Poetul Luigi Puici, apropiat al lui Lorenzo Magni-j'cul, şi autor al lucrării Mordante maghiare, îi părea 1 Ficino tipul de diletant necredincios care ridiculizează dogma şi „un om a cărui răutate este aşa de mare mcit ^ fi mult mai greu să fie scăpat de ea decît să se 193
..V. ;jft'i
:••' •'••«!»?
extragă nisipul din mare". Ficino ştia că împrejurul său lumea se delecta citind Năzbîtiile lui Poggio şi Hermafroditul lui Beccadelli. El le reproşa acestor autori că transformă „doctrina creştină în instrument de necuviinţă şi nelegiuire". Se îngrijora mai ales cînd vedea „filosofia, un dar sfinţit de Dumnezeu, pe mîinile necredinţei", adică ale peripateticienilor. El îi scria prietenului său Pannonius: „Toată lumea (se înţelege: cercurile erudite italiene, n .a.) este ocupată de peripateticieni care se împart în două secte: alexandrini şi aver-roişti... şi unii şi alţii pun la pămînt în mod egal orice religie de sus pînă jos, mai cu seamă pentru că par a nega Providenţa." Erasmus, la rîndul său, nu şi-a economisit criticile la adresa umanismului italian. Italia era vizată pe cînd îi scria în 1517 din Capiton: „Sub pavăza vechii literaturi renascentiste, păgînismul încearcă să ridice capul, tot aşa după cum printre creştini există oameni care nu îl recunosc pe Christos decît după nume, dar care înlăuntru respiră păgînism." El reproşa aşadar Italiei că se apleca prea exclusiv _ şi într-o manieră prea păgînă asupra bona; litiera: şi era tentat să-şi definească prin contrast propria misiune. Aceasta constă în a participa la ceea ce bona; littera;", care pînă acum a fost aproape păgînă la italieni, au căpătat obiceiul de a vorbi creştineşte". Făcîndu-se ecoul lui Ficino şi al lui Eramus, Macchiavelli mărturisea în Dis-corsi, generalizînd acuzaţia: „Da, noi ceilalţi italieni, noi sîntem profund nereligioşi şi stricaţi." La sfîrşitul secolului al XVI-lea, Italia păstra încă o proastă reputaţie pe plan moral şi intelectual. Pentru romancierul englez Thomas Nashe, contemporan al Elisabetei, ea era „o Sodomă", „academie a omorurilor, farmacia unde se prepară otrăvurile destinate tuturor naţiunilor".
Dar printre aceste otrăvuri se număra deja, pentru anglicanul Nashe, reforma catolică. Din Italia şi-a început aceasta strălucirea începînd din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. -Succesul de care s-a bucurat în ţara lui Borgia şi a lui Pomponazzi invită la reflecţie. Acesta dovedeşte că impietatea se limitase aici la cercuri restrînse şi nu pătrunsese în mase care, în Renaştere, în Italia ca şi în ţările vecine, au .rămas creştine în adîncime. Erau oare totdeauna „atei" cei cărora li se spunea aşa? Trebuie reluate cu această ocazie judicioa-
194
sele puneri la punct ale lui L. Febvre şi să se amintească, în prelungirea-asertaţiilor sale, cît de flotantă era terminologia în epocă. Castellion şi Henric II Estienne 1-au rînduit pe Rabelais de partea celor care nu credeau „nici în Dumnezeu nici în Christos". Această teză a fost repusă în circulaţie la începutul secolului al XX-lea de către A. Lefranc care a văzut în el „un emul al lui Lucian şi al lui Lucretius", un spirit puternic ce mersese „mai departe decît toţi scriitorii contemporani pe calea opoziţiei filosofice şi religioase", încă din 1532, afirma Lefranc, Rabelais „încetase de a fi creştin"; nu mai credea în nemurirea sufletului; rîsul său larg disimula intenţii „pe care nimeni nu îndrăznise să le conceapă secole de-a rîndul". Or, contrar opiniei lui Lefranc, Rabelais şi-a afirmat credinţa în nemurirea sufletului, în 1535, el a scris un Almanah calculat despre nobila cetate a Lyonului, care s-a pierdut dar din care un extras a fost recopiat de către un contemporan. Ştiindu-şi cititorii „dispuşi, atenţi şi poftitori" să ştie „starea şi firea acestui an 1535", Rabelais îi admonesta în termenii următori: „Dacă vreţi să vă mulţumiţi cu totul dorinţa asta arzătoare, e bine să tînjiţi... să vi se tragă sufletele afară din ocna asta neagră a trupului de pulbere şi să vi se lipească de lisus Christul. Şi atunci scădea-vor patimile toate, boalele şi cusururi de la oameni, căci, de bucuria întru El, belşug va fi de tot binele, de toată ştirea şi desăvîrşirea, precum odată cînta regele David... Pe cît de uşor ar fi pentru mine să prezic altminterea, pe atît de simplu ar fi pentru voi să credeţi."
L. Febvre, care a descoperit acest extras, a adunat şi a citat numeroase texte din care reiese că Rabelais, discipol al lui Erasmus, era fără discuţie bun creştin şi era sincer în credinţa sa. Credea în Dumnezeu Tatăl „cel care din tot ce este şi din tot ce face plămădeşte după vrerea sa şi după buna plăcere". El 1-a invocat adesea pe „scumpul Fiu al lui Dumnezeu" pe care îi plăcea să îl numească şi „creator", „Plasmuitor", „Ajutor", „Dătător de tot binele", „Dreptul Judecător", în.. Pantagruvl (capitolul X), el a menţionat schimbarea, învierea şi ridicarea la cer a lui lisus ca unul care şi credea în ele. în fine - o diferenţă fundamentală între atitudinea fostului călugăr şi atitudinea lui Pompo-195
nazzi -, în romanul rabelaisian sînt rugăciuni la tot pasul. Se fac rugăciuni la fel de bine în împrejurări excepţionale, de pildă cînd Grandgousier află de prădă-ciunea lui Picrochole, dar şi în zilele obişnuite. Rugăciunii cotidiene i se spune „obitei spre laudă între sfinţii creştineşti". Este oare nevoie să se aducă aminte că, în toate zilele, Gargantua şi Ponocrates se smeresc şi „se roagă la Domnul creatorul cu fierbinţeală şi îşi îndreptează credinţa către dînsul, şi îl preaslăvesc de bunătatea lui nemăsurată"?
Adevărul este că Rabelais dispreţuia preoţii şi călugării, că nu preţuia cîtuşi de puţin pelerinajele, cultul sfinţilor şi indulgenţele. Religia lui era individualistă, deşi se dorea creştină. Era departe de a fi ateu. Sfatul lui L. Febvre este înţelept: „Să întărim bine cuvintele de odinioară." Şi Rabelais 1-a făcut pe Scaliger ateu, Henric al II-lea Estienne s-a folosit de aceeaşi injurie faţă de Castellion, Farel în privinţa lui Şervet, Ronsard la adresa tuturor hughenoţilor. „Ateu" a fost, în cursul veacului al XVI-lea, superlativul lui „deist", injurie deja foarte gravă în gura şi sub pana imensei majorităţi a lumii din acea vreme. Aceste nelămuriri din planul vocabularului sînt revelatoare în privinţa unei mentalităţi. Ele trebuie să fie apropiate anarhismului care se insinuase în credinţele creştine şi sincretismului filo-zofico-religios care a caracterizat gîndirea europeană a secolelor al XV-lea şi al XVI-lea.
Acest sincretism, fundamental optimist şi fondat de altfel pe o insuficientă cunoaştere a cronologiei operelor antice, descoperea în toate civilizaţiile precreştine premoniţii ale creştinismului. lisus apăruse în completarea unei revelaţii pe care popoarele din Antichitate, şi nu doar evreii, o primiseră deja în elemente. Pe scurt, se postula concordanţa tuturor credinţelor pe deasupra dogmei. Aşa se explică prezenţa lui Hermes Tris-megistul pe pavimentul catedralei din Sienna; interesul lui Ficino pentru poemele homerice şi cînturile orfice, apariţia sibilelor păgîne vestitoare ale lui Chrisos pe .campanila catedralei din Florenţa şi pe plafonul capelei Sixţine. în concepţia multor umanişti, creştinismul venea aşadar să clarifice meditaţia filozofică şi credinţa religioasă a Celor Vechi, spre a conferi adevăratul înţeles multor mituri păgîne. Ştiinţei antice el îi aducea
196
indispensabila complinire a graţiei. Aceasta era şi părerea lui Pius al II-lea cînd îi scria sultanului: „Creştinismul nu este decît o lecţie mai completă despre suveranul bine al Celor Vechi." Principala lucrare a lui Ficino, Theologia platonica, poartă un titlu extrem de revelator şi nu întîmplător a fost redactată de autor în-tr-un moment cînd, spre patruzeci de ani, se pregătea să se hirotonisească. Există o analogie certă între intenţia lui Ficino şi cea a lui Pascal pe cînd se ocupa cu scrierea Cugetărilor. Amîndoi căutau să îi cîştige pe libertini. Or, la sfîrşitul secolului al XV-lea, aceştia erau „padovanii". Nu există îndoială că Ficino personal era sedus de platonism (în sens larg), căci tocmai el, prin traducerile latineşti, 1-a făcut de fapt cunoscut pe Platon în Occident. Dar el mai spera că nişte spirite care se rătăciseră de creştinism ar putea să-şi revină dacă erau determinate să considere platonismul ca pe o etapă a revelaţiei divine. Era vorba în definitiv ca prin folosirea creditului nou de care se bucurau temele platoniciene să se demonstreze ca posibil din punct de vedere raţional ceea ce credinţa declară drept necesar. Nici Ficino, nici Pico nu au avut impresia că propun doctrine eretice, chiar dacă primul a trebuit să îşi revizuiască lucrările iar cel de-al doilea să se supună unei condamnări pontificale. Spre sfîrşitul scurtei sale existenţe, Pico a căpătat înfăţişare de ascet. Ultimele clipe ale lui Sydney, care a murit în 1586 la treizeci şi doi de ani, de pe urma unei răni primite la asediul Zut-phenului, luminează întreaga întreprindere intelectuală a epocii: simţindu-şi sfîrşitul apropiat, s-a apucat să citească povestirea morţii lui Socrate în Fedon şi fragmente din Evanghelie.
Pe de altă parte, trebuie să se sublinieze cu hotărîre, chiar dacă amănuntul îi poate intriga pe contemporanii noştri, ale căror exigenţe morale sînt în realitate foarte mari, că oamenii Renaşterii conciliau adesea fără greutate un stil de viaţă foarte păgîn şi ni$te preocupări deosebit de senzuale cu o credinţă sinceră şi chiar ardentă. Marot, care făcuse elogiul Sfîrcului Frumos, a tradus de asemenea psalmi în franceză. Ronsard, care de atîtea ori a dezvoltat tema cârpe diem, a scris despre religia creştină versuri elocvente, pornite, hotărît lucru, m inimă. Cele două inspiraţii mergeau mînă în mînă. 197
într-un cîntec epicureic din Ode, el cîntă plăcerea, vinul socotit şi mîncatul pe săturate:
Trandafirul cel frumos ... mustră pe cei fericiţi Treacă timpul bucuros Şi din anii înfloriţi Aruncam cu flori în jos.
Dar într-un Imn al morţii, tonul este grav şi creştin:
... să-ţi amintesc
Nu pagm ţi-e sufletul ci creştinesc,
Că Stăpînul nostru mort, pe Cruce-întins
A pierdut din Moarte spinul întradins,
Şi din ea făcut-a numai bine-un vad
Spre-a se-înturna la Cer...
