Jorge Amado

— La afaceri, nu are pereche.

— Acum, Colonelul, chiar că va tăia şi spânzura. Ce bine că dumneata, Căpitane, eşti omul lor şi că eu îţi sunt cumătru.

Goliră paharele în cinstea întoarcerii avocatului Andrade Júnior – aşa scria în diploma de la Facultatea de Drept: licenţiat Boaventura da Costa Andrade Júnior. În cele din urmă, colonelul Boaventura Andrade avea să-şi poată continua planurile politice ambiţioase trasate cu ocazia terminării studiilor fiului în luna decembrie a anului trecut. Era la sfârşitul lui mai, trecuseră şase luni de-atunci.

Pe Rua do Comércio, în Itabuna, pe uşa de la intrare a unei case cu etaj, proprietatea Colonelului, se putea vedea încă din luna decembrie o placă pe care scria: Dr. Boaventura da Costa Andrade Fiul, Avocat, Andrade Fiul, aşa cum era în certificatul de botez: Júnior era invenţia străinilor, iar moşierul detesta străinismele. Parterul clădirii servea drept depozit de cacao uscată: acolo, trupeţii de la Plantaţia Atalaia aşezau sacii într-o continuă mişcare de oameni şi animale. Deşi locuia în Ilhéus, Colonelul fusese de părere că Venturinha trebuia să-şi deschidă un birou în Itabuna, municipiu nou şi progresist pe al cărui teritoriu se situau proprietăţile rurale care într-o zi aveau să fie ale lui – ceea ce nu-l va împiedica să practice avocatura în întreaga regiune. În sfârşit, în mai, tânărul avocat sosea să-şi asume, după cât se pare, cabinetul şi responsabilităţile care-l aşteptau multe şi complicate.

Absolvirea lui Venturinha a fost un eveniment cântat cu surle şi trâmbiţe: lunile trecură, dar comemorările pomposului eveniment încă mai erau pomenite. Petrecerile, începute în capitală, au continuat în Ilhéus şi Itabuna, s-au sfârşit la moşie.

În ziua măreaţă a absolvirii, dimineaţă, Arhiepiscopul de Bahia, Primat de Brazilia, oficiase slujba în Catedrală şi în predica stufoasă îi chemă pe absolvenţi în „apărarea intransigentă a dreptului şi a dreptăţii, misiune sacră a acelora care urmau cariera meritorie de avocat”. În liniştea Catedralei, Colonelul bodogănea ascultând cuvintele Prea Sfinţiei sale: frumoase, însă false, lipsite de sens. Tinerii licenţiaţi nu erau altceva decât nişte nepricepuţi care lâncezeau, utili fără îndoială, indispensabili tocmai pentru a legaliza violările dreptului şi ale Justiţiei. Pe deasupra, şi foarte scumpi. Acum, Colonelul avea unul în casă, la dispoziţia lui.

Solemnitatea înmânării diplomelor a avut loc în sala de onoare a Facultăţii, sub preşedinţia Guvernatorului Statului. Îmbrăcaţi în roba neagră, cu tocă şi glugă, proaspeţii absolvenţi au depus jurământul şi au primit din mâna Excelenţei Sale atuurile cu diplomele. Dona Ernestina nu se mai oprea din plâns, iar colonelul Boaventura Andrade, cu pielea şi sufletul tăbăcite în atâtea peripeţii, îşi şterse pe ascuns o lacrimă cu mâneca hainei. Costum nou, albastru închis, din caşmir englezesc.

A doua zi, duminică, a avut loc balul oferit de proaspeţii licenţiaţi familiei şi cunoscuţilor din societatea mondenă din Bahia, la Clubul Crucii Roşii. Doamne şi domnişoare în toalete luxoase, bărbaţi îmbrăcaţi în alb, cu cămăşi din in, cu gulere tari, apretate. Colonelul şi dona Ernestina îşi făcură apariţia, îmbrăcaţi în haine noi, din cap până-n picioare. Ea, cu şuncile strânse de balenele corsetului; el, strangulat de gulerul tare, de pantofii de lac: dar chiar şi aşa, nu-şi mai încăpeau în piele de fericiţi. Consumară şampanie franţuzească şi coniac Maciera confraternizând cu familiile Medauar şi Sa Barreto, aparţinând celorlalţi doi băieţi din regiune care absolviseră în aceeaşi clasă: plantaţiile de cacao începeau să producă licenţiaţi.

În zori, balul a continuat cu un bairam pe cinste la castelul lui Madame Henriette, a cărei origine marsiliană era atestată de pronunţie, pricepere şi cheltuieli. Petrecere oferită de Venturinha unor colegi, cei mai intimi: Colonelul îşi desfăcu cu generozitate baierele pungii.

Madame Henriette nu avea rival în organizarea unei petreceri stilate, a unei feerii, aşa cum ca însăşi o proclama. Castel discret, rendez-vous aristocratic, dame şic recrutate la un preţ exorbitant dintre concubinele şi întreţinutele domnilor din înalta societate: nobili din Recôncavo, angrosişti din Cidade Baixa, comercianţi din Cidade Alta, judecători, înalte grade militare, politicieni puternici – clerul şi nobilimea. Prudente şi voluptuoase, care mai de care mai tentantă, începând cu galanta patroană a curvetului, franţuzoaică şi blondă. Interesată şi finanţistă, înţeleapta Henriette îşi împărţea timpul de lucru între trei clienţi distinşi, bogaţi şi risipitori: romantică, nebunatica Henriette îşi rezerva întreg timpul de distracţii pentru tânărul şi frumosul Jorge Medauar, care, întâmplător, absolvise chiar în ziua aceea, împreună cu Venturinha, prieten şi confident, tovarăşi de studenţie: Medauar era poetul clasei, aplaudat şi curtat, după care suspinau tinerele şi fetele uşoare. Compunea versuri şi le publica în ziare; domnişoarele recitau la petrecerile familiale „Sonetul Strălucirii Părului Tău”, dedicat unei anonime „H., amuzantă şi pârjolită floare a Mării Mediterane”. Pletele arămii ale Henriettei – câmp de grâu în lumina lunii, primăvară strălucitoare ca aurul, în versurile sonetului – despletite şi luminoase comandau petrecerea, şi petrecerea ei, după cum se vede. Aşadar, neputând castelana să facă pereche cu amfitrionul şi să leşine în braţele lui, cu el se desfăta roşcata Rebeca, cea cu părul de culoarea vinului, aşa-zisa exclusivă a Căpitanului Dos Portos. Aşa-zise exclusive, toate erau, fără excepţie.

Slujba religioasă şi balul, înmânarea diplomei şi dezmăţul, bucurii trecute, dar prezente aievea în mintea colonelului Boaventura Andrade, care-şi amintea de ele cu o justă mândrie şi cu oarecare melancolie, îngenunchease în timpul slujbei, se amuzase pe scama minciunilor din predică, se emoţiona la ceremonia de absolvire, se distrase la bal în ciuda gulerului cu vârful întors şi a pantofilor de lac. Despre bairam aflase şi îl aprobase când, în braţele negresei Domingas Beija-Flor – aşa-zisa exclusivă a Monseniorului da Silva, preotul Catedralei, abis de virtuţi, sfânt bărbat – în cea de-a şaptea, zi se odihni după petreceri, ceremonii şi emoţii.

În ciuda relei-voinţe pe care o avea faţă de gogomanii de licenţiaţi, şicanatori mai de temut decât puştile şi pistoalele, colonelul Boaventura Andrade, în acel decembrie când absolvise fiul lui, nu încercă să-şi ascundă satisfacţia. Un fiu licenţiat, lucru încă rar în regiunile din interior, pe lângă faptul că bucura sufletul părinţilor, motiv de mândrie şi consideraţie, reprezenta şi îndeplinirea cât de curând a proiectelor concepute cu mult timp în urmă.

Studiile costau scump, preţul cărţilor de drept şi al fetelor pentru distracţii era exorbitant – noroc cu cacaoa! Nu era o glumă să suporţi cheltuielile unui student, să-l întreţii în Capitală cu largheţea care se impunea unui vlăstar al colonelului Boaventura Andrade – faima averii plantatorului răsuna în toată Bahia: plantaţii nesfârşite, mii de măsuri de cacao la fiecare recoltă, străzile cu case de închiriat în Ilhéus şi Itabuna, plus banii cu dobândă.

Dar chiar şi aşa, merita: titlul universitar valora cât o moşie bună, era cheia cu care se deschideau uşile politicii şi prin care se putea realiza o căsătorie fericită. Cu fiul avocat, la-ndemână, Colonelul nu mai avea nevoie să folosească serviciile celorlalţi avocaţi pentru a-i apăra interesele în birouri notariale şi în tribunale, şi nici să depindă de terţi pe care trebuia să-i aleagă în funcţii de încredere, cărora să le delege comanda. Scăpa, astfel, de falsităţi şi de trădări, de surprize: chestiune mai trădătoare decât politica, numai Justiţia era, de aceea, merg întotdeauna împreună, mână-n mână.

Însă Venturinha avea alte planuri pentru lunile următoare. După atâţia ani de învăţat, examene scrise şi orale, închizându-i-se ochii deasupra tratatelor, solicita o vacanţă binemeritată. Nu obişnuitele vacanţe studenţeşti de la sfârşit de an, în Ilhéus şi în Itabuna, recrutând fete de mâna a treia în cabarete, ci vacanţă de avocat, proaspăt absolvent, la Rio de Janeiro. Cunoscuse Capitala Republicii prost şi mizerabil – ăştia sunt termenii adecvaţi – în timpul unei excursii studenţeşti, de cincisprezece zile, când era în anul al treilea. De data asta, avea de gând să rămână lunile ianuarie şi februarie, să plece înainte de anul nou şi să se întoarcă după carnaval. Cine a fost atât de silitor toată studenţia – o singură repetenţie – merita o recompensă pe măsură: Rio de Janeiro cu portofelul doldora.

Colonelul ascultase şi fusese de acord: în definitiv, două luni în plus sau în minus nu reprezentau mare lucru, în planurile trasate, mai mult decât urgentă era dorinţa Colonelului de a-şi vedea fiul strălucind în faţa biroului, apărând cauze, pledând înaintea Juraţilor, având grijă de moşie, intervenind în politică, candidat pentru deputat statal sau Intendent de Itabuna.

Către ora prânzului, căpitanul Natário da Fonseca, se urcă pe catârul din faţa căsuţei, din lemn, îşi luă rămas-bun de la Bernarda şi Coroca, îl salută de departe pe Fadul şi plecă să-l întâmpine la gara din Taquaras pe avocatul Andrade Júnior, care se întorcea la casa părintească. Băiatul venea însoţit de dona Ernestina, care-l întâmpinase în Ilhéus. Dinadins, pentru a nu arăta emoţia care-l răvăşea, Colonelul rămăsese să-l aştepte în Atalaia. Dar Natário asistă la emoţia moşierului când deschise şi citise telegrama expediată de Venturinha – trimisă din nou din Taquaras de un cunoscut – anunţând debarcarea şi precizând data când va ajunge la moşie: exact cât îi trebuia Colonelului ca să ia toate măsurile pentru a-şi primi cum se cuvine fiul licenţiat care, în fine, se hotărâse să se întoarcă de la Rio de Janeiro: promisese să vină imediat după carnaval, era în ajun de Săo Joăo. Se citea bucuria pe faţa mare a Colonelului, care rămăsese fără glas citind şi recitind mesajul telegrafic, în cele din urmă, râzând cu gura şi cu ochii, cu toată faţa, dădu vestea:

— Trebuie să vină, a ajuns deja în Ilhéus. Avocatul nostru, Natário. Căpitanul mergea şi se gândea la lucrurile astea când zări pe şosea silueta unei femei. Cânta un cântec pe care el îl auzise, copil fiind, în Propria, îl auzise din gura sacagiilor pe malurile râului Săo Francisco:

Iată-l venind pe regele din Babilon, De el mă voi îndrăgosti, Cu el mă voi căsători…

Cu o legătură mică pe cap, în mână cu un buchet din frunze şi flori de pădure, ofilite, afişând un zâmbet triumfător, Maria Gina, desculţă, mergea agale pe drum.

— Unde te duci, Maria Gina?

— Întrebă Căpitanul.

— Pe-aici, aşa, Căpitane.

— Nu era genul care să-şi destăinuie necazurile, le ţinea pentru sine, dar Natário o ajutase odată şi ea nu uitase:

— El mă aşteaptă, a plecat înainte pentru că trebuia să scoată soarele din cratiţă şi să-l pună la loc pe cer ca să se facă din nou dimineaţă.

— Şi cine este el, dacă nu ţi-e cu supărare?

Mariei Gina îi plăcea să stea de vorbă cu Căpitanul pentru că era atât de atent şi delicat cum nu mai exista altul pe cărările astea ale vieţii: viaţa avea două cărări diferite, ea trăia şi într-una, şi-n cealaltă şi le confunda cu uşurinţă.

— Mai întâi, prinse soarele şi-l puse în cratiţă, la fund de tot. Apoi, cu celălalt rege, cântă muzica lunii.

— Surâzând, promise:

— Când voi afla cum îl cheamă, îţi voi spune, fii liniştit. Dar numai dumitale.

Soarele ardea ca locul marcând ora: dacă trenul nu avea întârziere, peste puţin Venturinha avea să sosească la Taquaras. Oare el îşi mai aduce aminte de Maria Gina?

Natário o cunoştea de la Plantaţia Atalaia, copilă de pe-atunci smintită, cu privirea în gol, zâmbind fără motiv, punându-şi poalele-n cap, Venturinha o încercase pe femeie, o batjocorise, trăia într-o continuă excitare, nu rezista în iată nici unei fuste.

— Ţi-l aminteşti pe Venturinha, Maria Gina?

Fata se opri din mers, stătea nemişcată, ţinând crengile în mână, făcu un efort; amintirile veneau de departe, de pe cărarea cealaltă, încurcate, amestecate cu visuri şi viziuni:

— Cine, Căpitane?

— De Căpitan, da, îşi aducea aminte: când omul-lup începuse s-o lovească, el interveni, luă apărarea nefericitei. Îl făcu bucăţi pe omul-lup şi blestematul nu a mai maltratat-o de atunci.

— Nu aduce aminte, nu.

— Venturinha, fiul Colonelului, de la Atalaia. E mult de-atunci.

— De băiat nu aduce aminte. Aduce aminte doar de Colonel, lui plăcea să se culce cu eu, era bun.

Erau unii care nu voiau să aibă de-a face cu ea pentru că era nebună. Le era teamă de pedeapsa cerească fiindcă aceste creaturi lovite sunt iubite de Dumnezeu, cine abuzează de ele poate plăti scump aici, pe pământ, sau, după, cine ştie unde. Venturinha nu credea în superstiţii, o trântea pe Maria Gina sub banca pe care era pusă cacao la uscat. Despre Colonel, Natário nu ştiuse niciodată, nici nu bănuise ceva.

— Colonelul Boaventura?

— Avea pieptul păros, era plăcut să treci cu mâna peste el.

Îşi reluă mersul lent, cu privirea din nou pierdută, cu buzele deschise în zâmbetul satisfăcut: mergea în căutarea regelui din Babilon, stăpânul soarelui, îşi puse în cordonul fustei monezile pe care i le aşezase Căpitanul în palmă.

Căpitanul Natário da Fonseca dădu pinteni catârului şi se îndepărtă. Dacă trenul ajunge la timp, Venturinha trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. Avocat cu diplomă. Oare-şi mai aduce el aminte de Maria Gina?

Nici în decembrie, şi cu atât mai puţin în mai: planurile Colonelului au fost din nou amânate. Până când? Întrebarea rămase în aer. Venturinha nu fixase o dată: cursul de specializare nu avea un termen fix de încheiere. Se putea prelungi câteva luni, cinci sau şase, câte, nici el nu ştia cu exactitate: cel mai târziu până în decembrie. Dar cum să lase să-i scape o asemenea ocazie? Nu apare în fiecare zi şi cele câteva locuri fuseseră disputate de candidaţi din toată ţara şi chiar şi din străinătate. Colonelul aflase că printre pretendenţi erau şi argentinieni. Argentinieni, da, domnule. El, Venturinha reuşise să se înscrie datorită bunelor relaţii pe care le stabilise cu profesori iluştri în timpul acestei scurte şederi la Rio de Janeiro. Scurtă? Cinci luni. Colonelul le număra pe degete: ianuarie, februarie, martie, aprilie şi mai.

Colonelul aflase de intenţiile lui Venturinha prin intermediul unei lungi epistole presărate cu considerente şi motive prin care fiul le explica părinţilor hotărârea de a-şi prelungi studiile, participând la un curs important de Dreptul Proprietăţii asupra Pământului, necesare cui voia să practice avocatura cu succes în acea regiune: i-ar fi de mare folos. Poticnindu-se de limbajul enigmatic în care fusese concepută scrisoarea, limbaj de licenţiat, Colonelul, cuprins de îndoieli, îi ordonă fiului să vină la Ilhéus să se explice mai bine, deoarece nu avea de gând şi nici nu credea că este posibil să hotărască asupra unui asemenea subiect prin corespondentă.

După părerea lui, dacă a terminat cursurile Facultăţii de Drept, dacă şi-a pus inelul cu rubin în deget, şi-a înrămat şi şi-a pus pe perete în sala de vizite diploma şi fotografia de la absolvire, Venturinha era apt să-şi înceapă cariera şi să meargă pe drumul dinainte trasat: să practice avocatura, să se căsătorească cu o tânără dintr-o familie bogată – cel puţin tot atât de bogată ca şi el – să facă politică, să-şi asume responsabilităţile şi posturile care i se cuveneau. Pentru asta muncise Colonelul pe rupte, luptase cu arma-n mână, vărsase sânge, îşi riscase viaţa. Nu vedea de ce-ar fi fost necesare alte cursuri, nu absolvise deja şi nu primise diploma de avocat?

Pus la zid, Venturinha nu avu încotro şi trebui să-şi suspende şederea la Rio de Janeiro şi să vină să argumenteze prin viu grai.

— Mi-am întrerupt cursul, pierd ore!

— Se lamenta el.

Înduioşată, dona Ernestina, îi luă apărarea fiului. De obicei, nu îndrăznea să discute planurile soţului când afla despre ele, ceea ce se întâmpla rar. Dar cu acea ocazie, ieşi din docilitatea-i obişnuită, pentru a cere, cu o energie neaşteptată, înţelegerea şi finanţarea indispensabilă a Colonelului pentru ca băiatul ei să se poată îndopa cu cunoştinţe. Băiatul nu voia decât să înveţe, o pretenţie lăudabilă, cum să-l împiedice?

— Curs ţinut de maeştri consacraţi, cei mai mari specialişti.

— Perora Venturinha oprit în mijlocul salonului, cu braţele ridicate.

Colonelul îl vedea în faţa juraţilor, cu vocea puternică, răspunsul gata, cu degetul ameninţător, băiatul lui avocat. Ascultă în tăcere argumentele băiatului, pălăvrăgeala femeii: analfabetă ca şi părinţii ci, abia dacă ştia să-şi semneze numele, ce naiba înţelegea Ernestina din cursuri şi programe şcolare? În cele din urmă, încolţit, contra voinţei lui, Colonelul sfârşi prin a ceda şi a fi de acord.

Cântări în luarea deciziei recomandarea lui Hernani Tavares, Judecător de Drept Civil în Ilhéus, care, la curent cu scrisoarea lui Venturinha, lăudă ideea acestuia de a se înscrie la un curs de Dreptul de Proprietate asupra Pământului, o noutate în materie de studii juridice, extrem de util mai ales într-o regiune cu atâtea conflicte pentru posesia pământului, cu atâtea afaceri murdare înfricoşătoare. Fusese, de asemenea, sensibilizat de gustul pentru studii demonstrat de fiu în conversaţia începută la căderea serii, după ce plecaseră invitaţii de la dejun, şi care se prelungise până noaptea târziu. Nu era suficient, spuse Venturinha în pauza din timpul cinei, să ai diplomă şi inel cu rubin, dorea realmente să se simtă pregătit pentru a exersa cum se cuvine să atingă ştiinţa maeştrilor, avea de gând să ajungă unul dintre ei, în balanţa dezbaterilor nu trebuie uitaţi nici argentinienii, veniţi de atât de departe să urmeze un curs ţinut în Brazilia: şi ei au cântărit în sentinţa finală a Colonelului. Constrâns, dar nu supărat. Trist să-l vadă pe fiu că vrea din nou să lipsească:

— Până la sfârşitul anului, treacă-meargă, de anul nou vreau să fii aici, am început să îmbătrânesc şi să mă simt obosit.

Cursul opţional de Dreptul de Proprietate asupra Pământului, deschis tuturor licenţiaţilor care voiau să-l urmeze, era destinat mai ales pentru a oferi un credit celor care aveau de gând să candideze pentru funcţii publice în Ministerul Agriculturii şi în cel al Justiţiei sau în magistratură. Venturinha aflase despre el întâmplător, alergase să se înscrie, dar rareori îl frecventă. Cât despre avocaţii argentinieni, în realitate nu a venit niciunul să se procopsească de sclipirile eminenţilor maeştri brazilieni.

Pe căi indirecte, a beneficiat după urma cursului Liber argentinianca Adela La Portena, în intimitate Adelita Chucha de Oro, „provenind din teatrele din Buenos Aires, unde culegea aplauze şi ovaţii”, ca să omoare tangouri prin cabaretele din Rio de Janeiro: cerea preţ de cântăreaţă şi nu de târfă. Străină şi artistă, pentru tânărul provincial, a o avea în proprietate exclusivă, era culmea, gloria sublimă. În plus, nebună după el, îndrăgostită lulea: „por vós yo me rompo toda!”36

Despre elevatele studii ale lui Venturinha, arabul Fadul Abdala află chiar din gura lui când, după câteva zile, călătorul s-a oprit în Tocaia Grande însoţit fiind de căpitanul Natário da Fonseca şi de doi mulatri înarmaţi. Trebuind să treacă prin Itabuna pentru a satisface dorinţa Colonelului – treci pe-acolo, primeşte-ţi prietenii la birou, anunţă-i că la sfârşitul anului te întorci cu încă o diplomă, avocat de pământuri – nu putea ajunge ca un nătâng în căutare de proces, un amărât fără escortă. Era vorba de Andrade Júnior, fiul colonelului Boaventura Andrade, şeful politic al municipiului, care tăia şi spânzura. Nu se putea mai puţin de-atât., Căpitanul, cei doi aghiotanţi, iapa de rasă şi progenitura.

Natário îl convinsese s-o ia pe scurtătură când îi vorbi de medalionul-relicvar, în trândăvia de la Atalaia, Venturinha, măcinat de dor, lăudându-se ca un fanfaron, îi mărturisi Căpitanului iubirile lui argentiniene, conform vechiului obicei de a se da mare cu cuceririle lui: metisul fusese întotdeauna un ascultător atent şi interesat. De data asta, nu vorbea de o oarecare, fie ea o concubină care-şi încornora generosul protector într-o cameră de castel, fie fată de familie, ageră şi perfidă, lăsându-se pipăită pe coapse, sau înghesuită în poarta grădinii. Se referea la sublima Adela, regina scenelor din Rio de La Plata, „la patética intérprete del tango arrabalero”37, o minune de femeie, mare şi albă, albă ca laptele, cu un corp sculptural: când stătea nemişcată era o statuie, în pat, un cutremur fofoloanca de culoare roz – ah, fofoloanca Adelitei. Natário, n-am cuvinte să-ţi povestesc!

Se plânsese că nu găsise în Ilhéus un cadou demn de La Portena: un inel, un colier, o brăţară, un diamant. Alergase prin toate magazinele, degeaba: numai gablonzuri de tinichea. Avea să-i focă impresie proastă divei deoarece îi promisese că-i va aduce o bijuterie frumoasă din Bahia. Căpitanul îşi aduse aminte de medalionul cumpărat de turc, de la ţigan: cine ştie, poate rezolvă problema?

Venturinha descăleca lângă magazinul lui Fadul. Arabul alergă, făcu o reverenţă curtenitoare, bucuros de prezenţa neaşteptată a fiului răsfăţat al Colonelului.

— Am aflat de sosirea dumneavoastră de la Căpitan. Prin urmare, veţi rămâne cu noi aici…

— N-am venit să rămân, deocamdată, Fadul, studiile mă reţin la Rio de Janeiro pentru câtva timp.

— Dar parcă tocmai aţi terminat Facultatea, nu sunteţi licenţiat? Mirarea negustorului, deşi reţinută, nu-i scăpă lui Venturinha, care se îndură să-i dea o explicaţie. Astfel se pregătea să răspundă şi inevitabilelor, şi insidioaselor întrebări ale colegilor şi cunoştinţelor din Itabuna:

— Studii de specializare: dreptul proprietăţii, încă un titlu care se va adăuga celui de avocat.

— Avocat de două ori!

— Trase concluzia Natário.

Nelămurit pe deplin, totuşi, Fadul bătu din palmele lui enorme, bucuros:

— Ca să, sărbătorim, cu ce să vă servesc? Aici, bun, nu avem decât rachiu. Am un coniac, dar nu vi-l recomand.

Venturinha îşi aruncă ochii peste feluritele băuturi, licori pure sau amestecate cu frunze, fructe şi esenţe de lemn: într-una din sticle, corpul răsucit al unei cobre. Băuturi ieftine pentru zilieri şi trupeţi. Dar Fadul căută într-o ascunzătoare din raft o sticlă aproape plină: scoase dopul, curăţă gâtul, dădu din cap satisfăcut:

— O specialitate, Tiquira38 făcută de negrul Nicodemos în Ferradas.

— Aşeză sticla în lumina dimineţii: rachiul de manioc avea reflexe albăstrui:

— Rezervat pentru cine merită. Căpitanul poate să vă confirme.

— De calitatea întâi.

— Confirmă Natário.

— Al naibii de tare.

— Am remediu şi pentru asta…

— Râse turcul şi ieşi pe uşă.

În spatele casei creştea un caju încărcat de fructe coapte, galbene şi roşii. Fadul culese vreo patru-cinci.

— După ce beţi, sugeţi un caju şi efectul trece.

— N-am nevoie de aşa ceva…

— Venturinha aproape că se ofensă şi dădu pe gât rachiul pe care cârciumarul tocmai i-l servise.

— Unde-i piesa aceea pe care ai cumpărat-o, de la ţigan, cumetre? Domnul avocat doreşte s-o vadă.

— După ce golise paharul, Natário sugea din caju. A cărui zeamă i se scurgea pe la colţurile gurii.

— Mă duc după ea.

Venturinha se servi din nou: rachiul de manioc era altceva, nu mirosea şi avea gust bun, îţi ardea pieptul. Când Fadul expuse bijuteria pe tejghea, deasupra unei batiste. Natário îi dădu sticla s-o pună bine:

— Altfel, o dăm gata. Pană la Itabuna mai e o bucată de drum, iar rachiul ăsta te-ameţeşte de cap. Cât timp voi staţi de vorbă şi vă tocmiţi, eu mă duc să fac o vizită.

Nu voia să fie mediator la cumpărarea şi vânzarea bijuteriei şi ştia că Bernarda îl aştepta, nerăbdătoare. Bernarda, pe zi ce trece, mai frumoasă.

Făcându-i un preţ ca unui prieten, ceva mai mult decât dublul cât îi plătise lui Josef, Fadul îi cedă medalionul lui Venturinha. În Ilhéus, într-un bar din port, în Itabuna, la cabaret, ar obţine un preţ mult mai bun. Dar, după cum explică, domnul avocat îl merita, îl lăsă chiar pe Venturinha, care se dădea mare că se pricepe la bijuterii, să fixeze preţul, repetând manevra ţiganului: