— Am fost vânzător ambulant mulţi ani. Mai am un rest din articolul ăsta pe-aici, pe undeva. Nu vrei să cumperi? Îţi fac un preţ bun.
— Vânzător ambulant?
— Cu capul în jos, Josef îşi legă la loc batista, o băgă în buzunar şi repetă:
— Vânzător ambulant!
Dar îşi reveni repede şi, cu o mişcare rapidă, aşeză pe tejghea un mic pachet din hârtie cenuşie: de unde-l scoase fără ca Fadul să observe?
— Ei atunci, uită-te şi spune-mi, conaşule, dacă n-ai cumva şi sortimentul ăsta.
Desfăcu hârtia lăsând să se vadă un medalion-relicvar prins de un lanţ. Turcul făcu un efort să nu scoată exclamaţia care-i stătea pe buze şi, cu anevoie, îşi mută privirile. Josef proclamă:
— Nici în Ilhéus nu găseşti ceva asemănător.
Ţinând lanţul pe vârful degetelor, ridică medalionul la înălţimea ochilor negustorului: soarele strălucea printre caneluri, punând şi mai mult în valoare bijuteria.
— Ce spui, conaşule?
Degeaba făcea Fadul pe indiferentul, Josef observase că-i trezise interesul după felul în care vânzătorul întinse mâna să ia medalionul, după grija cu care îl ţinea: bijuterie concepută exact pe măsura unui gât de femeie.
— Ia uite, ce cadou, ca să-l faci nevestii, conaşule. Aur masiv. Fii atent la lucrătură.
— Nu sunt căsătorit. Şi n-am nici o iubită.
— Nici o fată, nici măcar Zezinha do Butiá nu ar merita un asemenea cadou.
Nu dispreţui piesa, nu spuse nici că-i falsă, nici că-i urâtă. Vânzător ambulant veteran, cu experienţă la metale. Fadul ştia să deosebească şi să aprecieze. Pentru lanţ nu ar da nimic, nu făcea doi bani, însă medalionul era aur curat, o piesă scumpă, furată, desigur. Îl deschise ca să-i examineze interiorul, îl cântări în mână. Nu-l dispreţui, dar îi negă utilitatea.
— Nici nu vreau să ştiu dacă e cu adevărat din aur. N-am cui s-o dau şi nici n-am ce face cu bijuteria asta. Pentru mine, n-are nici o valoare. La ce-mi foloseşte?
— La ce? Ca s-o vinzi mai departe, să câştigi bani. Conaşule, glumeşti, ştii că e aur şi din ăla bun.
În funcţie de preţ, putea fi o afacere a-ntâia: bijuterie s-o vândă în Itabuna sau în Ilhéus pentru o avere. Dar Fadul se ţinea de-o parte, nu intră în joc.
Puse obiectul pe tejghea, dădu din cap şi din umeri, considerând subiectul închis. Nu se grăbea.
Nici el şi nici ţiganul care, indiferent la gesturile negative ale turcului, se uita la drumul pe care venea un bărbat, un locuitor de-acolo. Şi Fadul îl zărise, era dulgherul Lupiscínio. Pe tejgheaua slinoasă, între Josef şi Fadul, medalionul-relicvar strălucea. Josef aşteptă ca Lupiscínio să intre şi să dea bună ziua, pentru a ridica din nou lanţul şi a arăta splendoarea bijuteriei.
— Aşa o piesă, conaşule, n-ai să găseşti nici în Ilhéus, nici la Bahia. Au adus-o din Europa bunicii mei, am primit-o moştenire.
— Ca să-şi dovedească afirmaţia, rosti o frază în limba lui, dar vorbi din nou în portugheză, îndreptându-se spre Lupiscínio:
— Ce zici de asta, cavalere?
Impresionat de păsăreasca incomprehensibilă şi de manierele ţiganului, dulgherul, nefiind un cunoscător, nu garanta pentru aur, dar nu-şi putu reţine admiraţia în faţa lucrăturii piesei:
— O perfecţiune, muncă de artist. E din aur?
Jignit de întrebare, Josef arătă spre Fadul:
— Întreabă-l pe el, dacă chiar vrei să ştii dacă e sau nu din aur. Asta-i bună!
— Înfăşură bijuteria în hârtia cenuşie şi o puse înapoi în buzunarul de la vestă:
— Nu-i de vânzare.
Fadul se desprinse de tejghea, luă din raft o sticlă plină pe jumătate, îi scoase dopul, măsură porţia obişnuită a lui Lupiscínio şi, înainte să se servească, îi oferi ţiganului încă afectat:
— Accepţi o înghiţitură?
Ridicară paharele. Josef degustă rachiul pe-ndelete, nu-l dădu repede pe gât ca ceilalţi doi! Atunci, Fadul întrebă, pe un ton neutru, lipsit de orice subînţeles:
— Nu că aş vrea să cumpăr, n-am nici cui să-l dau, nici cui să-l vând. Dar ca să ştiu, din curiozitate, spune-mi cât ceri pe medalion. Numai medalionul, fără lanţ.
Josef goli paharul încet, cu un plescăit din limbă lăudă rachiul. Scoase din nou din buzunarul vestei pachetul şi desfăcu iar hârtia cenuşie lăsând bijuteria pe tejghea. Doar pentru o clipă, apoi, cu un gest neaşteptat, o aşeză în mâna turcului:
— Păstreaz-o până mâine, verifică aurul, gramele, caratele. Mâine, când vii să alegi măgarul, conaşule, mi-o dai înapoi sau, dacă vrei s-o păstrezi, faci dumneata preţul, conaşule, cât consideri că merită.
— Lăsă piesa în mâna lui Fadul:
— Mâine stabilim totul, tot la grămadă.
Nici n-avu timp cârciumarul să se împotrivească sau să reacţioneze în vreun fel, că Josef şi puse mâna pe sacoşa cu cumpărături, adună şi băgă în buzunar monedele cu care trebuia să plătească şi ieşi pe uşă fără să privească înapoi.
— Nici să nu te gândeşti!
— Strigă Fadul, căruia îi revenise glasul:
— Vino-ncoace! Ia-ţi tinicheaua de-aici.
Prea târziu: ţiganul era deja departe, în timp ce, Lupiscínio, prostit, neînţelegând nimic din ceea ce se petrecea, cerea explicaţii. Fadul începu din nou să examineze bijuteria cu de-amănuntul şi pe îndelete. Cine vinde pe credit ţiganilor e fraier, nu-i zdravăn, dar, oricât de mică i-ar fi fost valoarea, acea piesă valora mult mai mult decât cumpărăturile făcute şi neplătite: carne uscată, fasole, zahăr şi o sticlă de rachiu. Nu risca să fie înşelat, dacă era să piardă cineva, acela era ţiganul. Datorită îndoielilor, când avea să încheie târgul, va avea şi pistolul la brâu.
Coroca tocmai intrase şi, când văzu bijuteria, bătu din palme:
— Nici că se poate ceva mai frumos! Dona Marcelina, soţia colonelului Ilidio, avea unul, dar nu se compara cu ăsta.
— Adresându-se turcului:
— L-ai cumpărat, domnu' Fadul? Ca să-l dai cui? Te gândeşti să te însori?
Bătând cu o bucată de fier într-o cratiţă, ţiganul Maurício, cu o mustaţă stufoasă, cu braţele tatuate, cu o basma legată pe cap, traversă Tocaia Grande de la un capăt la altul, anunţând prezenţa iscusiţilor reparatori de obiecte din metal, ceainice şi oale. Anunţ inutil, zadarnică ofertă: nu exista nici măcar o oală de reparat: cioburile din lut, cănile din tablă nu aveau nevoie de reparaţii. Maria Gina înţelese când, îndreptându-se spre tabără, Maurício luă soarele în palmă şi-l adună de pe fundul cratiţei. Se-ndeseau umbrele apusului, un apus de teamă şi încântare.
Neobosiţi drăcuşori, puradeii scotociră prin cocioabe în absenţa locatarilor: nimeni nu încuia uşa la plecare. Nu era nimic de furat, nimic de valoare, cu excepţia uneltelor de lucru ale lui Lupiscínio şi Bastiăo da Rosa sau a vreunui obiect aparţinând bătrânului Gerino sau mulatrilor aflaţi la ordinele lui la depozitul de cacao. Fadul îl preveni pe dulgher: cât despre bălaiul Bastiăo da Rosa, avea o lucrare la o moşie din apropiere şi-şi luă cu el uneltele de zidar.
Niciodată nu s-a ştiut exact numărul copiilor din caravană. Se iveau dintr-o dată, mici şi mari, murdari, urduroşi, obraznici, cu ochii în toate părţile căutând ce să şterpelească. Nevinovaţi, frumoşi, înfometaţi, nefericiţi, cu mâinile întinse, cerşind. Deşi nu era nimic de furat, dispărură unele obiecte: un ciob de oglindă, un cuţit fără mâner, luleaua din lut a lui Gerino, păpuşa din cârpe cu care făcea vrăji Nita Boa Bunda, nimicuri.
Până la lăsatul serii, când sosiră în acea pârloagă trupeţii de la Fazenda dos Macacos34, conduşi de Maninho, ajutat de Valério Cachorrăo, fetele fuseseră singurele cliente. Întotdeauna se găsea în cordonul fustei un ban de aramă sau de nichel cu care să plătească ghicitul în palmă sau vreo podoaba irezistibilă, o pereche de cercei mari, un inel de sticla. Totuşi, traficul de bijuterii a fost cât se poate de redus, fiindcă în magazinul lui Fadu se găseau mormane de zdrăngănele la fel sau şi mai frumoase. Totuşi, cumpărară unul sau două flecuşteţe, convinse de vorbele mieroase ale ţiganilor, vrăjite de ochii ţiganilor, de ochii adânci ai lui Alberto. Întorcându-se de la râu, Guta îşi informă suratele şi rivalele:
— Au venit de-odată patru regi din Babilon. Cel mai tânăr e al meu, să fie clar, nu vă apropiaţi de el.
Un apus fermecător, părea vrăjit. Soarele se aşezase pe fundul cratiţei, condus de Maurício. Alberto depăna poveşti. Cine nu cunoştea povestea curţii regale din Babilon? Foileton săptămânal, povestire pentru copii spusă din gură în gură, cântec de leagăn:
Iată că vine regele Babilonului Cu-ntregul său alai.
Iată că vine regele Babilonului, De el ma voi îndrăgosti, Cu el mă voi căsători…
Entuziasmată clientelă pentru ghicitul norocului în palmă, sau şoptit la ureche cu jumătate de gură, de ţigănci. Ţigăncile se nasc cu darul ghicitului. Până şi unele fete pline de cinism, care jurau că nu cred în minciuni şi înşelătorii, întindeau mâna cu bănuţul de aramă.
Pentru a nu exista îndoieli, pentru a-şi câştiga încrederea, prezicătoarele începeau cu povestirea adevărată a faptelor întâmplate în trecutul respectivei, vorbind despre ele ca şi cum ar fi fost de faţă. Pentru încă un bănuţ în plus, preziceaţi viitorul, garantau iubiţi, concubinaje bogate, moşieri, colonei sus-puşi, îndepărtau rivale, anunţau amoruri exclusive şi eterne. Furnizau visuri şi iubire „en detail”35 şi la preţ redus.
La târgul ghicitoarelor de la apusul soarelui, Bernarda intră pe mâinile celei mai bătrâne şi mai răutăcioase ţigănci, bunica, sătulă să tot repete farmece vagi şi precise. Luând mâna pe care i-o întinse copila – nu părea decât o copilă – vorbi despre persecuţia unui bătrân: întotdeauna există un bătrân care să persecute copile. Ţintit şi ochit: cu acea simplă referinţă, demonstra o cunoaştere perfectă a ceea ce se întâmplase, lăsând-o pe Bernarda cu gura căscată:
— Chiar aşa e. Ştiu cine e bătrânul.
Nu putea să fie decât taică-su, dar despre el şi despre acele timpuri nici nu voia să-şi mai aducă aminte.
— Vreau să ştiu ce e după, de-aici înainte. Vreau să ştiu dacă el mă va iubi toată viaţa.
— Bărbatul tău?
Ridică privirile de la mână la ochii Bernardei, în care citi nelinişte şi pasiune.
— Vrei sa fie al tău, nu-i aşa? Să nu mai umble cu altele? Pune-mi două suie de reali în mană şi-ţi fac o rugăciune de niciodată nu va mai voi să ştie de alta.
— De ce să vreau ca el să fie numai al meu?
— Se minună Bernarda:
— Poate avea câte doreşte.
Surprinsă, ţiganca se uită din nou la figura tensionată a fetei. Ce pretindeau toate, fără excepţie, era să fie singurele, primele, să nu mai existe o a doua: comandau farmece împotriva rivalelor, plăteau rugăciuni şi descântece. Căută explicaţia acestei absurdităţi pe faţa supărată a fetei, o întrebă zăpăcită:
— Atunci, ce vrei tu?
— Vreau să ştiu dacă el nu se va sătura de mine, dacă nu va mai voi să mă vadă. Dacă niciodată nu se va plictisi de mine.
— Dă-mi două sute de reali şi ţiganca îţi spune tot.
— Lacomă după bani, adăugă, ca s-o hotărască: – văd sânge şi moarte…
Bernarda căută cele două monede:
— Spune odată. Mă va dori toată viaţa?
Fata vorbi cu o tristeţe care-i merse ţigăncii drept la inimă, îi mişcă sufletul insensibil: abandonând formulele repetate, mereu aceleaşi, prezise numai ceea ce nefericita dorea să audă:
— Toată viaţa.
— Dumneata ai vorbit de moarte…
— Tu ai să mori în braţele lui.
— Anunţă ea.
Valério Gachorrăo arăta spre căruţele de pe malul celălalt al râului:
— Ţigani…
— Poate pentru că gândul îi fugea la fete, constată:
— Până acum, n-am mâncat nici o ţigancă.
— Nici tu, nici altcineva.
— Maninho a încărunţit mânând măgarii de la spate, câştigă experienţă şi autoritate, nu obişnuia să vorbească la-ntâmplare:
— Ţigăncile se dau, în spectacol ca să-i ducă de nas pe fraieri. Dar când să te culci cu ea, a dispărut, te lasă cu buza umflată. Cu ţigăncile nu e nimic de făcut.
— Nu-i adevărat, domnu' Maninho.
— Ce ştii tu, habar n-ai. Ai văzut vreodată ţigancă prostituându-se? Unde? Eu, care sunt om bătrân, n-am văzut niciodată vreo ţigancă într-un bordel. Nici în Ilhéus. Şi fii atent, acolo sunt târfe din lumea întreagă.
Valério Cachorrăo nu era decât un biet ajutor de soldat, dar îşi dădea aere de aghiotant de colonel:
— Dacă vreo ţigancă se pune cu mine, eu îi fac felul, ai să vezi dumneata.
— Habar n-ai ce spui. Noi trebuie să fim cu ochii pe măgari, ţiganii nu sunt oameni.
— Las' pe mine.
Fadul îi promisese lui Josef o noapte animată, plină de trupeţi, tăietori de lemne şi zilieri care aveau să populeze pârloage şi să cheltuie bani. Mă ierţi, conaşule, dar mă-ndoiesc, replică ţiganul. Se pare că-i fusese gura aurită, deoarece aceea a fost una din nopţile cu un aflux redus de trecători prin Tocaia Grande. În afară de trupa de la Fazenda dos Macacos, condusă de Maninho şi Valério Cachorrăo, a mai înnoptat în cătun doar un convoi venind de la Moşia Santa Mariana, aducând cacao uscată pentru depozit. Şeful trupeţilor se numea Dorindo, un metis voinic, puţin vorbăreţ, Dudu Tramela, ajutorul, un puşti trecut de cincisprezece ani, vorbea pentru amândoi, un flecar pe cinste.
Pe lângă cele două trupe cu cei trei bărbaţi şi cu puştiul, mai erau trei tăietori de lemne şi un zilier, toţi patru în căutare de femei. Să-l mai adăugăm la aceşti opt indivizi pe tuciuriul Pergentino, care a sosit la căderea nopţii cu doi măgari ce transportau marfă pentru Plantaţia Atalaia, unde începeau pregătirile pentru prânzuri şi cine. În coşmelia turcului – coşmelie, cum spuneau trupeţii pentru a-l provoca pe Fadul şi pentru a-l auzi dezlănţuindu-se, Pergentino vru să ştie dacă negustorul putea să-i spună unde se află Natário da Fonseca. Administratorul de la Atalaia îi fixase o întâlnire în Tocaia Grande:
— E vorba de o comandă pe care el m-a rugat să i-o aduc din Taquaras. Mi-a spus că va ajunge aici azi sau mâine.
— Încă n-a ajuns. Dacă vrei, lasă pachetul: când o apărea Căpitanul, i-l dau eu.
— Am să las pachetul şi, dacă-mi dai voie, las şi încărcătura. N-am înnebunit să las coşurile afară, sub ochii ţiganilor. Sunt cumpărături pe care colonelul Boaventura le-a trimis din Ilhéus. Pentru petrecere.
— Explică el.
Turcul verifică zvonul care circula:
— Care va să zică, de data asta, domnul avocat chiar vine, nu-i aşa?
— Desigur.
— Care avocat?
— Se amestecă în discuţie şi Valério Cachorrăo. Venise cu Maninho să bea o duşcă şi să cumpere o bucăţică de carne s-o pârlească pe jar în hambar şi s-o mănânce cu făină şi manioc prăjit.
— Băiatul colonelului care este avocat. E plecat de acasă de peste şase luni.
— Plecat unde? Ce să facă?
— La Rio de Janeiro, să se distreze.
— Foarte bine face. Am auzit că e un tip viteaz.
— Continuă Valério Cachorrăo, întotdeauna gata pentru o conversaţie despre viteji şi încăierări.
— A avut cui să semene.
— Interveni Maninho, la curent cu evenimentele:
— Colonelul Boaventura n-a ştiut niciodată ce-i frica.
— Şi care, pe lângă faptul că-i băgăcios, e şi afemeiat.
Tuciuriul Pergentino fu cel care confirmă:
— Şi la acest capitol seamănă cu taică-su.
Se ivi în uşă silueta unui ţigan, ţinând braţul pe după mijlocul unei fufe. Pe fufă, toţi cei prezenţi o cunoşteau: Guta, o iapă bună la pat, neînfricată şi batjocoritoare, o îngâmfată.
Dacă traficul de călători a fost redus, în schimb a fost imens cerul de stele în acea noapte de vrajă. Luna plină, adăstând pe apele râului, ilumina întreaga vale de la Tocaia Grande: dealurile, pârloaga, bruma de case, tabăra soldaţilor şi, pe malul opus, căruţele ţiganilor cu caii şi măgarii aşezaţi în cerc.
Maria Gina recunoştea cărarea prinţilor şi a zânelor: păşea pe lumina lunii ce se reflecta pe pietre, trecând prin lata caselor, în căutarea ţiganului care prindea soarele pe fundul cratiţei. Cu siguranţa, era sigură şi convinsă, că el fusese cel care dezlegase luna şi presărase stelele în infinit, de ce nu o chemase să-l ajute la păstorit? Trebuia să-l întâlnească, aşa trebuia să se întâmple, era scris, iar ca aştepta de mult.
Cineva pomenise de sosirea curţii regale din Babilon şi de cei patru regi fugiţi din cărţile de joc. Vorbe confuze şi contradictorii, fragmente de ghicitori, o tulburare subită incendiind după-amiaza. Maria Cina nu se mira de nimic, obişnuită să aibă vedenii, să audă voci, să stea de vorbă cu umbrele: omul-lup, măgarul-fără-cap, uriaşul Adamaslor, dona Sancha îmbrăcată în aur şi argint şi regele Solomon învăluit în mantia de stele.
Timidă şi retrasă, bătrânicioasă, trăia în colţul său, înfăşurată în zdrenţe, pe buze afişând un zâmbet temător şi permanent, vorbind singură sau conversând Dumnezeu ştie cu cine – ea cu siguranţă ar şti, dar păstra secretul şi, când o întrebau, punea un deget la gură în semn de mister şi misterul i se mărea. În pat, din când în când, avea accese de nebunie: poate de aceea o alegeau numai străinii: cunoscuţii, doar în disperare de cauză mergeau cu ea. Sâcâindu-şi partenerul, spunea lucruri de neînţeles, izbucnea în plâns, râdea în hohote, refuza plata. Ca şi cum, de-odată, şi-ar fi regăsit iubirea pierdută. Ca şi cum clientul necunoscut ar fi fost al ei, bărbat sau iubit, şi ea înseşi ar fi fost alta, nu blânda Maria Gina care dispărea în inima codrului şi, când toată lumea credea că se rătăcise definitiv, se reîntorcea îmbrăcată în frunze şi flori. Blândă, nu făcea rău nimănui.
În noaptea ţiganilor, mergând pe covorul de lună, Maria Gina îşi îndeplinea destinul aidoma curţii regale din Babilon. Pe buze, zâmbetul larg.
De departe se putea recunoaşte cine venea: luna se răspândea pe drumuri, întunericul nopţii dispăruse. Dar nu în întregime, fiindcă nimeni nu fu în stare să explice dispariţia, în perimetrul Tocaiei Grande, a ţiganului Miguel, acelor patru escroci împreună cu puştiul, şi a Gutei cea îndrăcită şi obraznică. În ce ascunzătoare, pe unde în întuneric se băgase?
Ultimul care-i văzuse, a fost Dudu Tramela, la jumătate distanţă între depozitul de cacao şi magazinul lui Fadul. Mergeau îmbrăţişaţi, atât de departe de lume, încât trecură pe lângă el fără să observe prezenţa puştanului, în ciuda faptului că era lumină – Doamne fereşte! Murmură palavragiul gândindu-se la ce se putea întâmpla când perechea avea să ajungă la cocioaba fetei, unde Dorindo deja aştepta, nerăbdător. Nebun după Guta, Dorindo manca loc şi vărsa pucioasă.
Dar, se pare că îndrăgostiţii nu se îndreptară spre cocioabă şi, contrar previziunilor lui Dudu, întâlnirea nu avu loc la acea oră. La fel cum se întâmplă cu Maria Gina, dispărută în mrejele lunii în timp ce bătrânul Josef se îndrepta spre pârloagă, mergând, să-i întâlnească pe soldaţi să le vândă marchitan şi cai. Un orăcăii surd de broaşte ţestoase celebra luna plină.
În ale ghicitului, cu cât chiromanta e mai în vârstă şi mai vrăjitoare, cu atât e mai crezută. Însă, ca să primească bani de la bărbaţi să măsoare cu unghia linia destinului, să se uite în ochii muşteriului vorbindu-i de pasiune disperată, ţiganca trebuia să fie tânără şi atrăgătoare, rostind şoapte promiţătoare şi tentante.
Când bătrâna Júlia, o harpie cocoşată de ani îşi făcu apariţia în tabăra trupeţilor, propunându-le să le reveleze ziua de ieri şi cea de mâine, Maninho, ocupat cu friptul cărnii uscate, glumi cu ajutorul său:
— Cachorrăo, a venit ţiganca pe care o aşteptai…
— Asta, nici pe gratis.
— Bodogăni Valério Cachorrăo.
Dar îi dădu mâna Malenei de îndată ce drăcoaica a apărut în umbra lui Josef, el oferind animale de rasă, de vânzare sau la schimb, sau pentru orice alt negoţ, iar ea combinând profeţii. Doar profeţii? Valério Cachorrăo, experimentat, considera că Malena sugera mult mai mult; avea dreptate să gândească aşa şi să acţioneze în consecinţă pentru că neruşinata nu făcu altceva decât să provoace cu cea mai mare neobrăzare.
— Nu vrei să-ţi citească ţiganca-n palmă, frumosule?
— Spuse ea îndreptându-se spre adjuvant şi repetă cu un surâs provocator:
— Haide, frumosule!
Îngâmfat, fanfaronul îi întinse mâna după ce o şterse pe pantaloni:
— Uite-aici…
Prin decolteul rochiei se vedeau sânii Malenei când se apleca. O fracţiune de secundă, Valério Cachorrăo zări două poame tari: Malena îşi ridică imediat bustul, şmechera.
Tânără, înaltă şi bine făcută, cu faţa ca o lună plină, cu coapse de iapă, Malena apucă mâna lui Valério, îi strânse degetele grosolane, luă bănuţul şi parcurse cu unghia linia destinului cu un gâdilat uşor şi excitant care cobora din palmă până în testiculele grăjdarului.
Valério Cachorrăo prea puţin auzi din vorbăria goală, ocupat fiind să pipăie cu cealaltă mână corpul ţigăncii. Totuşi, abia putu să-i pipăie fesele că, drăcoaica, neîncetând să-l provoace cu privirea şi cu zâmbetul, se eschivă şi ceru încă un bănuţ:
— Mai dă un ban, frumosule, să-ţi spun şi restul…
Restul, Valério Cachorrăo voia să-l audă, să-l simtă şi să-l atingă departe de-acolo, în întunericul pădurii, scăpat de sub privirile lui Maninho şi Josef, care se întreţineau într-o conversaţie liniştită. Josef boscorodea locul: unde-i animaţia promisă de turc? Maninho râdea încet:
— Mai stai câteva zile, şi-ai să vezi.
— Nici vorbă. N-am înnebunit şi, apoi, mă grăbesc.
Şi Valério se grăbea, pierduse deja prea mult timp şi trei monede şterpelite de ţigancă. Vru s-o apuce de încheietură, ea se răsuci, îi râse-n faţă şi, ştrengară, îl provocă încă o dată scoţându-şi limba, dându-şi peste cap ochii negri şi cerşind:
— Mai dă unul, frumosule!
Frumosul rămase dezarmat în faţa unei asemenea galanterii. Sfârşi prin a băga mâna în buzunar, căută banul şi-l apucă cu degetele. Dar nu-l puse în palma ţigăncii cum propunea încăpăţânata, nu era aşa de prost. Îl ţinea sclipind în vârful degetelor şi, mergând cu spatele în direcţia pădurii, o provocă:
— Vino să-l iei.
Nici nu termină bine de vorbit că obraznica, dintr-un salt îndrăzneţ şi neprevăzut, îi şterpeli moneda: o răsucire a corpului, un pas de dans. Valério nu mai văzuse niciodată aşa ceva, atât de graţioasă şi de perfidă, înainte ca el să reacţioneze. Malena o rupse la fugă. Când vru să se ia după ea, deja n-o mai vedea: îl depista doar pe Josef mergând spre magazinul lui Fadul, stafia dispăruse sub clar de lună. Dar Valério încă mai auzea, printre orăcăitul broaştelor, ecourilor ştrengăriţei de ţigănci.
Vocea hotărâtă a lui Maninho şi râsul molâu veneau dinspre locul aprins ca să frigă carnea uscată şi să încălzească cafeaua:
— N-ai vrut s-asculţi ce ţi s-a spus, făcu prostovanul. Aşa sunt ţigăncile: fasoane multe ca să-ţi dea speranţe, iar la moment dispar.
— Curva dracului!
— Latră Valério Cachorrăo.
Poate că, în realitate, nu s-a întâmplat nimic demn de semnalat, iar Valério Cachorrăo nu ar fi proferat ameninţări indignate dacă nu ar fi apărut pe câmp soldatul Dorindo. Venea de la magazinul lui Fadul, spumegând de furie. Se cumulaseră indignarea şi furia: solidari, Cachorrăo şi Dorindo se simţeau victime ale unor nenorociri identice, generate de una şi aceeaşi rasă excomunicată a ţiganilor. Totul culmina când tuciuriul Pergentino, bazându-se şi pe mărturia zilierului şi a celor trei tăietori de lemne, anunţă exodul fetelor, al tuturor: nu mai rămăsese niciuna în perimetrul cătunului ca să-i servească pe soldaţi şi pe cei aflaţi în trecere, oricât ai fi căutat. O calamitate, era sfârşitul lumii.
Valério Cachorrăo încerca să-şi înece în rachiu senzaţia de neuitat a unghiei ţigăncii râcâindu-i testiculele. Îi râcâise afurisita de mână şi nu ouăle, dar atingerea coborâse până în adâncul întunecat al adjuvantului: căldura rachiului nu reuşea să-i şteargă acel uşor gâdilat, frisonul de la rădăcina ouălelor. Târfa de ţigancă îi făcuse farmece, îşi bătuse joc de el, ca apoi să dispară luându-i şi banii pe care Cachorrăo îi rezervase să plătească noaptea cu negresa Flaviana la pensiunea Lidiei, în Itabuna. Trebuia s-o găsească pe şarlatană, oriunde ar fi fost ea, să-şi recapete monedele preţioase şi să-i dea o lecţie: nu te joci cu un bărbat adevărat şi nici nu abuzezi de el. Ce gust o avea fofoloanca unei ţigănci? Înghiţitură după înghiţitură, dâra lăsată de unghie în adâncul testiculelor.
Dostları ilə paylaş: |