Jorge Amado

Compensa lipsa femeilor de pe plantaţie însoţindu-i pe trupeţii care se deplasau călare pe măgari: la depozite, în localităţi, în oraşe găsea căldura curvelor. Maturizându-se, devenise un negru liniştit şi cordial, îşi păstrase simplitatea şi ţinuta demnă, caracterul prietenos. Când întârzia să apară, unele fete se plângeau de lunga absenţă a lui Tiçăo: nimeni altul nu era în stare să anime o petrecere aşa cum o făcea el.

Meşter îndemânatec şi iscusit, la forja rudimentară montată la Santa Mariana pentru a face faţă necesităţilor de pe moşie – însemnarea cu fierul roşu a vitelor, potcovirea animalelor de povară şi de călărit, ascuţirea cuţitelor, repararea uneltelor de lucru, sape, lopeţi, coase – Castor, confecţiona doar pentru plăcerea lui cuţite, pumnale, zurgălăi pentru harnaşamente, inele pe care le oferea cunoscutelor, instrumente pentru candomblé25 pe care le trimitea drept cadou Taichii Arolu: arcul şi săgeata lui Oxóssi, evantaiele lui Oxum şi Iemanjá, securea cu două capete a lui Xangô26. Colonelul nu se zgârcea în a lăuda îndemânarea şi priceperea potcovarului, un adevărat artist Tiçăo îi oferise moşierului o scară de şa, lucrată de el cu multă fineţe şi meşteşug, o piesă de valoare.

Om bun, colonelul Robustiano de Araújo, bogat şi puternic, nu-şi dădea aere, nu se uita de sus, cu dispreţ, la muncitori. Dar chiar şi aşa, visul lui Castor era să-şi monteze o forjă de potcovar într-una din noile aşezări, să lucreze pe cont propriu, să nu mai servească nici unui stăpân, oricât de bun ar li fost el.

Ajutat de Coroca, Tiçăo Abduim îi extrage un molar amantei lui Manuel Bernardes, pistolar celebru.

Deodată, gemete sfâşietoare acoperiră vacarmul obişnuit de la începutul nopţii în imensa tabără în care se transformase Tocaia Grande. Veneau de departe, în crescendo: disperate vaiete de durere. Cineva implora ajutor şi vorbea de moarte. Viela amuţi în mâinile lui Pedro Cigano, care umbla la întâmplare, fără nici o ţintă, făcând de toate şi refăcând nimic. Îndârjiţii dansatori opriseră hora, trupeţi şi muncitori se treziră, se ridicară în picioare şi ieşiră să vadă ce se întâmplă. Lângă Coroca, pe patul de campanie, negrul Castor se ridică într-o rână, atent:

— Parcă ar omorî pe cineva. Comentă dama-de-companie.

— Mă duc să văd, spuse negrul, trăgându-şi pantalonii:

— Mă întorc imediat.

— Vin şi eu.

— Coroca îşi ciuli urechile: Este plâns de femeie.

Plana asupra Tocaiei Grande o legendă despre pericole şi violenţă – nu-şi câştigase acel nume din întâmplare – deşi, în ultimul timp, nu se mai auzise de vreo luptă impresionantă pe-acolo. Din când în când, câte un foc, o înjunghiere, certuri în jurul slinoaselor pachete cu cărţi. Cu câteva zile în urmă, doi neisprăviţi aproape să se omoare cu pumnalele vrând să hotărască cine dintre ei avea să petreacă noaptea cu Bernarda: a curs sânge, dar nu s-a lăsat cu nici un mort – incident nesemnificativ. Chiar şi aşa, locuitori şi trecători s-au alarmat când au auzit strigătele de durere, cererile de ajutor.

Trei figuri se întrezăreau în spatele barăcii unde era depozitată cacaoa provenind de pe Plantaţia Santa Mariana şi unde se odihneau soldaţii care o aduceau şi oamenii de pază. Coroca şi Castor putură să distingă, la lumina lunii pline, o femeie încă tânără, o mulatră închisă la culoare, cu o claie de păr creţ, o femeiuşcă arătoasă, dacă n-ar fi fost atât de chinuită: cu o mână îşi acoperea o falcă, gemând întruna. Lângă ea, un bărbat slab, un mulatru în vârstă şi o bătrână. Coroca se îndreptă spre trecători, nimic serios, doar o bolnavă în drum spre Itabuna, având nevoie de îngrijire. Nu putea fi ceva grav, deoarece umbla pe propriile-i picioare şi nu transportată în spate, într-o plasă, muribundă. Se auzi râsul batjocoritor al femeii:

— Atâta tărăboi pentru un dinte. Să scoli lumea din somn pentru aşa o prostie? Ruşine.

Supărată şi furioasă, bătrâna o înfruntă pe Coroca:

— Să te fi văzut pe dumneata, cucoană. De trei zile suferă amărâta, n-a avut pic de linişte, a început alaltăieri şi a durut-o întruna, din ce în ce mai rău, o clipă n-a slăbit-o, biata de ea.

Ridică vocea, ca să fie auzită de curioşii care se îngrămădeau:

— Noi mergeam la Taquaras să vedem dacă dăm peste vreun suflet de-al lui Dumnezeu care să-i scoată dintele. Dacă nu găseam, mergeam la Itabuna. Este fata mea, femeia lui.

Arătă spre un bărbat care tăcea. Bătrâna începea să-şi dea drumul la gură, cu siguranţă, mai avusese de repetat explicaţia, pe drum. Continuă:

— Cred că i-a făcut cineva farmece, Aparecida aia care…

Nu apucă să povestească întâmplarea, vocea bruscă a bărbatului o întrerupse:

— Gata! Dumneata vorbeşti prea mult.

Avea un pumnal la cingătoare şi pe umăr îi atârna o puşcă. Chiar şi fără înştiinţarea bătrânei, imediat pricepură că acea creatură era proprietatea lui, după grija şi preocuparea care se citeau pe faţa posomorâtă ce se înduioşa privind-o pe plângăcioasă. Trecu înaintea lui Castor când negrul se apropie zâmbind, oferindu-se:

— Dacă vrei să-ţi scoată cineva dintele, duduiţă, nu e nevoie să mergi până la Taquaras. Se poate aranja chiar aici. Vino cu mine.

Bărbatul vru să ştie:

— Să meargă unde?

— La depozitul colonelului Robustiano, să văd în ce stare e dintele.

— Şi tu o scapi de durere? Mai mult decât întrebător, tonul vocii era bănuitor şi ameninţător.

Castor nu oscilă, zâmbi larg:

— O scap, domnule. Haidem, duduiţă.

La un semn al bărbatului, o porniră către depozitul de cacao, oamenii de pază făcură loc grupului, fiind şi ei interesaţi de peripeţiile evenimentului. Asistenţa se mări prin prezenţa lui Pedro Cigano, a Bernardei, a lui Lupiscínio, a lui Bastiăo da Rosa, a lucrătorilor şi trupeţilor. Schimbau şoapte, se uitau pieziş la bărbatul înarmat, dulgherul făcu un gest. Bastiăo da Rosa răspunse cu un altul, confirmând. Îl recunoscuseră pe taciturn: îmbătrânise şi era îndrăgostit, ceea ce-l făcea să fie şi mai periculos. Lupiscínio simţi un fior pe şira spinării. Îl trecură toate apele: orice se putea întâmpla:

Tiçăo o rugă pe femeie să se aşeze pe nişte saci de cacao şi să deschidă gura, dar ea nu făcu nici o mişcare, continua să geamă, aşteptând hotărârea mulatrului, care întrebă din nou:

— Chiar o scapi de durere?

Negrul râse din nou, glumeţ şi volubil:

— După cum v-am spus deja, domnul meu.

— Nu sunt domn, nici al tău, nici al altcuiva. Sunt Manuel Bernardes din Itacaré şi nu-mi place bătaia de joc. O să-i spun să se aşeze, dar pe răspunderea ta.

— Îşi înmuie vocea adresându-se femeii:

— Hai, aşează-te Clorinda, deschide gura, arată-i băiatului dintele.

Lupiscínio şi, Bastiăo da Rosa îl identificaseră înainte ca el să-şi proclame numele sus şi tare ca pe o ameninţare. Pistolar în serviciul lui Badaró în timpul luptelor cu colonelul Basílio de Oliveira, în încercuirea finală, deşi i se termină muniţia şi se văzu singur, cu un glonte în umăr, într-o baltă de sânge, nu s-a predat, nu s-a dat bătut; înarmat cu pumnalul, tot a mai rănit alţi trei. Prins şi legat, aveau să-l lichideze cu cruzime, dar colonelul Basílio nu a fost de acord: un asemenea bărbat nu trebuie omorât cu sânge rece. Ordonă să fie dezlegat şi îi întinse mâna. Mantiei Bernardes rămase să locuiască în Itacare unde planta porumb şi manioc şi avea un magazin în care vindea făină. Cu aşa faimă, numai Natário da Fonseca putea rivaliza cu el.

La acea oră, toţi se temeau pentru viaţa negrului Tiçăo, băiat muncitor şi fanfaron, foarte apreciat. Potcovar care bătea cuiele cu o mână sigură şi puternică, fierar cu degete agile şi pricepute la tratarea metalelor. Defect grav, se părea că avea doar unul: era extrem de băgăcios, se amesteca unde nu-i fierbea oala, vrând să le rezolve pe toate, un diavol. Avea să plătească scump acea îndrăzneală, cine l-a pus să se amestece? Desigur, nu avea nici competenţă, nici practică, nu era decât un negru abil şi vesel.

Adolescent fiind, se-ncurcase cu iepele Domnului Baron, legitima şi favorita. Pe dealuri şi văi, pe plantaţiile de trestie-de-zahăr şi în distilerii, pe câmpuri înverzite şi sub cerul albastru, călărise cele două iepe exclusive ale proprietarului plantaţiei, punându-şi în pericol capul şi ouăle. Demonstra că are şi practică şi competentă, pierdu teama odată pentru totdeauna.

— Încântat de cunoştinţă, dom' Manuel. Numele meu este Castor Abduim, mi se spune Tiçăo pentru că sunt fierar. Am mai avut şi alte porecle, pot să-ţi povestesc dacă dumneata într-o bună zi, ai vrea să mă asculţi. Acum, o să-i uşurez durerea. Nimic nu-i mai rău pe lume decât durerea de dinţi, mereu aud spunându-se şi repetându-se asta. Pe mine, niciodată nu m-a durut, slavă Domnului.

— Râse cu toată gura, arătându-şi dinţii albi.

— E jos, sau sus? În ce parte, duduiţă?

— Jos. Ăsta, aici.

Asistenţa se apropie, toţi voiau să vadă, privirile se roteau de la pistolar la negru, de la femeie, la bătrână. Tiçăo o rugă pe Coroca să-i ţină felinarul în dreptul obrazului Clorindei. Abia putea să vadă ceva la flacăra pâlpâitoare şi fumegândă a felinarului: palpa cu degetele în partea dreaptă până când suferinda gemu mai tare şi el simţi gaura cariei în molar. Anunţă:

— Un molar! Dacă fata vrea şi dacă un creştin îmi face rost de-un cleşte, pot să-l scot.

Vocea lui Manuel Bernardes răsună din nou, încă ameninţătoare şi îndoită:

— Ai mai scos vreunul până acum?

Acolo, la naiba-n praznic, potcovarul ajunsese să fie doctor de animale. Nu o dată Castor extrăsese dinţi de la cai şi măgari. De la femei sau bărbaţi, încă nu, dar care era deosebirea?

— O mulţime.

La paznicii depozitului, găsiseră cleştele. Negrul le ceru să facă rost de puţin rachiu.

— Ca fata să bea o gură şi să simtă mai puţin.

Un soldat aduse o sticlă plină mai mult de jumătate. Tiçăo îl încercă, îl lăudă: e bun, începu să-i explice Clorindei:

— Va durea puţin, dacă vrei să iasă, trebuie să suporţi.

— Zâmbetul lui inspira încredere:

— Dar nu doare decât o dată, apoi trece, gata.

— Îndură-te de mine, atunci.

Amabil, negrul întinse sticla mulatrului oferindu-i:

— Iei o duşcă? Face bine, te linişteşte.

— Mă lipsesc.

— Stând alături de femeie, ţinea banduliera, impasibil. Castor nu se dădu bătut:

— Te lipseşti? Nu-ţi place, sau eşti credincios? Dar fata nu se poate lipsi, fie că-i place, fie că nu-i place.

După cum apucă sticla, se vedea clar că fata nu refuza o duşcă. Ba chiar se opri din gemut.

— Acum deschide gura. Coroca, felinarul!

Palpă gingiile smiorcăitei, care se contorsiona la fiecare atingere incomodă. În tăcerea adâncă şi tensionată, o atmosferă de panică şi teamă îi cuprinsese pe cei prezenţi, atenţi la fiecare cuvânt, la fiecare gest. Bătrâna smulse sticla din mâna fetei şi se servi şi ea. Tiçăo râse şi comentase:

— Ce-i asta, mamaie? Îţi scoatem şi dumitale vreun dinte? Tine aici.

— Îi dădu cleştele şi se întoarse spre prost crescut: – împrumută-mi pumnalul, dom' Manuel.

— Pentru ce?

— O să vezi. Trebuie să îndepărtez gingia ca să pot apuca dintele cu cleştele.

Primi arma, prescrise încă o porţie de rachiu pentru Clorinda.

— Dac-o ţine tot aşa, se va îmbăta – Se alarmă bătrâna.

— Cu cât e mai beată, cu atât mai bine pentru ea.

Pedro Cigano aprobă şi lăudă, dintr-o mişcare a capului, degajarea plângăcioasei: dădu sticla pe gât cu plăcere.

— Pregăteşte-te că o să te doară puţin.

— O pregăti Castor.

— Mai rău decât acum, nu poate fi.

— Rachiul, dacă n-o îmbătase, cel puţin îi dăduse curaj.

Rugând-o pe Coroca să mişte felinarul astfel încât să poată vedea în interiorul gurii deschise, negrul îndepărtă gingia de dinte, puţin câte puţin, cu vârful pumnalului: fire de sânge se scurgeau la colţurile buzelor femeii. Manuel Bernardes îşi schimbă privirea, se uită înainte, în afara gemetelor înăbuşite, nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Clorinda, din când în când, se agita când simţea tăietura.

— Gata!

— Anunţă Castor.

— Dă-i sticla, mamaie.

Înapoie pumnalul. Manuel Bernardes îl şterse de sânge pe pantalonii kaki. Tiçăo aşteptă până ce femeia a terminat de băut, o făcu să deschidă larg gura, chiar şi aşa îi fu greu să introducă cleştele. Nu-i fu uşor nici să-i prindă molarul între cleşti: în ciuda delicateţei şi abilităţii demonstrate de către potcovar, cleştele muşcă de două sau trei ori din gingia bolnavă, făcând-o pe Clorinda să se contorsioneze. Profitând de un moment în care negrul scosese cleştele pentru a îndepărta gingia cu degetele, femeia, dintr-o smucitură se ridică în picioare, fără măcar să se uite la ea. Manuel Bernardes spuse:

— Ai vrut, acum trebuie să suporţi, băiatul te-a avertizat. Hai, aşează-te la loc, să nu te mai ridici.

Era un ordin blând, nu ridică vocea, niciodată nu o ridica atunci când vorbea cu Clorinda. Mulatrul era amorezat, reflecta Bernardes şi se îngrijoră pentru Tiçăo: dacă negrul îi strica gura femeii şi nu reuşea să-i scoată dintele, aveau să asiste la o altă nenorocire. Se uită de jur-împrejur şi citi pe feţele tuturor aceeaşi agonie, ah, Sfântă Fecioara din Capistola!

Femeia se linişti, iar Tiçăo reuşi, în sfârşit, să prindă molarul între ghearele cleştelui. Înfipse picioarele în pământ, smuci cu putere, dar, bolnava se mişcă, dintele rezistă şi nu ieşi o dată cu instrumentul. Negrul, răbdător, îşi reluă delicata sarcină, trecură minute nesfârşite. Asistenţa stătea cu sufletul la gură. Cineva, probabil Bernarda, lăsă să-i scape un suspin. Vocea, acum schimbată şi dură, a lui Manuel Bernardes, porunci:

— Termină odată!

Castor surâse în lumina felinarului şi continuă, liniştit, până ce simţi că dintele era bine prins în cleşte, apucat chiar de la rădăcină Rugă pe doi bărbaţi să-l ajute s-o imobilizeze pe Clorinda, împiedicând-o să se mişte, înainte ca cineva să se prezinte, Manuel Bernardes hotărî:

— Nu are nevoie de nimeni, sunt de ajuns eu.

Îşi sprijini puşca pe sacii de cacao, îşi înfipse mâinile pe umerii femeii. Atunci, negrul îşi întări corpul, trase cu toată puterea: puterea unui potcovar obişnuit să pună potcoave animalelor, să bată fierul pe loc. Cleştele ieşi plin de sânge. Castor îl arătă cu molarul între gheare, un dinte diform la care-ţi făcea plăcere să te uiţi.

— Ăsta-i dintele tău, fetiţo.

Clorinda scuipă un lichid gros, îşi şterse cu mâna saliva roşie. Apucă sticla cu rachiu, bău restul ca şi cum ar fi băut apă, apoi mulţumi:

— Dumnezeu să te răsplătească, tinere. Iartă-mă pentru gesturile urâte. Manuel Bernardes îşi puse puşca pe umăr. Se apropie:

— Bate palma – Cu mână întinsă:

— Scuză-mă că te-am judecat greşit, asta pentru că te-am văzut aşa de tânăr. Parc-ai fi tras la galere. Cât îţi datorez?

— Nu-mi datorezi nimic. Nu trăiesc din scosul dinţilor.

Apăru, nimeni nu ştie de unde, o altă sticlă de rachiu, trecea din mână în mână, ajunse şi la ei. Manuel Bernardes o apucă de gât, înghiţi două guri cu măsură, îşi şterse gura cu mâneca paltonului; râse pentru prima dată, întinzând sticla negrului.

— Nu sunt credincios, nu, Doamne fereşte şi apără, dar nu aveam chef să beau cu dumneata la acea oră îşi luă rămas-bun:

— Dacă într-o zi vei avea nevoie de mine, ştii unde locuiesc.

Se auzi un sunet ascuţit, născut din viela lui Pedro Cigano, un coco27 din Alagoas care făcea să fiarbă sângele şi picioarele oamenilor. Bătrâna se înfurie şi ieşi în paşi uşori şi mici de dans: bătrâna bălăbănindu-se în ritm de forrobodó28 şi în aburii rachiului. Se formă o horă în jurul ei, mâinile bătând cadenţa accelerată. Bastiăo da Rosa, un alb cu ochi albaştri, o aduse pe Bernarda în centrul horei, formau o pereche trăsnet. Clorinda, calmată, aruncă o privire ispititoare către mulatrul care stătea alături de ea: Manuel Bernardes surâse din nou, răsuflând uşurat că a scăpat de durerea iubitei şi de intenţia ucigaşă, îşi scoase puşca de pe umăr. Din sacii plini cu cacao urca un miros, puternic ce se topea în duhoarea corpurilor transpirate, arome familiare, arome de calitatea întâi, şi una şi cealaltă.

— Doctorul Tiçăo…

— Glumi Coroca agăţând felinarul într-un cui pe uşa de la intrare.

Amândoi lăsară petrecerea, se întoarseră la patul de campanie. Coroca nu era parfumată şi galantă ca Baroana, nu avea trupul zvelt şi tânăr al Rufinei, dar, în caz de nevoie, valora la fel, sau mai mult, decât oricare alta: avea ştiinţa Madamei şi înfocarea mulatrei. Suzetă de molfăit.

Univers umed şi torid, noroiul şi praful îşi împărţeau calendarul ţinutului de cacao. Ploile, tot atât de necesare ca şi soarele, durau jumătate de an, apăsătoare, interminabile, transformându-se cu uşurinţă în furtuni tropicale, însă, dacă depăşeau timpul util, puteau deveni fatale, făcând să putrezească în copaci mugurii care aveau nevoie de lumină şi căldură. Colonei şi aghiotanţi, oameni de pază şi zilieri trăiau cu ochii ridicaţi spre cer în căutarea semnelor prevestitoare fie de ploaie, fie de timp bun: pentru ca, prin puterea apei, arborii de cacao să înmugurească, iar sub căldura soarelui mugurii să crească viguroşi şi să devină aurii. Pentru ca să continue să circule legenda despre acea regiune privilegiată în legătură cu care circulau atâtea veşti şi se povesteau întâmplări uimitoare în toată ţara în căutare de lucru şi bogăţie, cobora din nord, urca dinspre sud o mulţime umană variată şi hulpavă: muncitori, criminali, aventurieri, femei uşoare, avocaţi, misionari dispuşi să-i convertească pe păgâni. Soseau, de asemenea, de dincolo de ocean, arabi şi evrei, italieni, elveţieni şi nemţi: dar să nu-i uităm nici pe englezii de la Calea Ferată Ilhéus-Conquista – The State of Bahia South Western Railay Company – şi de la Consulatul cu drapelul Marii Britanii, flegmatici ca-ntotdeauna şi straşnici băutori. Consulul englez îşi lăsase familia la Londra şi contractase în Ilhéus o indiancă tăcută pentru întregul serviciu al casei, în pat, cu unica ei goliciune, părea o zână din pădure şi poate chiar era. Domnul Consul îi făcu un băiat superb, un metis cu ochi albaştri, un gringo29 de culoarea ciocolatei.

Locuitorii acelei aşezări recente, bogată şi plină de cruzime erau prea puţin credincioşi dacă foloseau cu orice ocazie numele lui Dumnezeu, luându-l în deşert, cu ocazia ambuscadelor sau a afacerilor murdare. Nefiindu-le greu să promită, în fiecare an coloneii îşi reînnoiau succesele, îşi luau angajamente faţă de sfinţi, de dragul ploilor, de dragul soarelui, încercând să le cumpere bunăvoinţa şi să obţină iertarea pentru crime – dacă se pot numi crime accidentele din timpul cuceririlor.

În timpul Coloniei, când încă nu exista cacaoa, Sfântul Gheorghe, adus în oratoriul corăbiilor de către albi, a fost proclamat patronul căpităniei. Călare, cu lancea ridicată, un sfânt războinic, un protector în cel mai bun sens al cuvântului. În inima pădurilor, adus de sclavi în calea corăbiilor cu negri, Oxóssi, stăpânul codrilor şi al animalelor, călărea pe un porc-spinos, cu un maxilar uriaş, un caititu. Se contopi sfântul din Europa cu orixá-ul30 din Africa într-o divinitate unică ce avea să comande ploaia şi soarele, să primească rugile şi cântările, slujbele şi obolurile: în timpul procesiunilor, pe altarul din Catedrala din Ilhéus sau în bojdeuca lui Taica Arolu, care se născuse sclav şi se adăpostise acolo pentru a-şi păstra libertatea în sanctuar, alături, arcul şi săgeata, emblema lui Oxóssi, lucrate pe nicovală de Castor Tiçăo Abduim şi stampa în culori vii cu Sfântul Gheorghe răpunându-l pe balaur, amintire de la arabul Fadul Abdala, om temător de Dumnezeu în orele libere, când negoţul îi permitea.

Şoselele, drumurile şi scurtăturile care duceau de la moşii la micile aşezări, la depozite şi la staţiile de la Calea Ferată a englezilor, în oraşul Itabuna şi la portul Ilhéus nu erau altceva decât o succesiune de ameninţări pentru oameni şi animale: o groapă îngrozitoare, noroaie înfricoşătoare, stânci abrupte, prăpăstii – la fiecare pas te păştea câte un pericol. Ca să le parcurgă, măgarii şi catârii, cu mersul prudent şi greoi, erau mai utili decât iepele şi caii cu mersul elegant la trap şi rapid la galop.

Unii colonei fanfaroni şi îngâmfaţi datorită averii, lorzi englezi cu părul creţ şi tenul închis se făloşeau cu inele mari cu briliante pe degetele obişnuite cu trăgaciul pistoalelor, deschizând conturi la magazine pentru fetele şic şi cheltuitoare, aduse de la Bahia, de la Aracaju, de la Recife şi chiar de la Rio de Janeiro, sau călărind pe străzile oraşelor cai de rasă, pur-sânge. Dar, ca să ajungă la conacele de la moşii, călătoreau pe spinarea sigură a catârilor şi măgarilor, unii tot atât de buni la trap ca cel mai bun cal.

Convoaie de măgari transportau cacao uscată de la moşii la staţiile de Cale Ferată sau la Ilhéus şi Itabuna, unde se găseau sediile firmelor exportatoare aparţinând elveţienilor şi nemţilor. Animalele mai bătrâne rămâneau la moşii, ducând cacaoa pe plantaţii la uscat. Soldaţii, în lungile şi anevoioasele călătorii pe aceste drumuri inaccesibile şi riscante, alegeau locuri care să ofere condiţii prielnice de înnoptare. Grupări care, cu timpul şi cu forfota, duceau, aproape întotdeauna, la crearea unui cătun. Unele se dezvoltau în sate şi comune, viitoare oraşe, altele doar vegetau – o înşiruire de case cu o târfă şi o bodegă cu rachiu.

Cu trecerea timpului, Tocaia Grande se transformă într-un loc de înnoptare preferat pentru soldaţii care veneau din imensa zonă a râului Cobras, unde erau situate numeroase proprietăţi, unele dintre ele cele mai mari plantaţii din regiune. Vestea construirii unui magazin de către Turcul Fadul, om isteţ, cu simţul previziunii, a contribuit la rapiditatea cu care au apărut noi locuinţe: bordeie, colibe, barăci, unele din chirpici, altele din lemn. Cele mai sărace din paie uscate.

Prima casă din piatră, solidă, a fost ridicată de negrul Castor pentru a-şi instala ciocanul şi nicovala, la câteva luni după povestea cu dintele Clorindei, frumoasa iubită a Iui Manuel Bernardes. Gurile rele spun că potcovarul a fost ajutat de colonelul Robustiano de Araújo, care i-a împrumutat nişte bani fără dobândă şi fără termen de plată:

— Negrul ăsta e isteţ. Dacă nu va cădea în vreo capcană, se va îmbogăţi. E îndrăzneţ, are şcoala femeilor europene, de aceea cam exagerează: mai băgăcios, nici c-am văzut vreodată.

TABĂRA.

În timp de restrişte, Fadul Abdala, victimă a coşmarurilor, încearcă să-şi găsească o concubină.

Timpurile prospere întârziau să apară, supunând răbdarea şi starea de spirit a lui Fadul la încercări dificile, la chinuri atroce. Cu toate astea, nu se dădu bătut, credincios înţelegerii făcute: îşi îndeplinea partea lui, şi Dumnezeu şi-o va îndeplini pe a Sa. Fadul nu pierdea nici o ocazie să-I reamintească – aproape mereu cu rugăciuni umile, cu ocări mânioase când era disperat – angajamentele solemne asumate: Domnul îl adusese de mână în acel loc pentru ca el să se stabilească acolo şi să se îmbogăţească, consumându-şi destinul.

Totuşi, în anumite ocazii, oscilă şi fuse cât pe-aci să capituleze. Alte orizonturi se ofereau cu perspective imediate, previziuni atrăgătoare, în timp ce el se chinuia în limita şi lenta gestaţie de la Tocaia Grande. Dorind să-i câştige sufletul, Demonul îi făcea tot felul de mizerii pentru al convinge: monta scheme fantasmagorice, venea cu propuneri tentante, îi crea miraje care-l întărâtau pe sihastru.

Ca să-l cucerească, necuratul uza şi abuza de figura fatală a Zezinhei do Butiá. Aceasta îi invada cu cruzime dormitorul, impudică şi insolentă, tulburându-i orele de odihnă nenumărate, indispensabile. Se întâmpla, invariabil, în nopţile când muncise cel mai mult, la sfârşitul forfotei năucitoare, după ce Fadul se arunca în pat, frânt de oboseală, sperând într-o odihnă necesară, într-un somn reparator, într-un vis plăcut în ale cărui peripeţii reconfortante să se recunoască bogat şi respectat. Din contră, se vedea cuprins de nelinişte şi hărţuit. Nici nu adormea bine, că ea îşi şi făcea apariţia, goală şi încântătoare.

Tulburându-i ochii închişi, apărea sexul Zezinhei, un adevărat paradis, patria deliciilor, mană şi nectar. Se arăta şi se refuza. Pramatia devenea provocatoare, făcând tot felul de giumbuşlucuri pentru a-l duce la pierzare. Imperioasă invitaţie prin legănări, fandoseli şi dezmierdări: refuz violent prin dispreţ şi ofense – limbă de şarpe, viperă.