Jocul cu mărgele de sticlă

Knecht îl ascultă cu o atenţie neobosită, prietenoasă.

― Dragă prietene, spuse el încet, cât de mult mi-au amintit vorbele tale de vremea şcolarităţii noastre, de critica şi combativitatea ta de atunci! Numai că eu nu mai am ace. laşi rol ca pe vremea aceea; sarcina mea nu mai e acum apărarea Ordinului şi a Provinciei împotriva atacurilor tale, şi îmi pare foarte b ine că astăzi nu-mi mai revine aceasta grea sarcină, a cărei îndeplinire m-a stors de puteri chiar şi atunci. Tocmai la asemenea atacuri splendide, ca acela pe care l-ai rostit adineauri, este ceva mai greu de răspuns. Ai vorbit, de pildă, despre oamenii care acolo, afară, „trăiesc viaţa adevărată şi îndeplinesc munca adevărată". Asta sună atât de categoric, şi frumos, şi sincer, aproape ca o axiomă, iar dacă cineva ar voi să combată această spusă, ar trebui să devină de-a dreptul necuviincios şi să-i reamintească vorbi­torului că totuşi „munca adevărată" prestată de el însuşi constă în parte în aceea de a conlucra într-o comisie ce are drept scop bunăstarea şi dăinuirea Castaliei. Dar să lăsăm pentru o clipă gluma! Din vorbele tale văd şi din tonul tău aud că inima ţi-e plină încă de ură împotriva noastră, dar îi acelaşi timp plină de o deznădăjduită dragoste pentru noi, plină de invidie sau nostalgie. Pentru tine, noi suntem laşi nişte trântori, sau nişte prunci ce se joacă într-o grădiniţă de copii, uneori însă şi nişte idoli veşnic senini. Ceva cred totuşi că pot deduce din cuvintele tale: de tristeţea ta, de neferici­rea ta, sau cum am mai numi-o, nu e vinovată Castalia; sorgintea trebuie căutată altundeva. Dacă am fi vinovaţi noi, castalienii, atunci cu siguranţă că reproşurile şi obiecţii tale la adresa noastră n-ar mai fi şi astăzi aceleaşi ca în dis­cuţiile de pe vremea când eram elevi. Când vom mai sta vorbă noi doi, îmi vei povesti mai multe, şi nu mă îndoiesc d vom găsi o cale care să te facă mai fericit şi mai senin sau cu puţin să facă raporturile tale cu Castalia mai puţin crispa şi mai plăcute. Atât cât se poate vedea până acum, te afli de noi şi Castalia, şi cu asta faţă de propria ta tinereţe şi şcolaritate , în raporturi false, reţinute, sentimentale, ţi-ai cat propriul suflet în unul castalian şi unul lumesc ş! văicăreşti de lucruri de care nu eşti răspunzător. Probabil însă că alte lucruri, de care eşti responsabil tu însuţi, le iei prea uşor.

Presupun că n-ai mai practicat multă vreme exer­ciţiile de meditaţie. Nu e aşa? Designori izbucni într-un râs forţat.

― Ce perspicace eşti tu, domine! De mai mult timp, zici? Sunt mulţi, mulţi ani de când am renunţat la vraja meditaţiei. Ce grijuliu te arăţi deodată faţă de mine! Odinioară, când cu prilejul acelui curs de vacanţă de aici din Waldzell mi-aţi arătat atâta politeţe şi dispreţ şi mi-aţi respins cu atâta distincţie încercarea de a vă recâştiga camaraderia, am plecat cu hotărârea de a pune capăt pentru totdeauna pornirilor mele castaliene. De atunci am renunţat şi la jocul cu mărgele de sticlă, n-am mai practicat meditaţia, m-am lepădat pentru mai multă vreme chiar şi de muzică, în locul acestora am găsit camarazi noi, care mi-au dat lecţii în ştiinţa plăcerilor lumeşti. Am chefuit împreună şi am petrecut cu femei de stradă, am încercat toate narcoticele ce ne-au stat la îndemână, am scuipat şi am batjocorit tot ceea ce-nseamnă decenţă, lucru venerabil, ideal. Destrăbălarea asta crasă nu putea fireşte să dureze prea mult, dar destul de mult ca să râcâie de pe mine ultima poleială castaliană. Când apoi, după câţiva ani, mi-am dat seama întâmplător că m-am aşternut prea vârtos la treabă şi aş avea mare nevoie de oarecare teh­nică a meditaţiei, devenisem prea mândru ca să mai încep din nou ceva.

― Prea mândru? întrebă Knecht încet.

― Da, prea mândru. între timp, mă scufundasem în lume şi devenisem un om de lume. Nu voiam să fiu altceva decât unul dintre aceştia, nu voiam să am altă viaţă decât aceea dusă de ei, viaţa lor dominată de patimi, puerilă, îngrozitoare, nestăpânit ă şi care pâlpâie între fericire şi frică; am respins cu dispreţ gândul de a obţine o oarecare uşurare Şi o poziţie privilegiată cu ajutorul mijloacelor voastre.

Magistrul îl privi cu pătrundere.

― Şi ai suportat asta mulţi ani? N-ai recurs la alte mijloace, ca să pui capăt acestei situaţii?

― O, ba da, admise Plinio, am făcut-o şi o mai fac şi azi. Există perioade când beau din nou, iar de cele mai multe ori, ca să pot dormi, am nevoie de somnifere. Închise pentru o secundă ochii, ca obosit deodata, apoi îl fixă din nou cu privirea pe prieten, îl privi, în faţă, mai întâi cercetător şi cu seriozitate, apoi mereu mai blând, mai prietenos şi mai senin.

Designori avea să noteze în însemnările lui că nu mai întâlnise niciodată până atunci o asemenea privire a unor ochi omeneşti, care şi fie în acelaşi timp atât de pătrunzătoare şi plină de dragoste atât de ingenuă şi atât de severă, atât de luminată de strălucire! prieteniei şi atât de auto-ştiutoare. El va recunoaşte că această privire l-a derutat şi l-a iritat mai întâi, apoi l-a liniştii treptat, treptat şi l-a supus cu o blândă forţă. A încercat totuşi să se apere.

― Spuneai, rosti el, că ştii mijloace prin care să mă faci mai fericit şi mai voios. Dar nu mă întrebi deloc dacă eu doresc aşa ceva.

― Ei, râse Josef Knecht, dacă putem face un om mai fericit şi mai voios, avem datoria să-l facem, fie că el ne roagă sau nu. Şi cum oare ai putea să nu cauţi şi să ni râvneşti aşa ceva? Doar de asta eşti aici, de asta stăm mai faţă în faţă, de asta te-ai reîntors la noi. Urăşti Castalia, o dispreţuieşti, eşti mult prea mândru de calitatea ta de om d« lume şi de tristeţea ta ca să o poţi uşura prin puţină raţiuni şi meditaţie ― şi totuşi, o nostalgie tainică şi de neînfrânt te-a condus în toţi aceşti ani şi te-a atras spre noi şi spre seninătatea noastră, până când a trebuit să revii şi să mai fac o încercare cu noi. Şi-ţi spun de astă dată că ai venit li momentul potrivit, într-un moment în care şi mie mi-e doi de o chemare din lumea voastră, de o poartă deschisă. Dai despre asta, data viitoare! Mi-ai făcut unele destăinuiţi prietene, pentru care îţi mulţumesc, şi vei vedea că şi eu au să-ţi fac unele confesiuni. E târziu, mâine pleci la drum devreme, iar pe mine mă aşteaptă o nouă zi de serviciu trebuie să ne ducem în curând la culcare. Mai dăruieşte-ni doar un sfert de oră, te rog.

Se ridică, se duse la fereastră şi-şi îndreptă privirea spre înălţimi, unde între nori mânaţi de vânt se zăreau pretutindeni fâşii dintr-un cer de noapte profund şi senin, plin de stele Cum nu se reîntoarse îndată, oaspetele se sculă şi el de f scaun şi se duse lângă dânsul la fereastră. Magistrul stă privind în sus şi, răsuflând ritmic, inspira cu plăcere aerul pur şi rece al nopţii de toamnă. Arătă cu mâna spre cer.

― Priveşte, zise el, acest peisaj cu nori şi fâşii de cer! La prima privire ai zice că profunzimea e acolo unde doinit, întunericul cel mai dens, dar numaidecât îţi dai seama această întunecime şi moliciune nu sunt altceva decât norii şi universul cu adâncimea lui începe abia la marginile şi în gordurile acestor munţi de nori, de acolo se scufundă în înfi­pt, acolo se află stelele cu strălucirea lor solemnă şi înfăţişând pentru noi, oamenii, simbolurile supreme ale limpezimii şi ordinii.

Adâncimile universului şi tainele lor nu sunt acolo unde se găsesc norii şi umbra lor neagră, adâncimea stă în limpezime şi seninătate, îngăduie-mi să te rog: înainte de a te culca, mâi priveşte un răstimp în aceste golfuri şi strâmtori marine cu spuza lor de stele şi nu-ţi alunga fulurile sau visele pe care poate ţi le va trezi această privelişte.

O simţire stranie zvâcni în inima lui Plinio, nu-şi dădu seama dacă e durere sau fericire. Cu vorbe asemănătoare, îşi aminti, fusese pregătit pentru primele lui exerciţii de medi­taţie, într-o vreme inimaginabil de îndepărtată, în frumoasa şi senina dimineaţă a vieţii lui de elev petrecute la Waldzell.

― Şi mai îngăduie-mi încă un cuvânt, începu din nou cu voce înceată maestrul jocului cu mărgele de sticlă. Mi-ar face plăcere să-ţi mai spun încă ceva despre seninătate, despre aceea a stelelor şi despre aceea a spiritului, ca şi despre seninătatea castaliană. Te stăpâneşte o pornire împotriva seninătăţii, a voioşiei, probabil pentru că a trebuit să parcurgi un drum al tristeţii, iar acum orice limpezime şi bună dispoziţie, îndeosebi cea castaliană a noastră, ţi se par ceva superficial şi pueril, şi las, o fugă de spaimele şi abisurile realităţii într-o lume limpede, aflată în bună rânduială, de forme şi formule pure, de abstracţiuni şi rafinamente pure. Dar, dragul meu rob al tristeţii, chiar dacă această fugă e reală, chiar dacă nu lipsesc castalienii laşi, fricoşi, care se joacă cu formule pure, chiar dacă aceştia reprezintă la noi majoritatea ― toate acestea nu ştirbesc nimic din seninătatea adevărată, aceea a cerului şi a spiritului, nimic din valoarea şi strălucirea lor. În opoziţie cu aceia dintre noi care se mulţumesc cu o nimica toată şi cu o falsă seninătate, există şi oameni şi generaţii de oameni, a căror seninătate voioasă nu este o joacă şi ceva superficial, ci, dimpotrivă, ceva serios şi profund. Pe unul l-am cunoscut, e fostul nostru al muzicii, pe care l-ai văzut şi tu când şi când, odinioară, la Waldzell; în ultimii săi ani de viaţă, bărbatul a cunoscut în aşa măsură virtutea seninătăţii voioase, încât aceasta iradia din persoana lui ca o lumină solară, se reflecta ca o simţire de bunăvoinţă, de dragoste de viaţă, de bună dispoziţie, de încredere şi speranţă, în toţi cei care-i întâmpinau cu seriozitate strălucirea şi se lăsau învăluiţi de ea.

Şi eu am fost cuprins de această lumină a lui, şi mie mi-a dăruit ceva din sfinţenia şi din strălucirea inimii lui, la fel şi Ferromonte, colegul nostru, şi încă alţii câţiva. A atinge această voioşie senină a fost pentru mine, şi pentru mulţi alţii împreună cu mine, ţelul cel mai înalt şi cel mai nobil dintre toate. O afli şi la câţiva părinţi din conducerea Ordinului. Această seninătate nu e nici lene, nici automulţumire, ci suprema cunoaştere şi iubire, este confirmarea întregii realităţi, o stare de trezire la marginea adâncimilor şi a genunilor, e o virtute a sfinţilor şi a cavalerilor, nu poate fi tulburată şi sporeşte o dată cu vârsta şi cu apropierea de moarte. Este secretul frumosului şi substanţa propriu-zisă a oricărei arte. Poetul care slăveşte aspectele măreţe şi înspăimântătoare din viaţă în paşii de dans ai versurilor sale, muzicianul care le face să răsune ca o actualitate pură, sunt făclieri, sunt perso­nalităţi care sporesc bucuria şi seninătatea pe pământ, chiar şi atunci când ne conduc spre ea prin lacrimi şi crispări dure­roase. Poate că poetul, ale cărui versuri ne farmecă, va fi fost un singuratic, iar muzicianul un visător melancolic, dar chiar şi atunci opera lor e părtaşă la seninătatea voioasă a zeilor şi a stelelor. Ceea ce ne dăruiesc ei nu mai e întunecimea, suferinţa sau spaima lor, ci o picătură din lumina pură, din seninătatea eternă. Chiar dacă popoare şi limbi luate în întregul lor caută să fundamenteze în mituri, cosmogonii şi religii abisurile universului, ultimul şi cel mai înalt lucru ce-l pot atinge rămâne această seninătate. Ţi-aminteşti de vechii indieni? Profesorul nostru de la Waldzell ne-a povestit odată lucruri frumoase despre ei: un popor al suferinţei, al pocăinţei, al ascezei; dar ultimele mari descoperiri ale spiritului său au fost luminoase şi senine, senin zâmbetul biruitorilor lumii şi al lui Buddha, senine chipurile mitologiei lor abisale. Lumea, aşa cum o reprezintă aceste mituri, începe la originea ei dumnezeieşte, în fericire, strălucind, frumoasă ca primăvara, începe ca o eră de aur; după aceea se îmbolnăveşte şi decade din ce în ce, se sălbăticeşte şi devine jalnică, iar la sfârşitul a patru ere de adâncă prăbuşi e coaptă pentru a fi strivită şi nimicită de râzătorul şi dănţuitorul Siva ― dar cu asta universul nu ia sfârşit, el începe din nou cu zâmbetul visătorului Vişnu, care creează cu mâini jucăuşe o lume nouă, tânără, frumoasă, strălucitoare.

Este ceva uimitor: acest popor, inteligent şi capabil de suferinţă aproape ca nici un altul, a privit cu groază şi ruşine jocul oribil al istoriei universale, roata lăcomiei şi î suferinţei, în veşnică învârtire, a văzut şi a înţeles caducitatea tuturor celor create, cupiditatea şi demonismul omului, în acelaşi timp, profunda lui nostalgie după puritate şi armonie şi a găsit, pentru toată frumuseţea şi tragismul creaţiei, aceste simboluri magnifice despre erele universului, despre prăbuşirea creaţiei, despre puternicul Siva, cel ce striveşte dănţuind universul decăzut, apoi despre surâzătorul Vişnu, care zace moţăind şi din vise dumnezeieşti de aur făureşte jucându-se o lume nouă.

În ceea ce priveşte propria noastră seninătate castaliană, ea poate că e doar o varietate târzie şi modestă a acesteia mari, însă întru totul legitimă. Erudiţia n-a fost întotdeauna şi pre­tutindeni senină, deşi ea ar fi trebuit să fie. La noi, erudiţia, concepută ca un cult al adevărului, este strâns legată de cul­tul frumosului şi, pe deasupra, de îngrijirea prin meditaţie a sufletului, ca atare nu-şi poate pierde niciodată pe de-a-ntregul seninătatea. Jocul nostru cu mărgele de sticlă reuneşte însă în sine toate acele principii: ştiinţă, cinstire a frumosu­lui şi meditaţie, iar un adevărat jucător cu mărgele de sticlă ar trebui să fie îmbibat de seninătate ca un fruct copt de su­cul dulce, ar trebui să fie plin înainte de toate de seninătatea muzicii, care nu-i nimic altceva decât eroism, un mers şi un dans senin, zâmbitor, prin mijlocul spaimelor şi al flăcărilor lumii, actul solemn al aducerii unei jertfe. Cu un asemenea soi de seninătate am avut eu a face pe vremea când, ca elev şi student, am început s-o înţeleg intuitiv, şi n-am să mai renunţ la ea nici în nefericire şi suferinţă.

Să mergem acum la culcare, mâine vei pleca devreme. Revino curând, povesteşte-mi mai multe despre tine, şi-ţi voi povesti şi eu, ai să afli că şi la Waldzell şi în viaţa unui magistru există lucruri problematice, dezamăgiri, chiar deznădejdi Şi demonisme. Acum însă trebuie să te dăruieşti somnului cu urechea plină de muzică. Contemplarea cerului înstelat şi urechea plină de muzică înainte de a te vârî în pat sunt mai bune decât toate somniferele tale.

Se aşeză la pian şi cântă concentrat, în surdină, o parte dintr-o sonată de Purcell, o bucată preferată a lui pater Jakobus. Sunetele cădeau în tăcere ca nişte picături dintr-o lu­mină de aur, atât de încet, încât între ele mai putea fi auzit cântecul vechii fântâni ţâşnitoare din curte. Blânde şi aspre, reţinute şi dulci, vocile graţioasei muzici se întâlneau şi se delimitau, păşeau cu îndrăzneală şi voioşie în hora lor gin­gaşă prin neantul timpului şi al nestatorniciei, dădeau, pen­tru scurta lor durată, spaţiului şi ceasului de noapte dimensiuni vaste şi mari cât universul, iar când Josef Knecht se despărţi de oaspetele său, acesta avea un chip schimbat şi iluminat şi, totodată, ochii în lacrimi.

PREGĂTIRI

Knecht reuşise să spargă gheaţa; între el şi Designori se statorniciseră relaţii şi schimburi intense de idei, învioră­toare pentru amândoi. Plinio, acest bărbat care de ani de zile trăise într-o stare de melancolie resemnată, se văzu nevoit să dea dreptate prietenului său: ceea ce-l atrăsese din nou spre Provincia pedagogică fusese în fapt nostalgia după tămăduire, după limpezire, după seninătatea castaliană. Ve­nea acum adesea, şi fără comisie şi treburi de serviciu, privit de Tegularius cu o neîncredere plină de gelozie, iar în curând magistrul Knecht ştiu despre el şi viaţa lui tot ceea ce îl in­teresa. Viaţa lui Designori nu fusese atât de extraordinară şi atât de complicată cum presupusese el după cele dintâi dezvăluiri ale acestuia, în tinereţe, Plinio suferise dezamăgi­rea şi înjosirea fiinţei sale entuziaste şi însetate de fapte, pe care le cunoştea, devenise nu un mijlocitor şi conciliator între lume şi Castalia, ci un ins însingurat şi copleşit de sufe­rinţă; nu reuşise să realizeze o sinteză între părţile lumeşti şi castaliene ale originii şi caracterul său. Şi totuşi, nu fusese pur şi simplu un naufragiat, căci în ciuda înfrângerii şi a re­nunţării, îşi făurise un chip propriu şi un destin deosebit. Educaţia primită în Castalia păru a nu se confirma nicide­cum în cazul său; oricum, la început nu-i aduse decât conflicte şi dezamăgiri, precum şi o profundă însingurare şi izolare greu suportabile pentru natura lui. Iar odată ajuns pe această cale spinoasă a însingurării şi a inadaptării, s-ar fi părut că el însuşi trebuia să mai facă totul pentru a se închide în sine şi a-şi mări dificultăţile.

Anume, încă din vre­mea studenţiei s-a pus într-un conflict ireconciliabil cu fami­lia, în primul rând cu tatăl său. Acesta, deşi nu se număra în politică printre conducătorii propriu-zişi, fusese totuşi o viaţă întreagă, ca toţi cei din stirpea Designori, un sprijinitor al politicii şi al partidului conservator pro-guvernamental, un inamic al oricărei înnoiri, un adversar al tuturor revendicări­lor celor privaţi de drepturi şi excluşi de la împărţirea bunu­rilor, suspicios faţă de oamenii fără nume şi rang , devotat şi gata de sacrificiu pentru vechea orânduire, pentru tot ceea ce i se părea legitim şi consfinţit. Ca atare, fără a avea totuşi porniri religioase, era un prieten al bisericii şi, deşi nu-i lipseau nicidecum simţul de dreptate, bunăvoinţa şi dis­ponibilitatea pentru binefacere şi ajutor, rămânea surd cu obstinaţie şi din principiu la năzuinţele fermierilor de a-şi îmbunătăţi situaţia, îşi justifica această atitudine rigidă aparent logic prin litera programului şi prin lozincile parti­dului său, în realitate însă nu se lăsa condus de convingeri şi de înţelegerea lucrurilor, ci de oarba fidelitate faţă de cei din clasa sa socială şi faţă de tradiţiile casei sale: pentru caracte­rul său erau definitorii un anume cavalerism şi o anume onoare cavalerească, precum şi o accentuată subapreciere a ceea ce avea calitatea de modern, progresist şi corespunzător vremurilor noi. Pe bărbatul acesta, fiul său Plinio l-a dez­amăgit, l-a iritat şi l-a mâhnit prin aceea că încă de pe vremea studenţiei s-a apropiat şi a aderat la un partid categoric opoziţionist şi modernist. Tocmai atunci luase fiinţă o aripă de stingă, tinerească a unui vechi partid burghezo-liberal, condusă de Veraguth, publicist, deputat şi orator popular de mare şi orbitoare influenţă, un demofil şi un militant pentru libertate, plin de temperament, câteodată cam stăpânit de narcisism şi înduioşat de el însuşi, ale cărui eforturi de a câştiga tineretul prin prelegeri publice ţinute în oraşele universitare n-au rămas fără succes şi i-a u adus, între alţi auditori şi partizani entuziaşti, şi adeziunea tânărului Designori. Studentul, dezamăgit de universitate şi aflat în căutarea unui reazem şi a ceva ce să înlocuiască morala castaliană devenită pentru el o himeră, a unui nou ideal şi a unui program oarecare, a fost entuziasmat de prelegerile lui Veraguth, a început să admire patosul şi combativitatea acestuia, umorul său, atitudinea lui acuzatoare, frumoasa lui înfăţişare şi limbă şi s-a alăturat unei grupe de studenţi care se constituise dintre auditorii lui Veraguth şi milita pentru partidul şi ţelurile acestuia.

Când vestea ajunse la urechile tatălui lui Plinio, domnul Designori porni numaidecât la drum până la fiul său, tună şi fulgeră plin de mânie pentru prima dată în viaţa lui împotriva acestuia, îi aruncă în faţă acuzaţia de abjurare, de trădare a tatălui, a familiei şi a tradiţiei casei, şi-i porunci scurt să repare numaidecât greşeala şi să rupă legătura cu Veraguth şi cu partidul lui. Nu acesta era modul just de a exercita vreo influenţă asupra tânărului, care părea a-şi face din poziţia lui de-a dreptul un fel de martiriu. Plinio ţinu piept furtunii şi îi declară tatălui său că nu a frecventat zece ani şcolile de elită şi câţiva ani universitatea, ca să renunţe la propria-i înţelegere şi apreciere a lucrurilor şi să îngăduie ca un reprezentant al clicii baronilor de ţară egoişti să-i dicteze concepţia lui despre stat, despre economie şi justeţe. Şcoala lui Veraguth i-a fost de folos în toate, declară el, deoarece omul acesta, după modelul marilor tribuni, nu vrea să ştie nimic despre interesele lui personale sau ale clasei căreia îi aparţine şi nu e preocupat de nimic altceva pe lume decât de pura, absoluta dreptate şi omenie. Bătrânul Designori izbucni într-un hohot amar de râs şi-şi pofti fiul ca măcar să-şi termine studiile mai înainte de î se amesteca în treburile ce-i privesc pe bărbaţii maturi şi a-şi închipui că înţelege mai multe despre viaţa oamenilor şi despre dreptate decât venerabilele şiruri de generaţii ale familiilor nobile, al căror vlăstar decăzut este şi pe care acum le loveşte pe la spate prin trădarea lui. Cei doi s-au certat, s-au îndârjit şi s-au jignit reciproc cu fiecare cuvânt, până când bătrânul, ca şi cum şi-ar fi zărit în oglindă propriu-i chip desfigurat de mânie, a amuţit copleşit de o jenă îngheţată şi a plecat fără a mai rosti o vorbă. De aici înainte, vechea legătură candidă şi intimă cu casa tatălui său nu s-a mai reînnodat niciodată pentru Plinio, deoarece el nu numai că a rămas credincios grupei sale şi neoliberalismului acesteia, dar încă înainte de terminarea studiilor a şi devenit de-a dreptul discipol, ajutor şi colaborator al lui Veraguth, iar după numai câţiva ani şi ginerele lui. Acum, dacă însăşi educaţia primită în şcolile de elită sau totuşi dificultăţile de a se obişnui din nou cu lumea sau cu patria nimiciseră echilibrul sufletesc al lui Designori şi-i împovăraseră viaţa cu o problematică devoratoare, aceste noi relaţii îl situară pe o poziţie expusă, grea, delicată.

