Jocul cu mărgele de sticlă

Ce s-ar întâmpla cu ierarhia noastră, dacă sarcina de a pune pe fiecare în locul său n-ar mai aparţine Ordinului şi autorităţii! Ce s-ar întâmpla cu Castalia, dacă fiecare şi-ar aprecia el însuşi persoana, talentele şi însuşirile şi şi-ar alege corespunzător postul! Recomandăm maestrului jocului cu mărgele de sticlă să reflecteze câteva clipe asupra acestor lu­cruri şi îl însărcinăm să exercite în continuare funcţia vred­nică de cinste, a cărei conducere i-am încredinţat-o.

Cu aceasta, rugămintea dumneavoastră de a primi un răspuns la scrisoare a fost îndeplinită. Nu am putut să dăm răspunsul pe care îl speraţi. Totuşi, nu am putea trece sub tăcere valoarea tulburătoare de avertisment a documentului dumneavoastră. Contăm pe faptul că asupra conţinutului acestuia ne vom mai întreţine cu dumneavoastră verbal, şi anume curând, deoarece, deşi conducerea Ordinului crede că se poate bizui pe dumneavoastră, punctul din scrisoare, în care vorbiţi despre o scădere sau o primejduire a capacităţii dumneavoastră de a vă îndeplini în continuare funcţia, constituie pentru ea motive de îngrijorare.
Knecht citi scrisoarea fără speranţe deosebite, dar cu cea mai mare atenţie. Că autoritatea are „motive de îngrijorare" se gândise desigur şi el, iar pe deasupra se considera îndreptăţit s-o deducă şi dintr-un indiciu precis. De curând sosise în Satul jucătorilor un oaspete din Hirsland, cu o do­vadă legală şi cu o recomandare din partea conducerii Ordi­nului, în care se menţiona că persoana respectivă solicita dreptul de a fi găzduită câteva zile pentru nişte pretinse lucrări în arhivă şi bibliotecă; ceruse şi permisiunea de a au­dia ca hospitant câteva prelegeri ale lui Knecht, era tăcut şi atent, un bărbat ceva mai în vârstă, care apăruse mai în toate secţiunile şi încăperile aşezării, se interesase de Tegularius şi-l vizitase de mai multe ori pe directorul şcolii de elită din Waldzell, care locuia în apropiere; nu putea să existe nici o îndoială că bărbatul acesta era un observator, trimis să constate cum stau lucrurile în Satul jucătorilor, dacă se simte ceva delăsare, dacă magistrul este sănătos şi la post, dacă funcţionarii sunt sârguincioşi, iar elevii nu dau semne de oarecare nelinişte.

Rămase la Waldzell o săptămână întreagă, nu scăpase nici o prelegere a lui Knecht, privirile lui cercetătoare şi omniprezenţa lui tăcută fuseseră remar­cate de doi dintre funcţionari. Aşadar, conducerea Ordinului aşteptase şi raportul acestei iscoade, mai înainte de a-şi fi trimis răspunsul adresat magistrului.

Ce se putea reţine din scrisoarea de răspuns şi cine putea să fie autorul ei? Stilul nu-l trăda, era stilul curent, impersonal al autorităţii, aşa cum îl cerea împrejurarea. La o palpare mai sensibilă, scrisoarea dădu totuşi la iveală mai multă originalitate şi personalitate decât s-ar fi presupus la prima lectură. Baza întregului document erau spiritul ierarhic al Ordinului, echitatea şi dragostea faţă de Ordin. Se putea vedea clar ce efect nedorit, incomod, chiar inoportun şi scandalizator avusese cererea lui Knecht, respingerea acesteia fusese decisă de autorul răspunsului încă de la prima ei citire şi fără să fi fost influenţată de aprecierile celorlalţi. Şi dimpotrivă, în opoziţie cu indignarea şi repulsia, în răspuns se aflau şi o altă pornire şi tonalitate, o simpatie sensibilă, o accentuare a aprecierilor şi a declaraţiilor bltode şi prieteneşti ce fuseseră formulate în şedinţă asupra cererii lui Knecht. Magister ludi nu avu nici o îndoială că autorul răspunsului era Alexander, prezidentul conducerii Ordinului.

Am ajuns aici la capătul drumului nostru şi nădăjduim că am spus tot ceea ce este esenţial în biografia lui Josef Knecht. Despre sfârşitul acestei vieţi, un biograf de mai târziu va mai stabili şi comunica fără îndoială încă unele amănunte.

Renunţăm să dăm o expunere personală asupra ultime­lor zile ale magistrului, nu ştim despre aceasta nimic mai mult decât oricare student de la Waldzell şi nici n-am putea-o face mai bine decât Legenda despre maestrul jocului cu mărgele de sticlă, care circulă la noi în numeroase copii şi ai cărei autori trebuie să fie probabil câţiva dintre elevii prefe­raţi ai celui dispărut, încheiem cartea noastră cu această legendă.

LEGENDA
Când ascultăm convorbirile camarazilor despre dispariţia maestrului nostru, despre cauzele acesteia, despre justeţea sau injusteţea hotărârilor şi paşilor săi, despre sensul sau nonsensul destinului său, ele ne evocă spusele lui Diodorus Siculus⁷⁸ asupra cauzelor presupuse ale revărsărilor Nilului, şi ni s-ar părea nu numai inutil, ci şi nejust să sporim aceste spuse cu altele noi. în loc să facem aceasta, vom cultiva în inima noastră amintirea maestrului, care, îndată după pleca­rea lui plină de taine în lume, a trecut într-o lume de dincolo, încă mai străină şi mai învăluită în taine. Pentru a sluji amin­tirii sale ce ne e scumpă, vom nota aici ceea ce ne-a ajuns la urechi despre aceste întâmplări.

După ce a citit scrisoarea, prin care autoritatea decidea negativ asupra cererii sale, maestrul simţi o uşoară înfiorare, o senzaţie de răcoare ca în zori de zi şi o dezmeticire, care îi arăta că bătuse ceasul şi că nu mai era loc pentru ezitări şi zăbavă. Acest simţământ caracteristic, pe care el îl numea „trezire", îi era cunoscut din clipele hotărâtoare ale vieţii sale, era un simţământ înviorător şi în acelaşi timp dureros, un amestec de despărţire şi plecare, o zguduire profundă în zonele inconştiente ale sufletului, similară unei furtuni de primăvară. Se uită la ceas, peste o oră avea de ţinut o lecţie în cadrul unui curs. Se hotărî să dedice această oră reculegerii şi se duse în liniştita grădină a magistrului. Pe drumul într-acolo îl însoţi un vers care-i venise deodată în minte:

În orice început e-o vrajă peste fire... pe care-l rosti pentru sine însuşi, neştiind la ce poet îl citise, dar care-i plăcea şi-i părea foarte adecvat pentru ceea ce trăia în această oră. În grădină se aşeză pe o bancă presărată cu cele dinţii frunze veştede, îşi regla respiraţia şi se strădui să obţină liniştea interioară, până când se scufundă cu inima limpezită în contemplare, iar constelaţia acestei ore de viaţă se orândui în imagini generale, suprapersonale.

Dar pe drumul de reîntoarcere spre micul amfiteatru, versul îi reveni în minte, fu nevoit să reflecteze din nou la el şi găsi că sensul său trebuie să fie altul. Până când, luminându-i-se deodată, amintirea îi veni în ajutor. Rosti încet pentru sine însuşi: în orice început e-o vrajă peste fire, Ne apără şi să trăim ne-ajută...

Dar abia către seară, când ţinuse de mult ora de curs şi îndeplinise tot felul de activităţi zilnice, descoperi originea acestor versuri. Nu făceau parte din opera vreunui poet vechi, aparţineau uneia dintre propriile sale poezii scrise odinioară, pe când era elev şi student, iar poezia se termina cu versul:

Hai, inimă, la drum şi fii voioasă! încă în aceeaşi seară îl chemă la dânsul pe locţiitorul său şi-l vesti că a doua zi trebuie să plece pentru un timp ne-hotărât. îi predă toate chestiunile curente, cu indicaţii scurte, şi-şi luă rămas bun prieteneşte şi fără emoţie, ca înaintea unei călătorii oficiale oarecare.

De mai multă vreme îşi dăduse seama că va trebui să-l părăsească pe Tegularius fără a-l iniţia şi scutindu-l de povara grea a salutului de despărţire. Trebuia să procedeze astfel, nu numai pentru a-şi cruţa prietenul atât de sensibil, ci şi pentru a nu-şi pune în pericol întregul plan. O dată acţiunea săvârşită şi faptul împlinit, celălalt avea probabil să se aco­modeze, în vreme ce o convorbire explicativă şi o scenă de despărţire venită prin surprindere l-ar fi putut împinge la nedorite gesturi lipsite de stăpânire. Knecht intenţionase un timp să plece chiar fără a-l mai vedea încă o dată. Reflectând la aceasta, găsi că o asemenea plecare ar fi fost prea asemănătoare cu o fugă din faţa dificultăţilor. Oricât de înţe­lept şi de just ar fi fost să-şi scutească prietenul de o scenă care putea să-l tulbure şi să -i dea prilejul de a face vreo ne­bunie, pe atât de puţin îi era lui îngăduit să-şi asigure o ase­menea scutire. Mai era o jumătate de oră până să se ducă la culcare, îi mai putea face o vizită lui Tegularius, fără a-l de­ranja pe el sau pe altcineva. Vasta curte interioară, pe care o străbătu, se şi afla învăluită în întunericul nopţii. Bătu la uşa chiliei locuite de prietenul său, cu sentimentul ciudat: e pentru ultima oară ― şi îl găsi singur.

Surprins, Tegularius, care tocmai citea îl salută bucuros, puse cartea deoparte şi îl pofti pe musafir să ia loc.

― Astăzi, începu Knecht să tăifăsuiască, mi-a venit în minte o poezie veche, sau doar numai câteva dintre versurile ei. Vei fi ştiind poate tu unde să găsesc poezia întreagă?

Şi recită: „În orice început e-o vrajă peste fire..." Repetitorul nu avea nevoie să facă un efort prea mare. După o scurtă reflecţie, recunoscu poezia, se ridică şi aduse din sertarul unui pupitru manuscrisul poeziilor lui Knecht, manuscrisul original al autorului, pe care acesta i-l dăruise cândva. îl răsfoi şi scoase din el două file, care conţineau prima redactare a poeziei. Le întinse magistrului.

― Iat-o, spuse el zâmbind, onorabilul o are la dispoziţie aici. Este pentru prima oară după mulţi ani că binevoiţi să vă aduceţi aminte de poeziile dumneavoastră.

Knecht privi foile cu atenţie şi nu fără emoţie. Aşternuse versuri pe aceste două foi pe vremea când era student şi se afla la Institutul de studii est-asiatice, un trecut îndepărtat îl cerceta din manuscris, totul vorbea despre un odinioară aproape uitat, redeşteptat acum în chip dureros şi parcă pen­tru a-i da un avertisment ― hârtia ce se şi îngălbenise uşor, caligrafia juvenilă, tăieturile şi corecturile din text. Constată că-şi aminteşte nu numai anul şi anotimpul ci şi ziua şi ora, totodată şi starea sufletească, acel sentiment puternic şi mândru, care-l stăpânise şi-l fericise atunci şi căruia îi dăduse expresie în versuri. Le scrisese în acea zi deosebită când cu­noscuse trăirea sufletească pe care o numea trezire.

Era vădit că titlul poeziei fusese scris înainte de poezia însăşi, înainte de a se fi cristalizat primele versuri. Aşternut cu litere mari, într-o caligrafie furtunoasă, suna aşa: Transcende!

Abia mai târziu, în altă perioadă, cu altă dispoziţie sufle­tească şi într-o altă etapă a vieţii, titlul acesta împreună cu semnul exclamării fusese şters, fiind înlocuit cu altul, scris cu litere mai mici, mai subţiri, mai modeste. Noul titlu era: Trepte.

Knecht îşi amintea acum din nou cum, însufleţit de ideile poeziei sale, scrisese cuvântul Transcende! ca o chemare, o poruncă şi un avertisment către el însuşi, ca o decizie, for­mulată şi confirmată din nou, de a-şi pune activitatea şi viaţa sub acest semn şi de a face din ele un zbor transcendental, o trecere hotărâtă şi senină mai departe, o ocupare şi o lăsare în urmă a fiecărui spaţiu, a fiecărei etape.

Citi cu voce înceată câteva versuri:

Un spaţiu să schimbăm cu celelalte, Şi nici o vatră nu ne fie dragă; Al lumii duh în lanţuri nu ne leagă, Ci vrea din treaptă-n treaptă să ne salte.

― Am uitat vreme de mulţi ani versurile mele, spuse el, şi când unul dintre ele mi-a venit astăzi întâmplător în minte, n-am mai ştiut de unde mi-e cunoscut şi că de fapt a fost scris de mine. Cum ţi se par ţie astăzi? îţi mai spun ceva?

Tegularius reflectă o clipă.

― Tocmai această poezie, spuse el apoi, mi-a făcut întotdeauna o impresie ciudată. Poezia face parte dintre cele câteva scrise de dumneavoastră, care nu-mi plac, în care e ceva ce-mi repugnă sau mă tulbură. Ce va fi fiind acest ceva nu mi-am dat seama înainte. Acum cred că ştiu. Poezia dum­neavoastră, venerabile, căreia i-aţi dat drept titlu ordinul de marş Transcende!, titlu pe care, slavă Domnului, l-aţi înlo­cuit mai târziu cu altul mult mai bun, nu prea mi-a plăcut, deoarece conţine ceva ca o poruncă, ceva moralizator sau di­dactic. Dacă s-ar putea înlătura din ea acest element sau, mai curând, această tentă, atunci poezia ar deveni una dintre cele mai frumoase pe care le-aţi scris, asta am remarcat-o acum din nou. Conţinutul propriu-zis al poeziei nu e în de­zacord cu titlul Trepte; aţi fi putut-o intitula tot aşa de bine sau încă mai bine Muzică ori Esenţa muzicii. Căci, înlăturând tonul moralizator sau de predică, poezia este de fapt o pre­zentare a esenţei muzicale ori, să zicem, un imn de slavă mu­zicii, permanentei sale actualităţi, seninătăţii şi energiei sale, vivacităţii, neostoitei sale hotărâri şi dorinţe de a păşi rapid mai departe, de a părăsi spaţiul sau porţiunea de spaţiu abia atinse. Dacă aţi fi rămas la această idee sau la acest imn de slavă adus spiritului muzicii, atunci n-aţi fi făcut din poezie, deşi evident stăpânit încă de pe atunci de ambiţii educative, un avertisment şi o predică, iar poezia ar fi putut să fie o bi­juterie desăvârşită. Aşa cum ne stă în faţă, poezia nu e numai didactică, prea didactică, ea mi se pare că suferă şi de un viciu de gândire.

Numai de dragul efectului moralizator, versurile pun pe acelaşi plan muzica şi viaţa, ceea ce este cel puţin foarte discutabil şi contestabil, ele fac din motorul firesc şi lipsit de ţeluri moralizatoare, din resortul muzicii o „viaţă" care-şi propune să ne educe şi să ne formeze prin apeluri, porunci şi sfaturi bune. Pe scurt, în această poezie, o vizuine, ceva unic, frumos şi magnific e falsificat şi utilizat în scopuri educative, şi aceasta e ceea ce m-a făcut întotdeauna să fiu împotriva ei.

Maestrul ascultase cu satisfacţie, văzându-şi prietenul cu­prins de o anumită înflăcărare mânioasă, care-i plăcea la el.

― Poate că ai dreptate! zise el pe un ton pe jumătate glumeţ, în orice caz, ai dreptate în cele ce spui despre rapor­turile acestei poezii cu muzica. „Străbaterea spaţiilor" şi ideea fundamentală a versurilor mele provin de fapt, fără ca eu să fi ştiut sau să fi băgat de seamă, din muzică. Nu ştiu dacă am prăpădit ideea şi am falsificat viziunea; poate că dreptatea e de partea ta. Când am scris versurile, nu mai era vorba despre muzică, ci despre o trăire, anume despre trăi­rea constând în faptul că frumosul simbol muzical îmi reve­lase latura sa morală şi devenise în mine o trezire şi un avertisment, o chemare a vieţii. Forma imperativă a poeziei, aceea care îţi displace ţie cu deosebire, nu este expresia unei intenţii de a porunci şi de a educa, deoarece porunca şi aver­tismentul îmi sunt adresate exclusiv mie. Asta, dragul meu, chiar dacă n-aveai desigur de unde s-o ştii, puteai s-o vezi din ultimul vers. Aşadar, eu am trăit o revelaţie, am descifrat un sens, un chip interior şi am vrut să invoc şi să dăltuiesc pen­tru mine însumi această revelaţie. De aceea, deşi nu mi-am dat seama, poezia mi-a rămas în memorie. Bune sau rele, aceste versuri şi-au atins deci scopul, avertismentul a conti­nuat să trăiască în mine şi nu a fost uitat. Astăzi, acest aver­tisment îmi sună din nou în auz; e o frumoasă trăire măruntă, ironia ta nu mi-o poate nimici. Dar e timpul să punem punct. Ce frumoase au fost acele vremuri, camarade, când noi, amândoi studenţi, ne puteam îngădui adesea să oco­lim prescripţiile regulamentului din cămin şi să rămânem împreună adânciţi în discuţii până târziu noaptea. Ca magis­tru, aşa ceva nu se mai poate, păcat!

― Ah, opina Tegularius, ar fi totuşi cu putinţă, numai că vă lipseşte curajul.

Knecht îi puse râzând mâna pe umăr.

― În ceea ce priveşte curajul, dragul meu, aş fi capabil de cu totul alte feste. Noapte bună, bătrâne cârcotaş!

Knecht părăsi chilia vesel, totuşi pe drum, parcurgând gangurile şi curţile, pustii ca în orice noapte, ale aşezământu-lui, seriozitatea puse din nou stăpânire pe dânsul. era seriozi­tatea despărţirii. Rămasul bun redeşteaptă întotdeauna imagini din memorie, iar în timp ce mergea i se impuse amintirea zilei în care, încă băieţandru, şi-a făcut prima plimbare plină de presimţiri şi speranţe, ca elev nou venit, prin Waldzell şi prin Vicus Lusorum, şi abia acum, între copacii şi clădirile învăluite de liniştea şi de răcoarea nopţii, simţi el stăruitor şi dureros că are în faţa ochilor pentru ultima dată toate acestea, că aude pentru ultima oară scufundarea în tăcere şi în somn a aşezământului atât de plin de viaţă în timpul zilei, că vede pentru ultima oară mica lumină de deasupra căsuţei portarului oglindindu-se în bazinul fântânii arteziene, că priveşte pentru ultima oară norii noptatici de deasupra pomilor din grădina lui de magistru. Parcurse cu paşi domoli toate drumurile şi colţurile Satului jucători­lor, simţi nevoia să mai deschidă încă o dată poarta grădinii lui şi să intre, dar nu avea cheia la el, ceea ce îl ajută numai-decât să revină la realitate şi să se dezmeticească. Se întoarse în locuinţa lui, mai redacta câteva scrisori, printre care una ce-l vestea pe Designori de sosirea lui în capitală, apoi se eli­beră, printr-o meditaţie scrupuloasă, de zbuciumul sufletesc al acestui ceas, pentru ca a doua zi să aibă puterea de a-şi îndeplini ultimele munci în Castalia şi de a duce la bun sfârşit discuţia explicativă cu conducerea Ordinului.

A doua zi de dimineaţă, magistrul se sculă Ia ora obişnuită, ceru să-i vină maşina şi porni la drum, numai puţini îi observară plecarea, nimeni nu-şi făcu gânduri în legătură cu ea. în dimineaţa umedă din pricina celor dintâi valuri de ceaţă ale începutului de toamnă parcurse drumul până la Hirsland, sosi acolo către prânz şi se anunţă la magis­trul Alexander, prezidentul conducerii Ordinului. Avea la el, învelită într-o pânză, o frumoasă casetă de metal, pe care o luase dintr-un sertar secret al cancelariei şi care conţinea in­signele demnităţii sale, pecetea şi cheile.

Fu primit cu oarecare surpriză în „marea" sală oficială a conducerii Ordinului, aproape că nu se mai întâmplase niciodată ca un magistru să apară neanunţat din vreme sau neinvitat. I se oferi din însărcinarea conducătorului Ordinului un prânz, apoi i se deschise o chilie de odihnă de pe vechiul gang boltit şi i se aduse la cunoştinţă că venerabilul speră să se facă liber pentru dânsul în două sau trei ore. Ceru să i se dea un exemplar din regulamentul Ordinului şi se aşeză într-un fotoliu, citi întreaga broşură şi se asigură pentru ultima dată de simplitatea şi legalitatea intenţiei sale, al cărei înţeles şi a cărei îndreptăţire intimă i se păreau totuşi, încă şi în acest ceas, de-a dreptul imposibil de exprimat prin cuvinte, îşi aminti de o frază din regulament, asupra căreia fusese pus să mediteze odinioară, în ultimele zile ale libertăţii lui tinereşti şi ale epocii de studiu, în momentul dinaintea primirii în Ordin. Reciti fraza, reflectă asupra ei şi simţi cât de diferit era el acum, în acest ceas, faţă de tânărul repetitor cam înspăimântat de atunci. „Dacă te cheamă autorităţile superioare într-o funcţie, aşa suna fraza din regulament, atunci să ştii: fiecare urcare a unei trepte nu e un pas spre libertate, ci spre încătuşare. Cu cât e mai mare puterea pe care ţi-o dă funcţia, cu atât mai riguros e serviciul. Cu cât e mai puternică perso­nalitatea, cu atât mai prohibit e arbitrariul." Cum sunaseră odinioară atât de definitiv şi clar, şi cât de mult îşi modificaseră pentru el sensul, ba chiar căpătaseră un înţeles contrariu unele cuvinte, mai ales cuvinte îndoielnice ca „încătuşare", „personalitate", „arbitrariu”! Şi totuşi cât erau de frumoase, de limpezi, de bine închegate şi admirabil de sugestive aceste fraze, în ce măsură puteau ele să apară unui spirit tânăr ca absolute, eterne şi pe de-a-ntregul adevărate! Oh, ele ar fi într-adevăr aşa, dacă restrânsa Castalie ar fi fost lumea, lumea întreagă, diversă şi totuşi de nedesfăcut, în loc de a fi o lume mititică sau un fragment insolent şi silnic din ea! Dacă pământul ar fi o şcoală de elită, dacă Ordinul ar fi obstia tuturor oamenilor, iar prezidentul Ordinului Dumnezeu, cât de desăvârşite ar fi asemenea fraze şi regulamentul întreg! Ah, dacă ar fi totuşi aşa, ce plăcută, ce înfloritoare şi inocentă ar fi viaţa! Cândva a şi fost realmente aşa, pe atunci aşa putuse el să vadă şi să trăiască aceste lucruri: Ordinul şi spiritul castalian îi apăruseră ca ceva dumnezeiesc şi absolut. Provincia fusese pentru el lumea, castalienii, umanitatea, iar partea necastaliană a întregului, un fel de lume puerilă, o treaptă spre Provincie, un teren sălbatic care încă îşi aştepta cultura şi mântuirea supremă, care privea cu veneraţie spre Castalia şi care îi trimitea când şi când oaspeţi plăcuţi, ca tânărul Plinio.

Cât de bizară era totuşi propria lui situaţie, a lui Josef Knecht şi a propriului său spirit! Nu considerase el mai înainte, ieri încă, acel mod propriu de înţelegere şi cunoaştere, acea trăire a realităţii, pe care o numea trezire, drept un pas înainte spre inima lumii, spre miezul adevărului, ceva oarecum absolut, un drum sau un progres pe care îl putea face numai pas cu pas, dar care în idee era continuu şi rectiliniu? Nu-i apăruse lui odinioară, în tinereţe, ca o trezire, ca un progres, ca un lucru de necondiţionată valoare şi justeţe să recu­noască în fiinţa lui Plinio lumea din afară, dar totodată să se distanţeze de ea în mod conştient şi întocmai ca un castalian? Şi din nou a fost un progres şi a fost un act de sinceritate hotărârea de a se dedica, dup ă ani de îndoieli, jocului cu mărgele de sticlă şi vieţii waldzelliene. Şi tot la fel, acceptarea încadrării lui, de către maestrul Thomas, în serviciu şi a intrării, prin intermediul maestrului muzicii, în Ordin, iar mai târziu consimţirea dată la numirea în funcţia de magistru. Au fost numai nişte paşi mici sau mari pe un drum aparent rectiliniu ― şi totuşi, acum la capătul drumului, el nu se afla nicidecum în inima lumii şi în miezul adevărului, ci constata că şi actuala trezire fusese doar o deschidere a ochilor şi o regăsire într-o situaţie nouă, o încadrare într-o constelaţie nouă. Aceeaşi cărare precisă, limpede, fără echivoc, rectilinie care îl condusese la Waldzell, la Mariafels, în Ordin, la magistratură, îl scotea acum din nou în afara lor. Ceea ce fusese o succesiune de acte ale trezirii era în acelaşi timp o succesiune de plecări. Castalia, jocul cu mărgele de sticlă, demnitatea de maestru fuseseră fiecare o temă, care trebuise să fie prelucrată şi rezolvată, un spaţiu care trebuise să fie parcurs în mers transcendent. Acum toate se şi aflau în urma lui. în mod evident, odinioară, când gândise şi făptuise contrariul a ceea ce gândea şi făptuia astăzi, el ştiuse sau numai bănuise ceva din caracterul îndoielnic al situaţiei de fapt; nu intitulase el oare poezia scrisă ca student, şi care trata despre trepte şi plecări, cu exclamaţia Transcende!?

Drumul său parcursese astfel un cerc, sau o elipsă, ori o spirală, sau cine ştie ce altceva, numai drept nu fusese, deoa­rece linia dreaptă aparţine vădit geometriei, nu naturii şi vieţii. Dar avertismentului şi încurajării pe care şi le adresase lui însuşi în poezie le dăduse urmare cu credinţă, chiar şi după ce uitase de mult poezia şi trezirea lui de atunci, ce-i drept, le urmase nu în mod desăvârşit, nu fără ezitări, îndoieli, smucituri şi lupte, însă păşind de pe o treaptă pe alta, străbătând un spaţiu după altul, temerar, concentrat şi relativ senin, nu atât de radios ca fostul maestru al muzicii, totuşi fără trudă şi mohoreală, fără apostazii şi dezertări. Iar dacă acum comitea apostazii şi dezertări faţă de noţiunile castaliene, dacă, împotriva oricărei morale a Ordinului, acţiona aparent în serviciul unor interese personale, aşadar pe planul arbitrariului, atunci şi aceasta se întâmpla în spiritul teme­rităţii şi al muzicii, deci cu siguranţă de sine şi seninătate, în rest fie ce-o fi. Dacă ar putea totuşi să-i explice şi să-i dovedească celuilalt ceea ce lui i se părea atât de limpede: anume că „arbitrariul" acţiunii lui actuale era în realitate slujire şi supunere, că el nu pleca spre libertate, ci spre încătuşări noi, necunoscute şi neliniştitoare, că nu era un fugar, ci un chemat, nu un om pus în mişcare de propria-i voinţă, ci unul obligat să se supună, nu un stăpân, ci o victimă! Cum stăteau însă lucrurile cu virtuţile, cu seninătatea, cu sigu­ranţa de sine, cu temeritatea? Toate acestea căpătaseră proporţii reduse, dar continuau să fiinţeze. Chiar de nu exista nici un fel de mers, ci doar posibilitatea de a fi purtat, chiar de nu exista nici un fel de transcendenţă prin puteri proprii, ci numai o rotire a spaţiului în jurul celui aflat în centrul acestuia, virtuţile dăinuiau totuşi şi-şi păstrau valoarea şi vraja, ele constau în a spune da, în loc de nu, în a da ascultare, în loc de a căuta subterfugii şi poate niţel şi în faptul că puteai acţiona şi gândi ca şi când ai fi stăpân şi factor activ, că acceptai fără nici o verificare viaţa şi autoiluzionarea, acest curaj cu aparenţa unei autodeterminări şi responsabilităţi, că în fond, totuşi, erai creat din motive necunoscute mai mult pentru a făptui decât pentru a judeca, mai mult dominat de porniri instinctuale decât de spirit. O, dacă ar fi putut avea o discuţie despre toate acestea cu pater Jakobus!