Jean Delumeau civilizaţia renaşterii

Nu numai că au fost cunoscute mai bine animalele şi plantele din Europa temperată, dar s-a manifestat interes şi pentru cele din nord şi din Orientul Apropi­at. Au fost descrise Cosmografia Levantului şi Ciiwci-ţeniile Franţei antarctice, girafele şi hipopotamii din Egipt, lamele din Anzi, goiavierii şi cocotierii din Indi-ile occidentale. Francezul Nicot şi italianul Benzoni au făcut cunoscut europenilor tutunul, iar Charles de Le-cluse (1526-1609) a fost primul cultivator din lumea veche al tuberculilor de cartofi aduşi din America i

228

1555. în multe din lucrările sale, Charles de Lecluse a notat şi a demonstrat circa 1585 de vegetale. Gaspard Bauhin din Basel (1550-1624), în lucrările publicate la începutul secolului al XVII-lea a studiat 6000 dintre acestea. La mijlocul secolului al XVIII-lea, Linne uti­liza încă Plantarum seu xtirpium historia al lionezului Mathias de Lobel, publicată în 1576. O ediţie nouă (1581), realizată de Plantin, a cuprins o traducere fran­ceză, un index în şapte limbi, un album cu 2491 de desene şi indicaţia tuturor citărilor anterioare în legă­tură cu diferitele specii.

Inventarul lumii vii s-a însoţit evident cu o lărgire şi cu o ameliorare a cunoştinţelor geografice. Decope-rirea Lumii Noi nu putea să nu asigure geografiei un pas hotărîtor. O dată importantă este marcată de Cos-mographia universali* de Sebastien MUnster, publicată la Basel în 1544. în cei o sută de ani care au urmat pu­blicării ei, a cunoscut 46 de ediţii în şase limbi. Lu­crarea conţinea 26 de hărţi si 471 de gravuri pe lemn. Autorul rectifica poziţii inexacte si propunea noi idei asupra eroziunii, cutremurelor de pamînt, vînturilop „tro­picale şi curenţilor maritimi. Cosmographia lui Miin-ster a fost urmată de două atlase ale lui Ortelius şi Mer-cator care au apărut la sfîrşitul veacului al XVI-lea. Publicul cultivat se interesa acum de geografie, înainte de 1550, în franceză nu se publicaseră decît 86 de lu­crări geografice. Dar apoi au fost publicate 48 între 1551 şi 1560, 70 între 1561 şi 1580, 76 între 1581 şi 1590, 54 între 1591 şi 1600 (scădere provocată fără îndoială de războaiele religioase) si 112 de la 1601 la 1610.

Progresele din chimie şi fizică au fost mai modeste decît cele din zoologie, botanică şi geografie, ceea ce nu înseamnă că au fost de neglijat. Formulele unui chimist - şi astrolog - din secolul al XVI-lea, Paracel-sus, au figurat în cărţi specializate pînă în epoca lui Lavoisier. Chimia renascentistă se poate împărţi în două: una înrudită cu meşteşugăritul - al aurarilor, orfevrilor, boiangiilor şi metalurgiştilor -, care gru-pează deja în secolul al XVI-lea un oarecare număr de reţete şi o alta - alchimia - aflată în urmărirea unei Vechi himere: a transforma metalele calpe în aur, agen-

acestei transmutaţii urmînd să devină „piatra filoso-229

fală". Artizanii şi alchimiştii s-au străduit să-şi inte­greze cunoştinţele despre materie într-un corp de doc­trină. Ei utilizează limbajul ezoteric al epocii, fac referiri la un sistem de corespondente între stele şi metale, acceptat atunci de cele mai subţiri spirite, şi continuă, cel mai adesea, să se sprijine pe bătrîna teorie aristotelică a celor patru elemente incoruptibile. Para-celsus, totuşi, le respinge dar păstrează calităţile ele­mentare (rece, uscat, cald şi umed) şi le adaugă o mis­terioasă „quintesentă". El mai adaugă încă cinci „prin­cipii": mercurul, sulful, sarea, „flegma" (un fel de umoare apoasă) şi cuput mortuum (un reziduu al dis­tilării alcoolice). El spune că „principiile" sînt formate prin uniunea, în proporţii diverse, a calităţilor ele­mentare: în mercur domină umiditatea, în sulf căldura etc. Teoria aceasta complicată etala nişte pseudoexpli-catii generale agreate de epocă. Că toţi chimiştii vremii sale - aşa vor sta lucrurile pînă la Lavoisier -, Paracel-sus acordă un loc de onoare metalelor. Dintre acestea erau cunoscute şapte, care erau puse în legătură cu planetele. Metalul perfect era aurul. Veneau apoi argin­tul, fierul, mercurul, cositorul, cuprul şi plumbul. Ase­menea contemporanilor săi, Paracelsus a crezut că în timp metalele din adîncurile pămîntului trec în aur. Dar - inovaţie importantă - a renunţat la speranţa de a grăbi această evoluţie şi a abandonat pretenţia funda­mentală a alchimiştilor de a realiza „opera cea mare". Chimia şi metalurgia urmau a se mulţumi cu utilizarea metalelor ca atare, aşa cum se prezentau la extragerea lor din mină. Şi, dat fiind că ironiza ştiinţa Celor Vechi, Paracelsus a pus accentul pe experienţă, deschi-zînd în acest fel o cale fecundă. In fine, acest chimist, care era şi medic, a încercat să tămăduiască prin mijlocirea untfr leacuri în care intrau metale şi compuşi minerali. Utilizînd astfel medicamente compuse, por­nind de la elemente extrase din lumea minerală, el a permis dezvoltarea terapeuticii chimice. Paracelsus are aşadar, pentru noi complexitatea Renaşterii înseşi, căreia i-a întruchipat slăbiciunile, ambiţiile nemăsurate şi intuiţiile geniale. Era oare un iluminat, un şarlatan -căci pretindea a fi alcătuit un elixir al tinereţii şi că l-ar fi fabricat pe homunculus - sau un precursor? în reali­tate, a fost toate acestea la un loc.

230

în mare măsură, Renaşterea a fost o revoltă împotriva lui Aristotel. Afirmaţia a fost făcută în legătură cu neo­platonismul care este valabilă şi pentru Luther. Cu toate acestea, şi capetele cele mai luminate au avut dificultăţi în a se separa de bagajul ideilor aristotelice. O probă în această direcţie este furnizată de istoria fizicii, chiar dacă în răstimpul umanismului s-au înregistrat progre­sele sensibile în acest domeniu. Pentru Aristotel, natu­ra are oroare de vid. El îşi dăduse seama bineînţeles că un corp în cădere merge din ce în ce mai repede. Dar aceasta se întîmpla, credea el, pentru că fiecare mobil caută sa ajungă cît mai repede posibil la „locul său firesc", locul natural al corpurilor grele aflîndu-se înspre în jos, iar cel al corpurilor uşoare înspre în sus. Aristotel afirma existenţa unei uşurătăţi şi a unei gravi­taţii absolute. Din această pricină, spunea el, obiectele cad cu atît mai iute cu cît sînt mai grele. Un alt pos­tulat al fizicii aristotelice stabilea o diferenţă de natură între mişcarea naturală - aceea a pietrei care cade - şi mişcarea violentă a unui proiectil. Cu privire la acesta din urmă, la sfîrşitul veacului al XV-lea, se credea că traiectoria era rectilinie în tirul direct şi unghiulară în celelalte cazuri. In secolul al XVI-lea totuşi, unii sco­lastici de la Paris şi de la Oxford au adus unele obiecţii fizicii lui Aristotel. Acesta afirmase că deplasarea unui obiect se datorează unei forţe motrice care întreţine mişcarea de-a lungul traiectoriei. Buridan (1300-1358) a pus aşadar întrebarea: „La aruncarea unei săgeţi, ce forţă o împinge în drumul ei?" Aristotelicii răspundeau: „Aerul urnit de arc." Buridan a găsit mai simplu să se admită că arcul este cel care comunică săgeţii o provizie de energie, cu atît mai însemnată cu cît este mai grea săgeata. Era doctrina lui impetus, admisă de Leonardo şi încă de Galilei la începutul carierei sale.

Revoluţia care a îndepărtat principalele erori ce împovărau fizica nu s-a întîmplat decît în secolul al

.. ea- Renaşterea a fost aceea care a liberat terenul Ştiinţei pentru Galilei, Descartes şi Newton, împotriva a ceea ce s-a crezut de către istorici, care au modern­izat peste margini gîndirea sa, Leonardo da Vinci nu a

escoperit nici principiul inerţiei, nici legea căderii 231

18. CAMERA NEAGRĂ (După C. B. Delta Porta, Magia naturalis.,)

După Arhimede, Leonardo da Vinci, Cardan si Giovanni Bat-tista Della Porta au observat că, dacă se practică un mic ori­ficiu în peretele unei camere negre, imaginile exterioare, pu­ternic luminate, se formează răsturnat si inversate, pe peretele din partea opusă.

corpurilor, în schimb, el a întrevăzut posibilitatea tra­iectoriilor curbilinii. Şi mai cu seamă, s-a apropiat de • descoperirea principiului egalităţii de acţiune şi de re-acţiune în cazul percuţiei. El a notat că dacă un corp loveşte un plan sub un unghi oarecare, acesta execută un salt şi că „unghiul săriturii va fi egal cu unghiul

19. PROGRESELE BALISTICII

(După U. Eco si G. B. Zorzoli,

Histoire illustree des inventions.j

Tartaglia este cel care a descoperit că, pentru a da unui tun bătaie maximă, trebuie fixat la 45° deasupra liniei orizontu­lui (78). El a înţeles că forţa imprimată proiectilului si forţa gravitaţiei se compun si impun o mişcare parabolică (79), prin urmare o traiectorie fără o parte rectilinie.

232

percuţiei". El a subînţeles cu aceasta principiul con­servării mişcării. Opera lui Leonardo, în datele ei cu privire la fizică, pare să fi fost ignorată în veacul al XVI-lea. în tot cazul, ea nu a exercitat în epocă o influ­enţă resimţită. Aproape la fel au stat lucrurile şi în cazul celei a lui Tartaglia, care rezida în două lucrări de fizică destul de importante: Nova scientia (1537) şi mai ales Quexiti e invenzioni diverxe (1546). Pînă aici se credea că o ghiulea atingea maximul de viteză nu la ieşirea din tun, ci puţin după aceea. Tartaglia, cel dintîi, a respins această credinţă în acceleraţia iniţială a unui proiectil. El a abandonat în special postulatul incom­patibilităţii între mişcări naturale şi mişcări violente şi a demonstrat că traiectoria unui glonţ ori a unei ghiu­lele nu presupune o parte rectilinie.

Tartaglia nu a convins majoritatea savanţilor din vremea sa. însă a fost maestrul lui Benedetti care 1-a influenţat profund pe Galilei. Benedetti i-a reproşat lui Aristotel de a fi negat mişcarea în vid, pe care filoso­ful grec o considera evident absurdă căci, în lipsa oricărei rezistenţe, mişcarea s-ar efectua, credea el, cu o viteză infinită. Benedetti a demonstrat din contră că viteza în vid nu va creşte pînă la infinit. El a respins de asemenea noţiunile aristotelice de gravitaţie şi de uşurătate absolute. El a declarat — afirmaţie fundamen­tală - că au greutate toate corpurile, dar că sînt mai mult sau mai puţin grele, în funcţie de mediul în care se găsesc plasate, în sfîrşit, el a demonstrat, în contra unei tradiţii mai mult decît milenare, că două corpuri de „omogenitate" egală cad cu aceeaşi viteză, oricare ar fi greutatea fiecăruia în parte. Galilei va generaliza această propoziţie extinzînd-o asupra tuturor corpurilor şi, pe deasupra, va abandona teoria lui impetus pe care Benedetti o conservase.

In privinţa lui Stevin, „Arhimede al secolului al XVI-lea", şi el a fost un fizician novator. A studiat echilibrul unui corp pe un plan înclinat şi a stabilit ca principiu al mecanicii imposibilitatea mişcării perpetue. A fost^ şi primul după Arhimede care a obţinut pro­grese în hidrostatică. Examinînd două vase comuni­cante - două corpuri de pompă, dintre care unul este e zece ori mai mare decît celălalt -, el a ajuns la con-c uzia că este nevoie de o cantitate de apă de zece livre 233

••# • ;> :.'^

în cel mare pentru a contrabalansa o singură livră în cel mic. Prin aceasta a demonstrat că presiunea apei pe fundul unui vas nu depinde nici de forma aceluia, nici de volumul de apă conţinut, ci doar de înălţimea sa. Prin urmare, un fluid poate exercita o presiune supe­rioară de multe ori greutăţii sale. Urmîndu-şi cerce­tările, Stevin a fost şi primul care a stabilit valoarea presiunii exercitate de un lichid asupra pereţilor reci­pientului în care se găseşte, în ciuda acestor cercetări remarcabile, Stevin, care era şi inginer, şi-a făurit cele­britatea din vremea sa din faptul că i-a construit lui Maurice de Nassau, în 1600, o căruţă cu pînze cu care a cărat douăzeci şi opt de persoane cu o viteză pe care nici un cal nu o putea atinge.

• Y.

;-*•*•-•

Benedetti şi Stevin îi anunţă pe Galilei şi Descartes; cu toate acestea, ei au rămas „dincolo de linia care separa ştiinţa renascentistă de ştiinţa modernă" (A. Koyre). Benedetti, mai cu seamă, şi-a îngăduit cea mai gravă dintre greşelile comise de Aristotel în ce priveşte mişcarea, pe care a înţeles-o, şi el, ca pe o „schimbare" iar nu ca pe o „stare". Adevărul este că în dorinţa de a fundamenta fizica pe o bază matematică, Benedetti indi­ca singurul drum cu putinţă pentru progresul ştiinţific, un drum pe care îl pregătiseră o sută cincizeci de ani de meditaţii şi de progres ale matematicii, încă Nicolaus Cusanus susţinuse în lucrarea lui de căpătîi, Ignoranţa doctă (1440), că numai prin matematică omul poate să atingă certitudinea şi că ea constituie fundamentul fizi­cii. In plus, el a avut meritul de a afirma valoarea abso­lută a principiului continuităţii, din care a dedus identi­ficarea cercului cu un poligon infinit în laturi - o iden­tificare ce urma să permită dezvoltarea geometriei indi­vizibilului din cursul secolului al XVII-lea. S-a arătat interesul acordat matematicii de către umaniştii ger­mani, dintre care mulţi au fost discipoli lui Cusanus. In mod special, aceştia au făcut să progreseze trigonome-tria. Diirer, care a studiat spiralele, a fost de asemenea un precursor al geometriei descriptive a lui Monge. Un fervent luteran, prieten cu Melanchthon, Michael Stifej (mort în 1567), a contribuit la simplificarea limbajului

234

matematic, inventînd termenul de „exponent". Acesta a studiat raporturile dintre progresiile aritmetice şi geo-inetrice şi, cel dintîi, a prelungit seria aritmetică în domeniul numerelor negative.

La sfîrşitul veacului al XV-lea şi al XVI-lea, Italia a fost, alături de Germania, ţara cea mai deschisă pro­gresului matematic, în acest interval, Summa de arith-metica, geometria, proportioni et proportionulita de Luca Pacioli (1494) nu reprezintă o lucrare de noutate, ci, mai curînd, un „curs" complet care oferă esenţialul cunoştinţelor aritmetice şi geometrice ale vremii. Cealaltă operă a lui Pacioli, De divina proportione, nu aduce nici ea vreo contribuţie cu adevărat nouă, dar reflectă preocupările matematice ale artiştilor şi filo­sofilor umanişti. Inspirîndu-se dintr-o lucrare inedită de-a lui Piero Della Francesca, ea stabileşte nobleţea „divinei proporţii" (grandoare divizată în raţiune medie şi extremă) pe considerente extrase din Platon şi din teologia creştină şi află înscrisă cu aceeaşi pregnanţă în sfera universului şi în cea a corpului omenesc. Leonar-do, care achiziţionase Summa lui Pacioli încă de la apariţie, a extras de acolo esenţialul cunoştinţelor sale matematice. Geometru înnăscut, Leonardo a neglijat al­gebra dar, discipol al lui Cusanus, a realuat considera­ţiile infinitezimale şi cele cu privire la limită, canali-zîndu-şi studiile asupra transformării solidelor unele într-altele „fără diminuare ori creştere de materie". Descoperirea matematică cea mai frumoasă răinîne to­tuşi aceea a centrului de gravitate a piramidei, în carne­te, a mai lăsat note destul de abundente asupra semilu­nilor, al căror aspect estetic îl seducea şi a demonstrat că suma semilunilor construite pe laturile unui triunghi dregtunghic este riguros egală cu aria acelui triunghi.

In pofida prestigiului ataşat de numele lui Leonar­do, în Italia s-a produs, fără nici o legătură cu acesta, „breşa" care a permis ştiinţei matematice occidentale să atingă un nivel pe care nici Antichitatea, nici arabii nu \ atir|seseră vreodată. Acest progres a însemnat la «cepul descoperirea soluţiilor ecuaţiilor de gradul trei - Istoria este celebră. La sfirşitul veacului al , un profesor din Bologna, del Ferro, găseşte unei forme de ecuaţii de gradul trei, însă nu o

publicităţii, mulţumindu-se să o împărtăşească unor 235

prieteni în cea mai mare taină, în 1535, unul dintre aceştia îl provoacă pe Tartaglia la un fel de turnir alge­bric şi îi dă o serie de treizeci de probleme reductibile la ecuaţia lui Ferro. Tartaglia rezolvă problemele, lăr­gind în plus- şi soluţia ecuaţiilor de gradul trei. Dar, alt mister, Tartaglia păstrează şi el secretul descoperirii sale. Atunci intră în scenă Cardan care, în 1538, pre­găteşte un tratat de algebră. El îi cere lui Tartaglia să îi comunice invenţia sa şi îl asigură că o va publica dimpreună cu numele inventatorului. Tartaglia refuză. în anul următor, Cardan editează Practica arithmeticcv generalis. Este opera unui algebrist abil, dar care nu rezolvă ecuaţiile de gradul al treilea decît reducîndu-le la cele de gradul doi. Cardan îşi reînnoieşte demersurile pe lîngă Tartaglia care sfîrşeşte prin a-i comunica me­toda sa - sub formă versificată. In 1545, Cardan publi­că Ars magna unde prezintă soluţiile ecuaţiilor de gra­dul trei, nu fără a le atribui invenţia lui del Ferro şi a lui Tartaglia. în fapt, Cardan lărgea considerabil desco­peririle predecesorilor săi. Chiar dacă a refuzat să con­sidere numele negative ca „adevărate", nu a ezitat să le supună calculului. El a dovedit, deci, că ecuaţia de gradul trei admite soluţii pozitive, negative şi chiar imaginare1. Ars magna, care mai conţinea şi expozeul cercetărilor pe care le găsea un tînăr matematician, Fer­rari, asupra soluţiei unei ecuaţii de gradul patru, repre­zintă o dată capitală în istoria algebrei.

Bombelli a urmat calea trasată de predecesori. El a dat teoria soluţiilor imaginare aplicînd rădăcinilor pă­trate ale numerelor negative regulile elaborate pentru calculul rădăcinilor de numere pozitive. El a tratat de asemenea cu o mare virtuozitate ecuaţii de gradul patru distingînd 44 de forme. Totuşi, algebra, în ciuda pro­greselor realitate în Italia către mijlocul secolului al XVI-lea, nu devenise încă destul de abstractă şi sim­bolică. Bombelli, de pildă, era încurcat de faptul că nu desemna niciodată necunoscuta cu un simbol şi rucl cantităţile cunoscute prin litere. El era, prin urmare, incapabil să scrie o formulă generală. La sfîrşitul seco­lului al XVI-lea, flamandul Stevin şi francezul Viete^au lucrat la acesta simbolistică a algebrei care urma să u înlesnească extrema dezvoltare din secolul următor.

l Rădăcina pătrată a unui număr negativ este „imaginară"

236

Stevin a adus două inovaţii capitale în sensul simplificam şi sistematizării aritmeticii şi a algebrei, într-adevăr, el a introdus folosirea curentă a fracţiilor zecimale, cunoscute dinaintea lui, dar puţin folosite, din lipsa unui sistem de notaţie care să le permită tratarea ca numere întregi. Or, este suficient să se scrie 34,51 în loc de 3451\100'. Pe de altă parte, el a unificat i noţiunea de număr, admiţînd numărul negativ ca deplin legitim. Pentru întîia oară în istorie s-a declarat că „scăderea unui număr pozitiv este egal cu adunarea unui număr negativ". Stevin a afirmat la fel că „orice rădăcină este număr", căci pînă atunci numerele cum ar fi V2 sau V8 treceau drept „absurde, iraţionale, inexpli­cabile". Stabilind în acest fel o distincţie radicală între „absurditate" şi „incomensurabilitate", el a deschis că­rări noi dezvoltării algebrei şi geometriei analitice.

Viete a devenit celebru în vremea sa pentru a fi rezolvat în 1593 o problemă pe care un matematician olandez o propunea sfidător întregii Europe. Era o ecu­aţie de gradul patruzeci şi cinci. El a compus o remar­cabilă lucrare de trigonometrie, Canon mathetnaticus (1579), a cărei tipărire a durat opt ani. El a inventat aplicarea algebrei la geometrie. A bănuit incomensura-bilitatea lui n căruia i-a calculat zece zecimale exacte. Dar marele său merit este de a fi adus, în al său In qrtem analyticam isagoge (1591), o contribuţie decisivă la simplificarea şi simbolizarea algebrei, introducîndu-i, într-un mod sistematic, folosirea literelor - vocale pentru Recunoscute, consoane pentru date. înaintea lui, algebra oferea „exemple" şi „reguli" ca cele din grama­tică, iar nu „formule". Viete a făcut posibilă „operaţia algebrică". O dată cu el se trece „de la gradul de ab­stracţie a gramaticianului la acela al logicianului pur" (A. Koyre). Veacul lui Descartes poate începe.

Aşadar, evoluţie decisivă în algebră, revoluţie în astro­nomie. Or, este imposibil să se despartă umanismul şi stronomia. împreună au lucrat împotriva lui Aristotel.

simnîr'' nota'ia llli Stevin era încă destul de greoaie şi a fost înainte '-tă ^ Un italian' în l592- Prccum s-a arătat mai

237

Acesta învăţa că lumea, închisă şi finită, este conţinută întreagă în sfera învelitoare a sferelor fixe şi că este formată din două părţi fundamental diferite: lumea cerească şi lumea sublunară. Prima este constituită dintr-o esenţă incoruptibilă; eterul, iar aştrii, antrenaţi de diferite sfere invizibile, dar reale, descriu veşnic mişcări circulare uniforme. Lumea sublunară este, dim­potrivă, compusă dintr-un amestec instabil de patru ele­mente: pămînt, apă, aer şi foc.

îi revine lui Cusanus, în lucrarea sa faimoasă, Igno­ranţa doctă, meritul imens de a fi minat trufaşa ştiinţă aristotelică. El a refuzat să creadă într-o lume închisă şi ierarhic ordonată; a declarat că universul era, dacă nu infinit, cel puţin nelimitat, că „centrul său este peste tot, circumferinţa sa nicăieri". Pe cale de consecinţă, a fost respinsă noţiunea unui pămînt ocupînd locul cel mai de jos din lume, întrucît ar fi cel mai abject corp. Nicolaus Cusanus 1-a proclamat „stea mîndră".

Umanistul german a fost un neînţeles al vremii sale, care era ocupată cu publicarea operelor lui Ptolemeu, însă el a exercitat o influenţă sigură asupra lui Leonar-do care a afirmat că Luna este compusă din aceleaşi elemente ca şi Terra; ceea ce i se părea o dovadă de nobleţe din partea acesteia. Pe lîngă aceasta, este ve­rosimil că Leonardo a putut crede în mişcarea giratorie a Terrei.

Dar abia prin Copemic se declanşează revoluţia ştiinţifică modernă care urma să permită înlocuirea .uni­versului închis şi ierarhizat al Antichităţii şi al Evului Mediu cu lumea noastră, infinită şi omogenă. In închinarea pentru Paul al III-lea din al său De revolu-tionibux orbium ccuelestiuin, Copemic explică pentru ce a propus o nouă teorie a mişcărilor planetare. Băgase de seamă, zice el, neînţelegerile dintre matematicieni şi fusese şocat de multitudinea sistemelor astronomice şi de neputinţa comună de a explica cu exactitate miş­cările aparente ale stelelor. El a căutat deci o cale de a salvgarda mişcarea circulară uniformă a corpurilor cereşti - un punct de plecare eronat care va duce totuşi la o reexaminare a cerului.

Mai multe puncte ale astronomiei coperniciene a trebuit să fie abandonate în decursul veacurilor urmă­toare. Căci savantul polonez a menţinut sfera stelei0

238

20. UNIVERSUL LUI ARISTOTEL ŞI AL LUI PTOLEMEU

(După O. Fine, Theorique de la huitieme sphere et sept

planetes.J

în exterior, sfera stelelor fixe; în centru, lumea sublunară compusă din patru elemente: fier, aer, pămînt fi apă.

fixe şi orbitele armonioase ale cosmogonici medievale, planetele fiind „prinse în ele ca nestematele în mon­tură". Prin afirmaţia că forma sferică este cea mai per­fectă din punct de vedere geometric şi că ea poate fi, fără alt motor, cauza naturală a mişcării, el a conside­rat că principiul mişcării circulare uniforme stătea la baza mecanicii celeste. Un corp rotund - planetă sau orbită - plasat în spaţiu, se învîrte automat împrejurul său. El nu a adus astronomiei lui Ptolemeu atîtea sim­plificări pe cit îşi imaginase, fiindcă, păstrînd mişcări circulare, a fost obligat, spre „a salva fenomenele" şi pentru a regăsi datele observaţiei, să procedeze precum rTOlemeu şi să combine între ele aceste mişcări circu­le. Pînj ja urm^ jacă sisternui iui Copernic este heliocentric, astronomia lui nu este tocmai la fel. Cen-sferelor planetare nu se găseşte, după opinia sa, în ' Cl îmPreJurul lui- Soarele joacă în consecinţă, t d d'n punct de vedere astronomic, o partitură ! -de ^earsă. El este însă marele distribuitor de

na şi de viaţă în univers. 239

în schimb, Copernic a răspuns la vechea obiecţie contra mişcării giratorii a Pămîntului. Dacă Pămîntul se mişcă, se spunea în mod obişnuit, obiectele azvîrlite în

2 /. SISTEMUL LUI COPERNIC (După De revolutionibus orbium coelestium.) Cele fapte pianele se învîrt acum în jurul Soarelui, dar mişca­rea lor uniformă este totdeauna conxlderalu ca fiind circulară.

aer sau aruncate de la înălţimea unui turn nu trebuie să cadă în locul de unde au fost aruncate sau la picioarele turnului, ci „în urmă", în acest fel, aerul şi norii ar urma şi ei să rămînă în urmă, de aici revenind că se formează în permanenţă un uragan care ar sufla de la vest la est. La care Copernic a răspuns că aerul, norii, păsările şi toate obiectele sînt antrenate de mişcarea Pămîntului însuşi. Fără a concepe un spaţiu infinit, savantul polo­nez a postulat un univers cu mult mai vast decît cel al lui Ptolemeu. El a considerat că nu numai Pămîntul, dar chiar şi orbita terestră nu era decît un „punct" în raport cu sfera stelelor fixe. El a mărit în acest mod raza uni­versului de mai bine de două mii de ori.