Jocul cu mărgele de sticlă

Exista însă un impediment. Tegularius nu cunoştea chineza. Ca s-o înveţe era mult prea târziu. Dar, după indicaţiile pe care i le-ar da în parte Knecht însuşi, în parte Institutul de studii est-asiatice, Tegularius ar putea să pătrundă destul de bine cu ajutorul literaturii în simbolica magică a construcţiei locuinţei chinezeşti; aici nu era vorba de filologie. Cu toate acestea, era nevoie de timp, mai ales în cazul unui om capricios şi nu în fiecare zi dispus să lucreze, cum era prietenul său, aşa că existau bune motive ca munca să înceapă numaidecât; iată, deci, constată Knecht surâzând şi plăcut surprins, că prevăzătorul magistru bătrân avea dreptate în calendarul său de buzunar.

Chiar a doua zi, ora de convorbire terminându-se foarte repede, ceru ca Tegularius să fie chemat la dânsul. Acesta veni, făcu plecăciunea cu acea expresie de supunere şi sme­renie întrucâtva exagerate, pe care se deprinsese să i le arate lui Knecht, fu foarte mirat că acesta, altminteri atât de concis şi zgârcit la vorbă de la o vreme, îl întâmpină cu un salut ştrengăresc şi îl întrebă:

― îţi mai aduci aminte din timpul anilor noştri de stu­denţie de un fel de dispute între noi doi, când n-am reuşit să te convertesc la părerea mea? Era vorba despre problema valorii şi a importanţei studiilor est-asiatice, îndeosebi ale celor chineze, şi voiam să te conving să petreci şi tu un răstimp la Institutul de studii şi să înveţi limba chineză. Da, îţi aduci aminte? Ei, azi regret din nou că n-am reuşit să te conving atunci. Ce bine ar fi acum, dacă ai şti chineza! Am putea colabora într-o muncă minunată.

Şi aşa îl tachina niţel pe Tegularius, făcându-l să aştepte cu încordare urmarea, până când îşi formulă propunerea: ar vrea să înceapă imediat elaborarea marelui joc, iar Fritz, dacă i-ar face plăcere, să îndeplinească o mare parte din această muncă, aşa cum îl mai ajutase cândva să-şi alcătuiască jocul prezentat la concursul solemn, pe când el, Knecht, se găsea la benedictin!. Celălalt îl privi aproape nevenindu-i să creadă, adânc surprins şi pătruns de o nelinişte agreabilă din chiar pricina tonului voios şi a feţei zâmbitoare a prietenului, Pe care nu-l mai cunoscuse decât ca stăpân şi magistru. Nu numai că întâmpină mişcat şi bucuros cinstea şi încrederea ce-şi găseau expresia în această propunere, ci încă mai mult, înţelese şi simţi semnificaţia acestui gest frumos; era o încercare de tămăduire, o redeschidere a uşii ce fusese trântită între prieten şi el.

Luă în uşor grijile pe care Knecht şi le făcea în legătură cu limba chineză şi se declară pe loc şi din toată inima gata să se pună la dispoziţia onorabilului, pentru elaborarea jocului său.

― Bine, zise magistrul, contez pe făgăduiala ta. Vom re­deveni aşadar pentru anumite ore tovarăşi de muncă şi stu­diu ca odinioară, în acele vremuri ce ni se par acum nemaipomenit de îndepărtate, când am dus la capăt prin strădanii comune unele jocuri. Mă bucur, Tegularius. Iar acum va trebui înainte de toate să-ţi însuşeşti sensul ideii pe care vreau să-mi construiesc jocul. Trebuie să te deprinzi să înţelegi ce este o casă chinezească şi ce semnificaţie au regu­lile prescrise pentru construirea ei. Am să-ţi dau o recoman­dare către Institutul de studii est-asiatice, cei de acolo te vor ajuta. Sau ― îmi vine în minte încă ceva, şi mai atrăgător ― am putea face o încercare pe lângă Fratele mai Mare, ermitul de la Bambusgeholz, despre care ţi-am povestit cândva atât de multe. Poate că e mai prejos de demnitatea lui şi prea stânjenitor pentru el să aibă a face cu cineva care nu cu­noaşte chineza, dar să încercăm totuşi. Dacă vrea, omul aces­ta e în stare să facă din tine un chinez.

Un emisar fu trimis la Fratele mai Mare ca să-l invite în modul cel mai cordial să vină pentru câtva timp la Waldzell, ca oaspete al maestrului jocului cu mărgele de sticlă, întrucât funcţia acestuia nu-i îngăduia răgazul unei vizite, şi să-i aducă la cunoştinţă serviciul ce i se cerea. Totuşi chinezul nu-şi părăsi reşedinţa de la Bambusgeholz, solul aduse în lo­cul lui o scrisorică, pictată cu semne chinezeşti în tuş, în care se spunea: „Ar fi o cinste pentru mine să-â văd pe marele bărbat. Dar mersul întâmpină piedici. Două mici bliduri se folosesc la sacrificiu. Pe eminent îl salută învăţăcelul." Aşa stând lucrurile, Knecht îşi convinse nu fără osteneală priete­nul să se hotărască a se duce el însuşi la Bambusgeholz cu rugămintea de a fi primit pentru învăţătură. Scurta călătorie rămase fără succes. Ermitul de la Bambusgeholz îl primi pe Tegularius cu o politeţe aproape slugarnică, fără însă a răspunde măcar la una dintre întrebările lui altfel decât prin sentinţe în limba chineză şi fără a-l pofti să rămână, în ciuda scrisorii de recomandare splendid pictate de magister ludi cu mâna lui pe o hârtie frumoasă.

Cu lucrurile neduse la capăt şi mai curând amărât, Fritz se întoarse la Waldzell, aducând ca dar pentru magistru o hârtioară pe care era zugrăvit un stih vechi despre un peşte de aur, apoi trebui totuşi să-şi caute scăpare la Institutul de studii est-asiatice. Aici reco­mandările lui Knecht fură mai eficiente, Tegularius era un solicitant, un trimis venit din partea unui magistru, i se dădu cu dragă inimă tot ajutorul, şi astfel el se informă asupra te­mei sale repede şi cât se putea de deplin pentru cineva care nu cunoştea chineza, iar ideea lui Knecht de a pune la baza, planului său această simbolică a casei îi procură o asemenea bucurie, încât se consolă şi uită insuccesul de la Bambusgeholz.

Când ascultă raportul lui Fritz asupra vizitei sale fără succes la Fratele mai Mare şi când, după aceea, citi singur sti­hul despre peştele de aur, Knecht se simţi mişcat de atmosfera în care se învăluia omul acesta, iar amintirea găzduirii sale de odinioară în coliba lui, înconjurată de bambuşi ce se legănau în vânt, şi a tulpiniţelor de traista-ciobanului îi trezi o emoţie foarte puternică, era totodată amintirea libertăţii, a timpului petrecut în voie, a anilor de studiu şi a paradisului multicolor al viselor de tinereţe. Cum ştiuse acest brav şi bi­zar sihastru să se tragă deoparte şi să-şi păstreze libertatea, cum îl ţinea dumbrava lui de bambuşi ascuns de lume, cât de intim şi intens trăia el în mediul ce-i devenise a doua natură, acel mod de viaţă chinezesc, pur, pedant şi înţelept, cât de claustrat, concentrat şi strâns îl înconjura vraja locului în care-şi ducea viaţa de la un an la altul, de la un deceniu la al­tul, cum îşi transformase grădina într-o Chină reală, coliba în templu, peştii în zeităţi şi pe el însuşi în înţelept! Knecht se eliberă de aceste imagini cu un suspin. El pornise pe altă cale, mai curând fusese îndrumat pe ea, iar acum nu mai putea fi vorba de altceva decât de a merge pe această cale drept înainte şi cu devotament, fără a o mai compara cu dru­murile altora.

