Jocul cu mărgele de sticlă

― Dragă prietene, spuse el într-o zi ca în treacăt, am găsit aici un mod într-adevăr extrem de plăcut şi, sper, rod­nic de a schimba păreri, în orele noastre de muncă comună am descoperit o frumoasă combinaţie nouă a celor două ac­tivităţi care mi-au fost cele mai dragi toată viaţa ― a învăţa, de la alţii şi a învăţa pe alţii ―, iar pentru mine asta s-a întâmplat tocmai în momentul cel mai potrivit, deoarece încep să îmbătrânesc şi nici nu mi-aş fi putut imagina o cură şi o reîmprospătare mai bune decât orele noastre. Aşadar, în ceea ce mă priveşte, în schimbul nostru de idei eu sunt, ori­cum, cel câştigat. În schimb însă, nu sunt chiar atât de sigur dacă şi dumneavoastră prietene, şi mai cu seamă cei al căror trimis sunteţi şi în al căror serviciu vă aflaţi, aveţi de câştigat din toată treaba asta atât cât probabil speraţi. Aş vrea să pre­vin o viitoare dezamăgire, iar în afară de asta n- aş dori să re­zulte între noi relaţii neclare, de aceea îngăduiţi unui bătrân cu spirit practic să pună o întrebare: oricât de plăcută mi-ar fi prezenţa dumneavoastră în mica noastră mânăstire, am re­flectat, fireşte, adesea asupra ei. Până de curând, anume până la recentul dumneavoastră concediu, am avut impresia că nici dumneavoastră personal nu v-au fost deloc clare sensul şi ţe­lul vizitei la noi. Observaţia mea corespunde adevărului?

Când Knecht răspunse afirmativ, pater Jakobus continuă:

― Bine. După ce v-aţi întors din concediu, lucrurile s-au schimbat. Nu vă mai faceţi gânduri şi griji în privinţa scopului prezenţei dumneavoastră aici, ci ştiţi bine ce urmăriţi. Aşa e?

― Bine, deci nu m-am înşelat. Probabil că nu greşesc nici în presupunerea pe care o fac în legătură cu însărcinarea pe care o aveţi la Mariafels. Aveţi o misiune diplomatică, iar aceasta nu se referă nici la mânăstirea noastră, nici la domnul abate, ci la mine.

― Vedeţi, mare lucru n-a mai rămas din secretul dumneavoastră. Pentru a clarifica deplin situaţia, fac ultimul pas şi vă sfătuiesc să-mi spuneţi în întregime tot restul. Cum sună deci însărcinarea pe care o aveţi?

Lui Knecht îi sărise inima şi şedea surprins, stingherit, aproape consternat.

― Aveţi dreptate, strigă el, venindu-mi în întâmpinare, mă uşuraţi şi totodată mă faceţi de ocară, încă de mai multă vreme mă tot gândesc cum să limpezesc raporturile dintre noi, pe care le-aţi definit atât de rapid acum. Din fericire, rugămintea de a-mi da lecţii şi învoiala noastră cu privire la iniţierea în ştiinţa dumneavoastră au avut loc înainte de concediul meu, altminteri, poate, s-ar fi părut că toate astea au fost o diplomaţie din partea mea, iar studiile noastre doar un pretext.

Bătrânul îl linişti prieteneşte:

― N-am dorit nimic altceva decât să ne ajutăm pe amândoi să facem un pas înainte. Sinceritatea intenţiilor dumneavoastră nu are nevoie de nici un gaj. Dacă v-am venit în întâmpinare şi v-am oferit un prilej pe care oricum îl do­reaţi, atunci totul e în ordine.

Privitor la obiectul misiunii lui Knecht, pe care acesta i-l împărtăşi acum, pater Jakobus spuse:

― Domnii din Castalia voastră nu sunt tocmai geniali, dar diplomaţi foarte acceptabili sunt totuşi; pe deasupra, mai au şi noroc. Voi reflecta în toată liniştea la însărcinarea dumneavoastră, iar hotărârea mea va depinde în parte de măsura în care veţi reuşi să mă iniţiaţi în concepţia şi lumea de idei castaliană şi să mi le faceţi plauzibile. Ne vom lua timp pentru toate astea.

Când îl văzu pe Knecht încă stingherit, râse în hohote şi zise:

― Dacă vreţi, îmi puteţi interpreta modul în care am procedat tot ca un fel de lecţie. Suntem doi diplomaţi şi, ca atare, întâlnirea noastră rămâne mereu o luptă, chiar dacă în forme amicale, în lupta noastră eu am fost până acum în de­zavantaj, îmi lipsea cunoaşterea regulilor tocmelii; dumnea­voastră ştiaţi mai mult decât mine. Acum suntem deci pe acelaşi plan! Mişcarea piesei de şah a reuşit, a fost aşadar justă.

Dacă Josef Knecht socotea drept preţioasă şi importantă câştigarea lui pater Jakobus pentru planurile autorităţii castaliene, mult mai importante i se părea să înveţe cât mâi mult posibil de la el şi, din partea lui, să fie un îndrumător vrednic de încredere al învăţatului şi puternicului bărbat în lumea castaliană.

Knecht era invidiat din multe motive de către prietenii şi elevii săi, aşa cum oamenii eminenţi sunt invidiaţi de obicei nu numai din pricina măreţiei şi energiei lor interi­oare, ci şi din cauza fericirii lor aparente, a soartei lor apa­rent privilegiate. Cel mic vede în cel mare ceea ce e în stare să vadă, iar cariera şi ascensiunea lui Knecht şi are, de fapt, pentru orice observator, ceva neobişnuit de strălucitor, de rapid, aparent fără nici un efort; despre acea perioadă a vieţii lui erai tentat să spui: a avut noroc. Nu dorim să facem încercarea de a explica dintr-un unghi de vedere raţional sau moral acest „noroc", fie ca o consecinţă cauzală a unor cir­cumstanţe exterioare, fie ca un fel de răsplată a virtuţii lui deosebite. Norocul nu are nimic a face nici cu raţiunea, nici cu morala, este prin esenţa lui ceva magic, aparţinând unei trepte timpurii, tinereşti a umanităţii. Fericitul naiv, cel dăruit de zâne, cel răsfăţat de zei nu este un obiect de consi­deraţii raţionale şi, ca atare, nici biografice, el este un simbol şi se află dincolo de factorul personal şi istoric. Cu toate acestea, există oameni eminenţi din viaţa cărora nu poate fi omisă ideea de „noroc", aceasta constând fie şi numai în aceea că ei se întâlnesc şi se confundă în realitate, biografic şi istoric, cu misiunea ce îi se potriveşte, că nu s-au născut nici prea devreme, nici prea târziu; din această categorie se pare că face parte Knecht. Viaţa lui, cel puţin o parte din ea, dă impresia că tot ceea ce e vrednic de dorit i-a căzut ca de la sine în poală. Nu vom nega acest aspect şi nu-l vom omite, l-am putea explica raţional numai printr-o metodă biogra­fică, dar o metodă care nu este a noastră şi nu e dezirabilă şi îngăduită în Castalia, constând în aglomerarea aproape neli­mitată de amănunte privitoare la factorii cei mai personali, cei mai particulari, la sănătate şi boală, la oscilaţii şi curbe în simţul vital şi în conştiinţa de sine. Suntem convinşi că o ase­menea modalitate biografică, pe de-a-ntregul străină de ve­derile noastre, ne-ar duce la demonstrarea unui echilibru desăvârşit între „norocul" lui Knecht şi suferinţele lui şi to­tuşi i-ar falsifica imaginea fiinţei şi a vieţii.

Să punem punct digresiunii. Spuneam că Josef Knecht era invidiat de mulţi dintre cei ce-l cunoşteau sau numai au­ziseră de el. Dar desigur nimic nu a apărut celor mai mici atât de vrednic de invidiat ca relaţiile lui cu bătrânul pater benedictin, care însemnau însuşire şi predare de cunoştinţe, posibilitatea de a primi şi de a dărui, de a fi cucerit şi de a cuceri, în acelaşi timp o prietenie şi o comunitate intimă de muncă.

De pe vremea Fratelui mai Mare, de la Bambusgeholz, Knecht însuşi nu fusese atât de fericit în urma vreuneia dintre cuceririle sale, de nici una nu se simţise atât de onorat şi totodată umilit, dăruit şi stimulat ca de aceasta. Nu există mai nici unul dintre elevii săi preferaţi de mai târziu, care să nu depună mărturie cât de des, cu câtă plăcere şi bucurie adu­cea vorba despre pater Jakobus. De la acesta, Knecht a învăţat ceva ce aproape că n-ar fi putut deprinde în Castalia de atunci; el şi-a însuşit nu numai o privire de ansamblu asupra metodelor şi mijloacelor aprecierii şi cercetării isto­rice şi nu numai că s-a exersat pentru prima dată în folosirea lor, dar mult mai mult decât atâta, el a deprins şi a trăit isto­ria nu ca pe un domeniu ştiinţific, ci ca pe o realitate, o viaţă; de unde, în consecinţă, transformarea şi ridicarea propriei sale vieţi personale pe planul istoriei. Aşa ceva n-ar fi putut învăţa de la un savant pur şi simplu. Jakobus, cu mult mai mult decât un savant, era şi un vizionar, şi un înţelept. Mai mult încă, el trăia şi participa direct la crearea istoriei, nu-şi folosise locul în care îl pusese soarta pentru a duce în tihnă o existenţă călduţă şi contemplativă, ci făcuse ca furtunile lumii să vâjâie prin odaia lui de învăţat şi ca nevoile şi năzuinţele vremii sale să-i pătrundă în inimă, devenise părtaş la evenimentele epocii sale, îşi adusese partea de contribuţie la ele şi era răspunzător de ele, nu se ocupa nu­mai de sintetizarea, aşezarea în ordine şi explicitarea unor întâmplări de mult trecute, nu avea a face numai cu idei, ci, în egală măsură, şi cu îndărătnicia materiei şi a oamenilor, împreună cu colaboratorul şi partenerul său, un iezuit dece­dat nu de mult, era considerat drept fondatorul propriu-zis al puterii diplomatice şi morale şi al înaltului prestigiu poli­tic pe care biserica romană şi-l recâştigase după epoci de re­semnare şi de totală neputinţă.

Dacă în discuţiile dintre profesor şi elev aproape că nu venea vorba niciodată despre actualitatea politică ― faptul acesta se datora nu numai deprinderii lui pater Jakobus de a păstra tăcerea şi de a se ţine în rezervă, ci în egală măsură şi temerii lui Knecht de a se vedea implicat în afacerile diplo­matice şi politice ― totuşi poziţia şi activitatea politică a be­nedictinului se infiltraseră atât de mult în concepţia lui asupra istoriei universale, încât din toate opiniile sale, din toate aprecierile asupra haosului comerţului mondial răzbătea şi punctul de vedere al politicianului cu activitate practică, desigur nu un politician ambiţios, intrigant, nu un şef de stat sau un conducător, nu un ahtiat de putere, ci un sfetnic şi un mijlocitor, un bărbat a cărui activitate era îndul­cită prin înţelepciune, ale cărui năzuinţe aveau în vedere in­suficienţele şi dificultăţile inerente existenţei umane, dar căruia faima/experienţa profunzimea cunoaşterii oamenilor şi a stărilor de lucruri nu în ultima linie altruismul şi inte­gritatea sa personală de caracter îi confereau o putere însemnată.

Când venise la Mariafels, Knecht nu ştiuse nimic despre toate acestea, nu auzise nici măcar de numele învăţa­tului pater. Majoritatea locuitorilor Castaliei trăiau într-o totală inocenţă şi ignoranţă politică, aşa cum nu rareori se întâmplase şi cu învăţaţii din epocile anterioare; ei nu aveau drepturi şi îndatoriri politice active, ziare aproape că nu le cădeau sub ochi; iar dacă aceasta era atitudinea şi deprinde­rea castalienilor de mijloc, cu atât mai mult teama de actuali­tate, de politică, de ziare îi stăpânea pe jucătorii cu mărgele de sticlă, cărora le făcea plăcere să se considere elita şi crema propriu-zisă a Provinciei şi care ţineau foarte mult ca atmosfera rarefiată şi sublimată î existenţei lor de învăţaţi şi artişti să nu fie prin nimic tulburată. La prima lui sosire în mânăstire, Knecht nu fusese deţinătorul unei misiuni diplo­matice; venise doar ca profesor de joc cu mărgele de sticlă şi nu avusese alte cunoştinţe politice decât acelea pe care i le predase monsieur Dubois timp de câteva săptămâni. Comparativ cu ignoranta lui de atunci, acum ştia mult mai multe, totuşi nu se lepădase nicidecum de repulsia celor din Waldzell faţă de politica actuală. Deşi, aflându-se în preajma lui pater Jakobus, fusese iniţiat şi educat multilateral în ceea ce priveşte politica, aceasta nu se întâmplase pentru că el ar fi simţit nevoia de aşa ceva, cum simţise nevoia, de pildă, să se apropie cu o reală curiozitate de istorie, ci se întâmplase ca ceva inevitabil şi ocazional.

În scopul de a-şi întregi pregătirea şi de a fi mai apt pen­tru sarcina de cinste de a-l avea pe pater ca elev la prelegerile sale de rebus castaliensibus⁶⁴, Knecht adusese cu sine de la Waldzell literatură despre concepţia şi istoria Provinciei, despre sistemul şcolilor de elită şi despre istoria evoluţiei jo­cului cu mărgele de sticlă.

Unele dintre aceste cărţi îl sluji­seră cu douăzeci de ani înainte în disputele sale cu Plinio Designori, dar de atunci nu le mai avusese sub ochi; altele, care-i fuseseră tăinuite pe vremea aceea, deoarece erau scrise special pentru funcţionarii Castaliei, le citi abia acum. în felul acesta, în timp ce domeniile sale de studiu se lărgeau, el se vedea nevoit şi să-şi reconsidere, să-şi adâncească şi să-şi întărească propria lui bază spirituală şi is­torică. Când făcu încercarea de a-i înfăţişa lui pater Jakobus cât mai simplu şi mai clar posibil esenţa Ordinului şi a siste­mului castalian, se izbi de îndată, şi nici nu se putea altfel, de punctul cel mai slab al propriei lui culturi şi, în genere, al ce­lei castaliene; atunci ieşi la iveală faptul că circumstanţele de istorie universală, care făcuseră posibilă şi stimulaseră naşterea Ordinului şi tot ceea ce rezultase de aici, îi apăreau înt r-o imagine schematică şi palidă lipsită de claritate şi or­dine. Nefiind pater Jakobus, nicidecum un elev pasiv, se ajunse la o colaborare intensă, la un extrem de viu schimb de idei: în timp ce el încerca să relateze istoria ordinului său castalian, pater Jakobus îl ajuta ca în anumite privinţe să vadă abia acum just şi să trăiască această istorie, găsindu-i rădăcinile în istoria universală şi statală luată în ansamblul său. Vom vedea că aceste dezbateri intense, care se transfor­mau nu rareori în dispute violente, datorită temperamentu­lui lui Jakobus, aveau să dea rod şi după trecerea mai multor ani, acţionând viu asupra lui Knecht până la sfârşitul exis­tenţei s ale. Pe de altă parte, din întregul comportament de mai târziu al lui pater Jakobus s-a vădit cu câtă atenţie a urmărit el expunerile lui Knecht şi în ce măsură a reuşit să cunoască şi să aprecieze pozitiv Castalia datorită acestor ex­puneri: acordul prosper dintre Roma şi Castalia, existent şi astăzi, care a început printr-o neutralitate binevoitoare şi s-a dezvoltat cu timpul până la o reală colaborare şi alianţă, este meritul acestor doi bărbaţi. Jakobus a dorit în cele din urmă să fie iniţiat chiar şi în teoria jocului cu mărgele de sticlă ― pe care îl respinsese la început, făcând haz ― deoarece intuia foarte bine că în jocul acesta trebuie căutate secretul Ordi­nului şi într-o anumită măsură credinţa sau religia acestuia, iar acum, primind să pătrundă în acest univers cunoscut nu­mai din auzite şi puţin simpatic, se angaja hotărât, cu tot atâta forţă cât şi viclenie, spre miezul lucrurilor, şi chiar dacă n-a devenit un jucător cu mărgele de sticlă ― pentru aşa ceva era de altfel prea bătrân ― se poate spune totuşi că spi­ritul jocului şi al Ordinului mai că nu şi-a câştigat niciodată în afara Castaliei un prieten mai serios şi mai preţios decât marele benedictin.

Uneori, când Knecht îşi lua rămas bun după o şedinţă de lucru, pater Jakobus îi dădea de înţeles că în seara aceea era pentru el acasă; după eforturile făcute în timpul lecţiilor şi după tensiunea discuţiilor, acestea erau ceasuri de pace, la care Josef îşi aducea cu sine clavecinul sau vioara, bătrânul se aşeza la pian în lumina blândă a unei luminări, al cărui dulce miros de ceară umplea încăperea, o dată cu muzica lui Corelli, Scarlatti, Telemann sau Bach, pe care o interpretau pe rând sau împreună. Bătrânul domn se retrăgea la culcare de­vreme, în timp ce Knecht, fortificat de mica vecernie muzi­cală, îşi prelungea timpul de lucru în noapte, până la limita îngăduită de disciplină.

În afară de activitatea sa de elev şi profesor al lui pater Jakobus, de cursul special ţinut cam la voia întâmplării în mânăstire, de câte un colocviu chinezesc cu abatele Gervasius, îl mai găsim pe Knecht ocupat în acea vreme cu o altă muncă vastă; lua parte la concursul anual al elitei din Waldzell, concurs la care absentase în cei doi ani anteriori, în cadrul acestui concurs, se cerea să se prelucreze proiectele unor jocuri cu mărgele de sticlă, pe baza a trei până la patru teme principale prescrise, se punea preţ pe conexarea nouă, ingenioasă şi originală a temelor, pe puritatea formală şi caligrafia cea mai desăvârşită, iar ca o îngăduinţă unică acordată cu acest prilej, se dădea concurenţilor dreptul să depăşească limitele canoanelor, adică li se permitea să utilizeze şi cifrări noi, inexistente în codul şi în tezaurul oficial de ieroglife. în felul acesta, după marele joc oficial, festiv şi sacru, concursul anual, evenimentul care stârnea cea mai mare vâlvă în Satul jucătorilor, căpăta caracterul unei întreceri între cei mai de frunte pretendenţi la cinstea de a impune noi semne de joc, iar cea mai mare distincţie imaginabilă şi foarte rar acordată unui participant învingător la concurs consta nu numai în aceea că jocul său era interpretat festiv, ci şi în faptul că adaosul de semne propuse pentru gramatica şi limbajul jocului era acceptat şi preluat de arhiva şi voca­bularul jocului.

Cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă, marele Thomas von der Trave, actualul magister ludi, se bucurase de această onoare rară, datorită noilor sale abreviaţii pentru semnificaţia alchimistă a figurilor zodiacului, după cum tot magister Thomas făcuse şi mai târziu mult pentru cunoaşterea şi preluarea alchimiei ca un domeniu instructiv în direcţia îmbogăţirii limbajului cifrat. De astă dată, Knecht a renunţat să folosească în joc noi valori, deşi se afla în posesia câtorva, ca mai toţi candidaţii; de asemenea, n-a folosit prilejul pentru a-şi manifesta adeziunea la metoda psihologică de joc, ceea ce i-ar fi stat foarte mult la inimă; el a compus un joc, e adevărat, cu o structură şi o tematică modernă şi personală, în primul rând însă având o compoziţie extrem de clară, clasică şi riguros simetrică, ornamentată cu măsură, o realizare care amintea de măiestria din alte vremuri. Poate că l-a constrâns la aceasta faptul că se găsea departe de Waldzell şi de arhiva jocului, poate că n-a putut proceda altfel din cauză că puterile şi timpul său erau prea solicitate de studiile istorice, poate că l-a călăuzit mai mult sau mai puţin conştient dorinţa de a-şi stiliza jocul în aşa fel, încât să fie cât mai mult pe gustul profesorului şi prietenului său, pater Jakobus; nu ştim.

Am folosit expresia „metoda psihologică de joc", pe care probabil nu toţi cititorii noştri o înţeleg fără un supliment de lămuriri; pe vremea lui Knecht, expresia reprezenta o lo­zincă des auzită. Pe atunci, printre iniţiatorii jocului cu mărgele de sticlă existau desigur curente, mode, dispute, concepţii şi interpretări oscilante, iar dintre acestea, două erau concepţiile asupra jocului, în jurul cărora se purtau dis­cuţiile şi aveau loc disputele. Se făcea distincţie între două tipuri de joc, cel formal şi cel psihologic, iar noi ştim că atât Rnecht, cât şi Tegularius, chiar dacă acesta din urmă se ţinea departe de disputele publice, făceau parte dintre adepţii şi promotorii ultimului tip; numai că Josef, în loc de „modul psihologic de joc" prefera să vorbească despre „modul peda­gogic". Din conţinuturile fiecărui joc, constând în elemente matematice, lingvistice, muzicale şi aşa mai departe, jocul formal năzuia să realizeze o unitate şi o armonie pe cât posibil dense, complete, formal perfecte.

Dimpotrivă, în alege­rea, orânduirea, delimitarea, conexiunea şi contradicţia conţinuturilor, jocul psihologic punea mai puţin accentul pe unitate şi armonie, pe rotunjimea şi desăvârşirea unui cosmos, cât mai ales pe meditaţia succesivă fiecărei etape a jocului. Un asemenea joc psihologic sau, după expresia preferată de Knecht, pedagogic nu dădea în exterior impresia de ceva desăvârşit, ci, prin succesiunea lui de meditaţii precis prescrise, îl conducea pe jucător pe calea trăirii perfecţiunii şi a divinului. „Jocul, aşa cum îl concep eu ― îi scria odată Knecht fostului maestru al muzicii ― îl învăluie pe jucător, după terminarea meditaţiei, întocmai cum suprafaţa unei sfere învăluie centrul acesteia, şi îi conferă sentimentul că din universul stăpânit de hazard şi de confuzii s-a constituit altul, perfect simetric şi armonios) în care s-a încadrat."

Jocul cu care a participat Knecht la acel mare concurs avea aşadar o construcţie formală, nu una psihologică. Pro­babil că, procedând astfel, el a voit să demonstreze su­periorilor şi lui însuşi că şederea la Mariafels şi misiunea sa diplomatică nu-l făcuseră să piardă nimic din exerciţiul, elasticitatea, eleganţa şi virtuozitatea sa de jucător cu mărgele de sticlă, iar această demonstraţie i-a reuşit, întrucât ultima formă şi transcrierea pe curat a proiectului jocului său nu se puteau realiza decât la arhiva specială din Waldzell, el i-a încredinţat aceste operaţii prietenului său Tegularius care, de altfel, se număra şi el printre participanţii la concurs. A avut posibilitatea să -şi predea personal hârtiile lui Tegularius şi să discute cu el, precum şi să examineze împreună şi proiectul acestuia, deoarece reuşise să-şi aducă prietenul pentru trei zile, la el, în mânăstire; magistrul Thomas îi îndeplinise pentru prima dată această rugăminte pe care i-o mai adresase de două ori. Oricât de mult îl bucura această vizită şi oricât de mare îi era curiozitatea ca insular castalian, Tegularius s-a simţit extrem de stingherit la mânăstire; acest om sensibil aproape că s-a îmbolnăvit din pricina impresiilor bizare şi a societăţii unor oameni, prietenoşi, desigur, dar simpli, sănătoşi şi ceva cam din topor, care n-ar fi priceput nici o iotă din gândurile, grijile şi problemele lui.

― Trăieşti aici pe o planetă străină, îi spuse el prietenu­lui său, nu înţeleg şi mă minunez cum ai putut să faci faţă trei ani încheiaţi. Cuvioşii taţi patres sunt foarte amabili cu mine, dar mă simt aici ca alungat şi respins de toate, nimic nu mă atrage, nimic nu-şi dezvăluie de la sine înţelesul, ni­mic nu se lasă asimilat fără rezistenţă şi fără suferinţă; să trăiesc aici două săptămâni ar fi pentru mine un infern.

Knecht trebui să-şi dea osteneala cu el, văzu pentru pri­ma dată cu neplăcere, ca spectator, marea deosebire dintre cele două ordine şi lumi, şi simţi că prietenul său hipersensi­bil nu făcea deloc o impresie bună aici din cauza neajutorării sale pline de spaimă. Dar prietenii reuşiră să-şi revadă te­meinic şi critic cele două planuri de joc pentru concurs, iar când, după o asemenea oră, Knecht trecea la pater Jakobus în cealaltă aripă a mânăstirii, sau la masă, avea şi el sentimentul că e transpus brusc din ţara lui de baştină în alta cu totul di­ferită, cu alt sol şi altă atmosferă, cu altă climă şi alte conste­laţii. După plecarea lui Fritz, el provocă la pater Jakobus o discuţie asupra acestei impresii.

― Nădăjduiesc, zise Jakobus, că majoritatea castalienilor vă seamănă dumneavoastră mai mult decât prietenului dumneavoastră. Tipul de om pe care ni l-aţi înfăţişat în per­soana lui este unul în care nu te poţi încrede, unul prea rafi­nat, slab şi, pe deasupra, mă tem, cam orgolios. Vreau să mă menţin la părerea pe care mi-am făcut-o judecând după tipul pe care-l reprezentaţi dumneavoastră, altminteri as deveni nedrept faţă de castalieni. Căci acest biet om sensibil, prea inteligent, prea agitat ar putea păgubi întregii voastre Pro­vincii.

― Ei da, replică Josef Knecht, probabil că şi printre domnii benedictini va fi existat în cursul veacurilor vreun bărbat bolnăvicios, slab la trup, dar cu toate acestea valoros spiritualiceşte, cum este prietenul meu. A fost probabil o ne-iscusinţă din parte-mi să-l invit aici, unde există ochi foarte pătrunzători pentru a-i descoperi slăbiciunile, dar nu şi pentru a-i vedea marile calităţi. Mie, prin venirea lui aici, mi-a adus un mare serviciu prietenesc.

După această replică, castalianul îi povesti lui pater Jako­bus despre participarea sa la concurs. Jakobus întâmpină cu plăcere pledoaria lui Josef întru apărarea amicului său.

― Bine aţi nimerit-o! râse el prieteneşte. Dar, cum se pare, aveţi într-adevăr numai prieteni cu care se întreţin relaţii cam dificile.

După ce degustă confuzia lui Knecht, privindu-i faţa ui­mită, continuă ca într-o doară:

― De data aceasta mă refer la altul. Mai ştiţi ceva nou despre prietenul dumneavoastră Plinio Designdri?

Uimirea lui Knecht ajunse la culme; foarte atins, ceru lămuriri. I se dădură: într-o scriere politică, cu caracter po­lemic, Designori îşi expusese punctul de vedere categoric anticlerical şi îl atacase foarte energic şi pe pater Jakobus. De la prietenii săi din cadrul presei catolice, acesta obţinuse informaţii asupra lui Designori, în cuprinsul cărora erau menţionate şi perioada şcolarităţii sale castaliene, precum şi cunoscutele raporturi cu Knecht. Josef îşi exprimă dorinţa de a citi articolul lui Plinio; după aceea avu loc prima lui discuţie politică actuală cu pater Jakobus, urmată numai de altele câteva.