Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə12/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   42

— Lasă-l să bată – o sfătui fără rost Gregorovius.

— Dumneata eşti cel care-ţi făceai probleme – zise Maga râzându-i în faţă.

— Te rog, dac-ai şti…

— Oh, eu le ştiu pe toate, dar stai cuminte. Ossip – zise brusc Maga, înţelegând – tipul nu bate din pricina discului. Putem pune altul dacă vrem.

— Dumnezeule mare, nu.

— Dar n-auzi că bate mai departe? -”V -

— O să urc să-i crap mutra – spuse Gregorovius. „.,.- i*.

— Du-te chiar acum – îi ţinu Maga isonul, ridicându-se dintr-un salt şi făcându-i loc să treacă – Spune-i că n-are dreptul să scoale lumea la unu noaptea Haide, du-te sus, e uşa din stânga, ai să vezi un pantof bătut în cuie.

— Un pantof bătut în cuie în uşă?

— Da, moşul e ţicnit de-a binelea. Un pantof şi o bucată de acordeon verde. De ce nu te duci?

— Nu cred că merită osteneala – zise plictisit Gregorovius – Totul e atât de diferit, de zadarnic. Lucia, dumneata nu înţelegi că… în sfârşit, oricum individul ăla ar putea să termine cu bătutul.

Maga se duse într-un colţ, luă dintr-un cârlig ceva care în umbră părea a fi o mătură, şi Gregorovius auzi o lovitură cumplită în tavan. Sus se făcu linişte.

— Acum putem asculta tot ce poftim – zise Maga. – * – —-; -

& „Mă întreb zău”, se gândi Gregorovius tot mai obosit * *” „

— Bunăoară – zise Maga – o sonată de Brahms. Ce minune, s-a săturat să mai bată. Stai să găsesc discul, trebuie să fie pe aici. Nu se vede nimic.

„Horacio e afară”, îi trecu prin cap lui Gregorovius. „Stă jos pe palier, cu spatele sprijinit de uşă, auzind tot Ca o figură de tarot, ceva care trebuie să fie dezlegat, un poliedru la care fiecare muchie şi fiecare faţă îşi are sensul imediat, cel fals, până se dezvăluie sensul adevărat, revelaţia. Şi aşa este totul, Brahms, eu, loviturile în tavan, Horacio: ceva care se îndreaptă alene spre clarificare. De altfel totul e zadarnic.” Se întrebă ce s-ar întâmpla dacă ar mai încerca s-o îmbrăţişeze o dată pe Maga în întuneric. „Dar el e acolo, stă şi ne ascultă. Ar fi în stare să se bucure auzindu-ne, uneori e respingător.” Lăsând la o parte faptul că îi era şi frică de el, asta îi venea greu s-o recunoască.

— Ăsta trebuie să fie – zise Maga – Da, ăsta cu coperta argintie pe o parte şi cu două păsărele. Cine se aude vorbind afară?

„Un poliedru, ceva cristalin care prinde încet contur în beznă”, se gândi Gregorovius. „Acum ea o să spună ceva şi afară o să se întâmple altceva, iar eu… Dar nu ştiu ce-i acest ceva şi acest altceva.”

— E Horacio – spuse Maga.

— Horacio şi o femeie.

— Nu, precis că e moşul de deasupra.

— Cel cu pantoful în uşă?

— Da, are o voce de babă, parc-ar fi o gaiţă. Umblă veşnic cu o căiculă de astrahan.

— Mai bine nu pune discul – o sfătui Gregorovius – Să vedem ce se întâmpla.

— Până la urmă n-o să putem asculta sonata lui Brahms – spuse Maga furioasă. „Ridicolă răsturnare de valori”, îşi zise Gregorovius.

