Jorge Amado

Făcându-şi socoteala în cap, în timp ce slăbea frâul, căpitanul ajunse la concluzia că Bernarda trebuie să fi avut între paisprezece şi cincisprezece ani. Dacă ar fi trăit în Ilhéus, ar li fost o fetişcană prostuţă, jucându-se cu păpuşile: aici, în sălbăticie, era femeie adultă, prostituată cu uşa deschisă.

Venise alergând cu braţele întinse, lăsă să-i cadă rufele abia spălate, dar, pe măsură ce se apropia, se opri din mers şi-şi coborî privirea. Proptit de animal, Natário o contemplă şi, fără să vrea, parcurse cu ochii întredeschişi tot corpul finei sale: vioaie şi zveltă, carnaţie tare din bronz. Sufletul îi era tulburat, emoţii şi sentimente se amestecau, contradictorii, ca şi cum în el ar fi fost doi. Vocea caldă venea încă din trecut:

— Binecuvântează-mă, naşule.

Dar, imediat, realitatea se impunea:

— Ai primit veste de la mine, nu-i aşa?

— Veste? Tocmai am aflat că eşti aici, din gura Corocăi, adineaori mi-a spus. Dar ce s-a întâmplat?

Dădu drumul catârcei care porni în căutare de păşune, nu va merge departe. Fără a mai aştepta răspunsul, trecu pragul cocioabei şi se aşeză pe patul tare făcut din două scânduri. Bernarda îl urmă şi rămase în picioare în faţa lui: într-un spaţiu atât de mic, aproape că li se atingeau genunchii.

— Spune-mi: ce s-a întâmplat?

— În vocea aparent rece şi neutră transpărea o fărâmă de grijă.

Bernarda îşi ridică privirile şi se uită fix la naşul ei:

— Nu am mai putut suporta. Tata nu face decât două lucruri când vine de pe plantaţie: bea şi ne bate.

— Vorbele ieşeau anevoie şi grele:

— Şi aia pe care o ştii, nasule.

Cu mâna îşi aranja fusta, singurul semn de constrângere:

— În casă nu-i nimic de mâncare, numai rachiu. Noi nu murirăm de foame pentru că le-a fost milă vecinilor de noi şi pentru că eu m-am dus în pădure cu cine a vrut să mă plătească, riscând: dacă afla tata, m-ar fi omorât.

Natário asculta fără să comenteze. Bernarda îşi trase răsuflarea, era pe punctul de a izbucni în lacrimi, dar şi le înăbuşi: sufletul ei fusese călit la loc lent, îşi suflecă poalele rochiei pentru a se şterge la ochii care-o usturau. Căpitanul observă coapsa solidă, îşi închipui curbura feselor: fina lui mâncase pâinea pe care o frământase diavolul. Murea de mila ei – biata copilă!

— Îşi simţi inima sfâşiată, dar ochii lui rămaseră ficşi, înceţoşaţi de poftă, până când fata lăsă fusta în jos şi continuă:

— Tata a făcut din mine, fiica lui, amanta lui, toată lumea ştie. Cât timp a trăit mama, mută şi paralizată, m-am supus, nu era s-o las pe mama să moară singură. Dar după ce-am îngropat-o, m-am cărat. Din nou îl fixă pe naşu-său şi spuse:

— Cine a crezut că eu am fost de acord, se înşela. Eu stăteam în casa nenorocitului cu mama în halul acela.

Stătea în casa nenorocitului, ăsta era adevărul, dar Natário se mulţumi să informeze:

— N-am ştiut de moartea cumetrei Ana.

— Să tot fie vreo douăzeci de zile de când s-a dus. Ţi-am trimis vorbă la Atalaia. Nu ţi-au spus?

— Am fost plecat, abia acum mă întorc. Şi Irá?

— A rămas cu tata.

— Şi dacă el va face cu Irá ce a făcut cu tine?

— Cu Irá, nasule? Dar e prea tânără, nu are nici unsprezece ani şi nici nu i-a curs sânge încă.

— Şi cumătrul e bărbatul care să ţină seama de fleacurile astea? În casa Luizei Mocotó, în Rio do Braço, e una de zece ani care se prostituează. Spune că taică-său i-a făcut felul. Ce se găseşte mai mult pe-aici sunt arborii de cacao şi taţii care trăiesc cu propriile lor fiice.

Constata fără să comenteze, asta era şi pace. În tăcerea încărcată de intenţii şi gânduri, Căpitanul împinse cu piciorul crengile de palmieri care ţineau loc de uşă, întinse mâna, atinse rochia de stambă lipită de pielea finei lui. Bernarda nu se mişcă, nici nu plecă ochii.

Fina lui, fetiţa, venea în goană, murdara şi goală să i se agaţe de gât, Natário îi oferea un bănuţ de douăzeci dar ea îl refuza. Ce dorea, era să urce în şa, să-l apuce de borurile pălăriei din piele, să se joace. Crescu adormind în hamac, sforăind la pieptul bărbatului, râzând când el o gâdila în tălpi. Universul copilei se rezuma la naş, în afara lui nu era decât un imens deşert de dezolare şi indiferenţă.

Mai mult decât un naş, aproape tată Şi ce-i cu asta? Tatăl adevărat era Florencio şi ea nu-l refuzase pe bătrân când acesta o dorise. Se culcase cu el mai bine de un an, dacă nu cu plăcere, resemnată. Natário o mângâie pe burtă pe Bernarda, ea rămase nemişcată dar, când degetele îi atinseră sânul, schiţă un zâmbet şi lăsă ochii în jos. Căpitanul o trase spre pat.

După suspinul strangulat, după ah-ul de suferinţă şi extaz, după strigătul de victorie, Bernarda îşi trecu uşor mâna peste obrazul naşului, se înfiora, surâse şi spuse:

— Dintotdeauna am ştiut că într-o bună zi o să mă culc cu dumneata.

Se cuibări la pieptul asudat, aşa cum făcea fetiţa din hamac.

— În vis, s-a întâmplat de nenumărate ori. Când îmi doresc un lucru, îl visez. La fel şi dumneata, nasule?

— Făcea conversaţie ca să-l ţină cât mai mult la sânul ei.

— Visul este minciună, nu merită să visezi. Când îmi doresc un lucru, îl fac sau îl iau.

— Îşi îmblânzi vocea, concluzionând:

— E mult mai bine să ai decât să visezi. Şi eu îmi doream asta.

Cuvinte binecuvântate, fericite: naşul o dorise, era mort să se culce cu ea şi s-o penetreze. Tristeţea şi răutăţile vieţii dispăruseră, nu aveau loc în lumea plină de lumină a săruturilor şi mângâierilor când trupuri şi suflete se dezgoleaţi şi se ofereau fără jenă, fără reţineri. Vai ce minunat, naşule, o să ne iubim pe săturate, am nevoie să compensez nesfârşitele zile şi nopţi de teamă şi greaţă! Ah, năşicule, câtă spurcăciune! Câtă tristeţe! O să ne iubim pe săturate, nu pleca!

— Nu pleci imediat, nasule, nu-i aşa? Încă e devreme.

— Se scuză:

— N-am nimic cu ce să te servesc Doar pe mine, dacă mă mai doreşti, nasule.

Doritori amândoi, au continuat distracţia până ce soarele coborî de pe cer pentru a se duce la culcare pe râu şi până ce catârca începu să necheze afară, în timp ce-şi încălţa cizmele, căpitanul întrebă: Ce ţi-a spus turcul?

— Se va apuca de afaceri aici. Spune că e de viitor. Trebuie să apară, cât de curând.

— Când vine, spune-i să vină să vorbească cu mine, la Atalaia. Dar, mai întâi anunţă-l că movila aceea de la întorsătura râului, aia cea mai înaltă, e a mea, de mult timp.

Cuvântul naşului era adevărul şi legea. Bernarda mai puse o întrebare, doar ca să mai lungească discuţia şi şederea lui, deplina fericire:

— Dumneata ai cumpărat-o odată cu plantaţia?

— Plantaţia am primit-o de la Colonel pe merit. Tot pe merit am obţinut şi colina aia, dar nu ştiu cine mi-a dat-o drept recompensă: dacă a fost Dumnezeu sau Diavolul. Ştiu doar atât, că este a mea şi nimeni nu se va atinge de ea.

Nu îi oferi bani la despărţire: ar fi jignit-o dacă ar fi făcut aşa ceva: în locul banului de aramă, fetiţa nu dorea decât mulţumire. Dar, înainte de a o lua pe scurtătură. Căpitanul se înţelese cu Bastiăo da Rosa şi cu Lupiscínio să ia lemnul tăiat pentru Fadul care le rămânea în plus şi cu el să ridice, pe banii lui, o căsuţă cu trei dormitoare unde să locuiască fina lui şi Coroca şi unde să-şi exercite meseria. Cine câştigă putere şi autoritate, contractează, totodată, şi obligaţii. Pe care trebuie să le îndeplinească.

Negrul Castor Abduim da Assunçăo îl agresează pe proprietarul unei plantaţii de zahăr după ce-l încornorase de două ori.

Negrul Castor Abduim da Assunçăo adusese din Recôncavo, de unde provenea, porecla de Tiçăo Aceso10, pe care o conservă în parte, răspunzând rareori la numele de botez: deveni simplu Tiçăo, băiat petrecăreţ. La fel şi când se hotărî să fugă, lăsase pentru totdeauna în urmă porecla de Prinţul de Abanos, repetat de Adroaldo Muniz Saraiva de Albuquerque, Baron de Itauaçu, pe un ton vădit zeflemitor, dar pe care Baroana Marie-Claude Duelos Saraiva de Albuquerque, sau, mai simplu Madama, îl pronunţa dându-şi ochii peste cap, plescăind din limbă, rostogolindu-şi curul.

Curul şi şoldurile, coapsele, picioarele, fundul, în opinia competentă, în ciuda faptului că era îndrăgostită, a mulatrei Rutina, care decreta în bucătăria conacului, provocând râsete şi batjocuri: Madama fiind deposedată de asemenea măreţii, nu avea cum să le rostogolească. În schimb, holba nişte ochi imenşi, plângăcioşi, tulburători şi lăsa să se vadă sub dantelele bluzei transparente din organdi, cu o neruşinare de străină, o pereche de sâni mici, dar totuşi tari. Obraznici, de un alb atât de intens încât bătea în roz: o minunăţie. Când tânărul Castor, îmbrăcat în costumul arătos de lacheu, apărea în sufragerie cu paharele de cristal pe tava din argint, Madama şoptea: Mon Prince11: – şi vocea i se topea de plăcere.

Şi vocea Rufinei se topea de plăcere când îl vedea în oficiu, îmbrăcat în galben-verzui cu nuanţe de roşu pe mânecile bufante: suspina: Tiçăo Aceso. Ah! Tiçăo al meu! Trup demn de capriciile opulentului patron al fabricii de zahăr sau ale curiosului şi mărinimosului canonic, picioare goale, umeri goi, sâni bombaţi, de culoarea melasei, opulenţi, arătându-şi-i prin decolteul halatului din bumbac, nu cu obrăznicie, ci cu teamă. Asemeni unei luntre cu vântul în pupă, nonşalantă şi binedispusă se împăuna pe sub nasul lui Castor, tăciune de foc care-i aprindea flăcări în măruntaie.

Castor se simţea stingher în livreaua de lacheu, de servitor, cusută chiar sub ochii Madamei, care o copiase dintr-un Jurnal de modă. Prefera cârpa trecută printre picioare, legată la brâu şi căldura de cuptor din atelierul unchiului Cristóvăo Abduim, singura lui rudă. Baroana îl scosese de la nicovală ca să-l transforme pe ucenicul potcovar într-un paj, în valet, în favorit: servitor contra voinţei lui, nici măcar nu fusese întrebat. Chiar şi aşa, în ciuda costumului burlesc şi a condiţiei domestice servile, Castor îşi păstra ţinuta demnă care este perenă şi contagioasă. Inconsecventa tinereţe, tăciune aprins sau prince noir12, o făcea pe Rufina să-şi piardă capul, gata să înfrunte cele mai grele consecinţe, iar pe Madama o aducea într-o stare de frenezie.

Despre calitatea incomparabilă a negrilor în practicarea amorului, Marie-Claude aflase de la Madeleine Camus. Născută Burnet, colegă mai mare de la pension. La Sacré-Coeur, frumoase şi vesele eleve ale maicilor, amies intimes13, făceau schimb de informaţii, proiecte, visuri, vorbeau despre religie şi porcării, aşteptând cu nerăbdare ziua eliberării.

La întoarcerea din Guadelupe, unde bărbatul ei, locotenent-colonel de artilerie, comandase garnizoana, Madeleine făcuse două declaraţii definitive: a) toţi locotenent-coloneii se nasc cu vocaţia irevocabilă a coarnelor blajine, nici cea mai fraieră dintre soţii nu poate împiedica împlinirea acestui destin; b) negrii, la capitolul pat, nu aveau egal. Nu exista o probă mai bună a primei afirmaţii decât propriul soţ al Madeleinei: el fu cel care adusese acasă, în calitate de ordonanţă, pe negrul Dodum, cea mai bună probă, cea mai splendidă, a celei de-a doua revelaţii.

Proclamată baroneasă şi stăpână de plantaţii de trestie-de-zahăr graţie unei căsătorii fericite cu un nobil mai mult sau mai puţin colonial, mai mult sau mai puţin metis şi putred de bogat – referitor la avere nu exista mai mult sau mai puţin, ci mai mult şi mai mult – Marie-Claude plecă în îndepărtatele tropice misterioase tinde se afla regatul ei dulce şi verde de trestie-de-zahăr şi servitori negri. Luă în valiză haine şic, o mulţime de medicamente, triste recomandări materne şi excitanta informaţie a Madeleinei. La început totul erau noutate şi animaţie, motiv de petreceri şi râsete, dar monotonia nu întârzie să se instaleze.

Sătulă de balurile provinciale la care, datorită eleganţei şi a costumelor europene, provoca invidie şi îşi câştiga aversiunea muieretului înapoiat şi bârfitor, sătulă mai ales de îngâmfarea şi prostia Seniorului de la Itauaçu, tot atât de plin de el pe cât era de gol de orice interes, pentru a se putea abţine să caşte şi pentru a-şi suporta exilul, Marie-Claude se dedică echitaţiei şi futangelii. Pe un cal andaluz impetuos, singură sau însoţită de Baron, alerga pe câmpuri în sus şi-n jos pe cai de rasă, cei mai focoşi din Recôncavo.

Consoartă atentă, dovedi în practică faptul că, la fel ca şi locotenent-coloneii, toţi baronii se nasc cu impardonabila vocaţie pentru blândele coarne: imposibil de împiedicat să se îndeplinească. Aşa stând lucrurile, o soţie devotată trebuie să fie capabilă să-şi împlinească datoria, solidară cu destinul soţului. Într-o zi, când vorbeau despre puritatea şi frumuseţea raselor de cai şi altele asemănătoare, mergând prin împrejurimile plantaţiei, Baronul Adroaldo arătă către un negru adolescent, înconjurat de scântei în atelierul potcovarului, atrăgând atenţia Doamnei la Baronne asupra acelui magnific specimen de animal de rasă:

— Observă-i torsul, picioarele, bicepşii, capul, ma chere14: frumos animal. Un exemplar perfect. Uită-te la dinţii lui.

Observă, ascultătoare şi interesată, îşi aţinti privirea umedă asupra exemplarului perfect, asupra frumosului animal. Îi observă dinţii albi, surâsul hoinar. Malheur! 15 Un petec de cârpă îi ascundea ce era mai important.

Baronul era într-adevăr o autoritate în materie de rase, moştenise competenţa tatălui, expert în alegerea şi cumpărarea cailor şi sclavilor. Dar Marie-Claude învăţase de la maicile de la Sacré-Coeur că şi negrii au suflet, îl capătă la botez. Suflet colonial, de categoria a doua, dar suficient pentru a-i deosebi de animale: bunătatea lui Dumnezeu nu are margini, explica sora Dominique vorbind despre eroismul misionarilor din inima Africii sălbatice.

— Mais, pas du tout, mon ami, ce n'est pas un animal. Cest un homme. Il possede un'âme immortelle que le missionnaire lui a donné avec le bapteme.16

— Un homme? 17 – Baronul izbucni în râs.

Atunci când Seniorul de Itauaçu râdea în franceză, făcând pe aristocratul cult şi ironic, distrându-se pe seama prostiei omeneşti, devenea insuportabil de afectat şi arogant. Un tiz de-al lui, Adroaldo Ribeiro da Costa, licenţiat şi om de litere în Santo Amaro, auzindu-l masacrând în hohote, fără milă, limba lui Baudelaire, maestrul său mult iubit, începu să-l numească Monsieur le Franciú18, spre deliciul auditoriului şi în spatele Baronului: poetul trăia cu capul în nori, dar nu într-atât încât să se expună furiilor celui care dispunea de toţi şi de toate.

— Nu mi-o lua în nume de rău, ma chere, dar afirmaţia ta este o prostie. Unde s-a mai pomenit să spui că negrul este om? Un animal frumos, repet, cu siguranţă, mai puţin inteligent decât calul tău Diamante Azul.

— Trés beau, oui. Un homme trés beau, un prince. Un prince d'ebene! 19

— Prinţ de Abanos! Eşti amuzantă, Doamnă. Mă faci să râd.

— Şi începu să hohotească superior şi absolut.

Batjocura grosieră, aroganţa, le ricanement sardonique20 ale Baronului sfârşiră prin a o convinge: destinul e destin, scris în ceruri. Baroana îl adoptă pe Castor şi nu se căi. Dacă stăpânul plantaţiei de trestie-de-zahăr îşi dădu seama de interesul care dictă schimbarea statutului uceniculuipotcovar care acum îl servea la masă, se făcu a nu observa, el însuşi ocupat să tăvălească femeiuştile de pe plantaţie, uzând şi abuzând de ele ca şi cum ar mai fi existat încă sclavia.

Stăpân feudal, multora le-a mâncat fecioria, dar numai cu Rufina a menţinut o legătură de durată: în bucătăria conacului îşi dădea aere de cucoană, concubină acoperită de aur şi argint – zdrăngănele, brăţări, cercei, coliere, piepteni de pus în păr în afară de crucea din sidef pe care i-o dăduse cuviosul Canonic. Generozitatea Baronului nu cunoştea limite: ca şi cum nu ar fi fost de-ajuns cadourile valoroase, se încăpăţâna s-o instruiască pe mulatră să pună în practică rafinamente străine: însă fără succes, deoarece ea prefera jocurile în limitele naturalului: pofta nesăţioasă nu avea nevoie de sosuri sau condimente.

Ca să scurtăm povestirea, deoarece intrigile dublei încornorări sau double cocuage21 a Seniorului de Itauaçu se dovedesc prea lungi pentru spaţiul ce le revine în povestea despre Tocaia Grande, de notat ceea ce în scurt timp devenise de domeniul public: luptând pe două fronturi, pe cel al Madamei, toată în aur, pe cel al Rufinei, toată în aramă, Castor Abduim garnisi cu potente şi graţioase coarne aristocrata ţeastă a Baronului.

Delicatul şi parfumatul abdomen al Madamei la Baronne se contracta avid, se înroura când ea, în solitudinea budoarului, întreruptă de sforăitul Baronului, se gândea la Prinţul de Abanos pe care-l detalia cu poftă: buzele groase, dinţii de muşcat, limba aspră, pieptul mare, pulpele puternice şi restul, ah!

Scuzaţi cuvântul urât care, evident, nu aparţine vocabularului Madamei. Niciodată ca nu ar pronunţa restul, niciodată nu ar folosi vreun termen atât de meschin şi nedelicat pentru a denumi acea ostentaţie unică şi esenţială, la a cărei simplă vedere creierul Rutinei se bloca, iar părţile Madamei se umezeau. Părţi: iarăşi un cuvânt nefericit, ordinar, dar folosit curent de personalul de la bucătărie, de unde provine şi de ale cărei codoşii să ne ferească Dumnezeu.

Deşi era extrem de sensibilă, Baroana îşi păstra luciditatea chiar în momentele culminante, impregnată de logica şi exactitatea galice. Cu justă pertinenţă, desemna frumosul şi valabilul potentat: conform ocaziei şi uzului: cu ambele mâini apuca le gran mât22, sugea pe rupte din biberon, se desfăcea pentru a primi prin faţă şi prin spate axa lumii.

Sătulă de tutunul de prizat şi de rafinamentele Baronului, dispreţuind alinările Canonicului compătimitor şi mărinimos, Rufina găsi consolare şi hrană la acelaşi piept mare, unde-şi odihnea blondele-i bucle calina Baroană: pieptul lui Castor Abduim de Assunçăo, Tiçăo Aceso. Prinţul de Abanos, servitor de lux, fost ucenic de maréchal-ferrant23 lă forja unchiului său, Cristóvăo Abduim, amândoi supuşi lui Xangô.

Pe plantaţiile de trestie-de-zahăr, la rafinăriile de zahăr din Recôncavo, în oraşele Săo Félix, Cachoeira, Muritiba şi Santo Amaro, în Maragogipe şi chiar în capitală, se comenta cazul, spunându-se că ordinul lui Săo Cornelio, patronul spiritual al încornoraţilor, avea un nou şi ilustru preşedinte, în persoana Baronului de Itauaçu. Monsieur le Franciú la pătrat, cât se poate de încornorat, cel mai încornorat, regele blajinilor. „Un gentil cocu”24 pentru a utiliza definiţia care, în gura Baroanei, soţia lui, suna simpatică şi amicală. Ah!

— Gura Baroanei nu se putea compara decât cu sexul Rufinei, două capodopere, două competenţe, opinie împărtăşită de Baronul Adroaldo Muniz Saraiva de Albuquerque, nobil şi proprietar de plantaţii, şi de negrul Castor, născut şerb pe plantaţiile de trestie-de-zahăr. Se dovedeşte astfel, încă o dată, că adevărul se impune atât înţeleptului cât şi analfabetului, atât bogatului cât şi săracului, atât nobilului cât şi drojdiei societăţii.

Pentru a nu-l judeca greşit pe Adroaldo Muniz Saraiva de Albuquerque, Baron de Itauaçu şi pentru a nu i se atribui stigmatul de stăpân de plantaţii înapoiat, susţinător al unor prejudecăţi vulgare, nedemn de o soţie europeană, civilizată, trebuie să spunem că incidentul cu Castor, motiv de agresiune şi fugă, nu-a avut drept cauză imediată intimitatea stabilită între Baroană şi ajutorul de potcovar. După toate aparenţele, coarnele provenite de la bucolicele distracţii ale Madamei îl lăsau rece pe Baron. El le purta cu demnitate şi nonşalanţă dând un frumos exemplu barbarilor seniori ai zahărului care recurgeau la o judecată sumară: le omorau pe doamnele şi domnişoarele care aveau îndrăzneala să se încurce cu negri: pe negri îi castrau înainte de a-i omorî.

Ceea ce-l făcu pe Baron să ridice biciul şi să lase dâre sângeroase pe spatele Rufinei, fu indignarea provocată de atitudinea caprei: ingratitudinea, lipsa de respect. Se simţi agresat în ceea ce îi era cel mai sfânt, sentimentul de proprietar. Cheltuise bani şi cunoştinţe cu această nerecunoscătoare – îi făcuse onoarea să o dezvirgineze şi să o reguleze cu asiduitate: căutase s-o iniţieze în rafinate practici sexuale pe care proasta, soi rău, refuza să le accepte: îi acordase statutul de concubină, ridicând-o la rangul de fată în casă, de animal domestic; asta pe lângă darurile de haine şi podoabe, nenumărate. Trădarea mulatrei îl duru profund: nu era vorba de un simplu capriciu de moment al unei soţii plictisite, o uşurătate rizibilă, un păcat admisibil; era vorba de o faptă gravă, de un afront urât, o batjocură umilitoare a domnului şi stăpânului, o greşeală de neiertat, un păcat mortal. A tolera un asemenea ultragiu ar însemna să se clatine fundamentul moralei societăţii.

Astfel, întorcându-se de la plimbarea matinală pe cal, o surprinse în dependinţele fostei colibe pe Rufina pe când o poseda Castor, în modul primitiv al ignoranţilor, mulatra dedesubt, negrul deasupra: Baronul se înfurie: şi nu fără motiv, să recunoaştem, zgomotul dispăru, dar auzi din nou, aproape imediat, urletul Rufinei. Disperat, Baronul o biciui cu patos. Castor îi smulse biciul din mâini, îl rupse în două şi-l aruncă departe, în schimb, primi scatoalca, insulta şi ameninţarea.

— O să pun să-ţi smulgă ouăle, Prinţ de Rahat, negru nenorocit.

Cu faţa arzând, cu privirea tulbure, prinţul, fie-el-de-ce-o-fi-fost, de abanos sau de rahat – cu mâna stângă îl apucă pe Baron de jacheta de călărie, iar cu dreapta îi căra pumni în faţă. Se opri din bătaie când veni lume în ajutor, de la conac şi de la bungalou cu un entuziasm care avea ceva festiv: nu în fiecare zi asişti la spectacolul pălmuirii unui senior de pe plantaţii.

Fiindu-i puse la mezat capul şi testiculele, Castor îşi luă lumea-n cap. Dacă ar fi rămas, nici măcar doamna Baroană nu l-ar fi putut salva, dacă ar fi dorit să intervină în favoarea lui. Dar nu dorea: afectată de trădarea negrului – Ah! Madeleine, cel mai frumos negru din lume, cel mai rău dintre toţi bărbaţii!

— Madama căzu la pat bolnavă de melancolie, dar îşi reveni şi începu să se pregătească pentru o călătorie în Europa, în compania Baronului, într-o a doua lună de miere, binemeritată.

Fugarul ajunse în capitală coborând pe râul Paraguaçu într-o luntre încărcată cu zahăr şi rachiu. Mama Gertrudes de Okum, care-l găzdui, considera că oraşul Bahia era prea aproape de Santo Amaro pentru a oferi siguranţă unui negru acuzat de asemenea crime: îndrăznise să ridice ochii asupra integrei şi virtuoasei soţii a stăpânului: respins, avusese de gând s-o violenteze pe biata şi lipsita de apărare servitoare: împiedicat să-şi pună în aplicare mârşava intenţie, încercase să-l asasineze pe stăpânul plantaţiei. Poliţişti îl căutau cu ordin de arestare, gealaţi veniţi din Recôncavo percheziţionau străzile având ordin să-l omoare.

Ascuns în cala unui velier cu două catarge, călători de la Bahia la Ilhéus. Pe tăpşanul unde chema duhurile, pe o plantaţie de eocotieii între Pontai şi Olivença. Taica Arolu îi adăposti şi-l recomandă colonelului Robustiano de Araújo, a cărui bogăţie nu-l împiedica să dea de mâncare lunaticilor şi să primească binecuvântarea şi sfaturile vrăjitorului. În eldoradoul din ţinutul de cacao, Taica Arolu avea tot atâta sau chiar mai mult prestigiu decât Episcopul: sosise primul şi poseda puteri indiscutabile asupra ploilor şi soarelui.

Trecuseră cinci ani de când Castor lucra ca potcovar pe Plantaţia Santa Mariana şi când, mergând pe urmele lăsate de măgari, ajunse să înnopteze la Tocaia Grande. Destinaţia lui era oraşul Itabuna, mai precis străzile pe care se găseau bordelurile, avea de gând să-şi scoată corpul din mizerie. Pentru cine se delectase din belşug, degustând mâncăruri fine, specialităţi naţionale şi străine în abundenţa de pe plantaţiile de zahăr din Recôncavo, cele de cacao din sudul Statului, lăsau mult de dorit în materie de femei.

În rest, era satisfăcut, nu îi era dor decât de unchiul lui. Chiar dacă ar putea, nu s-ar mai întoarce. Acolo nu era altceva decât un servitor care nu avea dreptul decât să asculte fără să cârtească. Tratat ca un prinţ, punându-i coarne Baronului în luxoasele aşternuturi de in, cuverturi de dantelă şi saltele de satin, nici în patul Madamei nu se simţise un om liber. Pentru asta, fusese necesar să-l lovească pe Domnul, să-şi pună viaţa în pericol, să-şi ia lumea în cap şi să ajungă în ţinuturile de cacao unde fiecare avea propria lui valoare şi, bine sau rău, era plătit pentru ceea ce făcea.