Asemenea lui Ronsard şi Marot, cea mai mare parte a artiştilor din Renaştere au tratat în mod curent, şi în aparenţă fără să-si facă multe probleme, cele mai păgîne subiecte ca pe temele creştine familiare. Acest demers, care părea firesc, ar fi fost totuşi de negîndit cu cîteva veacuri mai devreme, între pictorii destul de numeroşi care au trecut cu nonşalanţă în acest fel de la o inspiraţie la alta să nu reţinem decît doi: Lucas Cranach cel Bătrîn şi Tiţian. De la primul păstrăm cîteva Venus si nişte Judecăţi ale lui Paris în mod subtil erotice. Dar opera sa religioasă este abundentă; în plus, el a fost pictorul recunoscut al familiei Luther şi ilustratorul traducerii germane a Bibliei publicate de reformator. Tiţian a lăsat numeroase tablouri destinate bisericilor: Fecioare (ale donatorilor), Sfînta convorbire. Intrarea Fecioarei în templu etc. Dar i-a plăcut de asemenea să evoce şi carnaţia luminoasă a fetelor frumoase din Veneţia, iar Bachanala sa de la Prado este un alai păgîn la ţărmurile unui fluviu de, vin. Fata dormind goală din prim plan este fructul cel mai savuros al festinului.
Cu toate acestea, nudurile sculptate sau pictate m Renaştere au înşelat multă lume. Acestea erau decoraţii
198
ale unor opere care se doreau a f i în mod frecvent ezoterice, îndărătul unor scene care, în intenţia autorilor lor, nu trebuiau să se potenţeze doar prin farmecul for-• mal, s-a disimulat de foarte multe ori un neplatonism (în sens larg) întins asemenea unei prevestiri a creştinismului şi a unei înalte semnificaţii morale. După studiile lui F. Saxl, E. Panofsky, J. Seznec şi E. Wind s-a aprofundat cu luare aminte „păgînismul" Renaşterii; au fost pătrunse nişte taine care, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, nu erau inteligibile decît unor iniţiaţi. Multe lucrări ale timpului îi scapă cu adevărat celui care nu-şi aminteşte că, în respectul filosofiei ficiniene, frumuseţea pămîntească invită la depăşire. Ea nu este decît în-tîiul stadiu al unei „scări minunate" care are de dus la Dumnezeu, „vecinică fîntînă a frumuseţii" şi a bunătăţii. A pătrunde intenţiile artiştilor din Renaştere este aşadar un joc subtil, pasionant şi bogat în informaţii.
Epoca a îndrăgit tema celor trei Graţii. Acesteia îi sînt consacrate un tablou de Rafael (La Chantilly) şi o frescă de Correggio (la Parma), pentru a nu cita decît două exemple. Dar de ce oare sînt înfăţişate goale cele trei tinere? Desigur pentru că este agreabil să se permită apariţia în toată strălucirea tinereţii lor a unor frumuseţi admirabile dar şi pentru că lipsa voalurilor indică loialitate, adevăr, absenţa ascunzişului: interpretare dată deja de Servius în veacul al IV-lea al erei noastre. Apoi grupul Graţiilor este susceptibil de două semnificaţii diferite, una de ordin moral, alta de ordin metafizic, care de altfel nu se exclud. Pe plan moral, cele trei zeiţe, des reprezentate ţinîndu-se pe după gît, exprimă trei ipoteze ale lipsei de prejudecăţi. Aşa înţelegea lucrurile^ Seneea: se oferă, se primeşte, apoi se oferă din nou. însă, într-un alt plan, cele trei Graţii, legate între ele printr-un nod al unei carităţi mutuale, aduc de asemenea o imagine cu adevărat perfecă a ritmului dialectic din universul platonician. Ele înseamnă respectiv einanatio, raptio şi remeatio, adică emanarea de fiinţe pornind de la Dumnezeu, conversiunea sufletului înspre creator care îl solicită - zeiţa care exprimă această mişcare dialectică întoarce spatele spectatorului, '"mu deci - şi întoarcerea către divin.
^ele trei Graţii dănţuiesc iarăşi în Primăvara lui °Kicelli, operă seducătoare şi complexă care timp 199
îndelungat a descurajat critica. Tabloul conţine de bună seamă nişte aluzii la fapte istorice: competiţia din 1475 celebrată de Poliziano şi unde s-a evidenţiat Giuliano de Medici; reinstaurarea păcii la Florenţa după eşecul conspiraţiei Pazzi care 1-a ucis pe Giuliano dar 1-a cruţat pe Lorenzo. Artistul a mai vrut să evoce neîndoios pe „nimfele" Simonetla Vespucci şi Lucrezia Danii de care erau îndrăgostiţi cei doi fraţi. „Şi lotuşi nimic anecdotic în aceste figuri: un aer îndepărtat, o ambianţă ireală; se pare că ne aflăm pe un alt tărîm decît aceia al trăitorilor... Marile enigme ale naturii, ale Morţii şi ale învierii plutesc în preajma formelor visătoare ale Tinereţii, Dragostei şi Frumuseţii, fantome ale unui ideal Olimp" (I. Seznec). De-a dreapta, Zefir, vîntul primăverii, se ţine după tandra Chloris care vrea să scape de înbrăţişările lui. Dar de îndată ce îi primeşte atingerea, din gura nimfei ies flori parfumate şi iat-o transformată în Flora, sol radios al redeşteptării: „Chloris eram, eu pe care mă cheamă azi Flora", scrisese Ovidiu în Metamorfozele. Dar transformarea această şi progresia lui Zefir înspre Chloris şi a acesteia înspre Flora exprimă, potrivit interpretării judicioase a lui E. Wind, dialectica neplatoniciană a dragostei. Căci aceasta face să se nască frumuseţea dintr-o discordia concorx între castitate şi dragoste. Chloris este castitatea, Zefir, dragostea, iar uniunea lor zămisleşte frumuseţea primă-văralică ce acoperă pămînlul cu flori. Dar în grădina lui Venus - căci Vasari a recunoscut cu exactitate zeiţa, chiar dacă apariţia ei din centrul compoziţiei este modestă şi rezervată - nu am asistat încă la întîia metamorfoză a dragostei. Intr-adevăr, deasupra lui Venus, un Cupidon vizează cu o mînă sigură, cu toate că este legat la ochi, pe una dintre cele trei Graţii care dansează la stînga ţinîndu-se delicat de mîini. Următoarea victimă a arcaşului divin este evident cea care se găseşte în centrul grupului celor trei surori. Ea nu poartă bijuterii, are o figură melancolică iar cosiţele, un ce sever. Este Caxtitax. Vecina ei din dreapta, cu o coafură îmbogăţită de perle, este Pulchritudo (frumuseţea); cea din stînga, cea mai atrăgătoare din grup, este Voluptax. Caxtitas este de acum neofita iniţiată în dragoste de către cele două colege, sub protecţia lui Venus care temperează dansul celor trei zeiţe - un dans
200
care nu conţine decît nobleţe şi cumpătare. Aceasta fiindcă în cauză nu este exaltarea bucuriilor senzuale ale pămmtului. în intenţie, Castitus întoarce spatele privitorului şi lumii. Ea priveşte către Mercur, adică înspre dincolo. Mercur este cel mai greu de interpretat personaj din tablou. Multă vreme s-a crezut că el culegea mere de aur din arborii grădinii; în realitate el se distrează cu norii. Antichitatea îi dăruise lui Mercur roluri multiple: ea făcuse din zeu cel mai iute şi cel mai versat dintre zei. Dar ea mai vedea în Mercur pe corifeul Graţiilor şi mai mult încă mesagerul care face legătura între pămînt şi cer, cel care întovărăşeşte sufletele în lumea, cealaltă, în tabloul lui Botticelli i se va remarca veşmîntul presărat cu flori inversate, simbol funerar, în fine, patron al gramaticilor şi al metafizicienilor, Mercur era divinul „mistagog", zeul care iniţiază în secretele de dincolo-de-mormînt. In Primavera, Mercur, cu degetul îndreptat către cer şi care urmează în depărtare ca pe nişte nori dorinţele carnale, este chiar „mistagogul" care revelează sufletelor alese frumuseţea ascunsă din misterele divine, în consecinţă, voluptatea la care este poftită Castitas nu este una pă-mînteană, pe care o refuză. Săgeata care a atins-o este a dragostei transcendente. Semnificaţia neoplatoniciană a lucrării lui Botticelli ni se revelă astfel. Mişcarea generală a tabloului trebuie să fie decriptată de la dreapta la stînga, iar Zefir nu este din întîmplare simetricul lui Mercur, într-o parte - unde se află Flora -, pictorul a figurat emanaţia, descinderea divinului în concretul terestru, în centru, copilul lui Venus atinge sufletul însetat de adevăr. Castitas, iniţiată de Pulchritudo şi Voluptas, se învoieşte unei iubiri care o îndepărtează de • pămînt. Ea se lasă răpită (raptio) şi se întoarce către Dumnezeu. Mercur nu va pregeta să o călăuzească întru contemplarea frumuseţii divine (remeatio).
Primăvara şi Naşterea Venerei de Botticelli provin amîndouă de la vila Castello care aparţinea unei ramuri mai mici a familiei Medici, şi au fost probabil executate pentru Lorenzo di Pierfrancesco, văr cu Lorenzo Magnificul, între cele două opere există o legătură. Trecerea de la una la alta este înfăptuită de mantia pnmăvăratică a zeiţei cu care se va acoperi odată ieşită dm unde. Ivită din apă, ea este împinsă la mal de zefiri 201
amoroxi care reprezintă „duhul amorului" înfiorînd materia şi modelînd-o. Marea a fosl fertilizată în acest fel de către cer; este ceea ce simbolizează ploaia mistică de roze care răzbate din gura zefirilor: imagine în care oamenii din Renaştere şi mai cu seamă Pico de La Mirandola vedeau o transpunere alegorică a sintagmei biblice „duhul plutea peste ape". Apropierea dintre cele două tablouri invită - si -îi invită în mod cert şi pe iniţiaţii din Florenţa - la stabilirea unei distincţii între cele două Venus, distincţie propusă în trecut de Platon, reluată şi nuanţata de Pico. Zeiţa goală care apare în splendoarea curată a frumuseţii sale este Venus Uraniu, inspiratoare a „'amorului ceresc". Iar cealaltă, care prezidează riturile Primăverii, este Venus Pandemox care încarnează „amorul omenesc". Vesmîntul ei de primăvară, oricît de încîntător ar fi, este un voal dedesubtul căruia trebuie să se ghicească frumuseţea adevărată. Ea este umbra, imaginea terestră si reprezentanta superioară a lui Venus către care îşi va conduce în final
amanţii.
Venus din Urbino de Tiţian, spre deosebire de cele
ale lui Botticelli, nu este, cu tot gestul ei pudic, decît o odaliscă veneţiană. Mantia cosmică destinată, în tabloul pictorului florentin, să acopere goliciunea unei Venus celeste, a devenit sub pensula lui Tiţian o haină ordinară pe care o scot două servitoare dintr-un cufăr. Dar senzualitatea lui Tiţian.nu ţine pare-se cont de una din propriile opere majore: Dragoste sacră si Dragoste profană, „unul din cele mai frumoase tablouri din lume", dar care i-a încurcat pe comentatori. Există o interpretare prozaică a sa: fata din stînga ar fi frumoasa Violante, iubită a lui Tiţian, la dreapta, o Venus dezbrăcată, vorbind în numele pictorului, ar invita-o pe • Violante la amor. Titlul actual, care nu este anterior lui 1700, cu toate că, parţial, este inadecvat, sugerează totuşi, că artistului i s-au atribuit multă vreme intenţii mai înalte şi mai secrete. S-a afirmat că neoplatoni-cienii Renaşterii o reprezentau pe Celesta Venus goală, şi că prin urmare ea, iar nu fata cu veşmînt amplu, ar reprezenta aici dragostea sacră. Deoarece ea este mai înaltă decîl tovarăşa sa şi i se adresează cu un aer protector aproape. Dar atunci figura feminină din stînga este oare întruchiparea „dragostei profane"? Puţin pro-
202
babil. Semnificativ este că nu poartă bijuterii, în schimb, este încoronată cu myrtus conjugalis. Cheia operei enigmatice a lui Tiţian se găseşte cu siguranţă în basoreliefurile care împodobesc fîntîna dragostei, pe marginea căreia sînt aşezate cele două femei. Se disting aici un bărbat care este biciuit, un cal fără căpăstru purtat de coamă. Or, calul semnifica pentru platonicieni dragostea carnală, libidoul, expulzat aici. Cît despre scena pedepsei, ea evocă în mod evident riturile de iniţiere S1- de purificare din misterele păgîne dar şi castitatea creştină care nu se obţine decît pe calea mortificării. AsU'el că basoreliefurile fîntînii sînt o invitaţie la exorcizarea pasiunilor tulburi şi un îndemn la acces în „neprihănitele mistere ale amorului". Personajele tabloului ar constitui atunci o clasică triadă platoniciană în care Amor joacă rolul său tradiţional de mediator între Pulchritudo la stînga şi Voluptas la dreapta. Ar fi vorba despre iniţierea în dragoste a frumuseţii, dar o dragoste epurată car» nu se atinge decît după ce pasiunile pămîntului s-au purificat.
