Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə18/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   42

11 „ « » *. tJ U «Jfyţâift l a

DE PARTEA ACEASTA

II faut voyager loin eu aimant sa maison

APOLLINAIRE, Les mamelles de Tiresias

M

'i U ap iV



—och

ÎL ÎNFURIA LA CULME că se numea Traveler, el care nu plecase nicicând din Argentina, decât o dată până la Montevideo şi altă dată la Asuncion del Paraguay, metropole de care îşi amintea cu indiferenţă suverană. La patruzeci de ani continua să nu se despartă de strada Cachimayo, şi faptul că lucra ca administrator şi om bun cam la toate la circul „Stelele” nu-i îndreptăţea nici cea mai mică speranţă că într-o zi va străbate drumurile lumii morc Barnum; zona de activitate a circului se întindea de la Santa Fe la Carmen de Patagones, cu lungi stagiuni în capitala federală şi în oraşele La Plata şi Rosario. Când Talita, mare amatoare de enciclopedii, se interesa de popoarele nomade şi de culturile transhumante, Traveler mormăia şi aducea elogii nesmcere curţii cu muşcate, patului şi îndemnului să nu pleci din colţul unde te-ai născut Bând un mate după altul, afişa o înţelepciune care o impresiona pe nevastă-sa, dar se vedea bine că el era prea dornic de a convinge. în somn, îi scăpau uneori cuvinte despre exil, dezrădăcinare, călătorii dincolo de ocean, controale vamale şi alidade nesigure Dacă Talita râdea de el când se trezea, îi dădea uşurel câteva palme la fund şi apoi râdeau ca nebunii, de parcă auto-trădarea lui Traveler le-ar face bine la amândoi Este însă cazul sa recunoaştem un lucru, şi anume că, spre deosebire de aproape toţi prietenii lui, Traveler nu arunca asupra vieţii sau a sorţii vina că nu putuse călători după plac. Dădea pe gât dintr-o înghiţitură un gin şi-şi zicea că e un mare tâmpit.

— Bineînţeles, eu sunt călătoria lui cea mai grozavă – spunea Talita când se ivea ocazia – dar e atât de prost că nu-şi dă seama. Eu, doamnă, l-am purtat pe aripile fanteziei până dincolo de zare.

Cucoana astfel interpelată credea că Talita vorbeşte serios, şi răspundea cam în genul ăsta:

— Ah, doamnă, bărbaţii sunt atât de neînţeleşi (sic pentru neînţelegători)! Sau:

— Credeţi-mă, la fel se întâmplă cu mine şi cu Juan Antonio al meu. Mereu i-o spun, dar el se face că plouă.

Sau:

— Cât de bine vă înţeleg, doamnă Viaţa e o luptă. Sau:



— Nu vă faceţi sânge rău, doamnă. Tot ce contează e sănătatea şi o situaţie buni Mai târziu Talita îi povestea toate acestea lui Traveler, şi amândoi se tăvăleau de râs pe pardoseala din bucătărie mai-mai să-şi nenorocească hainele de pe ei. Pentru Traveler nu era nimic mai minunat decât sa se ascundă în baie şi să asculte, cu o batistă sau un maiou vârâte în gură, cum Talita le făcea să vorbească pe cucoanele de la pensiunea Sobrales, dar şi pe altele care locuiau la hotelul de vizavi. în momentele de optimism, care nu-l ţineau mult, plănuia o piesă de teatru radiofonic spre a-şi bate joc de grăsanele acelea fără ca ele să-şi dea seama, silindu-le să piângă cu lacrimi de crocodil în timp ce aveau s-o asculte pe lungimea de undă respectivă. Dar oricum nu călătorise, şi asta-i stătea pe suflet ca o piatră neagră.

— O adevărată cărămidă – explica Traveler, atingându-şi stomacul. 1(,Ah^

— N-am vă/ut niciodată o cărămidă neagră – spunea directorul circului, eventual confident al unei asemenea nostalgii.

— A devenit aşa de prea mult sedentarism. Şi când ne gândim că au existat poeţi care s-au plâns că sunt heimatlos, Ferraguto!

— Vorbiţi-mi în spaniolă – spunea directorul, tresărind din pricina vocativului personalizat în chip dramatic.

— Nu pot, directore – mormăia Traveler, scuzându-se tacit fiindcă îi spusese pe nume – Frumoasele cuvinte străine sunt ca o oază, ca nişte escale Nu ne vom duce niciodată în Costa Rica? în Panama unde odinioară galioanele imperiale?… Gardel a murit în Columbia, directore, în Columbia!

— Ne lipseşte numerarul, măi – spunea directorul scoţându-şi ceasul – Mă întorc la hotel, Cuca mea trebuie să fie furioasă foc.

Traveler rămânea singur în birou şi se întreba cum ar fi oare asfinţitul în Connecticut. Spre a se consola trecea în revistă tot ce avea bun în viaţă De pildă, unul dm lucrurile bune din viaţa lui fusese că într-o dimineaţă în 1940 intrase în biroul şefului, la Impozite Interne, cu un păhai de apă în inânâ. Ieşise de acolo concediat, în vreme ce şeful îşi ştergea apa de pe faţă cu nişte sugativă. Acesta fusese unul din lucrurile bune din viaţa lui, fiindcă tocmai în luna respectivă urma să fie promovat, după cum căsătoria cu Talita fusese alt lucru bun (chiar dacă amândoi susţineau că dimpotrivă), deoarece Talita era condamnată prin diploma ei de farmacistă să îmbătrânească fără drept de apel printre role de leucoplast, iar Traveler se înfiinţase într-o zi să cumpere nişte supozitoare contra bronşitei, şi din explicaţia pe care i-o ceruse Talitei dragostea a ţâşnit spumoasă precum şamponul la duş. Traveler susţinea chiar că se îndrăgostise de Talita exact în momentul în care ea, plecând ochii, încerca să-i explice de ce supozitorul era mai activ după şi nu înainte de o bună evacuare a stomacului

— Nenorocitule – spunea Talita la ceasul aducerilor aminte – înţelegeai prea bine instrucţiunile, dar făceai pe prostul pentru ca eu să fiu nevoită să-ţi explic

— O farmacistă e în slujba adevărului, cluai daca-i vorba de locurile cele mai intime. Dac-ai şti cât de emoţionat am fost când mi-am pus cel dintâi supozitor în seara aceea, după ce am plecat de la farmacie. Era imens şi verde.

— Eucaliptul – zicea Talita – Bucurăte că nu ţi-am dat din alea care miros a usturoi de la o poştă.

Însă uneori se întristau şi înţelegeau nedesluşit că se amuzaseră o dată în plus ca un fel de măsură extremă împotriva melancoliei pe care o simt cei din Buenos Aires şi a unei vieţi fără prea multe… (Ce ar fi de adăugat după „prea multe'„? Răul acela vag la stomac, cărămida neagră ca întotdeauna).

Talita explicându-i doamnei Gutusso cum e cu melancolia lui Traveler:

— îl apucă pe la ora siestei, e aşa ceva care-i vine parcă de la plămâni

— Trebuie să fie vorba de vreo inflamaţie pe dinăuntru – spune doamna Gutusso.

— E de la suflet, doamnă. Soţul meu e poet, credeţi-mă. „, încuiat în baie, cu un prosop pe faţă, Traveler râde cu lacrimi.

N-o fi vreo alergie, cum i se spune? Băieţelul meu Victor, cel pe care-l vedeţi jucându-se printre muşcate, e un adevărat îngeraş, pe cuvânt, dar când îl apucă alergia la ţelină se strâmbă de parcă-i Quasimodo. Să vedeţi, i se închid ochişorii lui negri, gura i se umflă ca la broscoi, şi-n scurtă vreme nu-şi mai poate depărta degetele de la picioare.

— Nu-i neapărat nevoie să-şi depărteze degetele de la picioare – zice Talita.

Se aud răcnetele sufocate ale lui Traveler în baie, şi Talita schimbă iute subiectul ca să-i abată atenţia doamnei Gutusso. în general când Traveler iese din ascunzătoare se simte copleşit de tristeţe, şi Talita îl înţelege. Ar trebui să vorbim despre înţelegerea Talitei. E o înţelegere ironică, afectuoasă, venind parcă de departe. Dragostea ei pentru Traveler e făcută din crătiţi murdare, lungi ceasuri de nesomn, o blândă acceptare a fanteziilor lui nostalgice şi a pasiunii lui pentru tangouri şi pentru jocul de cărţi. Când Traveler e trist şi se gândeşte că n-a călătorit niciodată (şi Talita ştie că nu-i pasă de fapt, ştie că preocupările lui sunt mai profunde), trebuie să-i ţină tovărăşie fără să vorbească prea mult, trebuie să-i fiarbă mate, să aibă grijă să nu-i lipsească tutunul, să-şi joace rolul de nevastă mereu lângă bărbatul ei dar fără să-l eclipseze şi asta-i tare greu. Talita e foarte fericită cu Traveler, cu circul, periind motanul care ştie să socotească înainte de a intra în arenă, făcând contabilitatea pentru director. Uneori se gândeşte cu modestie că e mult mai aproape decât Traveler de aceste profunzimi elementare care îl preocupă, însă orice aluzie metafizică o sperie puţin şi până la urmă se convinge că el este singurul în stare să foreze şi să facă astfel să ţâşnească şuvoiul negru şi uleios. Totul pare cam vag, învăluit în cuvinte sau forme, se numeşte celelalt lucru, se numeşte râsul sau dragostea, şi mai sunt şi circul şi viaţa pentru a-i da numele lor mai exterioare şi inevitabile şi mai ducă-se naibii.

În lipsa celuilalt lucru, Traveler e un om de acţiune. De acţiune restrânsă, cum îi spune el, fiindcă nu-i cazul să se omoare cu treaba. De-a lungul a patru decade a trecut prin diverse etape de activităţi: fotbal (la Colegiales, centru înaintaş destul de bun), alergări, politică (o lună în închisoarea de la Devoto în 1934), creşterea iepurilor de casă (fermă în Manzanares, faliment după trei luni, molimă printre iepuri şi albine imposibil de îmblânzit), automobilism (copilot al lui Marimdn, dat peste cap la Resistencia, trei coaste rupte), tâmplărie de lux (restaurare de mobilă veche îngrămădită până-n tavan după ce nu mai e folosită, eşec total), căsătorie şi ciclism pe Avenida General Paz sâmbetele, cu bicicletă închiriată. Temeiul acestei acţiuni este o bibliotecă mentală bogată, două limbi străine, condei uşor, interes plin de ironie pentru doctrina mântuirii şi globurile de cristal, o tentativă de obţinere a unei specii de mandragoră prin plantarea unui cartof dulce într-un vas cu pământ şi spermă, cartoful crescând miraculos cum se întâmplă cu soiul acela de cartofi, invadând pensiunea, ieşind prin ferestre, intervenţie în taină a Talitei cu nişte foarfeci în mână, Traveler cercetând cu luare-aminte tulpina cartofului, bănuind ceva, renunţarea umilită la mandragora condamnată spânzurătorii, Alraune, amintiri din copilărie Uneori Traveler face aluzii la un dublu mai norocos ca el, iar Talitei nu-i place povestea asta, nu se ştie de ce, îl îmbrăţişează, îl sărută îngrijorată, face tot ce îi stă în putinţă ca să-i scoată ideile astea din cap. îl duce s-o vadă pe Marilyn Monroe, marea favorită a lui Traveler, şi în întunericul din cinematograful Presidente Roca îşi-roade-zăbala unei gelozii pur artistice. m-'M kam

1ALITA NU ERA PREA convinsă că Traveler avea să se bucure de repatrierea unui prieten din tinereţe, fiindcă primul lucru pe care-l făcu aflând că respectivul Horacio se întoarcea forţat în Argentina cu vaporul Andrea C. a fost să-i dea un picior motanului circului şi să declare că viaţa era o mare porcărie. Oricum se duse să-l aştepte în port împreună cu Talita şi cu motanul care ştia să socotească vârât într-un coş Ohveira ieşi din vamă cu o singură valiză uşoară, şi recunoscându-l pe Traveler îşi ridică sprâncenele cu un aer pe jumătate surprins, pe jumătate supărat

— Ce mai e nou, măi?

— Salut – zise Traveler, strângându-i mâna cu o emoţie la care nu se aşteptase.

— Ascultă – spuse Oliveira – hai să mergem la un grătar în port să mâncăm nişte cârnaţi.

— Ţi-o prezint pe nevastă-mea – zise Traveler.

Oliveira spuse: „încântat de cunoştinţă” şi-i întinse mâna aproape fără s-o privească întrebă imediat ce era cu motanul şi de ce îl aduceau în port în coşul acela. Talita, ofensată de primire, îl găsi dezagreabil de-a binelea şi anunţă că se întoarce la circ cu motanul.

— Mă rog – spuse Traveler – Pune-l la geam în tramvai, ştii că nu-i place deloc pe scaunul din margine.

Ajunşi la grătar, Oliveira începu să bea vin roşu şi să mănânce cârnaţi şi măruntaie fripte. Pentru că nu prea făcea conversaţie, Traveler îi povesti treaba cu circul şi cum a fost cu căsătoria lui cu Talita. îi făcu un rezumat al situaţiei politice şi sportive din ţară, stăruind mai ales asupra măreţiei şi decăderii lui Pascualito Părez. Oliveira spuse că la Paris îl întâlnise pe Fangio şi crăcănatul părea adormit. Lui Traveler i se făcu foame şi ceru nişte frigărui. Se bucură că Oliveira acceptă cu un zâmbet prima ţigară autohtonă şi că o fuma cu delectare. Se adânciră amândoi în alt litru de vin roşu, iar Traveler îi vorbi de munca lui, de faptul că nu-şi pierduse nădejdea de a găsi ceva mai bun, adică să fie mai puţin de lucru şi să câştige mai mulţi bani, aşteptând mereu ca Oliveira să-i spună ceva, nu ştia ce anume, orice care i-ar apropia după atâta timp.

— în sfârşit, povesteşte şi tu ceva

— Vremea – zise Oliveira – era tare schimbătoare, dar din când în când erau şi zile frumoase. Altceva: după cum a spus pe drept cuvânt Cesar Brutus, dacă te duci la Paris în octombrie să nu cumva să nu vezi Louvre. Ce să-ţi mai zic? Ah, da, odată am ajuns până la Viena. Sunt acolo nişte cafenele formidabile, cu grăsane care-şi duc câinele şi bărbatul să mănânce ştrudel.

— Bine, bine – făcu Traveler – N-ai nici o obligaţie să vorbeşti, dacă n-ai chef.

— într-o zi mi-a căzut o bucăţică de zahăr sub masă la o cafenea. La Paris, nu la Viena., —

— Ca să vorbeşti atâta de cafenele nu merita osteneala să treci oceanul.

—fir!


r

— Cine are urechi de auzit – zise Oliveira, tăind cu mare precauţie nişte măruntaie – Aşa ceva zău că nu găseşti, măi, în Oraşul Lumină. Mi-au spus-o o groază de argentinieni Plâng după biftec, ba chiar am cunoscut o cucoană care-şi amintea cu nostalgie de vinul de pe meleagurile noastre. După părerea ei vinul franţuzesc nu se pretează să fie băut cu sifon.

— Ce chestie! – spuse Traveler.

— Şi desigur roşiile şi cartofii de aici n-au seamăn nicăieri. 'Sw* %

— Se vede – zise Traveler – că-ţi dădeai coate cu lumea bună.

— Din când în când. în general nu-mi prea apreciau coatele, ca să folosesc gingaşa ta metaforă. Ce umiditate, frate dragă!

— Ah, da – zise Traveler – Va trebui să te obişnuieşti.

1 Continuară pe tonul ăsta încă vreo douăzeci şi cinci de minunte.

I

V (-39)


I 1

JBINEÂNŢELES CĂ OLIVEIRA n-avea să-i povestească lui Traveler că în escala de la Montevideo cutreierase cartierele vechi, întrebând şi cercetând, bând nişte halbe ca să câştige încrederea vreunui tuciuriu. Şi nimic, în afară de o grămadă de edificii noi şi de faptul că în port, unde-şi petrecuse ultimul ceas înainte ca Andrea C. să ridice ancora, apa era plină de peşti morţi plutind cu burta în sus, şi printre peşti câte un prezervativ legănându-se încetişor în apa unsuroasă. Nu-i rămânea altceva de făcut decât să se întoarcă la vapoi, cu ghidul că poate era la Lucea, poate era într-adevăr la Lucea sau la Perugia. Şi totul se dusese pe apa sâmbetei.

Înainte de a debarca în patria mamă, Oliveira hotărâse că tot trecutul nu era de fapt trecut şi că numai o înşelăciune mentală ca atâtea altele putea înlesni calea facilă de a imagina un viitor fertilizat de jocurile deja făcute. înţelese (singur la prora, în zori, învăluit în ceaţa galbenă a radei) că nimic nu se schimba dacă el hotăra să se împotrivească, să respingă soluţiile uşoare. Maturitatea, dacă exista aşa ceva, era la urma urmelor o ipocrizie. Nimic nu era matur, nimic nu putea fi mai natural decât faptul că femeia aceea cu un motan într-un coş, aşteptându-l împreună cu Manolo Traveler, semăna puţin cu cealaltă femeie (dar la ce-i folosise să cutreiere cartierele vechi din Montevideo, să ia un taxi până la poalele Colinei, verificând adrese de demult, refăcute de o memorie neascultătoare?). Trebuia să meargă mai departe, sau să reînceapă sau să termine: încă nu exista nici o punte. Cu o valiză în mână, se îndreptă spre un restaurant din port unde se făcea grătar şi unde într-o seară cineva cam cherchelit îi povestise anecdote despre Betinoti, cântăreţul popular, despre felul în care cânta valsul acela: Diagnosticul mi-e simplu:/ Ştiu că n-are lecuire. Ideea de a introduce într-un vals cuvântul diagnostic i se păruse irezistibilă lui Oliveira, dar acum îşi repeta versurile acelea cu un aer grav, în vreme ce Traveler îi povestea despre circ, despre K. O. Lausse şi chiar despre Juan Per6n.

A

Îşi DĂDU SEAMA că întoarcerea era realmente la fel ca plecarea în multe sensuri. Stătea şi vegeta cu biata şi devotata Gekrepten într-o cameră de hotel în dreptul pensiunii Sobrales unde locuiau soţii Traveler. Le mergea foarte bine, Gekrepten era fericită, pregătea mate fără cusur şi, chiar dacă făcea cum se poate mai prost dragoste şi pasta asciutta, avea alte calităţi casnice relevante şi-i lăsa tot timpul necesar pentru a se gândi la povestea cu plecarea şi întoarcerea, care-l preocupa în intervalurile slujbei sale de reprezentant comercial în negoţul cu cupoane de gabardină. La început Traveler îl criticase pentru mania lui de a găsi că totul era rău la Buenos Aires, de a înjura oraşul făcându-l curvă nenorocită, însă Oliveira le explică lui şi Talitei că în criticile acestea era de fapt atâta iubire că numai nişte ţicniţi ca ei îi puteau răstălmăci ocările Până la urmă şi-au dat seama că Oliveira avea dreptate, că nu se putea împăca în mod ipocrit cu Buenos Aires, şi că acum se afla mult mai departe de ţară decât atunci când bătea Europa. Numai lucrurile simple şi cam vechi îl făceau să zâmbească: ceaiul mate, discurile lui De Caro, uneori portul în faptul serii. Toţi trei se plimbau mult prin oraş, profitând de faptul că Gekrepten lucra la o prăvălie, iar Traveler pândea pe faţa lui Oliveira semnele pactului cu oraşul, fertilizând în tot acest timp pământul cu uriaşe cantităţi de bere. însă Talita era mai intransigentă (caracteristică proprie indiferenţei) şi cerea insistent adeziuni pe termen scurt: pictura lui Clorindo Testa, bunăoară, sau filmele lui Torre Nilsson. Se iscau discuţii teribile despre Bioy Casares, David Vifias, părintele Castellani, Manauta şi politica promovată de Zăcămintele Petrolifere Fiscale. Talita a înţeles în cele din urmă că lui Oliveira îi era perfect egal dacă se află la Buenos Aires sau la Bucureşti, şi că de fapt nu se întorsese ci fusese adus Pe sub temele discuţiilor circula veşnic un curent patafizic, tripla coincidenţă a unei histrionice căutări a acelor puncte de vedere care să deplaseze centrul privitorului sau centrul a ceea ce era privit După multe certuri, Talita şi Oliveira începeau să se respecte. Traveler îşi amintea de Oliveira de la douăzeci de ani şi-l durea mima, deşi era poate efectul presiunii berii.



— Ce se întâmplă cu tine e că de fapt nu eşti poet – spunea Traveler – Nu simţi ca noi oraşul ca un pântec uriaş care tremură încetişor sub cer, ca un păianjen enorm cu picioarele de la San Vicente în Burzaco, în Sarandî, în Palomar, şi cu celelalte băgate în apă, biata vietate, când te gândeşti ce murdar e fluviul.

— Horacio e un perfecţionist – îl compătimea Talita care căpătase încredere – Tăunul pe calul cel nobil. Ar trebui să înveţi de la noi, care suntem nişte locuitori umili ai capitalei şi totuşi ştim cine este Pieyre de Mandiargues.

— Şi pe străzi – spunea Traveler, închizând pe jumătate ochii – trec fete cu priviri galeşe şi nişte feţişoare pe care orezul cu lapte şi Radio El Mundo au presărat cu timpul un fel de pudră de plăcută prostie.

— Fără să mai vorbim de femeile emancipate şi intelectuale care lucrează prin circuri – spunea cu modestie Talita.

— Şi de specialiştii în folclorul tangoului, ca subsemnatul. Aminteşte-mi acasă să-ţi citesc confesiunea lui Ivonne Guitry, bătrâne, e ceva grandios.

— Apropo, doamna Gutusso îţi transmite că dacă nu-i dai înapoi antologia lui Gardel o să-ţi spargă o glastră în cap – îl informă Talita.

ii'

— Mai întâi trebuie să-i citesc lui Horacio confesiunea. Să aştepte, baba nenorocită.



— Doamna Gutusso e acel specimen de catoblepas care-şi petrece timpul stând de vorbă cu Gekrepten? – întreabă Oliveira.

— Da, săptămâna asta sunt prietene bune. Dar să vezi tu peste câteva zile, aşa-i cartierul nostru.

— Argintat de lună – recită Oliveira cuvintele unui tango.

J – E mult mai frumos ca Saint-Germain-des-Pre's al tău – spuse Talita. 1 – De bună seamă – zise Oliveira, privind-o. Poate că, dacă mijeşti puţin ochii… Şi felul acesta de a pronunţa franţuzeşte, felul acesta, şi dacă el închidea ochii pe jumătate. (Farmaceutică, păcat.)

Fiindcă le plăcea să se joace cu cuvintele, născociră în zilele acelea jocul de-a cimitirul, deschizând de pildă dicţionarul lui Julio Casares la pagina 558 şi jucându-se cu pajura, patrula, păstura, pelticeala, perdeaua, pâinişoara şi pulberea. în fond se cam întristau cu gândul la posibilităţi ratate din pricina caracterului argentinian şi a treceru-implacabile-a-timpului. Apropo de farmaceutică, Traveler susţinea că e vorba de denumirea unei naţiuni profund merovingiene, şi el împreună cu Oliveira i-au dedicat Talitei un poem epic în care hoardele farmaceutice invadau Catalonia, semănând groaza, piperina şi eleborul. Naţiunea farmaceutică, înzestrată cu cai uriaşi. Meditaţie în stepa farmaceutică. Oh, împărăteasă a farmaceuticilor, îndură-te de cei puhavi, de cei priponiţi, de cei puturoşi şi de cei privilegiaţi care se pierd în pripă.

În timp ce Traveler îl tot bătea la cap pe director spre a-l convinge să-l angajeze pe Oliveira la circ, obiectul acestor griji stătea şi bea mate la el în cameră şi se punea la zi fără chef în materie de literatură naţională. Pe când Traveler se ocupa cu astfel de probleme veniră pe neaşteptate marile călduri şi vânzarea cupoanelor de gabardină scăzu considerabil. începură întâlnirile în curte la don Crespo, care era prieten cu Traveler şi le închiria camere doamnei Gutusso şi altor doamne şi domni. Ocrotit de dragostea lui Gekrepten, care-l răsfăţa ca pe un copil, Oliveira dormea până nu mai putea şi în răstimpul când era treaz răsfoia uneori o cărţulie a lui Crevel care se rătăcise pe fundul valizei, şi lua un aer de personaj de roman rus. Din trândăveala asta atât de metodică nu putea ieşi nimic bun, şi el nutrea o vagă speranţă că închizând ochii pe jumătate ar vedea unele lucruri mai bine conturate, că dormind i s-ar limpezi mintea. Treaba cu circul mergea foarte prost, directorul nici nu voia să audă de un alt angajat în faptul serii, înainte de a pleca la lucru la circ, soţii Traveler coborau să bea mate cu don Crespo, iar Oliveira pica şi el şi ascultau discuri vechi la un aparat care mai funcţiona ca prin minune, aşa cum trebuie de fapt să fie ascultate discurile vechi. Uneori Talita se aşeza în faţa lui Oliveira pentru a se juca de-a cimitirul, sau a se lua la întrecere la întrebările-echivalenţă, un alt joc pe care-l născociseră cu Traveler şi cu care se distrau grozav. Don Crespo îi considera nebuni şi doamna Gutusso proşti.

— Nu vorbeşti niciodată de ce ţi s-a întâmplat acolo – spunea uneori Traveler, fără să se uite la Oliveira. Nu se putea abţine; când se hotăra să-l chestioneze trebuia să-şi abată privirea, şi fără să ştie din ce pricină nu reuşea nici măcar să spună pe nume capitalei Franţei, zicea „acolo” ca o mamă care-şi bate capul să scornească nume inofensive pentru părţile ruşinoase ale copiilor.

— Nimic interesant – răspundea Oliveira – Du-te şi tu să vezi dacă n-ai încredere în ce-ţi spun.

L

Era modul cel mai potrivit să-l înfurie pe Traveler, nomad ratat. în loc să insiste, îşi acorda chitara îngrozitoare de la Casa America şi începea să cânte de zor tangouri. Talita se uita!a Oliveira cu coada ochiului, cam supărată. Fără s-o spună nicicând destul de limpede, Traveler îi băgase în cap ideea că Oliveira era un tip ciudat, şi cu toate că aceasta sărea în ochi, ciudăţenia trebuia să fie alta, consta în altceva. Erau seri când se părea că toată lumea stătea şi aştepta ceva Se simţeau foarte bine împreună, dar era parcă începutul unei furtuni. în acele seri, dacă se apucau să se joace de-a cimitirul dădeau peste nişte cuvinte ca cistic, cisticerc, cistocel, cistocop şi cistotomie. La sfârşit se duceau la culcare cu o proastă dispoziţie latentă, şi visau toată noaptea nişte aiureli nostime şi plăcute, ceea ce părea mai curând o absurditate.



A

Incepâni


1D DE LA DOUĂ după-amiaza, soarele îi bătea în faţă lui Oliveira. Culmea-culmilor, cu căldura aceea îi venea foarte greu să îndrepte cuie cu ciocanul pe pardoseală (oricine ştie cât e de primejdios să îndrepţi un cui cu lovituri de ciocan, la un moment dat cuiul e aproape gata, dar când mai dai o lovitură se suceşte şi răneşte violent degetele care-l ţin; e ceva de o perversitate fulminantă), cu lovituri de ciocan pe pardoseală (dar oricine ştie că) cu îndărătnicie pe pardoseală (dar oricine) cu îndărătnicie.

„N-a mai rămas niciunul drept”, se gândea Oliveira, uitându-se la cuiele risipite pe jos. „Şi la ora asta e închis la prăvălie, o să mă dea afară în şuturi dacă bat în uşă ca să cumpăr cuie de trezeci de bani. Trebuie să le îndrept, n-am încotro.”



Dostları ilə paylaş:
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə