lume om aşa de învăţat, nu numai în sculptură, în pictură şi în arhitectură, dar mai ales ca mare filozof.

Leonardo este primul artist care s-a bucurat în Europa Renaşterii de un prestigiu atît de eclatant. Dar în curînd s-au ridicat alte stele a căror strălucire a fost şi mai intensă. Raphael, mai ales începînd cu 1515, tre­cea la Roma şi în restul peninsulei drept un fel de erou, un semizeu. Avea de altfel aură de prinţ. Cînd a murit, în vinerea sfîntă din 1520, în Cetatea eternă emoţia a fost considerabilă iar Leon al X-lea a plîns. Nici un renume nu a atins totuşi pe cel al lui Michelangelo a cărui teribilită i-a stupefiat pe contemporani, în epoca de aur a mecenatului, nu a ezitat să se certe de mai multe ori cu irascibilul luliu al II-lea, care de fiecare dată a avut iniţiativa pentru împăcare. A. Chastel sub­liniază că Michelangelo a fost primul artist căruia i s-a consacrat o biografie din timpul vieţii; primul care a

°st onorat cu funeralii oficiale. Vasari exprima o °Pinie curentă, la mijlocul secolului al XVI-lea, atunci

m(i scria: „Nici un artist, chiar excepţional, nu va Putea niciodată să întreacă prin desen sau graţie această

Pera... Michelangelo nu poate fi învins decît de el

109

Renaşterea a regăsit noţiunea antică de Fuma, Faim care sfidează timpul şi traversează secolele. Ea a rid; cat statui ecvestre condotierilor, a realizat ori a proiec­tat morminte grandioase pentru luliu al II-lea, familia Medici,^ împăratul Maximilian; a resuscitat triumfurile antice. In 1443, Alphons de Aragon şi-a făcut o intrare triumfală la Neapole într-un car aurit, în mijlocul unui cortegiu unde Venus stătea alături de figuri burleşti Arcul de la Castel Nuovo din Neapole a păstrat amintirea acestei defilări. Cîţiva ani mai tîrziu, ducele umanist de Urbino, Federico da Montefeltro, cu prile­jul căsătoriei sale (1459), a lăsat şi el să fie reprezentat ca biruitor de Piero Della Francesca Ufizzi. Prinţul, aşezat într-un car cu patru roţi, este încoronat de către Faimă, în picioare în spatele lui. Celebrarea gloriei a devenit de atunci una din preocupările majore ale Renaşterii pe care a transmis-o epocii lui Ludovic al XlV-lea. Lorenzo Magnificul i-a scris odată lui Frede-ric de Aragon: „Ce a cunoscut mai mişcător Antichi­tatea este această celebrare a gloriei care îmbăta toate spiritele; de aceea au fost create care şi arcuri de tri­umf, trofee din marmură, teatre sau decoruri somp­tuoase, statui, lauri, coroane, cuvîntări funebre şi o mie de alte distincţii admirabile." Mantegna, artist pasionat de antichitate, a realizat pentru palatul ducal din Man-tova, între 1481 şi 1492, nouă compoziţii mari con­sacrate Triumfului lui Mim Cezar. In 1491, Lorenzo Magnificul a dat o petrecere grandioasă care reprezen­ta „triumful lui Paul-Emilio". In timpul războaielor ita­liene, „intrările" regilor Franţei în oraşele italiene au copiat triumfurile antice. Cînd a fost primit la Milano, lui Ludovic al XH-lea, „i s-a făcut o primire, spune un contemporan, după vechiul obicei al romanilor, pome-nindu-se toate oraşele şi castelele, bătăliile pe care le cîştigase". Pe măsură ce inovaţiile Renaşterii italiene depăşeau frontierele peninsulei, moda nu putea să nu se întindă în întreaga Europă. Intrarea lui Henric al lMea în Rouen, în 1550, a fost un triumf în maniera romana, inspirat manifest din pînzele lui Mantegna. încărcătura şi hiperbola au devenit rapid legea genului, chiar m^ inte de jumătatea secolului al XVI-lea, cînd se dezvolta

110

complicaţiile manieriste. Marele car pe care 1-a desenat Diirer prin 1515 pentru Triumful lui Maximilian de­păşeşte imaginaţia. Abuzul de alegorie şi acumularea de motive ornamentale dintre cele mai heteroclite (ac­vile, capete de lei, cornuri ale abundenţei, volute etc.) par să îl copleşească pe bietul împărat care nu are spaţiu şi iese turtit dintr-o compoziţie prea bogată, în tot cazul, Renaşterea, peste tot unde a trecut, a exaltat Faima, zeiţă antică revenită la loc de cinste. Lorenzo Costa a reprezentat-o pe pereţii capelei Bentivoglio din Bologna, către 1490, într-un car tras de elefanţi, încon­jurată de războinici, de doamne şi de oameni iluştri. Tipul roman de Fuma, o femeie tînără înaripată suflînd într-o goarnă şi încoronată cu lauri, şi-a făcut apariţia din nou pe monumente: în Franţa, la capela Anet şi pe faţada Luvrului executată de Pierre Lescot.

Dar^ceea ce s-a amintit mai înainte despre literaţi şi artişti probează că prinţii şi căpitanii nu s-au aflat sin­guri în căutare de glorie. Pe mormîntul lui Marc Anto­nio della Torre, de Andrea Riccio (Luvru); îngerul Fai­mei proclamă victoria oamenilor de litere asupra morţii, un schelet contorsionat care, de necaz, scapă coasa. Dante condamnase în Purgatoriul „dorinţa de glorie arzătoare". Spre sfirşitul vieţii, Petrarca a adresat, nu fără vanitate, o „scrisoare posterităţii". S-a admis ime­diat dreptul creştinului de a aspira la supravieţuire în memoria oamenilor. Ronsard a fost sigur de gloria sa eternă:

Nu tot Ronsard va coborî-în pămînt Ci va rămîne ce-i mai bun din el. Mereu, mereu, fără să mor defel, Voi colinda tot viu prin univers... Aleargă, Muzo, du-mi în ceruri dar O glorie pe care o am din har Pe drept cuvînt mă aflu triumfat, De amintiri va fi cîntat Ronsard, Cu lauri verzi la cap va fi ornat.

(Ode, V, 36.)

nu' din maeştrii gîndirii din Renaştere, Marsilio Fici-

o, nu proclamase oare el ca pe o evidenţă: „Omul se

UleŞte să rămînă în gura semenilor lor pentru tot

'111

viitorul"? Pînă şi în colegii a fost căutată gloria: la je zuiţi, premiantul clasei a fost declarat primul imperator Promovarea individului a fost deci, măcar la nivelul superior al societăţii, una din caracteristicile majore ale civilizaţiei europene în momentul cînd aceasta se înde­părta de malurile Evului Mediu. Foarte semnificativ în această privinţă este gustul marcat al epocii pentru o literatură personală, puţin cultivată de romani. Umanis­tul Pontano a ajuns să declare: „Am devenit eu însumi" i .- formula pe care ar fi putut-o prelua în contul lor mulţi oameni ai Renaşterii - iar Alberti a făcut această cutezătoare afirmaţie: „Acela care îşi cultivă darurile personale aduce servicii statului prea destul." însă pen­tru unul ca Luther, destinul individual - chiar şi al celui sărman - era grandios şi tragic. Moştenitor al miticilor flamanzi şi renani, contemporan unei epoci care punea accentul pe păcatul personal, şi deci chinuit de proble­ma mîntuirii fiecăruia dintre creştini, Luther a privile­giat dialogul omului cu Dumnezeu, a eliminat interme­diarii dintre mîntuit şi Mîntuitor, a făcut din fiecare credincios un preot. Astfel că Reforma a exprimat pe planul religios irezistibila înălţare a persoanei, chiar dacă pe undeva îi refuzase orice libertate păcătosului.

•

Promovarea persoanei nu a fost operată în lipsa durerii. Multă vreme s-a dat uitării adînca şi trainica melancolie a Renaşterii - contrapondere necesară unei evoluţii care detaşa individul de tradiţii şi de ierarhii ale trecutului. Ronsard nu a fost permanent la fel de convins de perenitatea numelui său pe cît s-ar putea crede judecind după versurile precedente. El scrisese de altfel - este vorba de o nimfă care i se adresează poe­tului:

Pînă ce tîmpla nu-ţi va înflori, în orele de pîn'la asfinţit, Pînă ce seara te-a încercuit, Desartele nădejdi te vor pieri.

Versul căznit (i se va vesteji; Dezastrului îi fi-va sorocit

112

Si morţii tale dorul meu sfirsit. De plîngi, nepoţii te-or zeflemist.

(Leş Amours, I, 19.)

ţu prezent, se descoperă că a existat un romantism al Renaşterii demonstrat elocvent de Leş Regrets ale lui Du Bellay. Deşi locuia în oraşul din lume cel mai bogat în monumente antice şi în mijlocul unei curţi alese, acest poet umanist nu s-a simţit mai puţin neajutorat:

între lupi haini pe cîmpie dau roată,

Adulmec iarna, de gura-i îngheţată

Mă ia tremuriciul, părul mi-l simt zbîrlit.

(Leş Regrets, IX.)

Mulţi mari artişti şi literaţi din secolul al XVI-lea au resimţit un sentiment de solitudine aidoma şi au fost încercaţi de mîhnire. Rafael spunea despre Michelan-gelo că era „singur precum un gîde". Mai este nevoie să mai fie pomenită cu ce forţă plastică statuile de pe mormintele Medici-lor, sculptate de Michelangelo ex­primă oboseala, durerea şi disperarea? Chiar dacă poe­mul pe care artistul 1-a scris despre Noapte, „Mi-e drag să dorm, şi încă să fiu piatră...", a fost inspirat parţial de evenimente politice proaspete - căuv. -a republicii la Florenţa -, cum să nu se vadă aici mai degrabă expre­sia unei angoase cu mult mai profunde, cu rădăcini chiar în temperamentul sculptorului „teribil"? Dar cazul lui Michelangelo nu a fost izolat. Vasari asigură că mulţi dintre pictorii vremii sale - Corregio, Piero di Cosimo, Pontormo, Rosso - au fost nişte melancolici. Ronsard se definea pe sine ca „sălbatic, bănuielnic, trist $1 melancolic". Camoens s-a prezentat, tot aşa, ca o fiinţă hipersensibilă încă din copilărie şi plîngăcios. în orice caz, accentele romantice sînt efectiv numeroase în j^a Şi literatura Renaşterii - este adevărat, mai multe m secolul al XVI-lea decît în cel de-al XV-lea. Melan­colia lui Diirer şi cea a lui Lucas Cranach nu sînt decît C£le mai cunoscute opere pictate ori desenate con­sacrate acestei teme. în plus, un studiu psihanalitic al tablourilor vremii - ale celor semnate de Altdorfer, de ruegel şj de Tintoretto de pildă - descoperă în pla-e secunde „drumuri întortocheate, crînguri întune-