Problema pagînismului din Renaştere-, solicită aşadar un examen înnoit fiindcă imaginile împrumutate din "poveştile antice au exprimat adesea în epocă lecţii pe care biserica era departe de a le dezavua. Unul şi acelaşi învăţămînt putea fi tălmăcit în două limbaje diferite: al Antichităţii greco-romane şi al creştinismului. Contemporanii - cel puţin publicul instruit căruia i se adresau artiştii - operau apropierile şi transpunerile necesare. Este semnificativ că Aretino îi spusese sfîntului Bar--tolomeu am. Judecata de Apoi de Michelangelo „un Marsyas fără piele". El compara scena în care se vede Apostolul jupuit, ţinînd cu o mînă cuţitul martiriului său şi cu cealaltă macabrele sale rămăşiţe, cu supliciul lui Marsyas pictat de Rafael în Stanze della Signature. Or, semnificaţia celor două opere este efectiv aceeaşi. Marsyas, însoţitor al lui Bachus, pe care un tînăr efeb d jupoaie în vreme ce un altul îl încoronează pe Apol-°,' exprimă necesara sfîsiere a omului carnal care vrea sa acceadă la lumina apolinică. Pentru a ajunge la această limpezime, trebuie să fi renunţat la pasiunile 203
tulburi şi să fi „jupuit omul vechi". La fel, sfîntul Bar-tolomeu, care a acceptat martiriul, reapare puternic, senin şi nemuritor în paradis, corpul său pămîntesc fiind redus la starea de rămăşiţă.
Din analizele precedente rezultă că Europa Renaşterii s-a păgînizat şi decreştinat într-o măsură mult mai mică decît s-a crezut multă vreme. Sigur că o senzualitate multă vreme conţinută ajunge în acest timp la lumina zilei şi că un curent de gîndire „libertin", care mai tîrziu va lua amploare, este deja pe cale de a se desemna. Dar el nu atinge încă masele şi nici nu le va atinge încă multe veacuri. Societatea europeană rămîne profund creştină. Deşi arta acordă acum un loc de seamă unor subiecte profane, producţia de picturi şi de sculpturi religioase nu se împuţinează. Mai mult, epoca Renaşterii a văzut operîndu-se o adîncă şi fertilă reînnoire a artei creştine, în plus, într-o vreme cu moravuri libere s-a început consolidarea unui număr de biserici care ameninţau să se păbuşească. Reconstruirea lui Sfîntul Petru este cel mai cunoscut exemplu din serie. O semnificaţie identică are faptul că Roma a canonizat optzeci de personaje. care au trăit între 1400 şi 1520. Neliniştea religioasă care a provocat cele două reforme, protestantă şi catolică, ne produce dovada cea mai sigură a unei arzătoare credinţe într-o epocă ce a fost caracterizată, la începuturi, se înţelege, de o anarhie reală în domeniul credinţei, dar, mai apoi, printr-o preluare a responsabilităţii şi printr-o recreştinare a gloatelor, şi de-o parte şi de alta a frontierelor confesionale.
Dostları ilə paylaş: |