Jean Delumeau civilizaţia renaşterii

Cititorul descoperă în Heptameron mai multe asftel de „amoruri de alianţă". Dar un fapt mai curios şi în acelaşi timp mai revelator cu privire la evoluţia pe care o amintim aici este că Montaigne, puţin tandru îndeobşte faţă de sexul slab, nu a ezitat să încheie o „alianţă" cu Mărie de Gournay care a devenit moşteni­toarea lui spirituală, apoi „sora de alianţă" a lui Juste Lipse. Asemenea cutume deveniseră aşa de curente m secolul al XVI-lea încît Rabelais le-a luat în rîs la capi­tolul IX din Cartea a patra. Pentru noi -ele constituie o dovadă suplimentară că cel puţin în mediile mai rati-nate relaţiile dintre sexe erau în curs de schimbare.

Cum să nu acorde arta în astfel de condiţii femeii un loc aparte? Cîntecul francez, de atîtea ori descripuv

17C

şi uneori umoristic în timpul primei părţi a Renaşterii -să ne gîndim la Bătălia de la Mari^nan, la Ţipetele Parisului, sau la Vînătorile lui Clement Janequin -, se oferă din plin dragostei cînd, începînd cu 1522, compo­zitorii pun pe muzică versurile lui Ronsard. In această privinţă, Italia a cunoscut o evoluţie comparabilă. Frot-tola populară şi satirică s-a retras cu încetul dinaintea madrigalului mai aristocratic cu inspiraţie din Petrarca şi din poezia pastorală. Semnificativ este că primul ma­drigal a fost compus în 1510 la curtea Isabellei d'Este. Predilecţia cu care Renaşterea, rupînd cu austeritatea medievală, a reprezentat corpul femeiesc, constituie un important fapt istoric. Venus de Botticelli şi de Tiţian, de Cranach şi de Sprangler, Leda de Leonardo, Gala-teea de Rafael, nimfele lui Jean Goujon şi o mie de alte opere vorbesc în felul lor despre o reabilitare a femeii. Pentru ce şi cum să se mai menţină dogma inferiorităţii pentru cea mai frumoasă fiinţă a creaţiei?

Pentru ca neo-platonismul adus la modă de Ficino pri­vilegia frumuseţea şi iubirea, acesta a contribuit de o factură decisivă la înnobilarea statutului feminin în ci­vilizaţia occidentală. Reacţionaînd contra raţionalismu­lui uscat al aristotelicilor, încă înainte de voga neo-pla-tonismului, un curent mistic larg pusese accentul pe iubire. Gerson scrisese: „A iubi înseamnă mai mult de-cît a cunoaşte." Aceasta era inspiraţia de adîncime în Devotio moderna. Ficino şi prietenii săi, pornind de la Platon, au făcut joncţiunea cu preocupările mistice din Nord. Cel mult au modificat puţin formula lui Gerson: pentru ei „a cunoaşte" avea semnificaţia „lui a iubi". Filosofia florentină a păstrat în interiorul unui cadru creştin doctrina platoniciană a reminiscenţei. Sufletul recreat provine de la Dumnezeu; el vine cu amintirea unor lucruri „esenţiale" ascunsă în străfunduri. Lui îi revine folosirea răstimpului de viaţă pămîntească întru dezvăluirea acestei amintiri spre a se putea ridica din nou la Dumnezeu, ceea ce nu se poate înfăptui decît Prin căutarea frumuseţii.

Ficino şi-a expus în multe rînduri doctrina despre wbire, cu deosebire în cele două comentarii ale

171

Banchetului lui Platon, care au apărut în 1469 şi 1475 şi în comentariul său la Fedon (1475). Or, punctul fun­damental al acestei doctrine este că „iubirea este dorinţă de frumuseţe". „Nu vedem deloc sufletul", se citeşte într-o traducere franceză din 1578, „şi (deci, n. a.) nu-i vedem frumuseţea; în schimb vedem trupul care este imagine şi umbră a sufletului, astfel încît după această imagine, am putea găsi că într-un trup frumos sălăşluieşte un suflet frumos."

Frumuseţea este o rază de la Dumnezeu, „veşnic iz­vor" de frumuseţe. Iar aceasta este „floarea bunătăţii". Prima o relevă pe cea de-a doua: „Nu am desluşi şi nu am gusta niciodată bunătatea dindărătul lucrurilor as­cunse dacă nu am fi atraşi de semnele şi de urmele fru­museţii exterioare, întru aceasta ne apare admirabila fo­losinţă a frumuseţii şi a iubirii care este însoţitorul său."

Castiglione, urmîndu-1 cu credinţă pe Ficinn, a relu­at aceeaşi temă în Curteanul: „Frumuseţea care se străvede în trupul şi chiar pe feţele oameniloi dirrpre-ună cu această ardoare pe care noi o numim iubire este o influenţă a bunătăţii divine care, ca lumina soarelui, înfrumuseţează subiectul peste care îşi revarsă strălu­cirea şi îl iluminează cu o graţie' şi cu o splendoare minunată... Ceea ce este bun şi ceea ce este frumos într-o măsură sînt unul şi acelaşi lucru; şi mai cu seamă trupul omenesc cu frumuseţea despre care cred că-şi are cauza imediată în frumuseţea sufletului care ca o părtaşă ce se găseşte la adevărata frumuseţe divină descoperă şi înfrumuseţează ceea ce atinge."

Cînd se ocupa de frumuseţe şi de iubire, Platon se gîndea mai cu seamă la efebi. Dar neoplatonismul Re­naşterii a acţionat în favoarea femeii. Fapt semnifica­tiv: Symphorien Champier, care a dorit să pună comen­tariile lui Ficino asupra Banchetului la îndemînă înaltei societăţi franceze, şi-a intitulat lucrarea Corabia doam­nei virtuoase (1503). El a declarat că ridică pana împo­triva „acelei grămezi de lume care printr-o răutate a limbii înveninate s-au învrednicit să spună că cele mă1 mari şi mai grozave păcate au fost înveşnicite de femei." Brantome, şi el, ia apărarea sexului slab. „&V fine, scria el, aceste biete femei sînt creaturi mai ase­menea cu divinitatea decît noi ceştilalţi, din pricina Iru-

172

museţii lor; că ce e frumos este mai aproape de Dum­nezeu cel atotfrumos, iar urîţenia este de la diavol."

Ficino, a cărui viaţă privată a fost ireproşabilă şi care pare a fi cunoscut puţin tentaţiile cărnii, se dove­dea foarte sever în privinţa „plăcerilor de gust şi de atingere". După el, frumuseţea poate fi aceea a sufletu­lui, sau aceea a trupului, sau aceea a uneltelor. Prima provine din „corespondenţa" virtuţilor multiple, a doua, dintr-o simpatie mutuală între culori şi linii, a treia, dintr-un subtil acord între voci - acelea ale bărbaţilor şi acelea ale instrumentelor, în consecinţă, înţelegerea, vederea şi auzul sînt lucruri „cu care singure ne putem bucura" de frumuseţe. Alte plăceri ale simţurilor nu duc la frumos şi la Dumnezeu. „Furia veneriană, vreau să spun destrăbălarea, îi împinge pe oameni la necumpă-tare şi prin urmare la non-corespondenţă. Din această cauză apetitul pentru îmbrăţişare şi Amorul nu doar că nu au aceleaşi îndrumări dar chiar se dovedesc a fi con­trarii." Castiglione afirmă la fel că „nu ne putem bucu­ra în nici un fel de frumuseţe prin pipăit". Delie de Maurice Sceve*, opera unde influenţa lui Ficino este evidentă, prezintă şi aceasta apologia unui amor epurat (XXVIII):

Mai bine, Inimă, căci mi-am păstrat Sfioasa mulţumire din înalt: Şi că urăsc un bine De la Amor^ ce-îmbie.

însă pentru cititorii lui Ficino şi pentru numeroşii dis­cipoli era greu să se menţină tot timpul la acest nivel eterat, în plus, teoria neoplatoniciană a iubirii compor­ta ambiguităţi. Ficino însuşi admisese că dorinţa unui trup frumos este deja iubire. Castiglione permitea săru­tarea unei tinere doamne de către un curtean respectabil „care nu ţinteşte decît lucruri vrednice" şi ierta amorul între tineri în afara mariajului cu condiţia să se depăşească „apetitul veneric" şi să fie o uniune a două fiinţe aflătoare în armonie şi care se completează, în-tr-un roman platonician de Caviceo, // libro del pere-, care a fost tradus în franţuzeşte şi reeditat de

Amor are aici sensul de amor lasciv. (n.a.) 173

multe ori, se poate ci'ti că „amorul fiind în esenţă bun, lucru rău nu-i poate urma". Prietena perfectă a lui Heroet, care este o încîntătoare şi tînără femeie măritată prost, găseşte, mulţumită „voinţei divine", un amant în care străluminează „splendoarea'.măreţiei întrupate":

Amorul pară oricui vrea păcat,

Că cerul vieţii sale a secat [ocupat, n.a.]

Că dumnealui nu doar că mi-a plăcut ' •

Dar şi la doamne mi l-am slăvit mult:

La început a fost dumnezeiesc,

Cu foc divin de-atunci îl înteţesc.

Sigur că există ceva spirit aici, mai ales că femeia este îndrăgostită, iar „cînd amantul ei nu va mai fi, va con­tinua să îl iubească mai abitir ca niciodată „cu ochii minţii". Deşi, cînd era viu, a cunoscut cu dînsul extazul cărnii. Un astfel de comportament sfîrşea prin a regăsi, în ciuda paravanului constituit de înalte justificări filo­zofice, amorul curtenesc medieval care nu se putea desfăşura decît în afara căsătoriei. De aceea, Margare­ta de Navarra, care avea un adînc simţămînt creştinesc, şi conştiinţa acută a necesitaţii graţiei, deşi a fost inte­resată de platonism, era neîncrezătoare în faţa teoriei ficiniene a dragostei ca şi în faţa credinţei destul de răspîndite conform căreia „poarta nu le era refuzată nicidecum amanţilor adevăraţi". Parlamente, în nuvela 35, exprima opinia reginei cînd declara: „N-ar fi cine ştie ce... dorinţa ca fiecare să fie mulţumită de bărbat pe cît sînt eu de-al meu."

Or, un întreg curent umanist şi reformator a depus mari eforturi în secolul al XVI-lea pentru reabilitarea căsniciei împotriva căreia se înverşunaseră unii clerici din Evul Mediu. Creştinismul medieval exaltase existenţa contem­plativă, singura capabilă să pregătească adevărata viaţă de dincolo. „Omul însurat, se poate citi într-o Oglindă a smereniei, care stă cu femeia lui este prea îngrijat de lucrurile lumii -acesteia şi se îneacă în această grijă.' Această teologie a avut drept consecinţă o virulentă osti­litate - mai ales în mediile intelectuale - contra căsăto-

174

riei şi contra femeii. Fapt demonstrat de partea a doua din Romanul trandafirului, Lamentaţiile lui Matheolus -un cleric ce regretă că a renunţat la „preoţia" sa în favoarea vieţii conjugale - şi multe istorioare populare. Ostilitatea era departe de a fi dispărut în secolul al XV-lea, chiar dacă în plan literar, „Cearta femeilor" s-a întors atunci în avantajul acestora. Astfel, Evul Mediu manifestase o dublă aversiune faţă de căsătorie: aceea a literaturii curteneşti care adesea considera dragostea o imposibilitate în interiorul căminului şi aceea a curentu­lui satiric ce punea laolaltă femeie şi păcat, viată matri­monială şi infern, sau cel puţin purgatoriu.

Reforma în schimb, atunci cînd proclama sacerdo­ţiul universal, cînd suprima mănăstirile şi voturile reli­gioase şi cînd permitea pastorilor să-şi întemeieze fa­milie, a semnificat prin forţa lucrurilor o reevaluare a mariajului. Cu singuranţă că Luther nu avea o idee prea strălucită despre unirea conjugală. Actul procreării, gîn-dea el, a fost viciat în mod profund de păcatul origi­nar. Este vorba, se înţelege, de o nevoie universală şi ineluctabilă, totuna cu „a bea, a mînca, a scuipa, ori a merge la umblătoare". „Dar este un păcat; iar dacă Dumnezeu nu le cere socoteală soţilor, o face pur şi simplu din milă." Luther s-a căsătorit pentru a sfida pe „făcătorii de încurcături - prinţi şi episcopi - care sînt destul de ţicniţi pentru a le interzice clericilor să se însoare", dar şi pentru „a-1 înfrunta pe diavol cu tot cu solzii lui". O frază îndeajuns de misterioasă, al cărei înţeles pare a fi următorul: prin căsătorie voi păcătui pentru că a face dragoste este un păcat; dar am să scap totuşi de diavol căci graţia lui Dumnezeu mă va salva. Cu toate că erau cei trei principali responsabili ai Reformei, Luther, Zwingli şi Calvin s-au căsătorit şi au creat în acest fel precedente de răsunet incalculabil. Calvin s-a lăsat căsătorit de Bucer spre a da pildă. Dar despre mariaj avea o concepţie cu mult mai elevată decît a lui Luther. „Cine îşi iubeşte nevasta, scria el, se iubeşte pe el... Este aşadar împotriva naturii dacă cine­va nu-şi iubeşte deloc soţia... Bărbatul şi femeia sînt uniţi într-o pereche prin legătura căsătoriei pînă într-atît mcît fac o singură persoană. Aşadar orişicine va respec­ta cu sfinţenie legea şi datul căsătoriei nu va putea face altcumva decît să-şi iubească soţia."

175

Cuvintele lui Calvin, venind în întîmpinarea celor ale sfîntului Pavel, se integrau într-o mişcare mai vastă, de inspiraţie umanistă, care urmărea să acorde cinstire căsătoriei şi să îi facă mai vizibilă semnificaţia creştină. în Italia, încă din veacul al XV-lea s-a născut o litera­tură „filogamă" şi prin operele care o compun se poate găsit tratatul marelui arhitect Alberti, Deliu familia (1437-1441). Tocmai unui bătrîn călugăr din Ţările de Jos, Erasmus, i se datorează fără îndoială paginile cele mai frumoase şi cele mai creştine care s-au scris vreo­dată despre unirea conjugală din epoca Renaşterii. Deja în Enchiridion militis christiani (Manualul cavalerului creştin, 1503), Erasmus amintise oportun acest adevăr elementar, uitat prea des de clericii Evului Mediu, că „în orice împrejurări omul se poate salva". Ca urmare, umanistul olandez s-a erijat în apărătorul vieţii matri­moniale în multe lucrări: Elogiul căsătoriei (1518), Convorbirile (1523), Căsătoria creştină (1526). Con­vorbirea Femeia care se plîn^e de căsnicie este plină de sfaturi simple şi înţelepte de actualitate eternă. Prietenei sale încurcate în răfuieli conjugale, Eulalie, care este fericită în căsnicie, nu îi ascunde că şi în căminul ei au izbucnit uneori mici dispute la începuturile căsniciei, dar acestea nu au avut gravitate şi nu au stîrnit furtuni. -„Se întîmplă de multe ori ca afecţiunea mutuală dintre soţ şi consoartă să se păstreze fragilă pînă cînd soţii izbutesc să se cunoască. Aceasta cere o veghere fără odihnă, căci buna înţelegere se recîştigă cu greu dacă disputa a degenerat într-o ceartă substanţială. Soţii sînt aidoma a două lucruri lipite: lesne se desfac dacă cine­va trage prea tare de ele; dimpotrivă, nu este mai mare rezistenţă dacă lipiciul a avut vreme să se usuce. Aşa­dar să nu se precupeţească nici un efort, la începutul căsniciei pentru a cimenta şi întări acordarea menaju­lui, cu răbdare şi cu mlădieri ale caracterului. Tandreţea sprijinită pe avantajele fizice şi atît ar avea puţini sorţi să dureze."

Prin urmare, cu cît va fi mai creştinească dragostea, cu atît va fi mai profundă şi mai trainică. Erasmus mă1 adăuga în convorbirea Epicurem: „Dragostea este prin­cipiul mîngîierilor subtile. Dar pentru iubirea adevărata inima trebuie preschimbată cu inima lui Christos. Nu este iubire căutarea plăcerii numai. Repetaţi-vă în gu1"

176

că a respecta frumuseţea femeii este ceva dulce. Bucu­ria cea mai bună nu se află în pat. Ea rezidă în uniunea adîncă a sufletelor, în încrederea reciprocă, în cultul mutual al virtuţilor. Dragostea nu supravieţuieşte tot­deauna primelor sărutări. Dar dacă este creştinească bi­ruie şi la apusul trupului: e un laur veşnic verde."

în astfel de termeni reprezentantul eminent al uma­nismului a exaltat mariajul contra unei teologii medie­vale care îl dăduse uitării şi contra unei literaturi cleri­cale,care îl ponegrise fără milă. Un discipol al lui Eras-mus, spaniolul Vives, a redactat la rîndul său o Lege fundamentală a femeii creştine care de la primele rîn-duri devine, la fel, o reabilitare a vieţii conjugale în numele creştinismului: „Tăgădui-va careva căsătoria că prea sfîntă întîmplare, rînduită de Dumnezeu în paradis între curaţi şi necuraţii nelegiuiţi? El o au ales-o pen­tru mama sa; şi el însuşi o au împodobit-o de au făptuit cea dintîi minune a dumnezeirii sale (nunta de la Cana, «.«.)." Dacă, în veacul următor, Introducerea în viaţa evlavioasă, în numai cincizeci şi şapte de ani (1609-1666), a fost tradusă în şaptesprezece limbi, este pentru că, întîia oară, un membru al ierarhiei catolice redactase o lucrare de spiritualitate destinată special persoanelor căsătorite.

O elită restrînsă a înţeles mesajul umanismului creştin referitor la căsătorie. Contraprietena de la curte (1541), monolog care contrabalansa Prietena de la curte de La Borderie, aduce în scenă pe fiica unui negustor care şi-a găsit fericirea în căsătorie. Ea măr­turiseşte fără ruşine:

Pe unul nu l-am luat, altul n-a vrut Doar cu un domn frumos si tinerel M-am măritat, m-am aninat de el. Cînd rn-a văzut smerită m-a luat Iubită si femeie deodat.

A avea un singur bărbat „de soţ şi de prieten" era şi idealul Margaretei de Navarra care nu a fost deloc înşelată în aşteptări de cei doi soţi succesivi. In secolul al XVI-lea, bărbaţii au făcut elogiul femeii. Era un lucru nou. Boetius declara a se fi însurat cu „asemăna­rea" sa. Baronul La Moussaye, care şi-a pierdut soţia

177

după şaisprezece ani de mariaj, bravînd prejudecăţile modei, a îndrăznit să aştearnă aceste fraze mişcătoare: „N-a mai fost alt om între atîta plăcere', mulţumire şi mîngîiere la trup şi la minte, decît eu şi cu prietena mea credincioasă şi cinstită. Iar dacă Dumnezeu s-ar fi în­durat către mine şi ne-ar fi lăsat să ne săvîrşim zilele unul lîngă altul, niciodată nu s-ar mai fi aflat un bărbat mai fericit." în evocarea Renaşterii se cam trece peste faptul că, în ciuda unui dram de păgînism, ea a cîntat căsătoriile din dragoste. Vittoria Colonna a rămas ne-mîngîiată, după moartea bărbatului, răpit la treizeci şi şapte de ani. Lui i-a dedicat cele mai frumoase versuri. La sfîrsitul veacului al XVI-lea, Spcnser i-a consacrat o bună parte din opera sa poetică lui Elisabeth Boyle, logodnica sa care i-a devenit soţie. Epitalamul său este una dintre cele mai mari reuşite ale literaturii engleze; în această odă cu douăzeci şi trei de stanţe, spontană, luminoasă, plină de armonie, adevărat cîntec de bucu­rie, Spenser a descris ziua însurătorii.

Cu cîţiva ani mai înainte, la celălalt capăt al Europei, poetul polonez Kochanowski îşi descria soţia, pe Doroteea, cu care se căsătorise din dragoste şi care, deşi de familie nobila, avea dotă mică:

Cosiţa ta este bine pieptănată

Blondă ca un mesteacăn cu scoarţă fraţ>edă;

Obrazul tău seamănă cu florile împletite

Din crin si din trandafir... :

Buzele tale sînt de coral Şi dinţii tăi sînt perle adevărate; Gîtul tău este ţanţoş, măreţ, Grumazul mîndru, mîna albă.

Doroteea era frumoasă şi instruită; îndrăgea versul iar soţul ei avea în ea deplină încredere. „Soţia mea vir­tuoasă, scria el, este gata să îndure împreună cu mine tot ceea ce soarta ne va rezerva." Soarta le-a luat-o pe mica Ursula şi s-a văzut ce suferinţă a avut de supor­tat poetul. Dar suferinţa era în raport cu intensitatea vieţii de familie din acest cămin aproape modem.

Arătîndu-se mai receptivă decît perioadele ante­rioare faţă de problemele copilului, ale femeii, ale fen-

178

cirii conjugale, Renaşterea a introdus în viaţa cotidiană seminţe înnoitoare de o importanţă excepţională. Fără îndoială, conştiinţa oamenilor vremii nu a realizat aceasta cu exactitate şi, de altfel, concepţia umanistă despre familie nu a înaintat decît foarte lent în opinia generală, avînd în vedere toate obstacolele economice, sociale şi intelectuale care îi stăteau în faţă. Cu toate acestea, viaţa de familie, aşa cum o concepem noi astăzi, a început să prindă contur în vremea lui Eras-mus, a Margaretei de Navarra şi a lui Calvin.

fr

; l--

Ş'

Capitolul XIV RENAŞTERE Şl PĂGÎNISM

Slăvirea femeii nu a dus pretutindeni, în vremea Renaşterii, la revalorizarea căsătoriei. Nu au stat oare îndelung istoricii cu urechea aţintită mai cu seamă la explozia pagînismului senzual care s-a manifestat în Italia în veacul al XV-lea şi s-a propagat mai apoi în restul Europei? Sigismund Malatesta a remodelat o bi­serică la Rimini în onoarea sfîntului Francisc, dar, de­clară Pius al II-lea, ,,a umplut-o cu atîtea lucrări păgîne, că templul pare să fie nu de creştini, ci de pagini care se închină diavolilor. Şi a mai ridicat acolo un mormînt al concubinei sale, dintr-un material tare frumos şi cu multă trudă, pe care, după obiceiul păgînesc, a săpat acest epitaf: «Consacrat divinei Isotta»". Lorenzo Mag­nificul i-a spus Romei „locul de întîlnire al tuturor vici­ilor". Dinaintea lui Alexandru al Vl-lea au dănţuit curtezane dezbrăcate. O hetairă, Imperia, model al lui Rafael şi amantă a bancherului Chigi, a fost femeia zilei la Roma sub domnia lui Iulian al II-lea. în fata lui Leon al X-lea s-a jucat piesa licenţioasă a prietenului său Bibbiena, Calandria, operă senzuală şi răutăcioasă, inspirată în acelaşi timp din Plaut şi din Boccaccio. Cardinalul Bibbiena, un fin literat toscan, avea o purtare perfect libertină. Pusese să i se picteze în baie Istoria lui Venun şi a lui Amor. Dar era şi cel mai bun prieten al papei care îl aprecia ca pe un bun cunoscător al literaturii antice, un diplomat priceput, un cozeur in-cîntător şi un remarcabil maestru de ceremonii. Se întorcea cumva Roma la păgînism? încă de la sfîrşitul veacului al XVI-lea, un cardinal i-a comandat lui Anm-

180

bale Carracci picturile mitologice care fac gloria pala­tului Famese şi care demonstrează vizitatorului uimit triumful lui Bachus şi al Ariadnei, Cefaleu răpit de Aurora, o nereidă înlănţuită de un triton.

Refuzul ascetismului a devenit manifest în De voluptate a lui Lorenzo Valla (1431), o dată cu insidi­oasa invitaţie de a descoperi „natura bună venusiacă", în Hypnerotomahia — sau Visul lui Polifil - a domini­canului Francesco Colonna (1499). Polia, amanta lui Polifil, pronunţase în prealabil votul de castitate în aus­tera prezenţă a Dianei, dar a terminat prin a se dezle­ga singură de acest vot. Ea gustă din fructul dragostei, „stinge candela" castităţii şi se converteşte la religia venusiană. Această religie a avut în Renaştere numeroşi adepţi. Nici o altă epocă din trecut nu a reprezentat în-tr-atît şi nu a proslăvit frumuseţea trupului feminin. Marot laudă „sfîrcul drăguţ" al doamnei sale într-un poem care a servit după aceea drept model unei întregi serii de „blazoane ale corpului femeiesc". Ronsard, în Baia lui Callire, regretă că nu-şi poate supraveghea iubita în timp ce aceasta se îmbăiază. El o evocă şi în somn şi îi vede în vis „trupul", „pîntecele" şi „sînul colorat". Pînă şi operele care se vor morale în cel mai înalt grad lasă a se întrezări, dincolo de nişte intenţii afişate, tendinţele senzuale ale autorului şi ale vremii. In Ierusalimul eliberat, Tasso se lasă fermecat de semi-goliciunea Armidei al cărei „văl suav care grăniţuieşte privirile nu stăvileşte şi gîndul îndrăgostit, cel care, nesăturat cu frumuseţile de pe deasupra, se iţeşte încă înspre tainele cele mai adînci". Puritanul Spenser, care în Regina zînelor vrea să educe gentilomii, este la rîn-dul său prins în mreje cînd contemplă în delicii pe vrăjitoarea Acrasie, „peste un pat de roze alungită, fră­gezită de căldură sau gata să se predea păcatului dulce, acoperită toată, ori mai degrabă descoperită, într-un voal fin de mătase şi din argint".

Mai vîrtos decît scriitorii, pictorii unei epoci uimi­tor de „vizuale" au exprimat ferventa admiraţie în faţa frumuseţii feminine. Aici rezidă una din caracteristicile artei manieriste, după veacurile de fereală ale Evului Mediu. „Alegoria, mitologia, istoria, Biblia, martirajul sfinţilor, scrie J. Bosquet într-o remarcabilă carte, totul este în manierism prilej pentru ' ' "

181

a dezbrăca femeia.

Venus, Diana, Muzele, Eva, Bethshaba, ludith, casta Suzana, Lucreţia, sfinta Catherina pe roată, sfînta Mag-dalena în deşert, Virtuţile, Artele liberale nu sînt decît pretexte pentru a trata acelaşi unic subiect: un trup de femeie."

Această proslăvire erotică, generală atunci în Euro­pa - cu excepţia Spaniei -, nu funcţiona fără perversi­tate. Cranach şi Deutsch se complac în a înfăţişa pe Venus în voaluri transparente, dar cu o şapcă mare sau cu panaşe baroce. Artiştii îndrăgesc scenele de surpriză indiscretă: nimfele se joacă în apă cînd satirii le sur­prind, Suzana speriată degeaba îi vede apropiindu-se pe bâtrîni; David o priveşte pe Bethshaba în baie cu ochi pofticioşi, într-un asemenea climat de senzualitate, ho­mosexualitatea a devenit una dintre variantele erotis­mului. Evul Mediu aruncase anatema asupra viciului grecesc. Epoca următoare îl va drapa dimpotrivă în valurile graţioase ale miturilor elenice. Obiceiul a fost curent în mediile literate italiene, la Florenţa ca şi la Ferrara şi în toată peninsula, şi s-a răspîndit în straturile inferioare ale societăţii, în ciuda ameninţărilor venite dinspre predicatori, într-o nuvelă de Bandello, un muri­bund declară cu cinism unui prelat care umblă să îi primească spovedania: „Să mă joc cu băieţei mi-e mai la îndemînă decît îi e unuia să bea şi să mănînce, iar dumneata mă întrebi dacă greşeam în contra naturii! Las-o baltă, jupîne, dumneata nu ştii ce-i bun." Mulţi istorici 1-au acuzat pe Michelangelo de pederastie: acu­zaţie fără îndoială excesivă şi lipsită de probe. Dar lu­cru sigur este că la cincizeci şi şapte de ani s-a îndră­gostit de tînărul Tommaso de'Cavalieri căruia i-a adre­sat unele din cele mai frumoase versuri ale sale. In schimb, nu există dubii cu privire la Leonardo, ale că­rui tablouri prezintă în mod frecvent feţe ambigue, printre care Gioconda ce poartă probabil - chestiunea a fost pusă recent - haine bărbăteşti. Cît despre G. A. Bazzi, el a fost supranumit Sodoma, lucru cu care s-a lăudat. Despre tînărul Isaac pictat de acesta pentru cate­drala din Pisa s-a spus că era „chiar tipul răsfăţatului" (J. Bousquet). Homosexualitatea masculină a fost o mo­dă la curtea lui Henric al Hl-lea. şi în Anglia elisa-betană: este ceea ce se vădeşte în Eduard al II-lea de Marlowe şi în sonetele de dragoste ale lui Shakespeare