„Cei de pe palier sunt gata să se ia la bătaie, în beznă, şi ea nu se gândeşte decât că n-o să-şi poată asculta sonata” Dar Maga avea dreptate, ca totdeauna era singura care avea dreptate. „Am mai multe prejudecăţi decât credeam eu”, îşi spuse Gregorovius. „Şi când te gândeşti că eram convins că ducând viaţa asta de affranchi şi acceptând parazitismele materiale şi spirituale ale Luteţiei, m-am întors la o inocenţă de rai, ca înainte de Adam. Sărman idiot, ce mai.”

— The rest is silence – spuse Gregorovius oftând.

— Silence myfoot – făcu Maga, care vorbea destul de bine engleza – Să vezi că o iau de la capăt Primul care o să strige la ei va fi moşul. Uite aşa. Mais qu 'est-ce que wus foutez? îl imită Maga vorbind fornăit – Să vedem ce-o să-i răspundă Horacio. Mi se pare că râde pe înfundate, când se porneşte pe râs nu-şi mai găseşte cuvintele, e nemaipomenit. Mă duc să văd ce se întâmplă.

— Ne simţeam atât de bine – murmură Gregorovius de parcă l-ar fi văzut înaintând pe îngerul izgonirii. Gerard David, Van der Weiden, Maestrul din Flemalle, la ora asta nu ştia de ce toţi îngerii erau flamanzi, fire-ar să fie, cu feţe bucălate şi stupide dar strălucind de broderii aurite şi cu un aer burghez mustrător (Daddy-ordered-it, so-you-ktter-beat-it you-lousy-sinners). Toată încăperea înţesată de îngeri, / looked up to heaven and what did I see / A bând ofangels comin after me, veşnicul final, îngeri poliţişti, îngeri perceptori, îngeri îngeri. Putreziciunea putreziciunilor, ca şuvoiul de aer îngheţat ce i se urca pe sub pantaloni, vocile mânioase de pe palier, silueta Magăi în pragul uşii.

— Cest pas des fagons, ga – spunea bătrânulEmpecher Ies gens de dormir a cette heure c'est trop con. J'mc plaindrai a la Police, moi, et puis qu'est-ce que vous foutez la, vous planque par terre contre la porte? J'aurais pu me casser la gueule, merde alors.

— Du-te să te culci, moşulică – spunea Horacio trântit comod pe jos.

— Dormir, moi, avec le bordel que fait votre bonne femme? fa alors comme culot, mais je vous previens, ga ne passera pas comme ga, vous aurez de mes nouvelles.

— Mais de mon frere le Poete on a eu des nouvellles – zise Horacio, căscând —. Ce zici de tipul ăsta?

— Un idiot – spuse Maga – Pui un disc încet şi el bate în draci. Scoţi discul şi bate la fel Ce naiba o fi vrând?

— Păi, e ca-n povestea cu tipul care n-a lăsat să-i cadă decât un pantof, dragă.

— N-o ştiu – spuse Maga.

— Era de aşteptat – zise Oliveira – în sfârşit, mie oamenii în vârstă îmi inspiră un respect amestecat cu alte sentimente, dar ăstuia îmi vine să-i cumpăr un butoi cu formol, să-l bag înăuntru şi să nu ne mai sâcâie.

— Et en plus ga m 'insulte dans son charabia de sales meteques – strigă bătrânul – On est en France, ici. Des salauds, quoi. On devrait vous mettre a la porte, c'est une honte. Q'est-ce qu'il fait le Gouvernement, je me demande. Des Arabes, tous des jripouilles, bande de tueurs.

— Ia mai termină cu Sales meteques, de-ai ştii câţi franţuji strâng bani buni în Argentina – spuse Oliveira – Ce-aţi ascultat, dragă? Eu abia am sosit, sunt ud până la piele.

— Un cuartet de Schoenberg. Acum eu voiam să ascult încet de tot o sonată de Bralims.

— Mai bine las-o pe mâine – zise împăciuitor Oliveira, ridieându-se într-un cot ca să aprindă o Gauloise – Rentrez chez vous, monsieur, on vous emtnerdera plus pour ce soir.

— Des faineants – bombăni bătrânul – Des tueurs, tous.

La lumina chibritului se vedea călciula de astrahan, un halat slinos, nişte ochi mici turbaţi. Căciula proiecta umbre uriaşe pe casa scării, Maga stătea şi se uita fascinată Oliveira se ridică, stinse chibritul dintr-o suflare şi intră în cameră închizând uşurel uşa

— Salut – zise Oliveira – Nu se vede nimic, dragă.

— Salut – răspunse Gregorovius – Bine că ai reuşit să scapi de el.

— Per modo di dâre. De fapt moşul are dreptate şi pe deasupra e bătrâa

— A fi bătrân nu-i un motiv – zise Maga.

— N-o fi poate un motiv dar e un salvconduct

— Ai spus odată că drama Argentinei constă în aceea că e condusă de bătrâni.

— Peste drama asta s-a lăsat deja cortina – zise Oliveira – începând cu Peron e tocmai pe dos, cei care se bagă în toate sunt tinerii, şi aproape că-i mai rău, ce să-i faci. Raţiunile legate de vârstă, generaţie, titluri şi clasă sunt o înşelătorie fără margini. Presupun că dacă toţi ne chinuim atâta să vorbim în şoaptă e din cauză că Rocamadour doarme fericit.

— Da, a adormit înainte de a începe să asculăm muzică. Eşti ud leoarcă, Horacio

— Am fost la un concert de pian – explică Oliveira

— Ah – făcu Maga – Mă rog, scoate-ţi canadiana, şi o să-şi fac un mate fierbinte.

— Cu im păhărel de rachiu de trestie, trebuie să mai fi rămas o jumătate de sticlă pe aici pe undeva.

— Ce rachiu e ăsta? – întrebă Gregorovius – Din acela căreia i se zice grapa?

— Nu, mai curând barack. Foarte bun după concerte, mai ales când au fost prime audiţii şi cu consecinţe de nedescris. Ce-ar fi să aprindem o luminiţă ferită care să nu-i dea lui Rocamadour în ochi?

Maga aprinse o lampă şi o puse pe jos, plăsmuind un fel de Rembrandt pe care Oliveira îl găsi potrivit întoarcerea fiului risipitor, imaginea întoarcerii, chiar dacă e scurtă şi trecătoare, chiar dacă n-ar şti prea bine de ce venise înapoi urcând încet-încet scările şi lungindu-se în faţa uşii ca să audă de departe finalul cuartetului şi şoaptele lui Ossip şi ale Magăi. „Trebuie să fi făcut dragoste până acum ca pisicile”, îi trecu prin cap, uitându-se la ei. Dar nu, imposibil să fi bănuit că el avea să se întoarcă în noaptea asta, să stea atât de îmbrăcaţi şi cu Rocamadour instalat în pat. Dacă Rocamadour ar fi fost culcat pe două fotolii, puse faţă în faţă, dacă Gregorovius ar fi stat fără pantofi şi în cămaşă… Pe deasupra, ce naiba mai conta când oricum cel care era în plus acolo era el, cu canadiana şiroind de apă, ud şi murdar.

— Acustica – zise Gregorovius – Ce chestie extraordinară cu sunetul care pătrunde în materie şi se caţără de la un etaj la altul, trece de la un perete la capul unui pat, ceva de neînchipuit. Voi nu v-aţi cufundat niciodată complet într-o cadă?

— Mie mi s-a întâmplat – zise Oliveira, aruncând canadiana într-un colţ şi aşezându-se pe un taburet.

— Se poate auzi tot ce vorbesc vecinii de dedesubt, e de-ajuns să bagi capul în apă şi să asculţi. Sunetele se transmit pe ţevi, cred. Odată, la Glasgow, am aflat astfel că vecinii erau troţkişti.

— Glasgow sună a vreme urâtă, a port plin de lume tristă – zise Maga.

— Prea mult cinema – spuse Oliveira – Dar acest mate e o adevărată binecu-vântare, măi, ce senzaţie incredibilă de împăcare! Dumnezeule mare, ce de apă în pantofi! Uite, un mate e ca un punct şi de la capăt îl bei şi apoi poţi începe un paragraf nou.

— Niciodată n-o să înţeleg deliciile astea de pampas argentinian – zise Gregorovius – Dar cred că spuneaţi ceva şi de o băutură, mi se pare.

— Adu rachiul – ceru Oliveira – Cred că mai era jumătate de sticlă, m -

— îl cumpăraţi de aici? – întrebă Gregorovius. „ „De ce naiba vorbeşte la plural?”, se gândi Oliveira. „Precis că s-au tăvălit împreună toată noaptea, ăsta-i un semn neîndoios. în sfârşit.”

— Nu, mi-l trimite fratele meu, dragă Am un frate în Rosario, o minune nu altceva Rachiu şi reproşuri, cu duiumul.

Îi întinse ceaşca goală Magăi, care se ghemuise la picioarele lui cu ibricul între genunchi începea să se simtă bine. Simţi degetele Magăi pe gleznă, pe şireturile pantofilor. O lăsă să i-i scoată, oftând. Maga îi trase ciorapii uzi şi-i înfăşură picioarele într-o foaie dublă din Figaro Litteraire. Ceaiul era foarte fierbinte şi foarte amar.

Lui Gregorovius îi plăcu rachiul, nu era chiar ca barack-ul dar semăna puţin.

Urmă o listă amănunţită de băuturi ungureşti şi ceheşti, câteva nostalgii. Ploaia se auzea în surdină, toţi se simţeau grozav, mai ales Rocamadour care de peste un ceas nici nu se auzea. Gregorovius vorbea de Transilvania, de nişte aventuri pe care le avusese la Salonic. Oliveira îşi aduse aminte că pe noptieră rămăsese un pachet de

Gauloises şi înăuntru nişte papuci călduroşi. Se apropie de pat bâjbâind. „La Paris orice evocare a tot ce e dincolo de Viena sună a literatură”, spunea Gregorovius, cu vocea omului care cere iertare. Horacio găsi ţigările, deschise uşa noptierei ca să ia papucii.

În penumbră vedea nedesluşit profilul lui Rocamadour culcat pe spate. Fără să ştie prea bine de ce, îi atinse fruntea cu un deget „Mama nu îndrăznea să pomenească de

Transilvania, se temea că lumea o să facă legătura cu poveştile cu vampiri, ca şi cum asta. Şi tokay-x ştii…” în genunchi lângă pat, Horacio se uită mai bine.

„închipuieşte-ţi cum e la Montevideo”, spunea Maga. „Crezi că omenirea e la fel pretutindeni, dar când trăieşti lângă Dealul… Tokay-ul e o pasăre?” „Mă rog, oarecum.” Reacţia firească, în cazuri din acestea. Să vedem: mai întâi… („ce vrea să însemne oarecum? E o pasăre sau nu e?”) însă n-avea decât să-şi plimbe degetul pe buze, în lipsă de răspuns. „Mi-am permis o figură de stil puţin cam originală, Lucia.

În orice vin bun doarme o pasăre.” Respiraţia artificală, o prostie. Altă prostie, să-i tremure mâinile în halul ăsta, era desculţ şi cu hainele ude (i-ar trebui o frecţie cu spirt, poate că frecând cu putere). „Un soir, l'âme du vin chantait dans Ies bouteilles”, scanda Ossip. „Cred că Anacreon, deja…” Apoape că se putea pipăi liniştea înciudată a Magăi, nota-i mentală: Anacreon, autor grec pe care nu l-am citit niciodată. Toţi îl cunosc în afară de mine. Şi al cui o fi versul acesta, un soir, l'âme du vin? Mâna lui

Horacio se strecură printre cearşafuri, trebuia să facă un efort nemaipomenit ca să atingă pântecele micuţ al lui Rocamadour, picioare-i reci, mai sus s-ar fi zis că stăruia o părere de căldură, dar nu, era rece peste tot „Să fac cum se obişnuieşte”, gândi

Horacio. „Să strig, să aprind lumina, să isc groaznica hărmălaie de rigoare. La ce bun?” Dar poate că, totuşi… „Atunci înseamnă că instincul acesta nu mi-e de nici un folos, acest simţământ sădit adânc în mine. Dacă încep să strig, se repetă povestea cu

Berthe Trepat, încercarea prostească, mila Să intru în tipar, să fac ceea ce trebuie făcut în astfel de cazuri. Ah, nu, de-ajuns. La ce bun s-aprind lumina şi să strig dacă ştiu că e zadarnic? Comediant, perfectul comediant nenorocit Tot ce se poate face e să „ Se auzea clinchetul paharului lui Gregorovius ciocnindu-se de sticla cu rachiu.

„Da, seamănă mult cu barack-xx. Cu o Gauloise în gură, aprinse un chibrit privind în gol „O să-l trezeşti”, zise Maga, care tocmai făcea alt ceai. Horacio suflă violent peste chibrit E un fapt cunoscut că pupilele, supuse unui fascicol de lumină, etc. Quod erat demonstrandum. „E ca barack-ul, dar mai puţin parfumat”, spunea Ossip. » – Moşul a început iar să bată – spuse Maga.

— O fi vreun oblon – zise Gregorovius.

— în casa asta nu sunt obloane. A înnebunit, e clar.

Oliveira îşi puse papucii şi se întoarse la fotoliu. Ceaiul era grozav, fierbinte şi foarte amar. Sus se auziră două lovituri, fără prea multă putere.

— Omoară gândaci – îşi dădu cu părerea Gregorovius.

— Nu, nu i-a trecut furia şi nu vrea să ne lase să dormim. Urcă şi spune-i vreo două, Horacio.

— Du-te tu – zise Oliveira – Nu ştiu de ce, dar de tine îi e mai frică. Măcar nu începe iar cu xenofobia, apartheid-ul şi alte segregaţii.

— Dacă mă duc eu, o să-i zic atâtea că o să cheme poliţia.

— Plouă din cale-afară. Ia-l cu partea morală, laudă-i decoraţiile de la uşă [ Recurge la sentimentele tale de mamă, chestii de-astea. Hai, ascultă ce-ţi spun.

— N-am nici un chef – zise Maga.

— Hai, frumoasa mea – zise Oliveira în şoaptă.

— Dar de ce vrei să mă duc eu?

— Ca să-mi faci mie plăcere. Ai să vezi că se potoleşte

Se auziră două lovituri, apoi una. Maga se ridică şi ieşi din cameră. Horacio să sculă şi el şi când îi auzi paşii urcând pe scară aprinse lumina şi se uită la Gregorovius. îi făcu semn cu degetul spre pat. După un minut stinse lumina în timp ce Gregorovius se aşeza iar în fotoliu. lr – Incredibil – zise Ossip apucând sticla cu rachiu în întuneric.

— Sigur. Incredibil, ineluctabil şi aşa mai departe. Fără necrologii, bătrâne. A fost de-ajuns să glec o singură zi din casa asta ca să se întâmple lucrurile cele mai îngrozitoare. In sfârşit, unul o să-i fie consolare pentru celălalt

— Nu înţeleg – zise Gregorovius.

— Ba mă înţelegi cum nu se poate mai bine. Qa m, ga va. Nu-ţi poţi închipui cât de puţin îmi pasă.

Gregorovius îşi dădea seama că Oliveira începuse să-l tutuiască, şi asta schimba situaţia, ca şi când încă s-ar mai putea… Spuse ceva despre Crucea Roşie, farmaciile de serviciu…

— Fă ce vrei, mie mi-e egal – zise Oliveira – Cât despre azi… ce zi, frate dragă! De-ar fi putut să se trântească pe pat, să adoarmă vreo doi ani. „Laşul de mine”, îşi zise. Gregorovius se molipsise de încremenirea lui, îşi aprindea pipa anevoie. Se auzeau vorbe undeva foarte departe, vocea Magăi prin ploaie, bătrânul răspunzându-i cu ţipete. La alt etaj se trânti o uşă, lumea ieşea să protesteze din pricina zgomotului

— în fond ai dreptate – încuviinţă Gregorius – Dar există o răspundere legală, cred.

— După toate câte s-au întâmplat suntem băgaţi până-n gât – zise Oliveira – Mai ales voi doi, eu pot dovedi oricând că am ajuns prea târziu. Mamă care-şi lasă pruncul să moară în vreme ce se dăruie pe covor amantului.

— Dacă vrei să laşi să se înţeleagă…

ţi – N-are nici o importanţă, măi. > a -t^ jj – Dar nu-i adevărat, Horacio. o'f.-t

— Mi-e totuna, consumarea faptului e ceva accesoriu. Eu nu mai am nici o legătură cu toată povestea asta, am urcat fiindcă eram ud şi voiam să beau mate. Ia te uită, vine cineva.

— Ar trebui să chemăm asistenţa publică – zise Gregorovius. *- – - '

— Mă rog, dă-i drumul. Nu ţi se pare că-i glasul lui Ronald?

— Eu nu mai stau – spuse Gregorovius ridicându-se – Trebuie să facem ceva, îţi spun că trebuie să facem ceva

— Dar sunt grozav de convins că-i aşa, măi. Acţiunea, veşnic acţiunea Die Tatigkeit, bătrâne. Poftim, colac peste pupăză! Vorbiţi încet, măi, c-o să treziţi copilul.

— Salut – zise Ronald.

— Bună – zise Babs, luptându-se să intre cu umbrela pe uşă.

— Vorbiţi încet – spuse Maga venind în urma lor – De ce nu închizi umbrela să poţi intra?

— Ai dreptate – zise Babs —. Mereu mi se întâmplă aşa în toate părţile. Nu fă zgomot, Ronald. N-am venit decât pentru un minut să vă povestim de Guy, ceva de necrezut Vi s-au ars becurile?

— Nu, e din cauza lui Rocamadour.

— Vorbeşte încet – zise Ronald – Şi pune într-un colţ umbrela aia nenorocită.

— Se închide tare greu – spuse Babs – Şi când te gândeşti ce uşor se deschide.

— Moşul m-a ameninţat cu poliţia – zise Maga închizând uşa – Cât pe ce să-mi dea una, ţipa ca un nebua Ossip, ar trebui să vezi ce are în casă, de pe scară se poate zări ceva. O masă plină cu sticle goale şi în mijloc o moară de vânt atât de mare că pare una adevărată, ca cele de pe la ţară din Uruguay. Şi moara se învârtea din pricina curentului, iar eu nu mă puteam abţine să nu spionez prin crăpătura uşii, moşul făcea spume la gură de furie.

— Nu pot s-o închid – zise Babs – O s-o las în colţul ăsta.

— Parc-ar fi un liliac – spuse Maga – Dă-mi-o, o închid eu. Vezi ce uşor e? '-'

— I-a rupt două spiţe – îi spuse Babs lui Ronald.

— Nu mă mai tot bate la cap – zise Ronald —. De altfel plecăm imediat, am venit numai să vă spunem că Guy a înghiţit un tub de gardenal.

— Bietul înger – făcu Oliveira, care nu-l simpatiza pe Guy.

— Etienne a dat peste el aproape mort, Babs şi cu mine eram la un vernisaj (trebuie să-ţi povestesc, ceva nemaipomenit), şi Guy a urcat la noi şi s-a otrăvit chiar în pat, îţi dai seama.

— He has no manners at all – zise Oliveira – Cest regrettable.

— Etienne a venit să ne caute, din fericire toată lumea are cheia – spuse Babs – A auzit vomitând pe cineva, a intrat şi l-a găsit pe Guy. Trăgea să moară, Etienne a plecat ca din puşcă după ajutor. Acum l-au dus la spital, într-o stare foarte gravă Şi pe ploaia asta – adăugă Babs consternată.

— Stai jos – zise Maga – Nu pe ăla, Ronald, n-are un picior. E întuneric beznă, dar e pentru Rocamadour Vorbiţi încet

— Fă-le nişte cafea – spuse Oliveira – Ce vreme, măi!

— Eu ar cam trebui să plec – zise Gregorovius – Nu ştiu unde mi-oi fi lăsat trendul. Nu, nu acolo. Lucia…

— Rămâi să bei o cafea – spuse Maga – Oricum nu mai e metrou şi ne simţim atât de bine aici. Ai putea să râşneşti nişte cafea, Horacio.

— E aer închis – zise Babs.

%t, î-idi.

— Veşnic tânjeşte după ozonul de pe stradă – spuse Ronald, furios – Parcă e uni cal, nu-i place decât ce e pur, fără nici un amestec. Culorile primare, scara cu şapte j note. Nu-i o făptură umană, zău.

— Umanitatea e un ideal – zise Oliveira, bâjbâind după râşniţă – Şi aerul îşi are I povestea lui, dragă. Să ajungi de pe strada cu ploaie şi mult ozon, cum spui tu, într-ol atmosferă în care cincizeci de veacuri au tot pregătit temperatura şi calitatea… Babsj e un fel de Rip van Winkle al respiraţiei.

— Oh, Rip van Winkle! – exclamă Babs, încântată – Bunica ne tot povestea

— în Idaho, ştim – zise Ronald – în fine, Etienne ne dă telefon la barul din colţi acum o jumătate de ceas, să ne spună c-ar fi mai bine să nu ne ducem la noapte acasă,! cel puţin până nu aflăm dacă Guy moare sau scapă vomitând gardenalul. Ar fi destul j de prost să urce la noi curcanii şi să ne găsească, ăştia nu ştiu prea multe, iar treaba | cu Clubul îi cam călca pe nervi în ultimul timp.

— Ce-i rău în treaba cu Clubul? – întrebă Maga, ştergând nişte ceşti cu un şervet.

— Nimic, dar tocmai de asta te simţi fără apărare. Vecinii s-au plâns de atâtea ori ] din pricina zgomotului, a discurilor, a plecărilor şi venirilor noastre la orice oră… Şi pe deasupra Babs s-a certat cu portăreasa şi cu toate femeile din imobil, vreo j cincizeci-şaizeci la număr.



— They are awful – zise Babs, mestecând o bomboană pe care o scoase din geanj ta – Simt de la o poştă marijuana chiar dacă stai şi găteşti gulaş.

Oliveira se plictisise să tot macine cafea şi-i dădu râşniţa lui Ronald. în şoaptă,' Babs şi Maga discutau de motivele sinuciderii lui Guy. După ce îi bătuse la cap cu trendul lui, Gregorovius se tolănise în fotoliu şi stătea foarte liniştit, cu pipa stinsă în gură. Se auzea ploaia bătând în geam. „Schoenberg şi Brahms”, se gândi Oliveira, scoţând o Gauloise. „Nu-i rău, de obicei în împrejurările astea se pune Chopin sau Todesmusik din Siegfried. Tornada de ieri a omorât două-trei mii de oameni în Japonia. Statistic vorbind…” Dar statistica nu făcea să-i dispară gustul de seu pe care-l avea i parcă ţigara. O cercetă cu luare-aminte, aprinzând alt chibrit Era o Gauloise perfectă, foarte albă, cu literele fine şi firele de tutun aspru ieşind în afară prin marginea umedă „Totdeauna ud ţigările când sunt nervos” îşi zise. „Când mă gândesc la povestea cu Rose Bob… Da, a fost o zi de pomină, şi ce ne mai aşteaptă încă de acum încolo.” Ar fi mai bine să-i spună lui Ronald, pentru ca Ronald să-i transmită lui Babs prin vreunul din sistemele lui aproape telepatice care-l uluiau pe Perico Romero. Teoria comunicării, una din temele acelea fascinante pe care literatura nu le luase încă în primire până la apariţia acelor Huxley sau Borges ai noii generaţii. Ronald se alătura i acum şoaptelor Magăi şi ale lui Babs, învârtind râşniţa încet, cafeaua n-avea să fie gata j în vecii vecilor. Oliveira se lăsă să alunece de pe îngrozitorul scaun art nouveau şi se întinse comod pe jos, cu capul pe un maldăr de ziare. Pe tavan juca o fosforescenţă ciudată care trebuie să fi fost desigur subiectivă. închizând ochii fosforescenţa dăinuia un moment, înainte de a începe să explodeze mari sfere violete, una după alta, buf, buf, buf, precis că fiecare sferă corespundea unei sistole sau unei diasistole, cine putea şti. Şi pe undeva prin casă, probabil la etajul trei, suna telefonul. La ora asta, la Paris, era ceva extraordinar. „Alt mort”, îi trece prin cap lui Oliveira. „Nu se telefonează pentru altceva în oraşul acesta care respectă somnul.” îşi aminti cum odinioară un prieten argentinian debarcat de curând găsise foarte firesc să-i telefoneze la zece şi jumătate noaptea. Naiba ştie cum se descurcase ca să facă rost de o carte de telefon, să găsească un telefon chiar în imobilul lui şi să-l sune imediat Ce mutră mai avea tipul acela de la etajul cinci în robe de chambre când a venit să-i bată la uşă, o mutră glacială, quelqu'un vous demande au telephone, Oliveira descumpănit îşi puse o haină, urcă la cinci, dădu peste o cucoană iritată la culme, ca să afle că junele Hermida era la Paris şi hai să ne vedem, măi, ţi-aduc veşti de la toată lumea, de la Traveler şi băieţii de la Bidii etcetera, iar cucoana se străduia să-şi ascundă enervarea aşteptând ca Oliveira să izbucnească în plâns aflând de moartea cuiva foarte drag, şi Oliveira neştiind ce să facă, vraiment je suiş tellement confus, madame, monsieur, c'itait un ami qui vient d'arriver, vous comprenez, ii n'est pas du tont au courant des habitudes… Ah, Argentina, orare generoase, casă deschisă, timp din belşug, tot viitorul în faţă, absolut tot, buf, buf, buf, dar în ochii ăstuia care se afla aici la doi paşi nu era pesemne nimic, nu putea să fie nimic, buf, buf, se alegea praful de toată teoria comunicării, nici mămica nici tăticu', nici păpica bună, nici pipi, nici buf, buf, nimic, numai rigor mortis şi de jur-împrejurul lui nişte oameni care nici măcar nu erau argentinieni din Saltă sau mexicani ca să asculte mai departe muzică, să pregătească priveghiul îngeraşului, să se descurce în această împrejurare, oameni care n-au fost niciodată îndeajuns de primitivi ca să depăşească scandalul acesta prin acceptare sau identificare, nici destul de realizaţi pentru a respinge orice scandal şi a-şi asuma one littlc casualty ca de pildă cu cei trei mii de oameni omorâţi de taifunul Veronica. „Dar toate astea nu-s decât antropologie ieftină”, se gândi Oliveira, conştient că ceva ca un cârcel de gheaţă la stomac îl încerca tot mai tare. Până la urmă, ca totdeauna, ajungea să-l simtă în plex. „Astea sunt adevăratele comunicări, semnele ghicite pe sub piele. Şi pentru povestea asta nu există dicţionar, măi.” Cine stinsese lampa Rembrandt? Nu-şi mai aducea aminte, cu puţin timp în urmă văzuse un fel de pulbere de aur vechi la nivelul solului, oricât încerca să reconstituie cele întâmplate de la sosirea lui Ronald şi Babs nu reuşea deloc, la un moment dat Maga (fiindcă precis că fusese Maga) sau poate Gregorovius, oricum cineva stinsese lampa.

— Cum ai să faci cafeaua pe întuneric?



Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə