Jocul cu mărgele de sticlă

Învesmântarea fu săvârşită de purtătorul de cuvânt al conducerii Ordinului şi de arhivarul general al jocului; amândoi ridicară haina de ceremonii şi o aşezară pe umerii noului maestru al jocului. Scurta cuvântare solemnă fu ros­tită de magister grammaticae, maestru de filologie clasică de la Keuperheim, un delegat numit de elita de la Waldzell predă cheile şi sigiliul, iar la orgă fu văzut stând însuşi vechiul maestru al muzicii în persoană, acum bătrân de tot. Venise anume la învestitură, ca să-şi vadă protejatul înveşmântat, să-i facă o surpriză plăcută prin prezenţa lui neaşteptată, poate şi să-i dea un sfat sau altul. Cu dragă inimă moşneagul ar fi interpretat cu propriile-i mâini imnul solemn, dar nu-şi mai putea îngădui un asemenea efort; lăsase deci cântecul pe seama organistului din Satul jucători­lor, dar luase loc în spatele acestuia şi-i întorcea foile parti­turii. Cu un zâmbet recules îl privea pe Josef, îl vedea primind veşmântul de ceremonii şi cheile, îl ascultă mai întâi rostind formula de jurământ, apoi alocuţiunea liberă adre­sată viitorilor săi colaboratori, funcţionari şi elevi. Niciodată băiatul acesta Josef nu-i fusese atât de drag , nu-i făcuse atâta bucurie ca astăzi, când aproape că încetase de a mai fi Josef şi începea să nu mai fie decât purtătorul unui vesmânt de cere­monii şi deţinătorul unei funcţii, o nestemată într-o dia­demă, o coloană în construcţia ierarhiei. Putu să stea de vorbă singur doar câteva clipe cu băiatul său Josef. îi zâmbi cu voioşie şi se gândi să-i recomande:

― Bagă de seamă să te ţii bine în viitoarele trei, patru săptămâni; se va cere mult de la tine. Gândeşte-te mereu la întreg şi nu uita că o scăpare din vedere în amănunte cântăreşte acum puţin. Trebuie să te dedici pe de-a-ntregul elitei, scoate-ţi orice altceva din cap. Ţi se vor trimite doi oa­meni să te ajute; unul dintre ei, yoghinul Alexander, e instruit de mine, ascultă-l cu încredere, se pricepe bine în treburile lui. Ceea ce-ţi trebuie e să ai o încredere tare ca Stânca în faptul că superiorii au făcut bine că te-au dat în seama lor ai încredere în ei, ai încredere în oamenii ce ţi se trimit în ajutor, încrede-te orbeşte în propriile tale puteri. Elitei însă arată-i o suspiciune senină, mereu trează, ea nici nu se aşteaptă la altceva. Ai să ieşi victorios, Josef, de asta sunt sigur.

