Jocul cu mărgele de sticlă

Mai târziu, Josef Knecht a calificat lunile din viaţa sa petrecute la Bambusgeholz nu numai ca pe o perioadă deosebit de fericită, ci şi, încă mai des, ca pe „începutul trezirii mele", iar din acea vreme imaginea trezirii apare mai frecvent în spusele lui, cu un înţeles similar, deşi nu chiar identic, aceluia pe care-l dăduse mai înainte imaginii chemării. Este de presupus că „trezirea" înseamnă cunoaşterea treptată de sine şi a locului în care se află înăuntrul orânduielii castaliene şi a celei omeneşti în genere, totuşi accentul pare să fi trecut din ce în ce mal mult pe autocunoaştere, în sen­sul că, de la „începutul trezirii" Knecht s-a apropiat din ce în ce mai mult de sentimentul poziţiei şi destinaţiei lui deose­bite, unice, în timp ce noţiunile şi categoriile ierarhiei tradiţio­nale în general şi ale celei castaliene în special deveneau pentru el mereu mai relative.

Studiile chineze n-au încetat nicidecum o dată cu pleca­rea de la Bambusgeholz, ci au continuat; Knecht a depus eforturi îndeosebi pentru cunoaşterea vechii muzici chi­nezeşti. La toţi scriitorii chinezi mai vechi, el a dat peste elo­giul muzicii ca una din sursele primordiale ale oricărei ordini, ale oricărei morale, frumuseţi şi sănătăţi, dar această concepţie cuprinzătoare şi etică asupra muzicii i se dezvăluise de mult, prin mijlocirea maestrului muzicii, care putea fi considerat întruchiparea ei însăşi. Fără a renunţa la planul fundamental al studiilor sale, aşa cum îl cunoaştem din scrisoarea către Fritz Tegularius, Knecht aborda generos şi energic tot ceea ce, după intuiţia sa, conţinea ceva esenţial pentru el, adică toate obiectivele către care părea să-l conducă drumul „trezirii". Unul dintre rezultatele pozitive ale perioadei de studiu petrecute la Fratele mai Mare constă în aceea că se eliberă de rezerva faţă de întoarcerea la Waldzell. Luă parte acolo în fiecare an la vreunul din cursurile superioare, devenind de pe acum, fără a şti anume cum se ajunsese Ia aşa ceva, o personalitate privită în Vicus Lusorum cu interes şi preţuire; făcea parte dintre factorii cei mai in­timi şi mai sensibili ai întregii organizaţii a jocului, aparţinea acelei grupe anonime de jucători încercaţi, în mâinile cărora se află propriu-zis soarta momentană sau cel puţin direcţia şi moda de moment a jocului.

Această grupă de jucători, din care nu lipseau nici funcţionarii de la instituţiile jocului, dar nu dominau de fel, putea fi găsită de obicei în câteva încăperi izolate, liniştite ale arhivei jocului, ocupată cu studii de critică a jocului, militând în favoarea sau împotriva introducerii unor noi materii de joc, dezbătând pro sau contra anumitor orientări mereu schimbătoare ale gustului, în ceea ce priveşte forma, utilizarea procedeelor exterioare, aspectele sportive ale jocului cu mărgele de sticlă; fiecare dintre cei ce aveau oarecare vechime aici era un virtuos al jocului, fiecare cunoştea foarte bine talentele şi însuşirile celuilalt, era ca în cercurile unui minister sau într-un club aristocratic, unde se întâlnesc şi se cunosc cei ce vor ajunge la putere şi vor ocupa funcţii de răspundere mâine sau poimâine. Aici domnea un ton potolit şi politicos, mocneau ambiţii ascunse, sălăşluiau o atenţie concentrată şi spirit critic până la exces. Pentru mulţi din Castalia şi chiar pentru unele persoane din restul ţării, această elită a cadrelor de mâine din Vicus Lusorum trecea drept floarea cea mai de preţ a tradiţiei castaliene, crema unei intelectualităţi exclusiv aristocratice, iar câte un tânăr ambiţios se legăna ani în şir în visul că va aparţine cândva faimoasei grupe. Pentru alţii, dimpotrivă, acest cerc select de pretendenţi la demnităţile superioare în ierarhia jocului cu mărgele de sticlă era ceva vrednic de ură, o adunătură de rataţi, o clică de pierde-vară cu nasul pe sus, de genii cu fantezie bogată, e adevărat, dar irosită în van, fără simţul realităţii şi rupte de viaţă, o societate de cilibii şi arivişti aroganţi, însă în fond nişte paraziţi, a căror profesie şi al căror conţinut de viaţă consta într-o joacă, într-o desfătare stearpă a spiritului.

Knecht luă cunoştinţă cu indiferenţă de ambele atitudini; pentru el nu avea nici o însemnătate că în pălăvrăgelile lor studenţii îl venerau ca pe o fiinţă miraculoasă sau îl batjoco­reau ca pe un parvenit şi un ambiţios. Ceea ce rămânea important pentru el erau numai studiile sale, care se încadraseră acum toate în sfera jocului. Importantă pentru el, dincolo de aceasta, era poate şi întrebarea dacă jocul este într-adevăr lucrul cel mai sublim din Castalia şi ceva vrednic să-i dedice viaţa.

Căci, pe măsură ce pătrunsese în tainele mereu mai ascunse ale regulilor şi posibilităţilor jocului, pe măsură ce se familiarizase cu labirintul pestriţ al arhivei şi al lumii interioare atât de complexe a simbolisticii jocului, îndoielile sale nu fuseseră aduse necondiţionat la tăcere, aflase încă de atunci, din propria-i experienţă spirituală, că certitudinea şi îndoiala se leagă una de alta, că se condiţionează reciproc ca inspiraţia şi expiraţia, iar o dată cu progresele sale în toate domeniile microcosmosului jocului i se dezvol­taseră fireşte şi perspicacitatea şi sensibilitatea pentru întreaga problematică a jocului. Pentru un scurt răstimp, probabil că idila de la Bambusgeholz îl liniştise sau îl şi deconcertase; exemplul Fratelui mai Mare îi arătase că există totuşi căi de ieşire din orice situaţie problematică, puteai să te faci, de pildă, ca acela, chinez, să te fereci înapoia unui zaplaz de grădină şi să trăieşti într-un fel destul de frumos de desăvârşire. Probabil că puteai deveni şi pitagorician sau monah şi scolastic, dar toate acestea erau ieşiri din impas, renunţări, puţin posibile şi îngăduite, la universalitate, o renunţare la astăzi şi mâine de dragul unei perfecţiuni trecătoare, era un mod sublim de bejenie, iar Knecht simţise între timp că acesta nu era un drum pentru el. Dar care era drumul lui? în afară de marele său talent pentru muzică şi pentru jocul cu mărgele de sticlă, ştia că mai există în el şi alte forţe, o anume independenţă interioară, o îndărătnicie de ordin superior, care nu-i interziceau şi nu-i îngreunau deloc capacitatea de a sluji, dar îi porunceau să se pună numai în serviciul stăpânului celui mai mare. Iar această forţă, această independenţă, această îndărătnicie nu alcătuiau numai o trăsătură a portretului său moral, nu erau întoarse şi active numai spre interior, îşi vădeau eficienţa şi în afară, încă din timpul anilor de şcoală, şi mai ales în perioada rivalităţii sale cu Plinio Designori, Knecht constatase deseori că unii tineri de vârsta lui, şi cu atât mai mult camarazii mai mici, nu numai că îi arătau simpatie şi-i căutau prietenia, dar erau înclinaţi să se lase conduşi de el, să-i ceară sfatul, să intre sub influenţa lui, iar această constatare se repetase de atunci adesea. Avea o latură foarte plăcută şi măgulitoare constatarea aceasta, satisfăcea ambiţia şi dădea tărie conştiinţei de sine. Dar avea şi o cu totul altă latură, una întunecată şi înspăimântătoare, deoarece aplecarea urechii spre colegii care-i cereau sfatul şi doreau să-şi facă din el un conducător şi un model, ei fiind slabi, lipsiţi de voinţă şi demnitate, bucuria tainică, ivită când şi când (cel puţin mental) de a face din ei nişte sclavi supuşi erau ceva neîngăduit şi respingător, în afară de aceasta, pe vremea disputelor cu Plinio, începuse să-şi dea seama cu câtă răspundere, încordare şi apăsare interioară este plătită orice poziţie strălucită şi reprezentativă; ştia şi cu câtă greutate o suportă uneori pe a sa maestrul muzicii.

Era ceva frumos şi ademenitor să ai putere asupra oamenilor şi să străluceşti înaintea altora, dar şi demonic şi periculos, iar istoria universală consta dintr-un şir neîntrerupt de domnitori, conducători, despoţi şi comandanţi, care cu extrem de puţine excepţii au început frumos şi au terminat rău, care cu toţii, cel puţin după cum au pretins ei înşişi, au luptat pentru putere împinşi de bune intenţii, pentru ca, după aceea, să devină posedaţi şi orbiţi de putere şi s-o iubească numai de dragul ei. Trebuia ca acea putere cu care-l înzestrase natura să fie sfinţită şi făcută utilă, trebuia ca el să se pună în serviciul ierarhiei; lucrul acesta îi apăruse întot­deauna ca de la sine înţeles. Dar care era locul în care forţele sale ar putea să slujească mai bine şi să dea roade? Capacitatea de a-i atrage pe alţii, îndeosebi pe tineri, şi a exercita asupra lor o influenţă mai mare sau mai mică ar fi avut valoare pentru un ofiţer sau un politician, dar aici în Gastalia nu existau asemenea profesii, aici aceste capacităţi îi puteau sluji propriu-zis numai profesorului şi educatorului, iar tocmai asemenea activităţi nu-l atrăgeau deloc pe Knecht. Dacă ar fi fost după voia lui, ar fi profesat mai întâi de orice viaţa savantului independent ― sau pe aceea a jucătorului cu mărgele de sticlă. Se afla astfel în faţa vechii, chinuitoarei întrebări: era într-adevăr acest joc cel mai sublim, era el într-adevăr regele domeniului spiritual? Nu era el oare, la urma urmelor şi în ciuda tuturor, doar un simplu joc? Era jocul cu mărgele de sticlă vrednic de o dăruire deplină, de o viaţă întreagă pusă în serviciul lui? Cu generaţii în urmă, acest joc faimos începuse ca un fel de surogat al artei, iar acum, pentru mulţi, în orice caz, se afla pe cale de a deveni treptat un soi de religie, o posibilitate de concentrare, înălţare Şi adoraţie pioasă pentru inteligenţele foarte dezvoltate. Cum se vede, în sufletul lui Knecht se desfăşura vechiul conflict dintre estetic şi etic.

Întrebarea, niciodată formulată explicit, dar nici adormită cu totul vreodată, era aceeaşi care apăruse ici-colo, atât de sumbru şi ameninţător, în poeziile sale scrise ca elev la Waldzell, era o întrebare ce nu privea numai jocul cu mărgele de sticlă, ci Castalia în genere.

Odată, tocmai în vremea când această problematică îl apăsa stăruitor şi când retrăia adeseori în vis disputele cu Designori, trecând printr-o curte vastă din oraşul jucătorilor de la Waldzell, îşi auzi numele strigat din urmă de o voce pe care n-o recunoscu numaidecât, dar care totuşi îi era foarte familiară. Când se întoarse, văzu un bărbat tânăr, înalt, cu faţa împodobită de o bărbuţă, care se repezi furtunos spre el. Era Plinio şi, cu sufletul inundat de amintiri şi duioşie, îl sa­lută din toată inima, îşi dădură întâlnire pentru aceeaşi seară. Plinio, care îşi terminase de multă vreme studenţia la universităţile profane şi devenise funcţionar, aflându-se într-un scurt concediu, venise ca oaspete la un curs despre jocul cu mărgele de sticlă, curs cum mai absolvise unul cu câţiva ani în urmă. întâlnirea din acea seară îi puse totuşi repede în încurcătură pe cei doi prieteni. Plinio era aici un elev-oaspete, un diletant din afară, tolerat, care, ce-i drept, îşi urma cu mult zel cursul, dar un curs pentru amatori, pentru cei ce nu făceau parte din Castalia, distanţa dintre ei era mult prea mare; oaspetele se afla în faţa unui specialist şi iniţiat care, chiar menajându-l şi făcând concesii amabile de dragul prie­teniei, nu se putea să nu-l facă să simtă că pentru el nu e un coleg, ci un copil, unul ce-şi află mulţumire la periferia unei ştiinţe cunoscute de dânsul până în profunzime. Knecht încercă să abată discuţia de la joc, îl rugă pe Plinio să-i po­vestească despre serviciul lui, despre munca lui, despre viaţa pe care o ducea în lumea din afară, în această direcţie, Josef era cel rămas în urmă, copilul ce punea întrebări de ignorant şi era dăscălit cu menajamente de celălalt. Plinio lucra ca ju­rist, se străduia să-şi facă drum în politică, era pe cale să se logodească cu fiica unui şef de partid, vorbea o limbă înţe­leasă de Josef numai pe jumătate, multe expresii adesea re­petate sunau pentru el goale de înţeles, în orice caz nu aveau pentru dânsul nici un conţinut. Seputea totuşi deduce că, în lumea lui, Plinio era cineva, ştia multe şi avea teluri am­biţioase. Dar cele două lumi, care cu zece ani în urmă se atinseseră şi se adulmecaseră în cei doi tineri, cu o proaspătă curiozitate şi nu fără simpatie, se arătau acum despărţite ca de o prăpastie, străine şi de neîmpăcat.

Desigur, se putea observa că acest om de lume şi politician îşi păstrase un anumit ataşament faţă de Castalia şi-şi sacrifica pentru a doua oară un concediu de dragul jocului cu mărgele de sticlă; dar, în definitiv, gândi Josef, asta era cam aşa ca şi cum el, Knecht, s-ar găsi, pentru o zi, în sfera de activitate a lui Plinio şi ar lua parte ca un spectator curios la nişte şedinţe ale tribunalului sau ar cere să i se arate câteva fabrici ori instituţii de asistentă publică. Amândoi fură dezamăgiţi. Knecht găsea că prietenul său de odinioară devenise superficial şi cam grosolan; Designori, la rându-i, vedea în fostul său camarad un orgolios închistat în spiritualitatea şi esoterica lui exclusivistă, un ins unilateral, fermecat excesiv de sine însuşi şi de sportul pe care-l practica. Cu toate acestea, amândoi îşi dădură osteneala, iar Designori ştia să povestească de toate, despre studiile şi examenele lui, despre călătoriile în Anglia şi în Sud, despre adunările politice şi despre parlament. La un moment dat, el rosti o vorbă care sună ca o ameninţare sau ca un avertisment:

― Ai să vezi, vor veni în curând vremuri tulburi, poate război, şi nu e imposibil ca întreaga voastră existenţă castaliană să fie pusă din nou în mod serios sub semnul întrebării.

Josef nu luă lucrurile prea în serios, se mulţumi doar să întrebe:

― Şi tu, Plinio? Tu vei fi pentru Castalia sau împotriva ei?

― Ah, răspunse Plinio cu un râs forţat, mie n-o să-mi ceară nimeni părerea, încolo, fireşte, sunt pentru dăinuirea netulburată a Castaliei, altminteri nu m-as găsi aici. Totuşi, oricât de modeste ar fi pretenţiile voastre materiale, Castalia costă ţara o sumă destul de frumuşică pe an.

― Da, râse Josef, suma asta atinge, cum mi s-a spus, cam a zecea parte din ceea ce a cheltuit ţara noastră pe arme şi numiţii în vremea secolului însângerat de războaie.

S-au mai întâlnit de câteva ori şi, cu cât se apropia sfârşitul cursului urmat de Plinio, cu atât mai zeloşi se arătau în a-şi da dovezi de amabilitate. Dar amândoi se simţiră uşuraţi când cele două sau trei săptămâni trecură şi Plinio plecă.

Maestru al jocului cu mărgele de sticlă era pe vremea aceea Thomas von der Trave, un bărbat celebru, umblat prin lume şi monden, conciliant şi extrem de politicos faţă de ori, cine se apropia de el în chestiuni privitoare la joc, dar de o străşnicie ascetică şi foarte trează, un muncitor de o mare hărnicie, ceea ce nici n-ar fi bănuit cei ce-l cunoşteau numai prin prisma funcţiei oficiale, de exemplu în veşmântul festiv de conducător al marilor jocuri sau la primirea delegaţiilor din străinătate.

Se şoptea despre el că ar fi un suflet de gheaţă, un om stăpânit de o reţinere rece, care tratează artele cu un fel de stimă curtenitoare, iar uneori printre tinerii şi entuziaştii amatori de joc se auzeau despre el aprecieri mai curând negative ― aprecieri greşite, chiar dacă nu era un en­tuziast şi la marile jocuri publice evita să atingă teme mari şi emoţionante; totuşi, pentru cunoscători, jocurile sale strălu­cit construite, desăvârşite ca formă, vădeau o familiaritate deplină cu problemele fundamentale ale universului jocului, într-o zi, magister ludi trimise după Josef Knecht, îl primi în locuinţa sa, în haină de casă, şi îl întrebă dacă ar putea şi i-ar face plăcere să-l viziteze în zilele următoare, la aceeaşi oră, pentru câte o jumătate de ceas. Knecht, care nu mai fu­sese niciodată singur la maestru, primi ordinul cu uimire. Deocamdată, magister ludi îi puse înainte un manuscris mare, o propunere ce-i parvenise de la un organist, una din­tre nenumăratele propuneri a căror examinare face parte din activitatea celor mai înalţi membri ai ierarhiei jocului. De cele mai multe ori e vorba de propuneri privitoare la accep­tarea în arhivă a noii materii: unul, de pildă, prelucrase deo­sebit de amănunţit istoria madrigalului şi descoperise în evoluţia stilului o curbă, pe care o reprezentase muzical şi matematic, astfel încât să fie preluată în limbajul jocului. Al­tul studiase latina lui Iuliu Cezar din unghiul de vedere al calităţilor sale ritmice şi descoperise o coincidenţă izbitoare cu rezultatul cunoscutului studiu al intervalelor în muzica bisericească bizantină. Un exaltat inventase o nouă cabală⁵⁵ pentru notaţia din secolul al cincisprezecelea, ca să nu mai vorbim despre scrisorile furtunoase ale unor experimentatori aberanţi care, de pildă, scoteau cele mai surprinzătoare chei dintr-o paralelă între horoscopul lui Goethe şi cel al lui Spinoza şi le anexau adesea desene geometrice, multicolore, foarte frumoase şi cu aspect veridic.

Knecht aborda cu toată sârguinţa propunerea ce i se înmânase; el însuşi avusese de mai multe ori în cap propuneri de acest fel, chiar dacă nu le trimisese niciodată; fiecare jucător activ cu mărgele de sticlă visează la o continuă extindere a domeniului jocului, până la cuprinderea lumii întregi, mai mult chiar, realizează aceste extinderi în reprezentările sale şi în exerciţiile lui particulare de joc şi doreşte ca acelea care par a-şi afla confirmarea să fie acceptate oficial. Fineţea propriu-zisă, supremă a jocului practicat în particular de jucătorii foarte avansaţi constă toc­mai în aceea că ei stăpânesc în aşa măsură forţele expresive, apelative şi plastice ale legilor jocului, încât pot cuprinde în orice joc cu valori obiective şi istorice până şi reprezentările strict individuale, unice, în această ordine de idei, un apre­ciat botanist a rostit odată această butadă: „În jocul cu mărgele de sticlă trebuie să fie posibil orice, chiar şi, de pildă, ca o plantă să se întreţină pe latineşte cu domnul Linné".

Knecht îl ajută deci pe magistru în analiza schemei pro­puse: jumătatea de ceas trecu repede, a doua zi se prezentă punctual şi astfel veni zilnic, vreme de două săptămâni, să lu­creze singur cu magister ludi. Chiar din primele zile observă cu surprindere că acesta îi punea chestiuni de o importanţă minoră, a căror inutilitate se vădea de la prima privire, lăsându-l totuşi să le prelucreze critic, cu grijă, până la sfârşit; se minună că maestrul are timp de aşa ceva, dar treptat începu să bage de seamă că aici nu era vorba numai de a face un ser­viciu maestrului şi de a prelua o părticică din munca lui, ci că această activitate, deşi utilă şi în sine, era în primul rând un prilej ca el însuşi, tânărul adept, să fie examinat cu cea mai mare grijă, într-o formă cât se poate de amabilă. I se întâmplă atunci ceva asemănător cu ceea ce i se întâmplase în co­pilărie la apariţia maestrului muzicii, remarcă brusc conse­cinţele şi în comportarea camarazilor săi, care deveniră mai sfioşi, mai distanţi, uneori ironic-respectuoşi; se pregătea ceva, o simţea, dar îl încerca mai puţină bucurie ca altădată.

După ultima lor şedinţă, maestrul jocului cu mărgele de sticlă îi spuse cu vocea sa cam înaltă, politicoasă, rostind cu­vintele fără nici o solemnitate, dar cu precizia de accent care-i era caracteristică:

― Bine, mâine nu mai e nevoie să vii, treburile noastre au luat pentru moment sfârşit, în curând însă va trebui să te obosesc din nou. îţi mulţumesc mult pentru colaborarea ta, mi-a fost de mare folos. In altă ordine de idei, sunt de părere că ar trebui să formulezi cererea de a fi primit în Ordin; nu vei avea dificultăţi, am şi încunoştinţat autorităţile Ordinu­lui. Eşti de acord? Apoi adăugă, ridicându-se: încă un cuvânt ― probabil că şi tu eşti înclinat, ca majoritatea buni­lor jucători cu mărgele de sticlă în tinereţe, să foloseşti uneori jocul nostru ca pe un fel de instrument pentru a filo­zofa. Cuvintele mele singure nu te vor tămădui de asta, to­tuşi îţi spun: pentru a filozofa trebuie folosite mijloace legitime, cele ale filozofiei. Jocul nostru nu este nici filozo­fie, nici religie, e o disciplină proprie, înrudită prin caracte­rul ei cel mai mult cu arta, este o artă sui generis. Ajungi mai departe dacă ţii seama de acest adevăr, decât dacă îl admiţi abia după o sută de insuccese. Filozoful Kant ― azi e puţin cunoscut, dar a fost o minte de primul rang ― a numit filo­zofia teologică „o lanternă magică ce proiectează fantome". Nu trebuie să facem şi din jocul nostru cu mărgele de sticlă aşa ceva.

Josef fu surprins, iar acest ultim avertisment aproape că nici nu-l auzi din pricina emoţiei, pe care altminteri nu şi-o dădu pe faţă. Fulgerător îi trecu prin minte: cuvintele ma­gistrului puneau capăt libertăţii lui, însemnau sfârşitul pe­rioadei studiilor lui independente, primirea în Ordin şi apropiata încadrare în ierarhie. Mulţumi cu o adâncă plecăciune şi se duse numaidecât la cancelaria din Waldzell a Ordinului, unde se şi găsi într-adevăr pe lista noilor candi­daţi. Ca toţi studenţii de pe treapta sa, cunoştea destul de bine regulile Ordinului şi-şi aminti prescripţia că învestitura putea fi săvârşită de oricare membru al Ordinului care deţi­nea o funcţie oficială de un rang superior. Ca atare, îşi for­mulă rugămintea ca îndeplinirea ceremoniei să fie încredinţată maestrului muzicii, i se înmână o dovadă şi i se acordă un scurt concediu, iar chiar a doua zi porni la drum spre Monteport, la protectorul şi prietenul său. îl găsi pe ve­nerabilul bătrân cum suferind, totuşi fu întâmpinat cu bucu­rie:

― Vii de parcă te-as fi chemat eu, spuse bătrânul. în curând n-aş mai fi avut împuternicirea să te primesc ca tânăr frate în Ordin. sunt pe cale să-mi părăsesc funcţia, demisia mea a şi fost aprobată.

Ceremonia în sine fu simplă. A doua zi, aşa cum cereau statutele, maestrul muzicii pofti la el, ca martori, doi fraţi din Ordin; Knecht primise mai înainte, ca temă a unui exer­ciţiu de meditaţie, un paragraf din regulile Ordinului. Era paragraful acesta: „Dacă te cheamă autoritatea superioară vre-o funcţie, atunci să ştii: fiecare urcare a unei trepte în serviciu nu e un pas spre libertate, ci spre încătuşare. Cu cât mai înaltă e funcţia, cu atât mai strânsă e încătuşarea. Cu cât e mai mare puterea pe care ti-o dă funcţia, cu atât e mai rigu­roasă obligaţia de a sluji. Cu cât mai puternică e personalita­tea, cu atât mai prohibit arbitrarul." Acum toţi cei chemaţi să fie de fată se adunaseră în chilia maestrului muzicii, aceeaşi în care Knecht primise cândva prima sa iniţiere în arta medi­taţiei; maestrul ceru celor de faţă să interpreteze, în cinstea acestui ceas, un preludiu coral de Bach, apoi unul dintre martori dădu citire unui text prescurtat al regulilor Ordinu­lui, iar maestrul muzicii însuşi adresă tânărului său prieten întrebările rituale şi îi luă jurământul. După aceea, bătrânul îi mai dărui încă o oră din timpul său, stătu cu el în grădină, îi dădu indicaţii amicale în ce sens să-şi însuşească regulile Or­dinului şi să trăiască în conformitate cu ele.

― E minunat, spuse el, că tocmai în clipa în care eu mă retrag, tu intri ca să umpli acest gol; e ca şi când aş avea un fiu, care în viitor va fi bărbat în locul meu.

Când văzu că faţa lui Josef exprimă întristare, magistrul adăugă:

― Nu fi tulburat, nici eu nu sunt. sunt tare obosit şi mă bucur de tihna de care mai vreau să am parte şi din a cărei desfătare te vei împărtăşi şi tu adesea, după cum trag nădejde. Iar data viitoare când ne vom revedea spune-mi „tu". Nu ţi-am putut îngădui asta câtă vreme am fost în funcţie.

Maestrul îl concedie cu acel surâs cuceritor de inimi, pe care Josef îl cunoştea de douăzeci de ani.

Knecht se întoarse în grabă la Waldzell; obţinuse de acolo un concediu de numai trei zile. Abia ajunsese, când fu chemat de magister ludi, care-l primi cu o voioşie colegială Şi-l felicită pentru primirea în Ordin.

― Ca să fim pe deplin colegi şi camarazi de muncă, reluă el, mai e nevoie de încadrarea ta într-un anumit loc din ierarhia noastră.

Josef se sperie puţin. Aşadar, acum trebuia să-şi piardă libertatea.

― Ah, zise el cu timiditate, sper că voi fi folosit într-un oarecare post modest. Nădăjduiam totuşi, ca să vorbesc des­chis, că-mi voi mai putea continua o vreme studiile libere.

Magistrul îl privi ţintă în ochi cu zâmbetul lui şiret, niţel ironic:

― O vreme, spui tu, dar cât de lungă? Knecht râse stingherit.

― Sincer să fiu, nu ştiu.

― Mă gândeam eu la asta, conveni maestrul, tu mai vorbeşti încă limbajul studenţesc şi gândeşti în noţiuni de student, Josef Knecht, şi nu-i nimic rău în asta, dar în curând n-o să mai fie bine, deoarece avem nevoie de aportul tău. Tu ştii că şi mai târziu, chiar dacă vei ocupa cele mai înalte funcţii în ierarhia noastră, vei putea obţine concedii pentru studii, dacă vei reuşi să convingi autoritatea de valoarea acestor studii; predecesorul şi profesorul meu, de exemplu, era magister ludi şi un om bătrân când a cerut şi a căpătat un concediu de un aii întreg, ca să întreprindă studii de arhivă la Londra. Dar concediul i s-a dat nu pentru „o vreme", ci pen­tru un număr precis de luni, săptămâni, zile. Aşa că în viitor va trebui să te deprinzi să numeri. Iar acum am să-ţi fac o propunere: avem nevoie de un om de încredere, necunoscut încă în afara cercului nostru, pentru o misiune specială.