El câştigă fără îndoială ceva preţios, anume un fel de crez, o convingere politică şi o apartenenţă de partid care corespun­deau nevoii lui tinereşti de dreptate şi propăşire, iar în persoana lui Veraguth află un învăţător, un conducător şi un prieten mai vârstnic pe care-l admira şi-l iubea fără rezerve, care la rându-i părea a şti să-l utilizeze şi să-l preţuiască, obţinu un sens în viaţă şi un ţel, o muncă şi o misiune. Toate acestea nu au însemnat puţin lucru, dar au trebuit să fie plătite scump. Dacă tânărul s-a acomodat cu pierderea poziţiei fireşti şi moştenite în casa tatălui său şi în rândurile clasei sale, dacă a putut suporta cu o anumită voluptate fanatică de martir surghiunirea dintr-o castă privilegiată şi adversitatea acesteia, totuşi i-a mai rămas ceva ce n-a putut birui niciodată, şi anume sentimentul mistuitor că a făcut-o să sufere pe mult iubita lui mamă, că a pus-o într-o situaţie extrem de neplăcută şi delicată între tatăl lui şi el şi, probabil, prin aceasta i-a scurtat viaţa. Doamna Designori a murit la scurtă vreme după căsătoria lui; de la moartea ei, Plinio aproape că n-a mai fost văzut în casa tatălui său, iar după decesul bătrânului, a şi vândut această casă, o veche reşedinţă a familiei.

Există naturi care ajung să îndrăgească şi să se lege în aşa măsură de o poziţie în viaţă, de o funcţie, de o căsătorie, de o profesie obţinute prin sacrificiu, tocmai datorită acestui sa­crificiu, încât ele să devină fericirea lor şi să le dea deplină satisfacţie. Cu Designori lucrurile stăteau altfel. E adevărat, el a rămas credincios partidului şi conducătorului acestuia, orientării şi activităţii lui politice, căsniciei, idealismului său, numai că, o dată cu trecerea timpului, toate acestea deveniră pentru dânsul la fel de pline de probleme cum ajunsese întreaga-i existenţă. Entuziasmul tineresc iscat de convinge­rile politice şi de concepţia despre lume i se stinse, lupta pentru dreptate îi aduse cu vremea tot atât de puţină fericire ca şi suferinţa şi sacrificiul cu care îşi plătise bravada, pe dea­supra se mai adăugară experienţa şi deziluziile din viaţa pro­fesională; în cele din urmă, începu să se întrebe dacă realmente simţul pentru adevăr şi dreptate fusese ceea ce-l făcuse partizan al lui Veraguth, dacă nu cumva la aceasta contribuiseră măcar pe jumătate oratoria şi calitatea de tribun ale acestuia, farmecul şi abilitatea apariţiilor lui publice, sonoritatea vocii lui, minunatul lui râs bărbătesc, inteligenţa şi frumuseţea fiicei lui.

I se păru din ce în ce mai îndoielnic că bătrânul Designori, cu devotamentul lui de clasă şi neîndurarea lui împotriva fermierilor, reprezentase real­mente un punct de vedere lipsit de nobleţe, începu să se întrebe şi dacă există în fond un bine şi un rău, o dreptate şi o nedreptate, dacă nu cumva vocea propriei conştiinţe e în ultima instanţă singurul judecător autentic, iar în cazul că lucrurile stăteau aşa, atunci însemna că el, Plinio, era cel ce avea o atitudine nedreaptă, căci nu trăia în fericire şi în pace, nu se considera confirmat, nu cunoştea încrederea şi certitu­dinea, ci trăia în nesiguranţă şi îndoială şi simţea că nu are conştiinţa curată. Ce-i drept, în înţelesul larg al cuvântului, căsnicia lui nu era nefericită şi ratată, dar plină de tensiune, de complicaţii şi rezistente, era probabil lucrul cel mai bun ce-l avea, dar nici ea nu-i oferea liniştea, fericirea, ingenuita­tea, conştiinţa împăcată de care ducea lipsă, îi cerea multă circumspecţie şi stăpânire de sine, îl costa multe eforturi, şi chiar micul său fiu Tito, un băiat drăguţ şi dotat, deveni de timpuriu un motiv de luptă şi diplomaţie , de concurenţă şi gelozie, până când copilul, prea îndrăgit şi răsfăţat de ambii părinţi, trecu din ce în ce mai mult de partea mamei şi deveni aliatul ei. Aceasta fu ultima şi, se pare, cea mai amară durere şi pierdere din viaţa lui Designori. Nu-l doborâse, îi făcuse faţă, găsise şi păstrase o atitudine de stăpânire de sine, era o atitu­dine demnă, însă una reţinută, apăsătoare, melancolică.