Majoritatea îndatoririlor de serviciu ale unui maestru îi erau bine cunoscute noului magistru, de asemenea îi erau fa­miliare diversele activităţi, la care participase şi mai înainte, fie slujind, fie asistând la ele; cele mai de seamă erau cursu­rile de joc, de la cursurile pentru elevi, începători, de vacanţă, pentru oaspeţi, până la exerciţiile, prelegerile şi se­minarele pentru elită. Aceste activităţi, cu excepţia celor din urmă, puteau fi îndeplinite lesne de oricare magistru nou numit, dar funcţiile pe care nu avusese niciodată prilejul să le exercite îi făceau cu mult mai multă grijă şi îi dădeau de furcă. Lui Josef i se întâmplă la fel. El ar fi dorit cel mai mult să se dedice cu tot zelul mai întâi tocmai acestor obligaţii noi, cu adevărat de competenţa exclusivă a unui magistru, şi anume colaborarea în cadrul consiliului educativ suprem, conlucrarea dintre consiliul magiştrilor şi conducerea Ordinului, reprezentarea jocului cu mărgele de sticlă şi al reşe­dinţei acestuia, Vicus Lusorutn, în cadrul autorităţii generale. Ardea de dorinţa de a se familiariza cu aceste noi activităţi şi de a le înlătura aspectul ameninţător de lucruri ne­cunoscute; ar fi fost foarte bucuros să se dea mai întâi deo­parte pentru câteva săptămâni şi să se dedice studiului amănunţit al regulamentului formalităţilor, protocolului şe­dinţelor şi aşa mai departe. Ştia că pentru a se informa şi a se instrui în acest domeniu îi stătea la dispoziţie, în afară de domnul Dubois, cel mai experimentat cunoscător şi maestru în chestiunile de forme şi tradiţii privind magistratura, îndeosebi purtătorul de cuvânt al conducerii Ordinului, care, ce-i drept, nu era el însuşi un magistru, avea un rang inferior magiştrilor, dar făcea oficiul de regizor la toate şedinţele autorităţii, veghea să se respecte orânduiala tradiţională, ai­doma unui maestru de ceremonii de la o curte princiară. Cât de mult ar fi dorit să-i ceară un privatissimum acestui bărbat iscusit, experimentat, impenetrabil în amabilitatea lui plina de strălucire, ale cărui mâini tocmai îl îmbrăcaseră solemn cu veşmântul de ceremonii, dacă şi-ar fi avut locuinţa la Waldzell şi nu la Hirsland, aşezare aflată la o jumătate de zi de drum! Cât de mult ar fi dorit să dea o fugă pentru câtva timp până la Monteport şi să se lase instruit în treburile acestea de către fostul maestru al muzicii!

Numai că la aşa ceva nici nu se putea gândi, asemenea dorinţe particulare şi studenţeşti nu putea să nutrească un magistru, în prima perioadă tre­buia mai curând să se dedice cu o grijă şi o dăruire intensă şi exclusivă funcţiilor referitor la care era de părere că nu-i vor cere nici un e fort. Ceea ce intuise în timpul jocului festiv condus de Bertram ― când văzuse un magistru lăsat în părăsire de propria-i comunitate, elita, ca să se zbată şi să se sufoce ca în vid, ceea ce îi confirmaseră cuvintele bătrânului de la Monteport în ziua înveşmântării ― i se arăta acum în fiecare clipă din cursul unei zile de serviciu şi în fiecare mo­ment de reflecţie asupra situaţiei sale: trebuia să se dedice înainte de toate elitei şi repetitorilor, cursurilor superioare, exerciţiilor de seminar şi relaţiilor foarte personale cu repetitorii. Fără prea mari pagube, putea să lase arhiva pe seama arhivarilor, cursurile pentru începători pe seama profesori­lor existenţi, corespondenţa pe seama secretarilor. Elita însă n-o putea lăsa nici o clipă pe seama ei însăşi; trebuia să i se dedice, să i se vâre pe gât şi să i se facă indispensabil, s-o convingă de valoarea capacităţilor sale, de puritatea intenţii­lor, trebuia s-o cucerească, să lupte ca s-o câştige, să se măsoare cu fiecare dintre candidaţii ei, care ar fi fost gata la aşa ceva, iar asemenea candidaţi nu lipseau, în această strădanie îi veni în ajutor ceva ce mai înainte i se păruse puţin folositor, şi anume lunga lui absenţă de la Waldzell şi din mij­locul elitei, unde acum era iar aproape un homo novus⁶⁷. Chiar şi prietenia cu Tegularius i se arătă utilă. Căci Tegularius, outsider-ul ingenios dar suferind, era pentru oricine aşa de vădit inapt de a face o carieră ambiţioasă şi se arăta el însuşi atât de fără pretenţii, încât faptul că noul magistru i-ar fi arătat o eventuală preferinţă n-ar fi fost considerat de concurenţi drept un prejudiciu. Cu toate acestea, Josef Knecht trebuia să îndeplinească partea cea mai mare şi mai bună de muncă pentru a răzbate spre cunoaşterea acestei pături a lumii jocului, cea mai de sus, cea mai vivace, mai ne­liniştită şi sensibilă, ca s-o ia în stăpânire precum un călăreţ un cal de soi.

Căci în orice institut castalian, nu numai la jocul cu mărgele de sticlă, elita candidaţilor ― formată din oameni cu învăţătura încheiată, dar care continuau să studieze liber, fără a fi încă încadraţi în serviciul autorităţii educative sau al Ordinului, cărora li se mai spune şi repetitori ― reprezintă tezaurul cel mai preţios şi rezerva propriu-zisă, floarea şi vii­torul, şi pretutindeni, nu numai în Satul jucătorilor, această selecţie orgolioasă de cadre noi pentru învăţământ şi postu­rile de conducere este foarte înclinată spre o rezervă pru­dentă şi spre critică, arată unui şef nou doar un dram de respect şi supunere, trebuind să fie câştigată prin efortul ex­clusiv personal al magistrului, obligat să facă uz de toată pu­terea lui de captivare, ca s-o convingă şi s-o domine, până când elita îl recunoaşte ca superior şi se supune de bunăvoie conducerii lui.

Knecht îşi asumă această sarcină fără nici o teamă, fiind totuşi mirat de dificultatea ei; şi în timp ce o ducea la capăt, câştigând jocul acesta obositor, de-a dreptul extenuant, cele­lalte obligaţii şi îndatoriri, la care ar fi fost mai curând încli­nat să mediteze cu grijă, trecură de la sine pe un plan secundar şi părură a-i solicita mai puţină atenţie; el a mărturisit unui coleg că la prima plenară a autorităţii a luat parte aproape ca în vis, ducându-se acolo în viteză şi întorcându-se la fel, după încheierea lucrărilor, cărora nu a mai fost în stare să le dedice nici măcar un singur gând, atât de deplin îl preocupa munca lui actuală; chiar în timpul conferinţei înseşi, deşi tema îl interesa şi deşi se prezentase cu oarecare îngrijorare, fiind întâia lui apariţie în cadrul autorităţii, îşi dădu seama de mai multe ori că nu se află cu gândul între colegi şi la dezbatere, ci la Waldzell, în încăpe­rea zugrăvită în albastru a arhivei, unde ţinea pe vremea aceea, din trei în trei zile, un seminar dialectic pentru numai cinci participanţi; acolo, o oră îi solicita mai multă încor­dare şi consum de energie decât tot restul zilei de serviciu, care nu era totuşi deloc uşoară şi căreia nu i se putea sus­trage în nici un fel, deoarece, aşa cum îl prevenise vechiul maestru al muzicii, autoritatea îi dăduse pentru aceasta primă perioadă un stimulator şi un controlor, ca să-i supra­vegheze ziua ceas cu ceas, să-l consilieze în alcătuirea pro­gramului zilnic, să-l prevină împotriva unilateralităţii şi a oboselii excesive. Knecht îi era recunoscător, şi încă mai multă recunoştinţă purta delegatului conducerii Ordinului, un maestru vestit în arta meditaţiei, pe nume Alexander.

Alexander se îngrijea ca Josef, muncind cu o maximă încor­dare, să îndeplinească de trei ori pe zi „micul" sau „scurtul" exerciţiu în aşa fel, încât desfăşurarea acestuia şi durata lui până la minut să fie exact respectate. Cu amândoi, cu cel ce-l biciuia în muncă şi cu delegatul Ordinului, care-l îndruma în contemplaţie, îşi recapitula retrospectiv, înaintea meditaţiei serale cotidiene, ziua de serviciu, stabilea progresele şi eşecurile, îşi „lua pulsul", după o expresie a profesorilor de meditaţie, adică îşi cerceta şi-şi cântărea starea de moment, condiţia fizică, repartizarea forţelor, speranţele şi grijile, îşi aprecia obiectiv realizările zilei, în aşa fel în cât să nu-i rămână nimic nerezolvat pentru timpul nopţii şi pentru a doua zi.

În vreme ce repetitorii asistau, în parte cu simpatie, în parte cu un interes încă ostil la munca uriaşă a magistrului lor, fără să piardă ocazia de a-l supune la mici probe, impro­vizate, de putere, de răbdare şi spontaneitate, când aţâţându-l, când punându-i piedici în muncă, în jurul lui Teguiarius se făcu un vid fatal. E adevărat, Fritz pricepea că Josef Knecht nu mai putea păstra pentru el nici atenţie, nici timp, nici gânduri, nici interes, cu toate acestea nu reuşea să se înar­meze cu destulă tărie şi indiferenţă în faţa faptului că priete­nul său îl lăsa să se scufunde deodată într-o deplină uitare, aceasta cu atât mai mult cu cât nu numai că i se părea că-şi pierde prietenul de la o zi la alta, ci întâmpina şi o anume neîncredere din partea camarazilor săi, care aproape că nu-i mai adresau cuvântul. Aceasta nu era de mirare, căci dacă Teguiarius nu putea sta în calea celor ambiţioşi, el era totuşi un partizan al tânărului magistru şi-şi avea locul în inima lui. Knecht nu putea ignora toate acestea, şi printre îndatoririle sale de moment era şi aceea de a se desface câtva timp, o dată cu renunţarea la toate cele personale şi particulare, şi de această prietenie. După cum i-a mărturisit mai târziu priete­nului său, a făcut-o însă nu conştient şi voluntar, pur şi sim­plu l-a uitat pe Fritz, devenise în aşa măsură un instrument, încât chestiunile particulare, ca amiciţia, pieriseră ca imposi­bile, iar când, de exemplu, în acel seminar cu cinci partici­panţi, fiinţa şi chipul lui Fritz îi apăreau înainte, acela nu era Teguiarius, nu era un prieten, un cunoscut, o persoană, ci un ins din elită, un student, mai curând un candidat şi un repetitor, o parte din munca şi îndatoririle sale, un soldat din trupă, pe care scopul său era să-l instruiască şi să-l conducă la victorie.

Când magistrul i-a adresat pentru prima dată cuvântul pe acest ton, pe Fritz l-a trecut un fior; în clipa aceea a simţit că acest aer străin şi această obiectivitate nu erau simulate, ci reale şi făţişe şi că bărbatul din faţa lui, care-l trata cu această amabilitate neutră şi cu o mare vigi­lenţă spirituală, nu mai era prietenul său Josef, ci doar un profesor şi examinator, maestrul jocului cu mărgele de sticlă, învăluit şi ferecat în seriozitatea şi severitatea funcţiei sale, ca într-o crustă strălucitoare, parcă turnată pe el la foc şi so­lidificată, în rest, cu Tegularius s-a mai petrecut în aceste săptămâni fierbinţi şi un mic incident. Nedormit şi istovit su­fleteşte de cele ce trăia, s- a făcut vinovat în micul lor semi­nar de o nepoliteţe, o mică explozie, nu la adresa magistrului, ci a unui coleg care-l călcase pe nervi cu tonul lui ironic. Knecht băgă de seamă asta, observă şi starea de iritare excesivă a delincventului, îl chemă la ordine, fără o vorbă, doar cu o mişcare din deget, după aceea însă îl trimise la el pe maestrul său de meditaţii, ca să acorde asistenţă su­fletească celui aflat în impas. După săptămâni întregi de părăsire, Tegularius văzu în această grijă primul indiciu al prieteniei renăscânde, deoarece el o luă drept o atenţie ce i se arăta personal şi acceptă cu plăcere cura la care era supus, în realitate, Knecht aproape că nici nu băgase de seama faţă de cine se arătase grijuliu, acţionase doar ca magistru: ob­servase la unul dintre repetitori iritare şi lipsă de ţinută şi reacţionase la asta ca un educator, fără a-l privi o clipă măcar pe acest repetitor ca pe o persoană şi a se pune el însuşi în relaţii cu acela. Când, câteva luni mai târziu, priete­nul său îi aminti de această scenă, mărturisind cât de mult se bucurase şi se simţise alinat de acel semn de bunăvoinţă, Jo­sef Knecht nu rosti o vorbă, uitase cu desăvârşire incidentul şi nu dezminţi interpretarea falsă ce se dăduse gestului său.

În cele din urmă, obiectivul fu atins şi lupta câştigată; fu­sese nevoie de multă trudă ca s-o scoată la capăt cu această elită, să facă istovitor instrucţie cu ea, să-i domesticească pe ambiţioşi, să-i câştige pe nehotărâţi, să impună celor vanitoşi; dar a cu m munca fusese dusă la bun sfârşit, candidaţii din Satul jucătorilor îşi recunoscuseră magistrul şi i se devota­seră; dintr-o dată, totul începu să meargă uşor, ca şi când n-ar fi fost nevoie decât de o picătură de ulei.

Stimulatorul mai alcătui cu Knecht ultimul plan de muncă, îi aduse la cu­noştinţă atestarea din partea autorităţii şi dispăru; maestrul în meditaţii Alexander, de asemenea. în locul masajului de dimineaţă apăru din nou plimbarea; de studiu sau de lectură nu putea fi vorba deocamdată; totuşi, în unele seri, înainte de a se duce la culcare, Knecht reîncepu să facă puţină mu­zică. La viitoarea sa apariţie în cadrul autorităţii, el simţi limpede, fără ca aceasta să se exprime în cuvinte, că acum trece printre colegii săi ca un magistru confirmat, egal cu dânşii. După dăruirea din focul luptei purtate pentru a-şi obţine confirmarea, i se păru ca şi când s-ar fi trezit, simţi o răceală şi un fel de deziluzie, se vedea în miezul Castaliei, în rândul cel mai de sus al ierarhiei şi lua cunoştinţă cu o ciu­dată nepăsare, aproape cu dezamăgire, că şi acest aer foarte rarefiat era respirabil, dar că el, care-l respira, ca şi când n-ar mai fi ştiut de altul, se schimbase, fireşte, foarte mult. Era rodul acestei perioade de grele încercări, care-l călise cum n-o mai făcuse până atunci nici un alt serviciu, nici un alt efort.

Recunoaşterea conducătorului de către elită îşi găsi de astă dată expresia într-un gest deosebit. Când Knecht simţi că au încetat rezistenţele, că a captat încrederea şi consimţământul repetitorilor, că realizase ce fusese mai greu, veni pentru el şi clipa de a-şi alege o „umbră"; de fapt, nu avusese niciodată mai multă nevoie de aşa ceva şi de o des­tindere decât în momentul victoriei câştigate, când încercarea aproape supraomenească a forţelor lasă brusc locul unei re­lative libertăţi; unii dintre predecesorii săi se prăbuşiseră tocmai în acest punct al drumului. Atunci Knecht renunţă la dreptul de a alege el dintre candidaţi şi îi rugă pe repetitori să-i pună la dispoziţie o „umbră" la propria lor alegere, încă sub impresia soartei lui Bertram, elita luă această favoare de două ori mai în serios; după mai multe şedinţe şi chestionări secrete, se fixă asupra unui coleg şi îi propuse magistrului ca locţiitor pe unul dintre oamenii ei cei mai buni, care, până la numirea lui Knecht, trecuse drept candidatul cu cele mai mare perspective de a obţine funcţia de magistru.

Acum ceea ce fusese mai greu trecuse; Knecht şi-a putut relua plimbările, a putut reîncepe să facă muzică, cu timpul îi va fi îngăduit să se gândească şi la lectură, va fi posibil să reînnoade prietenia cu Tegularnas, să schimbe când şi când o scrisoare cu Ferromonte, să-şi ia şi vreun concediu pentru a călători.

Numai că toate aceste plăceri vor fi gustate de altci­neva, nu de Josef cel de până acum, care se considerase drept un sârguincios jucător cu mărgele de sticlă şi un castalian bu­nicel şi totuşi nu avusese nici o idee de ceea ce înseamnă miezul cel mâi dinăuntru al orânduielii castaliene, care trăise cu atâta nepăsare pentru sine, atât de copilăreşte, ca într-o joacă, ducând o viaţă limitată într-un mod de neînchipuit la propria-i persoană şi lipsită de răspundere. O dată îi reve­niră în minte ironicele cuvinte de avertisment rostite de maestrul Thomas, atunci când îşi exprimase dorinţa de a se mai putea dedica o vreme studiului liber: „O vreme ― cât de lungă să fie? Tu mai foloseşti încă limbajul studenţesc, Josef." Asta se întâmplase cu puţini ani în urmă; îl ascultase cu admiraţie şi cu respect profund, ba chiar şi cu o uşoară spaimă pricinuită de desăvârşirea şi cultura impersonală a acestui bărbat, simţind cum Castalia vrea să-l prindă şi pe el însuşi, să-l resoarbă în ea, poate pentru a face şi din el un fel de Thomas, un magistru, un conducător şi un slujitor, un instrument perfect. Iar acum se afla el pe locul pe care-l ocu­pase celălalt, şi când vorbea cu vreunul dintre repetitorii săi, cu vreunul dintre jucătorii şi studioşii aceştia liberi, unşi cu toate alifiile, cu vreunul dintre prinţii aceştia zeloşi şi fuduli, atunci el era cel ce privea spre acela ca spre o altă lume, străină şi frumoasă, minunată şi liberă, întocmai cum odi­nioară magistrul Thomas îl privise pe dânsul, aflat încă în minunata lui viaţă studenţească.

ÎN SERVICIU

Dacă preluarea funcţiei de magistru părea la început să-i fi adus mai multă pagubă decât câştig, dacă ea-i mistuise aproape în întregime puterile şi viaţa personală, îi ucisese toate deprinderile şi plăcerile, lăsându-i în inimă o linişte îngheţată, iar în cap ceva ca o senzaţie de ameţeală, conse­cinţă î epuizării, perioada de întremare ce a urmat i-a adus dezmeticirea şi obişnuinţa, pe deasupra noi observaţii şi trăiri. Cea ma i importantă dintre trăiri a fost, odată lupta încheiată, colaborarea plină de încredere şi amicală cu elita, în convorbirile cu „umbra" sa, în munca lui cu Tegularius, pe care-l întrebuinţa de probă ca ajutor în ţinerea corespondenţei, în treptata studiere, reexaminare şi întregire a certifi­catelor şi a altor notiţe asupra elevilor şi colaboratorilor, lăsate de predecesorul său, Knecht s-a încadrat, cu o dra­goste sporită repede, în elita pe care crezuse că o cunoaşte atât de bine, dar a cărei natură o descifra în realitate abia acum, cum descifrase deplin şi caracteristica Satului jucăto­rilor şi a rolului acestuia în viaţa castaliană.

E adevărat că şi el aparţinuse timp de câţiva ani acestei elite şi cercului repetitorilor, acestui Vicus Lusorum din Waldzell, pe cât de artis­tic, pe atât de ambiţios, şi se considerase întru totul o parte din el. Acum însă nu mai era o parte oarecare, ci se simţea a fi creierul, conştiinţa şi cugetul acestei comunităţi, ale cărei impulsuri şi des tine nu numai că le trăia împreună cu alţii, ci le şi conducea, fiind răspunzător de ele. într-o oră de însu­fleţire, la sfârşitul unui curs de perfecţionare a profesorilor de joc pentru începători, s-a exprimat odată astfel:

„Castalia în sine este un stat mic, iar al nostru Vicus Lu­sorum un stătuleţ din acest stat, o mică dar veche şi mândră republică, aidoma orânduită şi la fel îndreptăţită ca surorile ei, dar întărită şi înălţată în conştiinţa ei de sine prin modul deosebit de artistic şi în oarecare măsură sacru al funcţiunii sale. Căci noi ne bucurăm de distincţia ce ne-o conferă mi­siunea de a proteja sfinţenia propriu-zisă a Castaliei, taina şi simbolul său unic, jocul cu mărgele de sticlă. Castalia for­mează excelenţi muzicieni şi istorici ai artelor, filologi, mate­maticieni şi alţi savanţi. Fiecare institut castalian şi fiecare castalian ar trebui să cunoască numai două ţeluri şi idealuri: să fie pe cât posibil desăvârşit în specialitatea sa şi să menţină vitalitatea şi elasticitatea specialităţii sale şi a lui însuşi, Ştiind necontenit că această specialitate este legată de toate Celelalte discipline şi intim aliată cu toate. Acest al doilea ideal, ideea unităţii interioare a tuturor eforturilor spirituale ale oamenilor, ideea universalităţii, şi-a găsit în jocul nostru Magnific o desăvârşită expresie. Este posibil ca pentru un fi­zician sau pentru un istoric al muzicii, sau pentru oricare alt savant stăruinţa severă şi ascetică în specialitatea sa să de­vină uneori imperioasă, obligându-l să renunţe la ideea universalităţii, ca să obţină o realizare excepţională, specială şi de moment ― noi, în orice caz, noi, jucătorii cu mărgele de sticlă, nu trebuie să încuviinţăm şi să practicăm niciodată această limitare şi circumscriere tematică, întrucât misiunea noastră constă tocmai în a apăra ideea minunatei Universitas Litterarum şi expresia ei supremă, nobilul joc, salvându-l de înclinarea disciplinelor particulare spre circumscriere tema­tică. Dar putem noi salva ceea ce nu se doreşte din proprie voinţă salvat?

Şi cum îl putem noi constrânge pe arheolog, pe pedagog, pe astronom şi aşa mai departe să renunţe la de­limitarea precisă a specialităţii şi să-i deschidem mereu fe­restrele spre toate celelalte discipline? N-o putem face prin prescripţii coercitive, introducând de pildă jocul cu mărgele de sticlă în scoli, ca obiect oficial, nu o putem face nici prin simpla reamintire a ţelurilor pe care predecesorii noştri le-au urmărit cu acest joc. Vom izbuti să dovedim că jocul nostru şi noi înşine suntem indispensabili numai dacă îl menţinem necontenit pe culmea întregii vieţi spirituale, dacă ne însuşim prompt fiecare cucerire nouă, fiecare orien­tare şi problemă nouă a ştiinţelor şi dacă dezvoltăm şi practicării universalitatea noastră, nobilul şi periculosul nostru joc, conform ideii unităţii, dându-i mereu o înfăţişare atât de nouă, întotdeauna atât de plăcută, de convingătoare, ispiti­toare şi plină de farmec, încât până şi cercetătorul cel mai so­bru, specialistul cel mai zelos să se simtă atras, ademenit şi sedus. Să ne imaginăm că noi, jucătorii, am lucra o vreme cu mai puţină sârguinţă, că ale noastre cursuri de joc pentru începători ar deveni plicticoase şi superficiale, că la jocurile pentru avansaţi savanţii specialişti ar simţi lipsa pulsului viu al vieţii, a actualităţii şi a interesului spiritual, că marile noastre jocuri anuale ar apărea participanţilor, de două, trei ori la rând, ca o ceremonie goală, fără viaţă, ca o rămăşiţă de modă veche, vetustă a trecutului ― ce repede s-ar termina cu jocul şi cu noi! încă de pe acum nu ne mai aflăm pe cuhnea plină de strălucire pe care se situa jocul cu mărgele de sticlă în timpul generaţiei trecute, când jocul anual dura nu una sau două, ci trei sau patru săptămâni şi reprezenta apogeul anului nu numai pentru Castalia, ci pentru toată ţara. Astăzi, la acest joc anual nu mai participă decât un reprezentant al guvernului, destul de adesea mai curând ca un oaspete plictisit, precum şi delegaţii câtorva oraşe şi pături sociale; către sfârşitul zilelor de joc, reprezentanţii auto­rităţilor laice obişnuiesc să lase să se întrevadă ocazional, într-o formă amabilă, că durata prea lungă a festivităţii determină unele oraşe să nu-şi trimită şi ele reprezentanţii şi că ar fi probabil corespunzător cerinţelor epocii noastre fie să se scurteze substanţial serbarea, fie să se ţină în viitor numai la doi, trei ani o dată.