În colaborare cu Tegularius îşi concepu şi compuse în câteva ore bine folosite jocul, după care lăsă pe seama priete­nului munca de selectare la arhivă, ca şi prima şi a doua schiţare. Cu un nou conţinut, prietenia lor căpătă iară formă Şi viaţă, alta decât mai înainte, şi chiar jocul, la care lucrau, cunoscu unele modificări şi îmbogăţiri datorită caracterului şi fanteziei subtile a acestui om cu însuşiri neobişnuite.

Fritz făcea parte dintre acei oameni niciodată mulţumiţi şi totuşi modeşti, care, aplecaţi deasupra unui îngrijit buchet de flori, a unei mese puse, pentru oricine altcineva desăvârşit aranjată, stau ore în şir cu o plăcere neostoită şi continuă să-şi facă de lucru, intervenind mereu cu gesturi afectuoase, ca unii ce ştiu să transforme şi lucrul cel mai neînsemnat într-o activitate cotidiană îndeplinită cu sârguinţă şi adânc devotament. Aşa a rămas şi în anii următori: marele joc solemn era întotdeauna realizarea a două persoane, iar pentru Tegularius colaborarea cerută a însemnat o dublă satisfacţie, una constând în a se arăta util, ba chiar indispensabil pentru prieten şi maestru într-o chestiune atât de importantă, alta în a participa la desfăşurarea publică a jocului ca un coautor anonim, dar bine cunoscut de elită.

Către sfârşitul toamnei din acel prim an de magistratură, în timp ce prietenul său abia îşi începuse studiile privitoare la China, Knecht, cercetând într-o zi în fugă însemnările din registrul cancelariei sale, dădu de o notiţă: „Studentul Petrus din Monteport se prezintă, recomandat de magister musicae, aduce salutări speciale din partea fostului maestru al muzicii, solicită găzduire şi acces la arhivă. A fost cazat în casa de oaspeţi pentru studenţi." Ei da, pe studentul venit să se documenteze putea să-l lase în toată liniştea pe seama personalului de la arhivă, era un caz ce se ivea zilnic. Dar „salutările speciale de la fostul maestru al muzicii" nu-l puteau privi decât pe el personal Dădu dispoziţii ca studentul să fie poftit la dânsul; era un tânăr cu înfăţişare în acelaşi timp visătoare şi focoasă, arăta totuşi a fi un om tăcut şi făcea parte vădit din elita de la Monteport, în orice ca: părea că audienţa la un magistru era pentru el ceva obişnuit. Knecht îl întrebă ce misiune i-a încredinţat fostul maestru al muzicii.

― Salutări, răspunse studentul, cele mai cordiale şi res­pectuoase salutări pentru dumneavoastră, onorabile, şi îs plus o invitaţie.

Knecht îl pofti pe oaspete de ia loc. Alegând cu grijă cu­vintele, tânărul continuă:

― Stimatul fost magistru, ştiind că vin aici, m-a însărci­nat, precum v-am spus, să vă transmit salutări din partea dumnealui.

Totodată şi-a exprimat dorinţa de a vă vedea o dată la dânsul, şi anume cât de curând posibil. Vă invită sau vă propune să-i faceţi o vizită într-un viitor apropiat; fireşte, presupunând că această vizită s-ar încadra într-o călătorie de serviciu şi nu v-ar stânjeni prea mult. Cam aceasta a fost însărcinarea pe care mi-a dat-o.

Knecht îl învălui pe tânăr într-o privire cercetătoare; cu siguranţă că acesta făcea parte dintre protejaţii bătrânului. îi puse cu prudenţă întrebarea:

― Cât timp crezi că vei avea de lucru la noi la arhivă, studiose⁷¹?

Tânărul răspunse:

― Exact atât, onorabile domn, până când voi vedea că porniţi în călătorie spre Monteport.

Knecht reflectă.

― Bine, spuse el apoi. Şi de ce nu mi-ai transmis textual mesajul fostului maestru, aşa cum era de fapt de aşteptat?

Petrus făcu faţă cu îndrăzneală privirii lui Knecht şi îşi formulă răspunsul căutând mereu cu aceeaşi prudenţă cuvin­tele, de parcă ar fi trebuit să se exprime într-o limbă străină.

― Nu există nici un mesaj, onorabile, spuse el, şi ca atare nu putea fi vorba să-l transmit textual, îl cunoaşteţi pe venerabilul meu maestru şi ştiţi că a fost întotdeauna un om extrem de modest; la Monteport se povesteşte că în ti­nereţea dumnealui, pe când era încă repetitor, dar întreaga elită îl şi considera drept un predestinat maestru al muzicii, i se dăduse porecla de „marele umil". Acum, de când a îmbătrânit şi mai ales de când s-a retras din serviciu, această modestie şi nu mai puţin pietatea, serviabilitatea şi răbdarea sa au sporit şi mai mult, dar aceasta o ştiţi dumneavoastră mai bine decât mine. Modestia i-ar fi interzis să vă roage, onorabile, să-i faceţi o vizită, chiar dacă ar fi dorit-o încă mai mult decât o doreşte. Aşa s-a făcut, domine, că n-am fost ono­rat cu un mesaj şi totuşi am acţionat ca şi când aş fi adus unul. Dacă s-a ivit în aceasta vreo eroare, aceea vă aparţine, căci aţi considerat drept reală o însărcinare inexistentă.

Knecht schiţă un zâmbet.

― Şi treburile tale la arhiva jocului, iubitule? Au fost un simplu pretext?

― O, nu. Am de excerptat acolo un număr de chei, aşa că oricum, într-un viitor apropiat, tot ar fi trebuit să vă solicit găzduirea. Mi s-a părut însă recomandabil să urgentez întrucâtva mica mea călătorie.

― Foarte bine, se înclină magistrul, redevenind foarte serios. Pot să te întreb care este cauza acestei urgentări?

Tânărul închise o clipă ochii, pe frunte îi apărură cute adânci, ca şi când întrebarea i-ar fi provocat mari chinuri. Apoi îşi îndreptă din nou cu fermitate privirea cercetătoare şi juvenil-critică spre chipul magistrului.

― Nu pot răspunde la întrebare; fără răspuns vă veţi hotărî să lămuriţi mai bine lucrurile.

― Fie deci, strigă Knecht. Aşadar, starea sănătăţii bătrânului maestru e rea, e îngrijorătoare?

Deşi magistrul vorbise cu cel mai mare calm, studentul remarcă grija lui plină de dragoste faţă de bătrân; pentru prima dată de la începutul convorbirii lor, în privirea cam întunecată a tânărului apăru o rază de bunăvoinţă, iar vocea lui răsună puţin mai amical şi mai intim, când se pregăti în sfârşit să-şi exprime deschis gândurile cu care venise.

― Domnule magistru, spuse el, fiţi liniştit, starea sănătăţii venerabilului nu e nicidecum mai rea, dânsul a fost întotdeauna un om de o sănătate exemplară şi a rămas şi acum la fel, chiar dacă vârsta înaintată l-a slăbit fireşte foarte mult. Nu se poate spune că înfăţişarea lui s-ar fi schimbat vi­zibil sau că puterile sale s-ar fi împuţinat deodată mai re­pede; îşi continuă şi acum micile plimbări, face în fiecare zi puţină muzică şi până de curând a dat lecţii de orgă la doi elevi, încă începători, căci întotdeauna i-a plăcut să se înconjoare cu învăţăcei dintre cei mai tineri. Dar faptul că a renunţat de câteva săptămâni şi la aceşti doi ultimi elevi este totuşi un simptom care mi-a bătut la ochi, iar de atunci l-am observat ceva mai atent pe venerabilul domn şi mi-am făcut griji în privinţa lui ― acestea sunt motivele pentru care mă aflu aici. Dacă m-a îndreptăţit ceva la asemenea gânduri şi la pasul acesta, apoi a fost faptul că mai înainte m-am numărat eu însumi printre elevii fostului maestru al muzicii, un fel de elev preferat, dacă-mi e permis să mă exprim astfel, şi că suc­cesorul său m-a numit încă de un an un fel de famulus şi adjutant al bătrânului domn, însărcinându-mă să mă îngrijesc de starea lui.

A fost pentru mine o însărcinare foarte plăcută, deoarece nu există om faţă de care să nutresc atâta veneraţie şi de care să mă simt atât de legat ca faţă de bătrânul meu profesor şi protector. El a fost cel ce mi-a des-pecetluit taina muzicii şi m-a făcut în stare s-o slujesc, iar tot ceea ce am câştigat pe deasupra ca gândire, ca simţământ pen­tru Ordin, ca maturitate şi bună rânduială interioară, toate acestea mi le-a dăruit tot dânsul şi sunt opera lui. De un an întreg trăiesc aşadar în casa lui, e adevărat, ocupându-mă cu studiile şi cursurile mele proprii, dar stând mereu la dispo­ziţia lui, fiindu-i tovarăş la masă, însoţitor la plimbări, întrucâtva şi acompaniator când face muzică, iar noaptea un vecin de cameră. Datorită acestei convieţuiri atât de apro­piate, pot observa foarte exact stadiile ― ei da, stadiile îmbătrânirii sale, trebuie totuşi să spun ale îmbătrânirii sale trupeşti, iar unii dintre camarazii mei glosează când şi când cu compătimire sau cu ironie pe seama ciudatei funcţii care face dintr-un om atât de tânăr ca mine slujitorul şi însoţitorul unui moşneag. Dar ei nu ştiu, şi în afară de mine nu ştie desi­gur nimeni atât de bine ce fel de bătrâneţe i s-a sortit acestui maestru, cum devine el mereu mai slab şi mai neputincios trupeşte, cum mănâncă mereu mai puţin şi cum se întoarce mereu mai istovit după micile lui plimbări, fără să fie totuşi bolnav, şi cum totodată în liniştea bătrâneţii lui foarte înain­tate devine mereu mai mult duh, cucernicie, demnitate şi modestie. Dacă totuşi slujba mea de famulus sau suprave­ghetor nu e lipsită de unele greutăţi, atunci acestea stau nu­mai în faptul că venerabilul nu vrea să fie deloc slujit şi îngrijit, că dânsul n-ar dori decât să dea întotdeauna şi să nu ia niciodată.

― Îţi mulţumesc, spuse Knecht, mă bucur să ştiu în preajma venerabilului un discipol atât de devotat şi recu­noscător. Dar spune-mi acum în sfârşit limpede de ce îţi stă atâta la inimă vizita mea la Monteport, de vreme ce nu vorbeşti din însărcinarea domnului tău.

― Aţi întrebat adineauri cu îngrijorare despre sănătatea domnului fost maestru al muzicii, răspunse tânărul, căci probabil rugămintea mea v-a făcut să vă gândiţi că ar fi bol­nav şi că ar fi ceasul din urmă când l-aţi mai putea vizita. Ei bine, eu cred că e ceasul din urmă. E-adevărat, venerabilul nu pare a fi aproape de sfârşitul zilelor sale, dar felul său de a-şi lua rămas bun de la lume are ceva deosebit.

De câteva luni aproape că s-a dezobişnuit să vorbească, şi chiar dacă întotdeauna a preferat vorbirea concisă celei lungi, totuşi acum a ajuns la o concizie şi la o tăcere care mă sperie puţin. Când am băgat de seamă că se întâmplă mereu mai des ca, adresându-i cuvântul sau punându-i o întrebare, să mă lase fără răspuns, m-am gândit mai întâi că a început să-i slăbească auzul, dar dânsul aude tot atât de bine ca şi altădată, am făcut multe probe pentru asta. A trebuit aşadar să admit că e distrat şi că nu-şi mai poate concentra bine atenţia. Dar nici aceasta nu este o explicaţie satisfăcătoare. Mai curând s-ar putea spune că într-o anume măsură s-a desprins de lume şi nu mai trăieşte cu totul printre noi, ci din ce în ce mai mult în propriul său univers; mereu mai rar vizitează sau pofteşte la dânsul pe câte cineva, zile în şir nu mai vede acum pe nimeni altcineva decât pe mine. Şi de când a început asta, această izolare, această înstrăinare de lume, m-am străduit să mai adun încă o dată în jurul său pe acei câţiva prieteni despre care ştiu că îi sunt cei mai dragi. Dacă i-aţi face o vizită, domine, aţi prilejui fără îndoială vechiului dumneavoastră prieten o mare bucurie, de asta sunt sigur, şi-apoi aţi regăsi într-o oarecare măsură acelaşi om pe care l-aţi stimat şi iubit. Peste câteva luni, poate chiar peste câteva săptămâni, bucuria de a vă vedea şi afecţiunea pe care v-ar arăta-o ar fi cu mult mai mici, ba s-ar putea întâmplă chiar să nici nu vă mai recunoască sau nici să nu vă mai ia în seamă.

Knecht se ridică în picioare, se duse la fereastră şi rămase acolo câteva clipe, privind afară şi trăgând aer în piept. Când se reîntoarse spre student, acesta se sculase de pe scaun, ca şi când ar fi considerat audienţa terminată. Ma­gistrul fi întinse mâna.

― Îţi mulţumesc încă o dată, Petrus, spuse el. Vei fi ştiind că un magistru nu are decât îndatoriri. Nu-mi pot pune pălăria în cap şi pleca la drum, mai întâi trebuie să-mi fac timp şi să-mi creez posibilitatea de a pleca. Sper că voi reuşi până poimâine. Eşti mulţumit cu asta şi până atunci ţi-ai putea isprăvi lucrul la arhivă? ― Da? Atunci voi trimite să te cheme când va fi sosit momentul.

Knecht plecă într-adevăr câteva zile mai târziu spre Monteport, însoţit de Petrus.

Când, ajunşi acolo, păşiră pragul pavilionului din grădină, în care locuia fostul magistru, o sihăstrie plăcută şi foarte liniştită, auziră muzica răzbătând din odaia din fund, o muzică delicată, diafană, dar cadenţată viguros şi de o minunată voioşie; în odaie se afla moşneagul şi chita la pian cu două degete o melodie pe două voci ― Knecht o recunoscu pe dată, trebuia să fie o bucată din Caie­tele Biciniene⁷² de la sfârşitul secolului al şaisprezecelea. Aşteptară până când cântecul amuţi, apoi Petrus îl strigă pe maestrul său şi-l vesti că se întorsese şi că adusese cu sine un oaspete. Moşneagul apăru în prag ş i-i salută cu o privire bucuroasă. Surâsul cu care maestrul muzicii obişnuia să-şi întâmpine oaspeţii şi care le era drag tuturor fusese din totdeauna de o cordialitate şi prietenie ingenuă, deschisă, o dăruire radioasă; Josef Knecht îl cunoscuse cu aproape trei­zeci de ani în urmă, îşi deschisese şi-şi dăruise inima acestui bărbat prietenos în acel ceas dinainte de amiază petrecut în camera de muzică, un ceas de tulburare şi fericire, revăzuse acest surâs de multe ori după aceea şi de fiecare dată cu o bu­curie profundă şi cu o emoţie stranie, iar dacă părul cărunt al maestrului atât de afectuos devenise cu timpul cărunt de tot şi mai apoi, treptat-treptat, alb, dacă vocea lui slăbise, dacă mâna lui o strângea pe a ta cu mereu mai puţină putere, dacă mersul lui se făcuse mai trudnic, surâsul său nu pierduse nimic din strălucire şi farmec, din puritate şi cordialitate. Iar acum, îşi dădu seama prietenul şi discipolul său era mai pre­sus de orice îndoială: mesajul radios, cuceritor pe care-l co­munica faţa surâzătoare a bătrânului, ai cărui ochi albaştri şi ai cărui obraji de o rumeneală delicată deveniseră o dată cu trecerea anilor mereu mai luminoşi, nu era numai cel de altădată şi cel văzut de atâtea ori, ci unul mult mai intim, mai plin de taină şi mai intens. Abia acum, în clipa în care bătrânul îl întâmpina, Knecht începu să înţeleagă cu adevărat rugămintea stăruitoare a studentului Petrus şi să-şi dea seama că el însuşi, socotind că face un sacrificiu de dragul acestei rugăminţi, era de fapt cel ce beneficia de un dar.

Cel dintâi căruia îi vorbi despre asta fu prietenul său Carlo Ferromonte ― pe atunci bibliotecar la celebra Bibliotecă muzicală din Monteport.

Convorbirea din acea oră a fost consemnată de Ferromonte într-o scrisoare.

― Te-ai numărat, spuse Knecht, printre elevii fostului nostru maestru al muzicii şi ai ţinut foarte mult la el; îl vezi şi acum des?

― Nu, răspunse Carlo, adică îl văd fireşte nu rareori, de pildă în timp ce-şi face plimbarea, iar eu tocmai mă întorc de la bibliotecă, dar de câteva luni n-am mai stat de vorbă cu dânsul. E din ce în ce mai retras şi pare a nu mai suporta so­cietatea cuiva. Mai înainte îşi rezerva o seară pentru oameni ca mine, repetitorii săi de altădată, care sunt acum funcţionari la Monteport; cu asta însă s-a terminat cam de vreun an, iar faptul că a întreprins atunci călătoria până la Waldzell, ca să asiste la învestitura domniei voastre, ne-a uimit peste măsură pe noi toţi.

― Da, zise Knecht, dar dacă-l vezi aşadar când şi când nu te-a izbit nici o schimbare la dânsul?

― O, ba da, vă referiţi la faptul că arată bine, la se­ninătatea lui, la aspectul său de o strălucire remarcabilă? Fireşte, noi am observat asta. în timp ce puterile-l părăsesc, această seninătate sporeşte din ce în ce. Noi ne-am obişnuit să-l vedem aşa, însă pentru dumneavoastră nici că se putea să nu fie ceva izbitor.

― Petrus, al său famulus, strigă Knecht, îl vede mult mai des decât tine, dar nu s-a obişnuit, cum spui tu, cu toate astea. A venit anume la Waldzell, fireşte cu o motivare plauzibilă, ca să mă determine să fac această vizită. Ce părere ai despre el?

― Despre Petrus? E un foarte bun cunoscător al muzi­cii, de un soi mai curând pedant decât genial, un om cam in­dolent sau flegmatic. Fostului maestru al muzicii îi e devotat fără rezerve şi şi-ar da pentru el chiar şi viaţa. Cred că servi­ciul pe care-l îndeplineşte pe lângă acest stăpân şi idol adorat înseamnă pentru el totul, e posedat de bătrân. Nu aveţi şi dumneavoastră această impresie?

― Posedat? Da, dar tânărul acesta, cred eu, nu e pur şi simplu posedat de vreo preferinţă sau pasiune, nu e pur şi simplu îndrăgostit de fostul său profesor, făcându-şi din el un idol, ci e posedat şi vrăjit de un fenomen real şi autentic pe care-l vede mai bine sau îl înţelege intuitiv mai bine decât alţii. Am să-ţi povestesc cum mi-au apărut mie lucrurile.

Aşadar, am sosit astăzi la fostul magistru, pe care nu-l mai văzusem de o jumătate de an, iar după lămuririle lui Petrus mă aşteptam pentru mine la puţin sau la nimic de la această vizită; mă temeam efectiv că venerabilul domn bătrân ne va părăsi pe neaşteptate în curând şi m-am grăbit încoace, pen­tru ca măcar să-l mai văd o dată. Când m-a recunoscut şi m-a salutat, faţa lui strălucea; totuşi n-a rostit altceva decât nu­mele meu şi mi-a strâns mâna, şi chiar şi această mişcare şi mâna lui mi se păreau că sunt luminoase ― omul din creştet până-n tălpi sau totuşi numai ochii lui, părul lui alb, pielea lui de un trandafiriu delicat parcă împrăştiau o uşoară strălucire rece. Am luat loc în faţa lui, dânsul şi-a concediat studentul, numai cu o privire, şi acum a început cea mai stra­nie convorbire ce mi-a fost dat s-o am vreodată. La început, desigur, a fost pentru mine ceva ciudat şi deprimant, chiar şi jenant, deoarece îi vorbeam bătrânului iară şi iară sau îi pu­neam întrebări, şi la toate el nu-mi răspundea altcum decât printr-o privire; nu-mi dădeam seama dacă întrebările şi spusele mele ajungeau la el altfel decât ca un zgomot supărător. Faptul acesta mă deruta, mă dezamăgea, mă obo­sea, mi se părea că sunt de prisos şi inoportun; la tot ce-i spuneam maestrului, nu obţineam altceva drept replică decât un surâs şi o scurtă privire. Da, dacă aceste priviri nu ar fi fost atât de pline de bunăvoinţă şi de cordialitate, m-as fi gândit că moşneagul face pe faţă haz de mine, de povestirile şi întrebările mele, de toată vremea irosită inutil cu călătoria mea până aici şi de vizita pe care i-o făceam. Ei bine, în fond, tăcerea şi zâmbetul său nu erau lipsite total de această sem­nificaţie, ele exprimau în realitate o defensivă şi o punere la punct, numai că în alt mod, pe alt plan şi pe altă treaptă a înţelesului decât cel pe care l-ar fi putut avea de pildă nişte vorbe ironice. A trebuit să ajung la epuizare şi să sufăr, după cum mi se părea, un naufragiu total cu încercările mele răbdătoare şi politicoase de a face introducerea unei conver­saţii, mai înainte de a începe să înţeleg că bătrânul dispunea de o răbdare, de o perseverenţă şi de o amabilitate de o sută de ori mai mari decât ale mele. A trecut poate un sfert sau o jumătate de oră, mie mi s-a părut o jumătate de zi, am început să mă simt copleşit de tristeţe, de oboseală şi nemulţumire, să regret călătoria, gura mi se uscase, în faţa mea şedea vene­rabilul bărbat, protectorul meu, prietenul meu cel care, de când am început să gândesc, era stăpânul inimii şi al încrede­rii mele şi nu-mi lăsase niciodată vreo vorbă fără răspuns, şe­dea şi mă auzea vorbind, sau nici nu mă auzea, şedea ascunzându-se cu totul şi baricadându-se în strălucirea şi zâmbetul său, în spatele măştii sale de aur, intangibil, aparţinând altui univers cu alte legi, iar tot ceea ce încercam să transmit prin vorbe de la mine la dânsul, din lumea noastră în a lui, aluneca pe el cum se prelinge ploaia pe o stâncă. în cele din urmă ― îmi pierdusem orice speranţă ― bătrânul străpunse zidul vrăjii, ajutându-mă în sfârşit, rostind în sfârşit un cuvânt.

A fost singurul cuvânt pe care l-am auzit astăzi din gura lui.