Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə11/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   42

— Spion – zise aproape amabil Maga. f, * – Să spunem observator.

— în realitate dumneata mă urmăreai pe mine, chiar dacă eu nu eram cu el.

Se poate, în clipa aceea nu mi-a dat prin cap aşa ceva. Mă interesează nespus 1 comportamentul cunoscuţilor mei, e oricum mult mai pasionant decât problemele de şah. Am descoperit că Wong se masturbează şi că Babs practică un fel de milostenie jansenistă, cu faţa întoarsă la perete. A fost o vreme în care mă apucasem s-o studiez pe mama. Asta se petrecea în Herţegovina, cu mulţi ani în urmă, Adgalle mă fascina, se încăpăţâna să poarte o perucă blondă când de fapt eu ştiam prea bine că avea părul negru. Nimeni de la castel nu mai ştia, ne instalaserăm acolo după moartea contelui Rossler. Când o întrebam (eu aveam abia vreo zece ani, era o epocă atât de fericită) mama râdea şi mă punea să jur că nu voi dezvălui în veci adevărul. Mă neliniştea adevărul acesta pe care trebuia să-l ascund şi care era mai simplu şi mai frumos decât peruca blondă Peruca era o operă de artă, mama putea să se pieptene cu toată naturaleţea în prezenţa jupânesei care nu bănuia nimic. Dar când rămânea singură aş fi dorit, nu ştiu prea bine de ce, să stau ascuns sub canapea sau pe după perdelele de culoare violet M-am hotărât să fac o gaură în peretele bibliotecii, care dădea spre dormitorul mamei, am muncit noaptea când toţi credeau că dorm. Astfel am putut vedea cum Adgalle îşi scotea peruca blondă, îşi resfira pletele negre care-i dădeau un aer atât de diferit, atât de frumos, şi apoi îşi scotea şi peruca asta şi i se ivea capul ca o perfectă bilă de biliard, ceva atât de scârbos că în noaptea aceea am vomitat mai tot | gulaşul pe pernă.

— Copilăria dumitale seamănă puţin cu prizonierul din Zenda – spuse Maga pe j gândun

— Era o lume de peruci – zise Gregorovius – Mă întreb ce-ar fi făcut Horacio în | locul meu. De fapt trebuia să vorbim despre Horacio, voiai să-mi spui ceva.

— E curios că sughiţe aşa – zise Maga privind spre patul lui Rocamadour – E | prima oară că o face.

— O fi digestia

— De ce insistă atât să-l duc la spital? Azi după-amiază era iar medicul acela cu I faţa ca de furnică. Nu vreau să-l mai duc, lui nu-i place. Eu îi fac tot ce trebuie. Babs I a venit de dimineaţă şi mi-a spus că nu-i prea grav. Nici Horacio nu credea c-ar fi ceva] grav.

— Horacio n-o să se întoarcă?

— Nu. Horacio o fi bătând străzile, căutând cine ştie ce.

— Nu plânge, Lucfa. tfe o i

— îmi suflu nasul. I-a trecut parcă sughiţul.

— Povesteşte-mi, Lucia, dacă-ţi face bine.

— Nu-mi amintesc de nimic, nu merită osteneala Ba da, mi-aduc aminte. La ce ] bun? Ce nume ciudat, Adgalle!

— Da, cine ştie dacă era cel adevărat Mi-au spus…

— Ca şi peruca blondă şi peruca neagră – zise Maga. „*

— Ca tot restul – spuse Gregorovius – E drept, i-a trecut sughiţul. Acum o să doarmă până mâine. Când v-aţi cunoscut, dumneata şi Horacio?

—l34)

Ar FI FOST DE DORIT ca Gregorovius să tacă sau să vorbească numai de Adgalle, lăsând-o să fumeze liniştită în întuneric departe de formele din încăpere, de discurile şi cărţile pe care trebuia să le împacheteze pentru ca Horacio să şi le ia când va face rost de o cameră. Dar era zadarnic, avea să tacă o clipă aşteptând ca ea să spună ceva, şi până la urmă va întreba, toţi aveau veşnic ceva s-o întrebe, de parcă i-ar deranja că ea prefera să cânte Mon p'tit voyou sau să deseneze felurite figuri cu chibritele folosite sau să mângâie pisicile cele mai jegoase de pe rue du Sommerard, sau să-i dea să sugă lui Rocamadour.



— Alors, mon p'tit voyou – fredona Maga – la vie, qu'est-ce qu'on s'enfout…

— Şi mie-mi plăceau la nebunie acvariile – zise Gregorovius rememorând – Nu mi-a mai păsat de ele când m-am iniţiat în treburile proprii sexului meu. La Dubrovnik, într-un bordel unde m-a dus un marinar danez care pe vremea aceea era amantul mamei, cea de la Odessa. La picioarele patului era un acvariu minunat, iar patul avea ceva de acvariu cu plapuma azurie uşor irizată, pe care grăsana roşcată o dădu cu grijă la o parte înainte de a mă înhăţa ca pe un iepure de urechi. Nu-ţi poţi imagina, Lucia, teroarea pe care mi-o inspira toată treaba aceea. Stăteam întinşi pe spate, unul lângă altul, şi ea mă mângâia automat, mie mi-era frig şi ea vorbea de orice, de cearta care tocmai se iscase la cârciumă, de furtunile din martie… Peştii se mişcau în toate părţile, era unul negru, un peşte uriaş, mult mai mare decât ceilalţi. Se mişca neîncetat ca mâna ei pe picioarele mele, în sus şi în jos… Pe atunci a face dragoste era asta, un peşte negru mişcându-se mereu cu îndărătnicie. O imagine ca oricare alta, destul de adevărată de altfel. Repetarea la infinit a unei dorinţe arzătoare de a fugi, de a trece prin sticlă şi a intra în altceva.

— Cine ştie – zise Maga – Mie mi se pare că peştii nu mai vor să iasă din acvariu, aproape niciodată nu ating sticla cu botul.

Gregorovius se gândi că pe undeva Chestov vorbise de acvarii cu un perete mobil care la un moment dat se putea scoate fără ca peştele obişnuit cu vechiul spaţiu să se hotărască vreodată să treacă dincolo. Ajungeau până la un punct în apă, se întorceau şi o luau înapoi, fără să ştie că nu mai era nici un obstacol, că era de-ajuns să continue drept înainte…

— Dar dragostea ar putea fi şi asta – spuse Gregorovius – Ce minunăţie să stai şi să admiri peştii în acvariul lor şi deodată să-i vezi trecând în aer, zburând ca nişte porumbei. O speranţă prostească, de bună seamă. Toţi dăm înapoi de teama de a nu da cu nasul de ceva neplăcut Despre nas ca limită a lumii, temă de dizertaţie. Dumneata ştii cum se învaţă un pisic să nu murdărească prin casă? Tehnica de a-l băga cu nasul la momentul potrivit Ştii cum se învaţă un porc să nu mănânce trufe? Un băţ u peste nas, îngrozitor. Eu cred că Pascal era mai expert în nasuri decât lasă să se întrevadă faimoasa-i cugetare egipteană.

— Pascal? – făcu MagaCe cugetare egipteană?

Gregorovius oftă. Toţi oftau când ea punea vreo întrebare. Horacio şi mai ales Etienne, pentru că Etienne nu numai că ofta ci şi pufnea şi o făcea proastă. „E atât de violet să fii ignorant”, se gândi Maga, înciudată. Ori de câte ori cineva era scandalizat de întrebările ei, o senzaţie violetă, un val violet năvălea o clipă peste ea Trebuia să respire adânc şi violetul dispărea, se evapora în aer precum peştii, se fărâma într-o infinitate de romburi violete, zmeele de hârtie de pe maidanele din Pocitos, vara la plajă, pete violete în soare şi soarele se numea Ra şi era şi el egiptean ca Pascal Aproape că nu-i mai păsa de oftatul lui Gregorovius, după Horacio prea puţin putea să-i mai pese de suspinele cuiva când punea vreo întrebare, dar oricum pata violetă rămânea mereu preţ de o clipă, şi dorinţa de a plânge, ceva care dura doar atât cât să-ţi scuturi ţigara cu gestul acela care strică iremediabil covoarele, presupunând că există aşa ceva.

—l41)


— ÎN

FOND – ZISE GREGOROVIUS – Parisul e o imensă metaforă Lovi pipa, îndesă puţin tutunul. Maga mai aprinsese o Gauloise şi fredona Era atât de obosită că nici măcar nu se înfurie că n-a înţeles cuvintele acelea Deoarece nu se repezi să întrebe după cum îi era obiceiul, Gregorovius hotărî să se explice. Maga asculta din depărtare, ajutată de întunericul din cameră şi de ţigară. Auzea frântun, menţionarea repetată a numelui lui Horacio, a descumpănirii lui Horacio, a hoinărelii fără nici un rost a mai tuturor celor de la Club, a motivelor pentru a crede că toate acestea puteau căpăta vreun sens. La răstimpuri, câte o frază a lui Gregorovius prindea contur în beznă, verde sau albă, uneori era un Atlan, alteori un Esteve, apoi un sunet oarecare se învârtea şi topea, creştea ca un Manessier, ca un Wilfredo Lam, ca un Piaubert, ca un Etienne, ca un Max Ernst Era nostim, Gregorovius spunea: „…şi cu toţii stau şi privesc căile fastuoase, ca să zic aşa, şi atunci…”, Maga vedea cum prinde viaţă din cuvine un strălucitor Deyrolles, un Bissiere, însă Gregorovius vorbea acum de inutilitatea unei ontologii empirice şi pe neaşteptate devenea un Friedlănder, un gingaş Villon care străbătea penumbra şi o făcea să vibreze, ontologie empirică, albăstrui precum fumul, trandafirii, empirică, un galben pal, o adâncitură unde pâlpâiau scântei alburii.

— Rocamadour a adormit – spuse Maga, scuturând scrumul – Şi eu ar trebui să dorm puţin. mv^q hmb

— Horacio n-o să se întoarcă în noaptea asta, presupun.

s – Habar n-am. Horacio e ca o pisică, poate că stă pe jos lângă uşă, dar se poate şi să fi luat trenul spre Marsilia.

— Eu pot rămâne – zise Gregorovius – Culcă-te, o să am eu grijă de Rocamadour

— Dar nu mi-e somn. Văd întruna prin aer tot felul de lucruri pe când vorbeşti. Ai spus: „Parisul e o imensă metaforă”, atunci am zărit ceva asemeni unuia din semnele lui Sugai, cu mult roşu şi negru.

— Eu mă gândeam la Horacio – zise Gregorovius – E curios cum s-a schimbat Horacio în lunile astea de când îl cunosc. Dumneata nu ţi-ai dat seama, îmi închipui, fiind prea aproape şi răspunzătoare de schimbarea asta.

— De ce o imensă metaforă?

— El hoinăreşte aiurea aşa cum alţii se lasă iniţiaţi în orice mijloc de a evada, în vodu sau marijuana, Pierre Boulez sau maşinile de pictat ale lui Tinguely. Presimte că în vreun colţ din Paris, în vreo zi sau în vreo moarte sau în vreo întâlnire există o cheie; caută ca un nebun. Ia aminte că spun ca un nebun. Adică în realitate nu-i conştient că stă şi caută cheia, nici că există o cheie. îi ghiceşte aparenţele, deghizările, de asta vorbesc de metaforă.

— De ce spui că Horacio s-a schimbat? uli 3,-r. <_ u-a L.fl

— Bună întrebare, Lucia Când l-am cunoscut pe Horacio l-am categorisit drept intelectual amator, adică intelectual fără rigoare. Toţi sunteţi cam aşa, pe acolo pe la voi, nu? Prin Matto Grosso şi alte locuri de genul ăsta. 4Xt.,

— Matto Grosso e în Brazilia

— Atunci în Parană. Foarte inteligenţi şi ageri, la curent cu toate. Mult mai mult decât noi. Literatură italiană, de pildă, sau engleză. Şi tot Secolul de Aur spaniol, şi bineînţeles literele franceze ştiute ca pe apă. Horacio era aşa, se vedea de la o poştă. Mi se pare grozav că într-un timp atât de scurt s-a schimbat astfel. Acum a devenit o brută în toată regula, e de-ajuns să te uiţi la el. Mă rog, încă nu-i chiar o brută, dar face şi el ce poate.

— Nu spune tâmpenii – bombăni Maga

— înţelege-mă, vreau să spun că stă şi caută lumina neagră, cheia, şi începe să-şi dea seama că asemenea chestii nu se află prin biblioteci. în realitate dumneata l-ai învăţat asta şi dacă el a plecat e fiindcă n-o să ţi-o ierte niciodată.

— Horacio n-a plecat de asta

— Şi aici e o figură de stil. El nu ştie de ce pleacă iar dumneata, care eşti motivul pentru care pleacă, n-ai cum s-o ştii, doar daca te hotărăşti să mă crezi.

— Nu te cred – zise Maga, alunecând de pe fotoliu şi culcându-se pe jos – Şi pe deasupra nu înţeleg nimic. Şi să n-o pomeneşti pe Pola Nu vreau să vorbesc de Pola.

— Uită-te mai departe la formele ce prind contur în întuneric – zise Gregorovius cu amabilitate – Putem vorbi de alte lucruri, de bună seamă. Dumneata ştiai că indienii phirkin, în urma faptului că le-au tot cerut misionarilor foarfeci, sunt în posesia unor colecţii care, în raport cu numărul lor, fac din ei grupul uman cu cele mai multe foarfeci? Am citit asta într-un articol al lui Alfred Me”traux. Lumea-i plină de lucruri extraordinare. o>« —

— Dar de ce Parisul e o imensă metaforă?

— Pe vremea copilăriei mele – zise Gregorovius – dădacele făceau dragoste cu ulanii care acţionau în zona Bozsok. Fiindcă eu le stricam ploile, mă lăsau să mă joc într-un salon uriaş plin de tapiserii şi covoare care l-ar fi încântat pe Malte Laurids Brigge. Unul din covoare reprezenta planul oraşului Ofir, aşa cum a ajuns în occident prin mijlocirea legendei. Stând în genunchi împingeam o minge galbenă cu nasul sau cu mâinile, urmărind cursul fluviului Shan-Ten, treceam dincolo de zidurile păzite de războinici negri înarmaţi cu lăncii, şi după nesfârşite primejdii, lovindu-mă cu capul de picioarele mesei de mahon aşezată în mijlocul covorului, ajungeam în odăile reginei din Saba şi adormeam ca o gâză pe desenul unui tricliniu. într-adevăr, Parisul e o metaforă. Acum îmi dau seama că şi dumneata te-ai trântit pe un covor. Ce reprezintă desenul lui? Ah, copilărie pierdută, atât de aproape! Am venit de douăzeci de ori în camera asta şi nu-s în stare să-mi amintesc desenul covorului…

— E atât de murdar că nu se mai prea distinge desenul – zise Maga – Mi se pare că reprezintă doi păuni sărutându-se cu ciocul. Totul e mai curând verde.

Rămaseră tăcuţi, ascultând paşii cuiva care urca.

—l09)

Oh, POLA – SPUSE MAGA – Eu ştiu despre ea mai multe decât despre Horacio.



— Fără s-o fi văzut niciodată, Lucia?

— Dar am văzut-o atâta – zise Maga nerăbdătoare – Horacio o aducea impregnată în păr, pe trenci, tremura din pricina ei, se spăla de ea

— Etienne şi Wong mi-au vorbit de femeia asta – zise Gregorovius – I-au văzut împreună într-o zi pe terasa unei cafenele din Saint-Cloud Numai aştrii pot şti ce putea face toată lumea aceea la Saint-Claud, dar aşa s-au petrecut lucrurile. Horacio o privea de parc-ar fi fost un furnicar. Wong profită mai târziu pentru a născoci o teorie complicată j despre saturaţia sexuală; după părerea lui s-ar putea înainta pe calea cunoaşterii numai dacă la un moment dat s-ar ajunge la un asemenea coeficient de iubire (sunt cuvintele lui, iartă-mi jargonul de neînţeles) încât spiritul s-ar cristaliza brusc într-un alt plan, s-ar instala într-o suprarealitate. Crezi aşa ceva. Lucia?

— Presupun că toţi căutăm ceva în genul ăsta, dar aproape mereu sâhtem traşi pe sfoară sau tragem noi pe sfoară. Parisul e o mare iubire pe nevăzute, cu toţii suntem îndrăgostiţi nebuneşte dar există ceva verde, un fel de muşchi, nu ştiu prea bine ce. La Montevideo era la fel, nu puteam iubi cu adevărat pe nimeni, imediat se întâmplau nişte chestii ciudate, poveşti cu cearşafuri sau fire de păr, şi pentru o femeie mai sunt atâtea altele, Ossip, avorturile bunăoară. în sfrrşit

— Iubire, sexualitate. Vorbim de acelaşi lucru?

— Da – spuse Maga – Dacă vorbim de iubire vorbim de sexualitate. Invers nu-i chiar aşa. însă sexualitatea e altceva decât sexul, cred eu.

— La naiba cu teoriile – zise pe neaşteptate Ossip – Dicotomiile astea, ca şi sincretismele astea… Pesemne Horacio căuta la Pola ceva ce nu-i dădeai dumneata, presupun. Asta ca să aducem discuţia pe planul practicii, să spunem aşa.

— Horacio caută veşnic o groază de lucruri – zise Maga – Se plictiseşte de mine fiindcă eu nu ştiu să gândesc, asta-i tot îmi închipui că Pola gândeşte întruna.

— Sarmană-i dragostea ce se nutreşte din gândire – recită Ossip.

— Trebuie să fim drepţi – spuse Maga – Pola e foarte frumoasă, o ştiu după ochii cu care mă privea Horacio când se întorcea de la ea, era ca un chibrit când îl aprinzi şi arde brusc cu flacără mare, nu durează decât o secundă dar e minunat, un fel de şuierat, un miros foarte puternic a fosfor şi vâlvătaia aceea uriaşă care apoi se pierde. El se întorcea în starea aceasta fiindcă Pola îl umplea de frumuseţe. Eu i-o spuneam, Ossip, şi se cuvenea să i-o spun. Eram deja puţin distanţaţi, deşi încă ne mai iubeam. Treburile astea nu se întâmplă dintr-o dată, Pola a venit pe nesimţite ca soarele în fereastră, trebuie să mă gândesc mereu la astfel de lucruri ca să ştiu că spun adevărul, înainta uşurel, alungându-mi umbra, iar Horacio se încălzea ca pe coverta unui vapor, se bronza, era atât de fericit

— N-aş fi crezut niciodată. Mi s-a părut că dumneata… în sfârşit, că Pola avea să fie ceva trecător ca şi celelalte. Căci ar mai trebui s-o pomenim şi pe Francoise, de pildă

— Fără importanţă – zise Maga, scuturând pe jos scrumul – Ar fi ca şi cum eu aş menţiona ţipi ca Ledesma, bunăoară. Desigur, dumneata nu ştii nimic de toate acestea. Şi nici nu ştii cum s-a terminat povestea cu Pola.

— Nu.

— Pola o să moară – zise Maga —. Nu din pricina acelor înfipte, asta a fost o glumă chiar dac-am făcut-o cu toată seriozitatea, crede-mă c-ain făcut-o foarte serios. 0 să moară de un cancer la sân.



— Şi Horacio. _, -

— Nu fi scârbos, Ossip. Horacio nu ştia nimic când s-a despărţit de Pola.

— Te rog, Lucia, eu…

— Dumneata ştii foarte bine ce spui şi ce doreşti aici în seara asta, Ossip. Nu fi ticălos, nici măcar nu insinua aşa ceva.,- „ ^,.,.,J,. t ^,

— Dar ce anume, te rog?

— Că Horacio ştia înainte de a o părăsi.

— Te rog – repetă Gregorovius – Eu nici măcar…

— Nu fi scârbos – zise monoton Maga – Ce câştigi încercând să-l ponegreşti pe Horacio? Nu ştii că ne-am despărţit, că a plecat aiurea, pe ploaia asta?

— Nu încerc nimic – răspunse Ossip, ghemuindu-se parcă în fotoliu – Eu nu sunt aşa, Lucia, dumneata mă înţelegi mereu greşit. Ar trebui să cad în genunchi, ca atunci când cu căpitanul de pe Grqffin, şi să te implor să mă crezi, şi să…

— Lasă-mă în pace – zise Maga – Mai întâi Pola, apoi dumneata. Toate petele astea de pe pereţi, şi noaptea asta care nu se mai sfârşeşte. Ai fi în stare să crezi că eu o omor pe Pola

— Niciodată nu mi-ar trece aşa ceva prin cap…

— Gata, destul. Horacio nu mi-o va ierta în veci, chiar dacă nu e îndrăgostit de Pola E de râs, o biată figurină din ceara luminărilor de Crăciun, o ceară verde minunată, mi-aduc aminte.

— Lucia, mi-e greu să cred că ai putut…

— N-o să mi-o ierte niciodată, chiar dacă nu vorbim despre asta. El ştie fiindcă a văzut figurina şi a văzut şi acele înfipte. A aruncat-o pe jos, a zdrobit-o cu piciorul. Nu-şi dădea seama că era mai rău, că primejdia sporea. Pola locuieşte pe rue Dauphine, el se ducea s-o vadă mai în fiecare seară. I-o fi povestit de figurina verde, Ossip?

— Foarte probabil – spuse Ossip, ostil şi înciudat – Sunteţi nebuni cu toţii.

— Horacio vorbea de o nouă ordine, de posibilitatea de a descoperi o altă viaţă. Totdeauna se referea la moarte când vorbea de viaţă, era ca o fatalitate şi râdeam mult pe tema asta. Mi-a spus că se culca de la o vreme cu Pola şi atunci am înţeles că nu considera că eu ar trebui să mă supăr sau să-i fac o scenă. De fapt, Ossip, nici nu eram foarte supărată, şi eu aş putea să mă culc cu dumneata chiar acum dac-aş avea chef. E tare greu de explicat, nu-i vorba de trădare sau de alte chestii în genul ăsta, pe Horacio îl înfuriau cuvinte ca trădare, înşelăciune. Trebuie să recunosc că de când ne-am cunoscut mi-a spus că el nu socotea c-ar avea vreo obligaţie. Eu am făcut figurina pentru că Pola se vârâse în camera mea, era prea mult, o ştiam în stare să-mi fure hainele, să-şi pună ciorapii mei, să-mi folosească rujul, să-i dea laptele lui Rocamadour.

— Dar ai spus că n-o cunoşteai.

— Era în făptura lui Horacio, prostule. Prostule, Ossip prostul. Sărmanul Ossip, atât de prost. în canadiana lui, în gulerul de blană, ai văzut şi dumneata că Horacio are un guler de blană la canadiană. Şi Pola era aici când el intra, şi în felul lui de a privi, şi când Horacio se dezbrăca acolo, în colţ, şi se spăla în picioare în ligheanul acela, îl vezi, Ossip? atunci din pielea lui începea să iasă Pola, o vedeam ca un fel de electoplp-mă şi mă sforţam să nu plâng gândindu-mă că la Pola acasă eu nu voi fi niciodată aşa, Pola nu-mi va bănui niciodată prezenţa în pletele sau în ochii sau în părul de pe pieptul lui Horacio. Nu ştiu de ce, doar ne-am iubit mult în fond. Nu ştiu de ce. Pentru că nu ştiu să gândesc şi el mă dispreţuieşte, de asta.

vt

AUZEAU paşi pe scară.



— Poate o fi Horacio – zise Gregorovius.,- s?r

— Poate – spuse Maga – Dar cred mai curând că e ceasornicarul de la etajul şase, mereu se întoarce târziu. Dumneata n-ai chef să asculţi nişte muzică?

— La ora asta? O să trezun copilul.

— Nu, o să punem un disc foarte încet, ar fi minunat să ascultăm un cuartet Putem să-l punem atât de încet să n-auznn decât noi, ai să vezi imediat

— Nu era Horacio – spuse Gregorovius

— Nu ştiu – zise Maga, aprinzând un chibrit şi uitându-se la nişte discuri îngrămădite într-un colţ – Poate că s-a aşezat jos pe palier, îl apucă aşa câteodată. Uneori vine până la uşă dar se răzgândeşte. Dă drumul la pick-up, butonul ăla alb de lângă şeminen.

Părea o cutie de pantofi şi Maga în genunchi puse discul bâjbâind în întuneric şi cutia de pantofi zumzăi uşor, un acord îndepărtat dăinui în aer de parcă-l puteai atmge cu mâna. Gregorovius începu să-şi umple pipa, încă puţin scandalizat. Nu-i plăcea Schoenberg dar pricina era alta, ora, copilul bolnav, un fel de transgresiune. întocmai, o transgresiune. O prostie, pe deasupra însă uneori i se năzărea că orice ordme se răzbuna pe uitarea în care zăcea. Trântită pe jos, cu capul aproape vârât în cutia de pantofi, Maga părea că doarme

La răstimpuri se auzea un sforăit uşor dinspre Rocamadour, dar Gregorovius se lăsa treptat învăluit de muzică, descoperi că putea ceda abandonându-se pentru o clipă fără să se împotrivească acestui vienez mort şi îngropat Maga fuma lungită pe jos, chipul i se desluşea din când în când în umbră, cu ochii închişi şi şuviţe căzute pe faţă, cu obrajii strălucitori de parcă ar fi plâns, dar pesemne nu plângea, era o prostie să-şi închipuie c-ar fi putut plânge, mai curând îşi strângea buzele furioasă auzind lovitura seacă din tavan, a doua lovitură, a treia Gregorovius tresări şi fu cât pe ce să strige când simţi o mâna care-l apuca de gleznă.

— Nu lua în seamă, e moşul de sus.

— Dar abia dacă auzim chiar noi.

— E vorba de ţevi – spuse Maga misterios —. Totul se aude pe acolo, mi s-a mai întâmplat şi altă dată.

— Acustica e o ştiinţă surprinzătoare – zise Gregorovius.

— O să se plictisească în cele din urmă. Tâmpitul.

Sus cineva bătea mai departe. Maga se ridică furioasă şi făcu muzica şi mai încet Se auziră opt sau nouă acorduri, un pizzicato, şi apoi din nou loviturile.

— Nu se poate – zise Gregorovius – E absolut imposibil ca tipul să audă ceva.

— Aude mai bine ca noi, asta-i partea proastă.

— Casa asta parc-ar fi urechea lui Dionisos.

— A cui? Nenorocitul, tocmai acum la adagio. Şi-o ţine una şi bună. O să se trezească Rocamadour.

— Poate ar fi mai bine…

— Nu, nu vreau. Să spargă tavanul. O să-i pun un disc cu Mario del Monaco să |se înveţe minte, ce păcat că n-am niciunul. Cretinul, animalul naibii. ^._

— Lucia – o luă cu blândeţe Gregorovius – E trecut de miezul nopţii.

— Veşnic e vorba de oră – bombăni Maga – O să plec de aici. Nu pot pune discul şi mai încet, nu se mai aude nimic. Stai puţin, să mai pun o dată ultima parte. Nu-l lua în seamă.

Bătăile încetară, o vreme, cuartetul se apropie de final fără să se mai audă nici măcar sforăitul la răstimpuri al lui Rocamadour. Maga oftă, cu capul aproape vârât în difuzor. începură iar loviturile.

— Ce tâmpit Şi veşnic se întâmplă aşa.

— Nu te încăpăţâna, Lucia.

— Nu fi dumneata prost M-am săturat, i-aş da pe toţi în brânci afară. Dacă am chef să ascult Schoenberg, dacă o clipă…

Începuse să plângă, dintr-o zmuncitură ridică braţul pick-up-ului o dată cu ultimul acord, şi cum stătea lângă Gregorovius, aplecată peste difuzor să-l stingă, lui Gregorovius i-a fost uşor s-o ia de talie şi s-o aşeze pe genunchi. Prinse s-o mângâie pe plete, dându-i la o parte şuviţele de pe faţă. Maga plângea gâfâind, tuşind şi aruncându-i în nas răsuflarea-i grea de tutun.

— Sărăcuţa, sărăcuţa – repeta Gregorovius – însoţindu-şi vorbele de mângâieri – Pe ea n-o iubeşte nimeni pe lume. Toţi sunt răi cu biata Lucia.

— Prostule – zise Maga suflându-şi nasul cu adevărată desfătare – Plâng fiindcă aşa vreau eu, şi mai ales ca să nu mă consoleze nimeni. Doamne, ce genunchi ascuţiţi, mă înţeapă ca nişte foarfeci.

— Mai stai puţin aşa – o imploră Gregorovius.

— N-am nici un chef – zise Maga – Şi de ce bate iar idiotul ăla?

— Nu-l lua în seamă, Lucia. Sărăcuţa… >.

— îşi spun doar că bate mai departe, n-am mai pomenit una ca asta <- >„.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə