Julio Cortazar

Dar Berthe Trepat se pierdea în divagaţii şi predici, începuse să povestească plină de entuziasm cum se întâlnise cu Germaine Tailleferre în Gare de Lyon şi cum Tailleferre îi spusese că Preludiul pentru romburi portocalii era extrem de interesant şi că va vorbi cu Marguerite Long ca să-l includă într-un concert de-al ei.

— Ar fi fost un succes, domnule Oliveira, o consacrare. Dar impresarii, ştiţi dumneavoastră, tirania cea mai neruşinată, chiar şi cei mai mari interpreţi sunt victime… Valentin crede că unul din pianiştii tineri, care n-au scrupule, ar putea… însă nici ei nu-s mai de încredere ca cei bătrâni, toţi sunt o mare şi un pământ.

— Poate dumneavoastră înşivă, în alt concert…

— Nu vreau să mai cânt – zise Berthe Tre”pat, ascunzându-şi faţa deşi Oliveira avea grijă să n-o privească – E o ruşine să trebuiască să mai apar încă pe scenă ca să-mi prezint lucrările în primă audiţie, când de fapt s-ar cuveni să fiu muza, mă înţelegeţi, inspiratoarea interpreţilor, toţi ar trebui să vină să mă roage să le permit să-mi cânte lucrările, să mă implore, da, să mă implore. Şi eu aş consimţi, fiindcă cred că opera mea e o scânteie care trebuie să aprindă sensibilitatea publicului de pretutindeni, de aici şi din Statele Unite, din Ungaria… Da, aş consimţi, dar înainte ar trebui să vină să mă roage să le fac onoarea lăsându-i să-mi interpreteze muzica.

Strânse cu vehemenţă braţul lui Oliveira care fără să ştie de ce hotărâse s-o apuce pe rue Saint-Jacques şi mergea trăgând-o uşurel pe artistă. Un vânt îngheţat îi bătea în faţă făcând să le intre apă în ochi şi în gură, dar Berthe Trepat părea străină de orice fenomen meteorologic, atârnată de braţul lui Oliveira se pornise să mormăie ceva ce la fiecare câteva cuvinte se termina printr-un sughiţ sau o pufnitură de dispreţ sau batjocură. Nu, nu locuia pe rue Saint-Jacques. Nu, însă nici n-avea vreo importanţă unde locuia îi era totuna să umble mai departe noaptea întreagă, peste două sute de persoane la prima audiţie a Sintezei.

— Valentin o să se îngrijoreze dacă nu vă întoarceţi acasă – zise Oliveira muncindu-şi mintea să spună ceva, să găsească o cârmă pentru a călăuzi ghemul ăsta încorsetat care se mişca precum un arici prin ploaie şi vânt. Dintr-un lung discurs întretăiat părea a reieşi că Berthe Trepat locuia pe rue de l'Estrapade. Fără să ştie prea bine unde se aflau, Oliveira se şterse la ochi de apă cu mâna liberă, se orienta ca un erou de Conrad pe puntea unui vas. Pe neaşteptate îi veni un chef nemaipomenit să râdă (şi-i făcea rău la stomacul gol, i se puneau cârcei, era ceva extraordinar şi chinuitor, când avea să-i povestească lui Wong abia dacă o să fie crezut). Nu de Berthe Trepat, care depăna mai departe succesele de la Montpellier şi Pau, menţionând la răstimpuri medalia de aur. Nici de faptul că făcuse tâmpenia să se ofere s-o însoţească. Nu-şi dădea prea bine seama de unde provenea cheful să râdă, poate din pricina a ceva anterior, petrecut mai înainte, nu a concertului în sine, chiar dacă acesta ar fi fost tot ce poate fi mai caraghios de pe lume. Veselie, ceva ca un fel de formă fizică a veseliei. Chiar dacă-i venea greu s-o creadă, veselia Ar fi izbucnit în râs de mulţumire, de pură

A*i i

PJt şi încâutătoare şi inexplicabilă mulţumire. „Sunt pe cale să înnebunesc”, îi trecu prin minte. „Şi cu ţicnită asta de braţ, trebuie că-i ceva molipsitor.” Nu exista nici cel mai mic motiv să se simtă vesel, apa îi intra neîncetat prin talpa desprinsă de la pantofi şi pe la guler, Berthe Tre'pat i se atârna tot mai mult de braţ şi dintr-o dată se înfiora parcă străbătută de un hohot de plâns nestăvilit, ori de câte ori pomenea de Valentin se scutura şi hohotea, ca un fel de reflex condiţionat ce nu putea în ruptul capului să-i stârnească veselie cuiva, nici măcar unui nebun. Şi Oliveira ar fi vrut să râdă în hohote, o susţinea cu cea mai mare grijă pe Berthe Tre'pat şi o îndrepta încetişor spre rue de l'Estrapade, spre numărul patru, şi nu era nici un motiv să se gândească şi cu atât mai puţin să înţeleagă, dar totul era bine aşa, s-o ducă pe Berthe Tre'pat la numărul patru de pe rue de l'Estrapade ferindu-se pe cât îi era cu putinţă să calce în bălţi sau să treacă pe sub cataractele vărsate de cornişe la colţul cu rue Clotilde. îndepărtata invitaţie la un păhărel acasă (cu Valentin) nu i se părea deloc neptrivită lui Oliveira, ar trebui să urce cinci sau şase etaje remorcând-o pe artistă, să intre într-o cameră unde Valentin nu aprinsese probabil focul în sobă (însă precis că există o sobă minunată cu cărbuni, o sticlă de coniac, şi-ar putea scoate pantofii şi pune picioarele lângă foc, ar vorbi despre artă, despre medalia de aur). Şi eventual în vreo altă seară ar mai putea veni acasă la Berthe Trepat şi la Valentin aducând o sticlă de vin, şi le-ar ţine de urât, î-ar încuraja. Era ca şi cum s-ar duce să-l vadă pe bătrân la spital, ca şi cum ar merge în! orice loc unde până acum nu i s-a năzărit să se ducă, la spital sau pe rue de l'Estrapade. Dar înainte de bucuria aceasta, de senzaţia care-i strângea îngrozitor stomacul, simţea o mână vârâtă pe sub piele ca o broască ţestoasă delicioasă (ar trebui să-l întrebe pe Wong, o mână vârâtă pe sub piele).

— Numărul patru, nu?

— Da, casa aceea cu balcon – zise Berthe Trepat – O clădire din secolul al XVIII-lea. Valentin susţine că Ninon de Lenclos a locuit la etajul patru. Minte îngrozitor. Ninon de Lenclos. Oh, Valentin minte tot timpul, zău! Aproape că nu mai plouă, nu?

— Plouă o idee mai puţin – admise Oliveira – Să traversăm acum, dacă vreţi.

— Vecinii – zise Berthe Trepat, uitându-se spre cafeneaua din colţ – Bineînţeles, baba de la opt… Nu vă puteţi imagina cât bea. O vedeţi acolo, la masa din margine? Stă şi ne priveşte, iar mâine ce-o să mai bârfească…

— Vă rog, doamnă – spuse Oliveira – Aveţi grijă cu balta asta.

— Oh, o cunosc eu, şi pe patron la fel. Din pricina lui Valentin mă urăsc. Valentin, trebuie să recunosc, le-a cam făcut figuri. N-o poate suferi pe baba de la opt, şi într-o noapte când s-a întors destul de beat i-a mânjit uşa cu rahat de pisică, de sus până jos, a făcut şi desene… N-o să uit niciodată, un scandal… Valentin în cada de baie, spălându-se de rahat fiindcă şi el se înânjise din pur entuziasm artistic, iar eu am fost nevoită să ţin piept poliţiei, babei, întregului cartier. Nu ştiţi, prin ce-am trecut eu, cu prestigiul meu… Valentin e teribil, ca un copil.

Lui Oliveira îi revenea în minte domnul cu părul alb, cu guşă şi lanţ de aur. Era ca un fel de cale care se deschidea brusc în mijlocul peretelui: era de-ajuns să împingă puţin cu umărul şi să intre, să-şi croiască drum prin cărămizi, să străpungă grosimea, să iasă spre altă lume. Mâna îi strângea stomacul până i se făcea greaţă. Era incredibil de fericit

— Dacă înainte de a urca aş bea o fine a l'eau? – zise Berthe Trepat, oprindu-se în poartă şi privindu-l – Plimbarea aceasta plăcută m-a cam făcut să-mi fie frig, şi pe deasupra ploaia…

w*

— Cu multă plăcere – spuse Oliveira, dezamăgit – Dar ar fi poate mai bine să urcaţi şi să vă schimbaţi imediat pantofii, sunteţi udă până la glesne.

— Mă rog, în cafenea e destul de cald – răspunse Berthe Tre'pat – Nu ştiu dacă Valentin s-o fi întors, e în stare să hoinărească aiurea căutându-şi prietenii. în seri din astea se îndrăgosteşte lulea de te miri cine, e ca un căţel, credeţi-mă.

— Probabil că s-o fi întors şi soba o fi încinsă – născoci cu abilitate Oliveira —. Un punci bun, nişte ciorapi de lână… Trebuie să vă îngrijiţi, doamnă.

— Oh, eu sunt ca un copac. E drept că n-am luat cu mine bani să plătesc la cafenea. Mâine va trebui să mă duc iar la sala de concert să-mi încasez cachet-al… Nu-i bine să umbli noaptea cu atâţi bani în buzunar, cartierul ăsta, din păcate…

— Vă ofer cu cea mai mare plăcere orice doriţi să beţi – spuse Oliveira – Izbutise s-o conducă pe Berthe Tre'pat până în gangul de la poartă, şi din casă răzbea un aer cald şi umed cu iz de mucegai şi poate de sos de ciuperci. Mulţumirea se îndepărta încetul cu încetul, ca şi cum ar fi mers mai departe singură pe stradă în loc să rămână cu el sub portal. Trebuia să lupte însă împotriva acestei stări, bucuria durase abia câteva minute dar fusese atât de nouă, atât de diferită, cu momentul acela când imaginii lui Valentin în cadă mânjit de rahat de pisică îi răspunsese o senzaţie ca şi cum ar putea face un pas înainte, un pas adevărat, ceva fără picioare, un pas la jumătatea unui perete de piatră, unde să te poţi vârî şi să scapi de toate celelalte, de ploaia biciuindu-ţi faţa şi de apa în pantofi. Imposibil să înţelegi toate astea, ca ori de câte ori fusese atâta nevoie să le înţelegi. O bucurie, o mână pe sub piele strângându-i stomacul, o speranţă, dacă un astfel de cuvânt putea fi imaginat, dacă pentru el era cu putinţă ca ceva de neînţeles şi confuz să se adune într-o noţiune de speranţă, era prea caraghios, era incredibil de frumos şi deja se îndepărta în ploaie fiindcă Berthe Tre'pat nu-l invita să urce la ea acasă, îl trimitea la cafeneaua din colţ, la Ordinea Zilei, la tot ce se întârnplase în cursul zilei, Crevel, cheiurile Senei, dorinţa lui de a hoinări aiurea, bătrânul de pe targa, programul tras la şapirograf, Rose Bob, pantofii care luau apă. Cu un gest atât de încet de parcă-şi dădea jos o povară de pe umeri, Oliveira arătă spre cele două cafenele care risipeau întunericul din colţ. Dar Berthe Tre'pat nu părea să aibă vreo preferinţă specială, pe neaşteptate îşi uita intenţiile, murmura ceva fără să dea drumul braţului lui Oliveira, privea pe furiş spre coridorul în beznă.

— S-a întors – spuse brusc aţintind asupra lui Oliveira nişte ochi strălucind de lacrimi – E acolo sus, o simt Şi e cu cineva, precis, ori de câte ori mi-a făcut prezentarea unui concert a dat fuga să se culce cu vreunul din prietenii lui.

Gâfiia, înfigându-şi degetele în braţul lui Oliveira şi întorcându-se mereu să privească în beznă. De sus răzbătu până la ei un mieunat stins, un alergat de labe pluşate răsunând pe scara în spirală. Oliveira nu ştia ce să spună şi aşteptă, scoţând o ţigară şi aprinzând-o cu greu.

— N-am cheia – zise Berthe Trepat cu un glas atât de pierit că aproape n-o auzi – Niciodată nu-mi lasă cheia când are de gând să se culce cu careva.

— Dar dumneavoastră trebuie să va odihniţi, doamnă.

— Ce-i pasă lui dacă eu mă odihnesc ori crap. Vor fi aprins focul, prăpădind puţinii cărbuni pe care mi i-a făcut cadou doctorul Lemoine. Şi vor fi stând goi, goi puşcă. Da, chiar în patul meu, goi puşcă, scârboşii de ei. Iar mâine va trebui să strâng după ei, Valentin o fi vărsat pe plapumă, ca totdeauna… Mâine, cuin se întâmplă mereu. Tot eu. Mâine.

şi – Nu locuieşte prin apropiere vreun prieten, cineva la care să puteţi peţi noaptea? – întrebă Oliveira.

— Nu – zise Berthe Trapat, uitându-se la el cu coada ochiului – Credeţi-mă, tine domn, cei mai mulţi dintre prietenii mei locuiesc la Neuilly. Aici nu sunt decât babe astea scârboase şi algerienii de la opt, soiul cel mai prost

— Dacă vreţi aş putea să urc eu şi să-i cer lui Valentin să vă deschidă – spus Oliveira – Poate că totul s-ar aranja dacă m-aţi aştepta la cafenea

— Ce să se aranjeze? – făcu Berthe Trepat cu o voce tărăgănată de parc-ar i băut – N-o să vă deschidă, îl cunosc prea bine. Vor tăcea chitic, pe întuneric. La cej bun să mai facă acum lumină? Or s-o aprindă mai târziu, când Valentin o să fie sigu că m-am dus la un hotel sau la o cafenea să-mi petrec noaptea.

— Dacă le bat în uşă se vor speria Nu cred că lui Valentin i-ar plăcea să se işti un scandal.

— Nu-i pasă deloc, când ajunge în halul ăsta nu-i mai pasă absolut deloc. Ar fi stare să se îmbrace cu hainele mele şi să dea buzna la comisariatul din colţ cântân Marseilleza. Odată era gata s-o facă, noroc că Robert cel cu magazinul l-a înhăţat timp şi l-a adus acasă. Robert era un tip cumsecade, avusese şi el capriciile lui înţelegea

— Lăsaţi-mă să urc – stărui Oliveira – Dumneavoastră vă duceţi la cafeneaua dii colţ şi mă aşteptaţi. O să aranjez eu, doar nu puteţi sta aici toată noaptea

Lumina de pe scară se stinse când Berthe Tre”pat era pe punctul să-i răspund vehement Sări în lături şi ieşi în stradă, depărtându-se vădit de Oliveira care rama descumpănit neştiind ce să facă. O pereche cobora în fugă, trecu pe lângă el fără privească şi se îndreptă spre rue Thouin. Aruncând o privire nervoasă în urmă, Berthe Trapat se adăposti iar sub portal. Ploua cu găleata.

Fără nici un chef, dar spunându-şi că era tot ce putea să facă, Oliveira intră caut: scara. Nu apucă să facă trei paşi când Berthe Tre”pat îl înşfacă de braţ şi-l trase sp poartă. Bâiguia refuzuri, ordine, implorări, totul se învălmăşea într-un soi de cotcodac întretăiat unde cuvintele se confundau cu interjecţiile. Oliveira se lăsă dus, resemna aşteptându-se la orice. Lumina se stinsese dar se aprinse din nou după câteva secunde şi se auziră voci luându-şi la revedere cam la nivelul etajului al doilea sau al treile Berthe Trepat se desprinse de braţul lui Oliveira şi se sprijini de poartă prefăcându-s că-şi încheie nasturii de la impermeabil ca şi cum s-ar pregăti de plecare. Nu se mişcă până când cei doi bărbaţi care coborau trecură prin dreptul ei, uitându-se far curiozitate la Oliveira şi mormăind acel pardon obişnuit când dai nas în nas cu cinepe vreun coridor. Oliveira se gândi o clipă să urce scările fără să mai piardă vremea,! dar nu ştia la ce etaj locuia artista Fuma înverşunat, învăluit iar de întuneric, aşteptând să se întâmple ceva sau să nu se întâmple nimic. în ciuda ploii, suspinele Berthei Trepat răzbeau până la el tot mai desluşit. Se apropie de ea, îi puse mâna pe umăr.

— Vă rog, madame Trapat, nu vă necăjiţi atât Spuneţi-mi ce putem face, trebuie să existe vreo soluţie.

— Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă – murmură artista.

— Sunteţi frântă, trebuie să dormiţi. în orice caz, putem merge la un hotel, nici eu n-am bani dar o să aranjez cu proprietarul să-i plătesc mâine. Ştiu un hotel pe rue Valette, nu-i departe de aici.

— Un hotel – zise Berthe Trepat, întorcându-se şi privindu-l. jt – Nu-i grozav, dar e vorba doar de o noapte.

m

— Şi dumneavoastră pretindeţi să mă duceţi la un hotel! – «„> «* > *? – '>

— Doamnă, eu vă voi însoţi până la hotel şi voi vorbi cu proprietarul să vă dea o cameră.

— Un hotel, dumneavoastră pretindeţi să mă duceţi la un hotel! *

— Nu preiind nimic – zise Oliveira pierzându-şi răbdarea – Nu vă pot oferi casa mea pentru simplul motiv că n-am o casă. Dumneavoastră nu mă lăsaţi să urc pentru ca Valentin să vă deschidă uşa. Preferaţi să plec? în cazul acesta, noapte bună!

Dar cine ştie dacă toate astea le spunea sau doar le gândea. Niciodată nu fusese mai departe de acele cuvinte care în alt moment ar fi fost primele ce i-ar veni la gură. Nu aşa trebuia să procedeze. Nu ştia cum anume, dar în nici un caz aşa. Iar Berthe Trapat îl privea, lipită de poartă. Nu, nu spusese nimic, rămăsese încremenit lângă ea, şi cu toate că era de necrezut încă mai dorea s-o ajute, să facă ceva pentru Berthe Trepat care-l privea sever ridicând încet mâna, şi brusc lovi faţa lui Oliveira care se dădu înapoi descumpănit, evitând greutatea palmei dar simţind biciuirea unor degete foarte fine, zgârietura instantanee a unghiilor.

— Un hotel – repetă Berthe Trepat – Dar dumneavoastră auziţi ce mi-a propus? Privea spre coridorul întunecos, rotindu-şi ochii, gura-i strident rujată mişcându-se ca ceva independent, înzestrat cu viaţă proprie, şi în zăpăceala lui Oliveira crezu că vede iar mâinile Magăi încercând să-i pună supozitorul lui Rocamadour, şi pe Rocamadour care se zbătea strângând fesele şi răcnind îngrozitor, iar Berthe Trapat îşi mişca gura dintr-o parte într-alta, cu ochii aţintiţi asupra unui auditoriu invizibil în bezna coridorului, cu coafura-i absurdă agitându-se o dată cu zgâlţâiturile tot mai puternice ale capului.

— Vă rog – şopti Oliveira, trecându-şi o mână peste zgârietura care-i sângera puţin – Cum puteţi crede aşa ceva!

Însă ea credea într-adevăr aşa ceva, fiindcă (şi asta o spuse strigând, şi lumina de pe coridor se aprinse din nou) ştia foarte bine ce soi de depravaţi o urmăreau pe stradă ca pe toate doamnele serioase, dar ea n-avea să permită (şi uşa de la oficiul portăresei începu să se deschidă şi Oliveira văzu ivindu-se o faţă ca a unui şobolan uriaş, nişte ochişori ce priveau cu aviditate) ca un monstru, un satir plin de bale s-o atace în poarta casei ei, doar de asta exista poliţie şi justiţie – şi cineva cobora în goana mare, un băiat cu părul cârlionţat şi aer de ţigan se sprijinea în coate pe balustrada scării ca să vadă şi să audă după pofta inimii – şi dacă vecinii n-o protejau era ea în stare să se facă respectată pentru că nu era prima oară când un vicios, un exhibiţionist împuţit…

La colţul de pe rue Tournefort, Oliveira îşi dădu seama că mai avea încă ţigara în mână, stinsă de ploaie şi aproape stricată. Sprijinindu-se de un felinar, îşi ridică faţa şi lăsă ploaia să-l ude până la piele. Aşa nimeni nu şi-ar putea da seama, cu faţa şiroind de apă nimeni nu şi-ar putea da seama. Apoi o porni încet, adus de spate, cu gulerul canadienei încheiat până peste bărbie, ca totdeauna, blana de la guler mirosea groaznic a putred, a tăbăcit Nu se gândea la nimic, se simţea umblând ca şi cum ar fi stat şi s-ar fi uitat la un câine mare şi negru în ploaie, cu labe groase, cu smocuri de păr atârnânde şi bătătorite, mişcându-se în ploaie. Din când în când ridica mâna şi şi-o trecea peste faţă, dar în cele din urmă lăsă ploaia să-l ude, deschidea la răstimpuri buzele şi bea ceva sărat care-i curgea pe piele. Când, mult mai târziu şi în apropiere de Jardin des Plantes, îşi aminti de cele întâmplate în cursul zilei, retrăind sârguincios şi amănunţit toate minutele, îşi zise că la urma urmelor nu fusese chiar atât de prost simţindu-se mulţumit în vreme ce o însoţea pe bătrână acasă. Dar ca de obicei plătise pentru mulţumirea aceea nesăbuită. Acum începea să şi-o reproşeze, s-o desfiinţeze puţin câte puţin până nu mai rămânea decât ce rămânea veşnic, o grotă unde sufla timpul, un hău continuu fără graniţe definite. „Să nu facem literatură”, se gândi căutându-şi o ţigară, după ce-şi uscase puţin mâinile la căldura buzunarelor de la pantaloni. „Să nu începem acum să etalăm cuvinte cumplite, ca nişte proxenete strălucitoare. Lucrurile s-au petrecut aşa şi gata. Berthe Trapat… e prea tâmpită, dar ar fi fost grozav să urc să beau un pahar cu ea şi cu Valentin, să-mi scot pantofii ca să mi se usuce ciorapii. Ţi-a dat plasă, băiete, ce să-i faci! Să lăsăm totul baltă, trebuie să mergem la culcare. Nu exista nici o raţiune, nu putea exista altă raţiune. Dacă mă las dus de val sunt în stare sa mă întorc în garsonieră şi să-mi petrec noaptea făcând pe infirmierul la copiL” Din locul unde se afla până la rue du Sommerard erau cam douăzeci de minute de mers pe ploaie, cel mai bine era să intre în primul hotel şi să doarmă Ultimele chibrituri nu i se mai aprindeau, unul după altul. Să mori de râs, nu alta.

—l24)

NU ŞTIU SĂ MĂ EXPRIM – spuse Maga ştergând linguriţa cu o cârpă deloc curată – Altele or fi putând să se explice mai bine, dar eu am fost mereu aşa, e mult mai uşor să vorbeşti de lucrurile triste decât de cele vesele.

— O lege – zise Gregorovius – Enunţ perfect, adevăr profund. Transpus în planul meşteşugului literar, face ca sentimentele bune să producă literatura proastă, şi alte chestii de genul ăsta. Fericirea nu se explică, Lucia, probabil fiindcă este momentul desăvârşit din vălul Mayei.

Maga îl privi, perplexă. Gregorovius suspini

— Vălul Mayei – repetă – Dar să nu amestecăm lucrurile. Ai văzut foarte bine că nefericirea e, să zicem, mai tangibilă, poate pentru că din ea porneşte dedublarea în obiect şi subiect De asta stăruim atâta amintindu-ne, de asta putem povesti exact tot felul de catastrofe.

— Se întâmplă însă – spuse Maga, amestecând laptele pe reşou – că fericirea e doar a unei singure fiinţe, în schimb nefericirea pare a fi a tuturor.

— Un corolar cum nu se poate mai adevărat – zise Gregorovius – De altfel îţi mărturisesc că mie nu-mi place să pun multe întrebări. Aseară, la înfâlnirea de la Club… Mă rog, Ronald are o vodcă ce te face vorbăreţ din cale-afară. Să nu crezi că sunt un soi de drac împieliţat, aş vrea doar să-mi înţeleg mai bine prietenii. Dumneata şi Horacio… în sfârşit, aveţi ceva inexplicabil, un fel de mister esenţial. Ronald şi Babs spun că voi sunteţi perechea perfectă, că vă completaţi. Eu nu prea văd că v-aţi completa unul pe celălalt

— Şi ce contează?

— Nu-i vorba c-ar conta, dar tocmai mi-ai spus că Horacio a plecat

— N-are nici o legătură – zise Maga – Nu ştiu să vorbesc despre fericire, dar asta nu înseamnă că n-am fost fericită. Dacă vrei pot să-ţi povestesc mai departe de ce a plecat Horacio, de ce aş fi putut pleca eu dacă n-ar fi fost Rocamadour – Arătă vag spre valize, spre nemaipomenita harababură de hârtii şi sticle şi discuri care umpleau camera – Toate astea trebuie să fie păstrate, trebuie să văd unde mă pot duce. Nu vreau să rămân aici, e prea tnst

— Etienne poate să-ţi facă rost de o cameră luminoasă. Când îl duci pe Rocamadour înapoi la ţară. Ceva în jur de şapte mii de franci pe lună Dacă n-ai nimic împotrivă, în cazul acesta aş lua eu camera asta. îmi place, are un fluid care se simte. Aici poţi gândi în voie, te simţi la largul tău.

— Să nu crezi – zise Maga – Cam pe la şapte fata de jos începe să cânte Les Amants du Havre. E un cântec frumos, dar auzindu-l tot timpul…

Puisque la terre est ronde, Mon amour t'en fals pas, Mort amour t'en fals pas.

— Frumos – zise Gregorovius indiferent

— Da, are în el multă filosofie, cum ar fi spus Ledesma Nu, dumneata nu l-ai cunoscut A fost înainte de Horacio, în Uruguay.

— Negrul?

— Nu, negrul se numea Ireneo

— Deci povestea cu negrul e adevărată?

Maga îl privi uimită. Gregorovius era prost de-a binelea în afară de Horacio (şi uneori chiar şi el…), toţi cei care o doriseră se purtau mereu ca nişte proşti. Amestecând laptele se apropie de pat şi încercă să-l facă pe Rocamadour să bea o linguriţă. Rocamadour ţipă şi se împotrivi, laptele îi curgea pe gât. „Topitopitopi”, făcea Maga cu o voce de hipnotizatoare împărţind premii. „Topitopitopi”, străduindu-se să nimerească măcar o lingunţă în gura lui Rocamadour care era roşu şi nu voia cu nici un chip să bea, dar brusc se dădea bătut fără nici o pricină, aluneca puţin în fundul patului şi începea să înghită o linguriţă după alta spre imensa satisfacţie a lui Gregorovius care-şi umplea pipa şi se simţea puţin ca un tată

— Cin-cin – zise Maga, lăsând ibricul lângă pat şi învelindu-l pe Rocamadour care era cuprins îndată de toropeală – Ce febră mare are încă, cel puţin treizeci şi nouă cu cinci _ ia ^ „_w.

— Nu-i pui termometrul?

— E tare greu, după asta plânge douăzeci de minute, Horacio nu poate suporta. îmi dau seama după fierbinţeala frunţii. Trebuie să aibă peste treizeci şi nouă şi nu înţeleg de ce nu îi scade.

— Prea mult empinsm, mi-e teamă – zise Gregorovius – Şi laptele nu-i face rău având atâta febră?

— Nu-i prea mare pentru un copil – răspunse Maga aprinzând o Gauloise – Ar fi mai bine să stingem lumina ca să adoarmă imediat Acolo, lângă uşă.

Din sobă ieşea o strălucire care se înteţi atunci când se aşezară faţă în faţă şi fumară un răstimp fără să-şi vorbească, Gregorovius vedea cum urcă şi coboară ţigara Magăi, preţ de o clipă chipul ei nefiresc de liniştit se aprindea ca jăratecul, ochii îi sclipeau când se uita la el, totul se topea într-o penumbră în care gemetele şi suspinele lui Rocamadour se răreau treptat până încetară, urmate de un uşor sughiţ ce se repeta la răstimpuri. Un ceas bătu de unsprezece.

— N-o să se întoarcă – spuse Maga – în sfârşit, va trebui să vină să-şi ia lucrurile dar asta nu schimbă nimic. S-a terminat, Kaputt.

— Mă întreb – zise Gregorovius, prudent – Horacio e atât de sensibil, se mişcă I atât de greu prin Paris. El crede că face tot ce vrea, că aici e foarte liber, dar veşnic j ajunge să se dea cu capul de pereţi. Nu trebuie decât să-l vezi pe stradă, odată l-am j urmărit o vreme de la distanţă.