Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə19/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   42


Ori de câte ori reuşea să îndrepte pe jumătate un cui, îşi ridica îndată capul spre fereastra deschisă şi fluiera ca să apară Traveler. De la el din dormitor vedea foarie bine o parte din dormitor, şi ceva îi spunea că Traveler se afla în dormitor, probabil culcat lângă Talita. Soţii Traveler dormeau mult în cursul zilei, nu atât de oboseala de la circ, ci dintr-un principiu pe care-l aveau despre trândăveală şi pe care Oliveira îl respecta Era un chin să-i trezeşti pe soţii Traveler la două şi jumătate după-amiaza, însă Oliveira îşi învineţise degetele cu care ţinea cuiele, sângele începea să curgă, făcând ca degetele să pară nişte cârnaţi prost pregătiţi, ceva de-a dreptul respingător. Cu cât îşi privea degetele mai mult cu atât simţea mai tare nevoia să-l trezească pe Traveler. Şi culmea, avea poftă de nişte mate şi tocmai i se terminase: adică îi mai rămăseseră câteva firicele pentru o jumătate de mate, şi trebuia ca Traveler sau Talita să-i arunce restul de ceai vârât într-o hârtie şi cu câteva cuie drept lest ca să poată nimeri prin fereastră. Cu nişte cuie îndreptate şi puţin mate siesta ar fi mai acceptabilă.

„De necrezut ce tare mai fluier”, îşi zise Oliveira, uimit De la etajul de jos unde era un bordel cu trei femei şi o fată pentru comisioane, cineva îl imita cu un fluierat lamentabil, amestec de ibric în clocot şi şuierat printre dinţi căzuţi. Pe Oliveira îl încânta admiraţia şi rivalitatea pe care fluieratul lui le putea stâmi; nu abuza de el, ci îl păstra pentru ocaziile importante. în ceasurile-i de lectură, care se desfăşurau de la unu la cinci dimineaţa, dar nu în fiecare noapte, ajunsese la concluzia descumpănitoare că fluieratul nu era o temă ilustrată de literatură. Puţini autori îşi 'kt -~'-f făceau personajele să fluiere. Practic, niciunul. Le condamnau la un repertoriu deşi de monoton de elocuţiuni (a spune, a răspunde, a cânta, a striga, a bâigui, a bombai a rosti, a şopti, a exclama şi a declama), dar nici un erou sau eroină nu-şi încunui niciodată unul din momentele importante ale epopeilor lor cu un fluierat adevărat, d acelea care fac să se spargă geamurile. Nobilii squires englezi fluierau ca să-şi cheu copoii, şi unele personaje dickensiene fluierau ca să facă rost de un taxi. Cât desp literatura argentiniană, se fluiera puţin, ceea ce era o adevărată ruşine. Din pncir asta, Oliveira avea tendinţa să-l considere pe Cambaceres drept maestru, deşi nu citise lucrările, luându-se numai după titluri, iar uneori îşi imagina o continuare acestora în care fluieratul pătrundea încet-încet în Argentina vizibilă şi invizibilă, înfăşură cu firul său lucios şi propunea drept reprezentativă, spre stupefacţi universală, friptura aceea legată cu sfoară care nu prea avea a face cu versiune academică dată de ambasade ori cu conţinutul suplimentului de duminică, a căni funcţie era de a stimula digestia, al ziarelor fondate de Gainza Mitre Paz, şi cu aţi mai puţin cu salturile, când sus, când jos, ale echipei Boca Juniors, nici cu acelt practici necrofile ale cântecului folcloric tipic nordului Argeutmei şi nici cu cartieiu Boedo. „Du-te-n mă-ta” (zise unui cui), „nu mă lasă nici măcar să gândesc în linişte, la naiba” De altfel aceste reverii îi repugnau fiind prea facile, deşi era convins că Argentina trebuia abordată dinspre latura ruşinoasă, trebuia să-i dezvălui împur-purarea ascunsă de un veac de uzurpări de toate felurile, după cum explicau atât de bine eseiştii săi, şi pentru asta cel mai potrivit era să-i demonstrezi în vreun chip că nu putea fi luată în serios aşa cum pretindea Cine s-ar încumeta să fie bufonul care să prăpădească atâta superbie în van? Cine i-ar râde în nas ca s-o vadă înroşindu-se şi poate, vieodată, surâzând ca cel care întâlneşte şi recunoaşte? Măi să fie, ce mod de a-ţi strica ziua, băiete Să vedem dacă acest cuişor e mai puţin încăpăţânat ca celelalte, j are un aer destul de docil. i „Ce frig îngrozitor”, îşi zise Oliveira care credea în eficacitatea autosugestiei Sudoarea îi şiroia de la rădăcina părului până în ochi, era cu neputinţă să ţină un cui cu partea îndoită în sus fiindcă cea mai uşoară lovitură de ciocan îl făcea să alunece printre degetele umede (de frig) şi cuiul îl rănea din nou învineţindu-i (de frig) degetele. Şi culmea, soarele începea să năvălească în încăpere (era luna deasupra stepelor ninse, şi el fluiera pentru a îndemna caii care-i trăgeau sania), la ora trei n-o să mai rămână nici un colţ fără zăpadă, iar el o să îngheţe încet până îl va cuprinde somnolenţa atât de bine descrisă şi chiar provocată în povestirile slave, şi trupul îi va fi îngropat în albul ucigaş al florilor pale ale văzduhului Suna bine chestia asta: florile pale ale văzduhului Chiar în clipa aceea îşi lovi zdravăn degetuJ mare cu ciocanul Frigul care-l năpădi a fost atât de năpraznic încât a trebuit să se tăvălească pe jos ca să lupte împotnva amorţelii îngheţului. Când în sfârşit izbuti să se aşeze, dând din mână în toate părţile, era ud din cap până-n picioare, pesemne de zăpadă topită sau de lapoviţa uşoară ce cade printre florile pale ale văzduhului şi răcoreşte blana lupilor

Traveler îşi încheia tocmai pantalonii de la pijama şi de la fereastră vedea foarte bine cum se lupta Oliveira cu zăpada şi stepa. Era gata să se întoarcă şi să-i povestească Talitei că Oliveira se tăvălea pe jos dând dintr-o mână, dar înţelese că situaţia prezenta o anume gravitate şi că era de preferat să fie mai departe un martor sobru şi impasibil.

— Ai ieşit, în fine, ce naiba! – zise Oliveira – Te tot fluier de vreo jumătate de oră. Uite cum mi-am nenorocit mina! <*>-» ^ »r» uu

— N-o fi din pricină că ai vândut cupoane de gabardină – spuse Traveler.

— Din pricina cuielor, măi. Am nevoie de nişte cuie drepte şi de puţin

— Nimic mai uşor – zise Traveler – Aşteaptă.:4af»

— Fă un pacheţel şi aruncă-mi-l.

— Mă rog – zise Traveler – Dar dacă mă gândesc mai bine trebuie să mă obosesc ducându-mă la bucătărie.

— De ce? – întreabă Oliveira – Nu-i aşa de departe.

— Nu, dar e o frânghie cu rufe întinse la uscat şi altele de felul ăsta.

— Treci pe dedesubt – sugeră Oliveira – Sau taie frânghia. Plescăitul unei cămăşi ude pe pardoseală e ceva de neuitat Dacă vrei îţi arunc briceagul. Fac prinsoare că ţi-l înfig drept în fereastră. De copil aruncam briceagul şi-l înfigeam în tot felul de lucruri chiar şi de la zece metri.

— Partea proastă în ce te priveşte – zise Traveler – e că pentru orice problemă te întorci la copilărie. M-am săturat să-ţi tot spun să-l citeşti pe Jung, măi. Iar cu mania asta a ta să arunci cu briceagul, s-ar zice că-i o armă interplanetară. Nu poate omul să-ţi vorbească de ceva fără ca tu să nu începi cu chestia cu briceagul. Spune-mi şi mie ce are a face asta cu puţin mate şi nişte cuie?

— N-ai urmărit raţionamentul – spuse Oliveira, ofensat – Mai întâi am pomenit de mâna strivită, iar apoi am trecut la cuie. Atunci mi-ai venit cu treaba că din pricina unei frânghii nu te puteai duce la bucătărie, şi era destul de logic ca frânghia să mă facă să mă gândesc la briceag. Ar trebui să-l citeşti pe Edgar Poe, măi. Cu toată frânghia, nu prea ai şir la vorbă, asta-i.

Traveler se sprijini în coate la fereastră şi se uită în stradă. Umbra rară se lipea de pavaj, şi la nivelul primului etaj începea materia solară, un vârtej auriu ce năvălea peste tot şi se zdrobea de-a dreptul de faţa lui Oliveira

— Te cam înnebuneşte soarele ăsta după-amiaza – zise Traveler. * ')?lt~ s^

— Nu-i soarele – spuse Oliveira – Ai putea să-ţi dai seama că e luna şi că e un frig îngrozitor. Mâna asta mi s-a învineţit fiindcă a îngheţat Acum o să înceapă cangrena, şi peste câteva săptămâni o să-mi aduci gladiole la cimitir.

— Luna? – făcu Traveler, uitându-se în sus – Va trebui să-ţi aduc nişte şervete ud? la nebuni, la Vieytes.

— Acolo sunt la cel mai mare preţ ţigările Particulares uşoare – zise Oliveira – Eşti plin de contradicţii, Manii.

— Ţi-am zis de o sută de ori să nu-mi spui Manii.

— falita îţi zice Manii – răspunse Oliveira, agitându-şi mâna de parc-ar vrea să şi-o rupă de braţ.

— Diferenţele dintre tine şi Talita sunt din acelea care ies limpede la iveală. Nu înţeleg de ce trebuie să-i asimilezi vocabularul. îmi fac silă crabii paraziţi, simbiozele sub toate formele, lichenii şi celelalte plante care cresc pe seama altora.

— Eşti de o delicateţe care îmi frânge inima – zise Oliveira

— Mulţumesc. Deci rămăsesem la ceai şi la cuie. La ce-ţi trebuie cuiele?

— Nu ştiu încă – spuse Oliveira, descumpănit – De fapt am scos cutia cu cuie şi am descoperit că erau toate strâinbe. M-am apucat să le îndrept şi, cu frigul ăsta, vezi şi tu… Am impresia că îndată ce o să îndrept ca lumea cuiele o să ştiu la ce-mi sunt de folos.

— Interesant – zise Traveler, privindu-l ţintă – Uneori ţi se întâmplă nişte lucruri ciudate. Mai întâi cuiele şi apoi scopul pentru care ai nevoie de ele. Ar fi o lecţie pentru mulţi, bătrâne.

— Tu m-ai înţeles întotdeauna – spuse Oliveira – Şi de ceai am nevoie, cum îţi închipui, ca să-mi fac nişte mate fără zahăr.

— Bun – zise Traveler – Aşteaptă-mă. Dacă zăbovesc prea mult poţi să fluieri, pe Talita o amuză fluieratul tău.

Scuturându-şi mâna, Oliveira se duse spre chiuvetă şi-şi dădu cu apă pe faţă şi pe păr. Se udă mai departe, până i se înmuie de tot maioul, şi se întoarse lângă fereastră pentru a aplica teoria conform căreia soarele căzând pe o cârpă udă provoacă o senzaţie de frig violentă. „Când te gândeşti că am să mor”, îşi spuse Oliveira, „fără să fi văzut pe prima pagină a ziarelor vestea cea mai mare, adevărată bombă: A CĂZUT TURNUL DIN PISA! E trist, dacă te gândeşti bine.” începu să născocească titluri, joc ce-l ajuta mereu să-şi treacă timpul. SE ÎNCURCĂ ÎN LÂNA ŢESĂTURII ŞI MOARE ASFIXIATĂ ÎN CARTIERUL LANUS VEST. Numără până la două sute fără să-i mai treacă prin cap alt titlu acceptabil.

— Va trebui să mă mut – murmură Oliveira – Camera asta e nemaipomenit de mică. De fapt ar trebui să intru în compania de circ a lui Mânu şi să trăiesc laolaltă cu ei. Ceaiul!

Nu răspunse nimeni.

— Ceaiul – spuse cu blândeţe Oliveira – Ceaiul, dragă. Nu-mi face una ca asta, Manii. Când te gândeşti că puteam sta la taifas fiecare la fereastră, cu tine şi cu Talita, şi poate venea şi doamna Gutusso sau fata cu comisioanele, şi ne juceam de-a cimitirul şi alte jocuri.

„La urma urmelor”, îşi zise Oliveira, „pot juca singur jocul de-a cimitirul”.

Se duse să caute dicţionarul Academiei Regale Spaniole, pe a cărui copertă fusese şters cu furie, cu lama, cuvântul Regală, îl deschise la întâmplare şi pregăti pentru Mânu următorul joc de-a cimitirul: „Sătui de client şi de cleonasmele sale, îi scoaseră clacul de pe cap şi-l obligară să mănânce nişte clean. îl clintiră apoi şi cât ai clipi îi făcură un clistir clinic cu apă cu clăbuci care dăduse mai întâi în clocot clipocind”.

— Drace! – zise admirativ Oliveira Se gândi că şi acest drace putea servi drept punct de plecare, dar îl decepţiona să constate că nu figura în cimitir.

„Este într-adevăr necropola”, îşi zise. „Nu pricep cum de rezistă coperta acestei porcării.” începu să născocească alt joc, dar nu-i ieşea Hotărî să încerce dialogurile tipice şi căută caietul unde le tot scria după ce se inspira în subteran prin cafenele şi cârciumi. Avea aproape gata un dialog tipic între spanioli şi mai făcu unele rectificări, nu înainte de a-şi arunca o cană de apă pe maiou.

DIALOG TIPIC ÎNTRE SPANIOLI

Lopez – Eu am locuit un an întreg la Madrid. Să vedeţi, era în 1925, şi…

Pirez – La Madrid? Păi tocmai îi spuneam ieri doctorului Garcâa…

Lopez – Din 1925 până în 1926, când am fost profesor de literatură la universitate.

Perez – Vă spuneam eu: „Dom”le, oricine a trăit la Madrid ştie ce înseamnă asta.”

Lopez – O catedră creată special pentru mine, ca să-mi pot preda cursurile de literatură.

Perez – întocmai, întocmai. Păi chiar ieri îi spuneam doctorului Garcia, cu care sunt prieten la cataramă…

Lopez – Şi, bineînţeles, când locuieşti aici un an şi ceva, ştii foarte bine că nivelul învăţământului lasă mult de dorit

Perez – E unul din fiii lui Paco Garcâa, care a fost ministru al Comerţului, şi care avea crescătorie de tauri.;

Lopez – O ruşine, credeţi-mă, o adevărată ruşine. –

Perez – Da, dom'le, ce să mai vorbim. Păi doctorul Garcia…:*

Oliveira se cam plictisise de dialog, şi închise caietul. „Shiva”, îi veni brusc în minte „Oh, balerin cosmic, cum ai dansa oare, bronz infinit, sub soarele acesta? De ce mă gândesc la Shiva? Buenos Aires. Omul vieţuieşte. E atât de ciudat. Până la urmă ajungi să ai o enciclopedie Cum ţi-ai petrecut vara, oh, privighetoare? Bineînţeles c-ar fi mai rău să te specializezi şi să pierzi cinci ani studiind comportamentul ortopterelor. Dar ia te uită ce listă incredibilă, băiete, ia te uită puţin la asta…”

Era o hârtiuţă galbenă, decupată dintr-un document cu caracter vag internaţional. Vreo publicaţie de la Unesco sau cam aşa ceva, cu numele membrilor unui anume Consiliu al Birmaniei. Oliveira începu să se amuze de listă şi nu putu rezista tentaţiei de a lua un creion şi a scrie aiureala asta: *n*î

U Nu, i fi*j x< jvovr »+«fe^ «rrtfi *”' î/Tin, ti, Mya Bu, ' *” „ *” „* ' <-T-^-«t '

Thado Thiri Thudama U E Maung, wk.t ii-

5/^m Ł/ Cto, >., i

Wunna Kyaw Htin U Khin Zaw, * „s «- '>'T

Ww«a /sryavv Htin U Thein Han, Wunna Kyaw Htin U Myo Min, Thiri Pyanchi U Thant, Thado Maha Thray Sithu U Chan Htoon.

„Cei trei Wunna Kyaw Htin sunt cam monotoni”, îşi zise cercetând versurile. „Trebuie să însemne Excelenţa Sa Ilustrisimă sau ceva în genul ăsta. Măi, ce grozavă e treaba cu Thiri Pyanchi U Thant, e partea care sună cel mai bine. Şi cum s-o pronunţa oare Htoon?” nmn m&mir- ' -s:i îmi?m&>ni – ^«v

— Sal't – zise Traveler. »î-r' i» *îi.^»bŁ o ta:2

— Sal't – zise Oliveira – Ce frig mai e, dragă.?&?i> vitsf r *-

— Iartă-mă dacă te-am făcut să aştepţi. Ştii şi tu, cuiele…

— Sigur – spuse Oliveira – Un cui e un cui, mai ales dacă e drept Ai făcut un pachet?

— Nu – răspunse Traveler scărpinându-se pe piept – Ce zi cumplită, măi, ca un cuptor.

1 I


B>„ – Ia ascultă – spuse Oliveira pipămdu-şi maioul uscat de tot – Tu eşti caj salamandra, trăieşti într-o lume de piromame veşnică. Ai adus mate?

— Nu – zise Traveler – Am uitat cu desăvârşire de ceai. N-am adus decât cuiele.]

— Mă rog, du-te şi adu-mi-l, faci un pachet şi mi-l arunci.

mm Traveler îşi privi fereastra, apoi se uită la stradă şi în sfârşit la geamul lui Oliveira. j

— O să fie tare complicat – spuse – Ştii doar că nu nimeresc niciodată când arunci ceva, nici de la doi metri. La circ m-au luat peste picior de zeci de ori pe chestia asta. j

Dar e uşor, aproape ca şi cum mi l-ai da în mână – zise Oliveira.

— Aşa spui tu, iar apoi cuiele cad în capul cuiva de jos şi se iscă un scandal.

— Amncă-mi odată pachetul şi apoi ne jucăm de-a cimitirul – spuse Oliveira.

— Mai bine vino să-l iei.

— Eşti nebun, băiete? Să cobor trei etaje, să traversez pe frigul ăsta şi să urc alte] trei, asta nu se face nici în coliba unchiului Tom.

— N-ai să pretinzi să practic eu alpinismul ăsta la vreme de seară.

— Departe de mine o asemenea intenţie – spuse Oliveira cu virtuozitate.

— Şi nici să mă duc să caut o scândură în debara ca să fac o punte

— Ideea asta – zise Oliveira – nu-i rea deloc, lăsând la o parte faptul că ne-ar ajutaj să folosim treptat cuiele, tu de partea ta şi eu de a mea

— Bine, aşteaptă – zise Traveler, şi se făcu nevăzut.

*Kr Oliveira rămase cu gândul la o insultă zdravănă pentru a-l zdrobi pe Traveler cu| prima ocazie După ce a trecut în revistă jocul de-a cimitirul şi şi-a turnat o cană i apă pe maiou se postă în bătaia soarelui la fereastră. Traveler nu zăbovi prea mult şi-şi făcu apariţia târând o scândură uriaşă pe care o scoase puţin câte puţin pe geam. Chiar 1 atunci Oliveira băgă de seamă că Talita ţinea şi ea de scândură, şi o salută cu un' fluierat. Talita avea pe ea un halat de baie verde, destul de strâmt ca să lase să se vadă că era goală.

— Eşti îngrozitor – zise Traveler, pufnind – Ne bagi mereu în încurcătură. Oliveira socoti că acum era momentul. w o>s.

— Taci din gură, miriapod de zece-doisprezece centimetri lungime, cu câte două picioare la fiecare din cele douăzeci şi unu de inele în care ţi-e împărţit corpul, cu patru ochi şi la gură fălci cornoase şi încârligate care când muşcă secretă o otravă teribil de activă – zise pe nerăsuflate.

— Fălcuţe – preciza Traveler – Ia te uită ce cuvinte foloseşte. Măi, dacă scot toată scândură pe fereastră o să vină un moment când forţa de gravitate o să ne vină de hac Talitei şi mie.

sli – Mda, văd – zese Oliveira – dar gândeşte-te că e prea departe capătul scândurn ca să-l pot apuca

— întinde un pic fălcuţele – zise Traveler.

— N-am nici un chef, dragă. Pe deasupra ştii foarte bine că sufăr de horror vacuu. Sunt o adevărată trestie gânditoare.

— Singura trestie pe care o cunosc e cea paraguayană – zise Traveler furios -Zău că nu ştiu ce-o să ne facem, scândură asta începe să fie prea grea, şi ştii doar că greutatea e ceva relativ. Când am adus-o era grozav de uşoară, sigur că n-o bătea soarele din plin ca acum.

— Du-o înapoi în cameră – zise Oliveira cu un oftat – Mai bine facem aşa: eu am altă scândură, nu chiar atât de lungă, în schimb mai lată. Luăm o sfoară şi facem] un laţ, legând cele două scânduri la mijloc. Eu o să-mi proptesc scândura de pat, tu fă cum te taie capul.

— Pe a noastră o s-o fixăm de sertarul comodei – zise Talita – Până o aduci pe a ta, noi ne pregătim.

„Ce complicaţi mai sunt!”, se gândi Oliveira ducându-se să ia scândura care se afla pe coridor, între uşa lui şi cea a unui vraci libanez. Era o scândura de cedru, dată cu grijă la rindea dar cu două sau trei noduri. Oliveira îşi trecu un deget printr-o gaură, văzu că ieşea pe partea cealaltă, şi se întrebă dacă găurile ar fi bune să treacă prin ele sfoara. Coridorul păiea cufundat în beznă (dar era mai curând diferenţa între camera însontă şi umbră) şi în uşa libanezului era un scaun de pe care se revărsa o doamnă în negru. Oliveira o salută din spatele scândurii, pe care o apucase ţinând-o ca pe un uriaş (şi nefolositor) scut

— Bună ziua, domnule – spuse doamna în negru – Ce căldură îngrozitoare!> -

— Dimpotrivă, doamnă. Mai curând e un frig cumplit.

— Lăsaţi gluma la o parte, domnule – spuse doamna – Fiţi mai respectuos cu oamenii bolnavi.

— Păi dumneavoastră n-aveţi nimic, doamnă. ' °

— Nimic? Cum îndrăzniţi?

„Asta-i realitatea”, se gândi Oliveira, ţiuând scândura şi privind-o pe doamna în negru. „Asta pe care o accept în fiecare clipă ca fiind realitate şi care nu poate fi de fapt, nu se poate.”

— Nu se poate – zise Oliveira.

— Du-te de aici, om lipsit de cuviinţă – spuse doamna – Ar trebui să-ţi fie ruşine să ieşi la ora asta doar în maiou.

— E marca Masllorens, doamnă – zise Oliveira.

— Neruşinatule!

„Chestia asta pe care o consider realitate”, se gândi Oliveira, mângâind scândura, sprijinit în ea. „Vitrina asta aranjată, luminată de cincizeci sau şaizeci de secole de mâini, de fantezie, de angajamente, de pacte, de libertăţi tainice.”

— E de necrezut că ai păr cărunt – spunea doamna în negru.

„Să pretinzi că te afli în centrul lucrurilor”, îşi zise Oliveira, sprijinindu-se mai comod în scândura. „Dar e o prostie fără margini. Un centru tot atât de iluzonu cum ar fi dacă ai pretinde să tinzi spre ubicuitate. Nu există centru, e doar un fel de confluenţă continuă, de ondulare a materiei. în cursul nopţii eu sunt un corp nemişcat, şi în partea cealaltă a oraşului un stoc de hârtie se transformă în ziarul de mâine, iar la opt şi patruzeci voi pleca de acasă şi la opt şi douăzeci ziarul va fi ajuns la chioşcul din colţ, şi la opt şi patruzeci şi cinci mâna mea şi ziarul se vor atinge şi vor începe să se mişte împreună în aer, cam la un metru de pământ, în drum spre tramvai…”

— Şi don Bunche care nu mai termină o dată cu bolnavul de dinăuntru – zise doamna în negru.

Oliveira ridică scândura şi o băgă în camera lui. Traveler îi făcea de zor semne să se grăbească, şi ca să-l liniştească îi răspunse cu două fluierături stridente. Sfoara se afla deasupra dulapului, trebuia să aducă un scaun şi să se urce pe el.

— Ce-ar fi să-i dai puţin bătaie? – zise Traveler.

— Gata, am venit – răspunse Oliveira, apărând la fereastră – Ai legat bine scândura, măi?

ut – a – Am fixat-o de sertarul comodei, şi Talita i-a pus deasupra Enciclopedia Autodidactică Quillet

— Nu-i rău – zise Ohveira – Eu o să pun peste a mea anuarul Statens Psykologisk-Pedagogiska Institut, pe care l-l trimit lui Gekrepten nu se ştie de ce

— Nu prea văd însă cum o să le legăm – zise Traveler, începând să mişte comoda pentru ca scândura să iasă încet-încet pe fereastră.

— Parcă sunteţi două căpetenii asiriene cu câte un berbec de dărâmat zidurile -zise Talita care nu degeaba era stăpâna enciclopediei – E germană cartea de care vorbeai?

— Suedeză, proasto – zise Oliveira – Se ocupă de teme ca Mentalhygiemsk synpunkter i forskoleundervisning. Nişte cuvinte splendide, demne de flăcăul pe nume Snorri Sturlusson atât de des menţionat în literatura argentiniană. Adevăraţi pectorali de bronz, cu imaginea de talisman a şoimului.

— Năvalnicele ape ale Norvegiei – zise Traveler.

— Tu eşti într-adevăr un tip cult sau doar te prefaci? – întrebă Oliveira oarecum uimit

— N-o să-ţi spun că circul nu-mi ia mult timp – zise Traveler – dar întotdeauna mai rămâne un moment ca să-ţi anini o stea în frunte Chestia asta cu steaua îmi vine ori de câte ori vorbesc de circ, pur şi simplu prin asociere de idei. De unde oi fi scos-o1 Ai vreo idee, Talita?

— Nu – răspunse Talita, încercând rezistenţa scândurii – Probabil din vreun roman portorican

— Ceea ce mă supără mai mult şi mai mult e că în fond ştiu unde am citit treaba asta.

s – în vreun clasic? – insinua Oliveira.

— Nu-mi mai amintesc despre ce era vorba – spuse Traveler – dar era o carte de neuitat

— Se vede bine – zise Oliveira.

Uj – Scândura noastră e gata pregătită – zise Talita – Dar nu ştiu cum ai să faci s-o legi pe a ta.

Oliveira reuşi să desfacă sfoara, o tăie în două, şi cu una din jumătăţi legăj scândura de pat Sprijinind capătul scândurii de marginea ferestrei, împinse patul şi 1 scândura începu să stea în echilibru pe pervaz, lăsându-se încetişor în jos până ajunsei pe geamul lui Traveler, pe când picioarele patului se ridicară cam cincizeci dej centimetri. „Partea proastă e că o să se tot ridice dacă cineva o să vrea să treacă pestei punte”, se gândi Oliveira îngrijorat Se apropie de dulap şi începu să-l împingă spre] pat

— N-ai sprijin suficient? – întrebă Talita, care se aşezase pe marginea ferestrei şi] privea spre camera lui Oliveira.

— Să ne luăm toate măsurile de precauţie – zise Oliveira – ca să evităm orice j accident posibil.

Împinse dulapul până lângă pat, şi-l înclină încet-încet Talita admira forţa Oliveira aproape la fel ca şi isteţimea şi invenţiile lui Traveler. „Amândoi s într-adevăr nişte gliptodonţi”, îşi zicea emoţionată. Epocile antediluviene i s-au întotdeauna o oază de înţelepciune.

Dulapul prinse viteză şi căzu violent peste pat, făcând să se cutremure tot etaji De jos se auziră strigăte, şi Oliveira crezu că libanezul de alături exercita desigur' presiune violentă de şaman. Izbuti să îndrepte dulapul şi încalecă pe scândură, pe partea dinăuntru a ferestrei, fireşte.

— Acum o să reziste la orice greutate – decretă – N-o să se întâmple nici o tragedie, spre dezamăgirea fetelor de jos care ne îndrăgesc atâta. Pentru ele nimic din toate astea n-are sens până nu-şi dă careva sufletul în stradă. Viaţa, cum se zice de obicei.

— Nu legi scândurile cu sfoara? – întrebă Traveler.

— Uite ce e – zise Oliveira – Ştii prea bine că ameţeala m-a împiedicat să escaladez ceva. Simpla pomenire a numelui Everest e pentru mine ca un glonţ în pântece. Urăsc multă lume, dar pe nimeni ca pe sherpa Tensing, pe cuvânt. (



Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə