Julio Cortazar

Era însă adevărat că Traveler dormea prost, Talita i-o tot repeta retoric pe când îl privea bărbierându-se în lumina soarelui dimineţii. Briciul trece peste faţă o dată, de două ori, Traveler în maiou şi pantalonii de pijama fluiera de zor Cuşca şi apoi proclama cu voce tare: „Muzica, melancolică hrană pentru noi cei care trăim din iubire!”, şi întorcându-se o privea agresiv pe Talita care în ziua aceea jumulea raţa şi era tare fericită deoarece penele se desprindeau de minune şi raţa avea un aer binevoitor nu prea obişnuit la cadavrele astea ranchiunoase, cu ochişorii întredeschişi şi o dungă imperceptibilă parcă de lumină între pleoape, nefericitele animale.

— De ce dormi atât de prost. Manii?

— Muzica, mc…} Eu dorm prost? La drept vorbind nu dorm, iubito, îmi petrec noaptea meditând la Liber penitentialis, ediţie Macrovius Basca, pe care i-am sustras-o zilele trecute doctorului Feta, profitând de un moment de neglijenţă al surorii lui. Fireşte că o să i-o dau înapoi, trebuie sa facă mii de pesos. Un liber penitentialis, dă-ţi şi tu seama.

— Şi ce-i asta? – întrebă Talita care înţelegea acum anumite mişcări de a dosi ceva şi sertarul încuiat de două ori – Tu îmi ascunzi ce citeşti, e prima oara că se întâtnplâ de când ne-am căsătorit

— E acolo, poţi să te uiţi prin ea cât pofteşti, numai să te speli înainte pe mâini, o ascund fiindcă e de valoare, iar tu eşti veşnic cu urme de morcov şi de alte chestii pe degete, eşti atât de bună gospodină că ai distruge orice incunabul.

— Nu-mi pasă de cartea ta – zise Talita ofensată – Vino să-i tai capul, nu-mi place s-o fac eu chiar dacă e moartă.

— Cu briciul – propuse Traveler – O să-i dea un aer violent întregii tărăşenii, iar pe deasupra totdeauna e bine să-ţi faci mâna, nu se ştie niciodată.

— Nu. Cu cuţitul ăsta bine ascuţit

— Cu briciul.

— Nu. Cu cuţitul ăsta.

Traveler se apropie de raţă cu briciul în mână şi-i reteză capul.

— învaţă şi tu – zise – Dacă trebuie să ne ocupăm de ospiciu e bine să câştigăm experienţă în genul dublul asasinat de pe strada Morgii.

— Aşa se omoară nebunii?

— Nu, draga mea, dar din când în când mai încearcă vreunul. Ca şi cei cu judecată, dacă îmi îngădui această comparaţie nefericită.

— E vulgar – admise Talita, aranjând raţa într-un fel de paralelipiped legat cu sfoară albă.

— Cât despre faptul că nu dorm bine – zise Traveler, curăţind briciul cu hârtie igienică – ştii foarte bine despre ce e vorba

— Să zicem că-i aşa. Dar şi tu ştii că nu sunt probleme.

— Problemele – spuse Traveler – sunt ca un primus, totul merge strună până se strică. Ţi-aş putea spune că pe lumea asta sunt probleme teologice. S-ar părea că nu există, ca acum, dar de fapt ceasul bombei indică ora douăsprezece a zilei de mâine. Tic-tac, tic-tac, totul merge strună. Tic-tac.

— Partea proastă – zise Talita – e că cel care trebuie să tragă ceasul eşti chiar tu.

— Şi mâna mea, şoricel, indică ora douăsprezece a zilei de mâine. între timp să ne bucurăm de viaţă şi să-i lăsăm şi pe alţii s-o facă.

Talita unse raţa cu unt, ceea ce oferea un spectacol degradant

— Ai ceva să-mi reproşezi? – întrebă, ca şi cum ar vorbi cu palmipeda, >

— Absolut nimic în momentul ăsta – răspunse Traveler – Mâine la douăsprezece o să vedem, ca să mărim imaginea până la sfârşitu-i zenital.

— Ce bine semeni cu Horacio! De necrezut ce bine semeni., '-wr-iiv^-i *,v

— Tic-tac – spuse Traveler, căutând ţigările – Tic-tac, tic-tac.

— Da, semeni grozav – msistă Talita, scăpând raţa care se izbi de pardoseală cu un zgomot flasc ce-ţi făcea greaţă – Şi el ar fi spus: tic-tac, şi el ar fi folosit mereu figuri de stil. Dar n-o să mă mai lăsaţi odată în pace? îţi spun dinadins că semeni cu el, ca să renunţăm pentru totdeauna la lucruri absurde. Nu se poate ca totul să se schimbe atât din pricina întoarcerii lui Horacio. I-am spus aseară, nu mai pot, voi doi vă jucaţi cu mine, parcă e o partidă de tenis, mă loviţi din ambele părţi, nu-i drept, Manii, zău că nu-i drept

Traveler o luă în braţe deşi Talita se împotrivea, şi după ce au călcat pe raţă şi au alunecat gata să cadă şi ei, izbuti s-o domine şi s-o sărute pe vârful nasului.

— Poate că nu există nici o bombă pentru tine, şoricel – zise, zâmbindu-i cu o expresie care o mâhni pe Talita, şi făcând-o să-şi caute o poziţie mai comodă în braţele lui – Ascultă, eu nu caut cu luminarea să mă trăsnească în cap, dar simt că nu trebuie să mă feresc cu un paratrăsnet, că trebuie să ies cu capul gol până la ora douăsprezece a uneia din zilele astea Numai după această oră, după această zi, o să mă simt iar eu însumi. Nu din pricina lui Horacio, iubito, nu-i doar din pricina lui Horacio, chiar dacă el a venit ca un fel de mesager. Poate că dacă n-ar fi venit mi s-ar fi întâmplat altceva în genul ăsta. Aş fi citit vreo carte care ar fi declanşat totul, sau m-aş fi îndrăgostit de altă femeie… întorsăturile astea ale vieţii, înţelegi, dovezile astea neaşteptate despre ceva de care nici nu aveai idee şi brusc provoacă o criză. Ar trebui să înţelegi.

— Dar tu crezi într-adevăr că el mă caută, şi că eu…?

— El nu te caută deloc – răspunse Traveler, dându-i drumul – Lui Horacio nu-i pasă nici atâta de tine. Nu te simţi ofensată, ştiu foarte bine ce minunată eşti şi voi fi veşnic gelos pe toţi când te privesc sau îţi vorbesc. Dar chiar dacă Horacio ar încerca să te cucerească, ei bine, chiar şi în acest caz, şi chiar dacă mă crezi nebun, îţi repet că nu-i pasă de tine, şi deci n-am de ce să-mi fac griji. E altceva la mijloc – spuse Traveler ridicând vocea – Din nefericire e altceva la mijloc, la naiba!

— Ah! – exclamă Talita luând de pe jos raţa şi ştergând-o cu o cârpă de bucătărie – I-ai nenorocit coastele. Deci e altceva Nu înţeleg nimic, dar poate că ai dreptate.

— Şi dacă el ar fi aici – zise Traveler în şoaptă, privindu-şi ţigara – n-ar înţelege nici el nimic. Dar şi-ar da perfect seama că e altceva. De necrezut, s-ar părea că atunci când vine la noi cad nişte ziduri care ne despart, o groază de lucruri se duc dracului, şi deodată cerul devine minunat de frumos, stelele se anină în coşul ăsta de pâine, le-ai putea curaţi de coajă şi mânca, raţa asta e chiar lebăda lui Lohengrin, şi apoi, apoi…

— Deranjez? – zise doamna Gutusso, băgând capul de pe coridor – Poate că vorbiţi despre lucruri personale, nu-mi place să mă amestec unde nu-mi fierbe oala.

— Grozav – zise Talita – Intraţi, doamnă, ia uitaţi ce frumuseţe de pasăre.

— O splendoare – încuviinţă doamna Gutusso – Eu spun întotdeauna că raţa o fi având carnea tare, dar ce gust deosebit!

— Mânu a călcat-o cu piciorul – zise Talita —. Trebuie să fie plin de unt, zău.

— De bună seamă – zise Traveler.

—l02) itr.cn ~t!

6«.u

JIÎ/RA NORMAL SĂ CREADĂ că stătea şi aştepta să se arate la fereastră. Era de-ajuns să se trezească la două noaptea, pe o căldură sufocantă, cu fumul acru de la spirala de substanţă împotriva ţânţarilor, cu două stele uriaşe pe fundalul geamului, cu cealaltă fereastră din faţă care trebuie să fie şi ea deschisă.

Era normal pentru că în fond scândura se afla tot acolo, şi refuzul în plină zi era poate altceva în toiul nopţii, putea vira spre o încuviinţare subită, şi atunci el stătea acolo la geamul lui, fumând ca să alunge ţânţarii şi aşteptând ca Talita să se desprindă uşurel prin somn de trupul lui Traveler şi să vină la fereastră şi să-l privească în întuneric. Poate cu mişcări domoale ale mâinii el ar trasa semne cu jarul ţigării. Triunghiuri, circumferinţe, instantanee scuturi cu arme, simboluri ale filtrului fatal sau ale difenilpropilaminei, prescurtări farmaceutice pe care ea ar şti să le interpreteze, sau numai un du-te-vino luminos de la gură la braţul fotoliului, de la braţul fotoliul la gură, de la gură la braţul fotoliului, toată noaptea.

Nu era nimeni la geam, Traveler se apropie de acest puţ fierbinte, se uită în stradă unde un ziar deschis se lăsa citit fără apărare de un cer plin de stele şi parcă palpabil. Fereastra de la hotelul din faţă părea încă şi mai aproape noaptea, un atlet ar fi putut ajunge la ea dintr-un salt. Nu, n-ar fi putut Poate cu moartea în spate, dar nu altfel. Nu mai rămânea nici urmă de scândura, nu mai exista trecere.

Oftând, Traveler se întoarse în pat La o întrebare somnoroasă a Talitei, o mângâie pe păr şi-i şopti ceva la întâmplare. Talita sărută aerul, dădu puţin din mână, se linişti.

Dacă el s-ar fi aflat pe vreundeva în puţul acela negru, ascuns în fundul camerii şi privind de acolo pe geam, trebuia să-l fi văzut pe Traveler, maioul lui alb ca o electoplasmă. dacă el s-ar fi aflat pe vreundeva în puţul acela negru aşteptând să se ivească Talita, apariţia indiferentă a unui maiou alb trebuia să-l fi chinuit cu minuţiozitate. Acum îşi scărpina probabil alene antebraţul, gest obişnuit la el pentru a-şi manifesta stinghereala şi nemulţumirea, îşi strivea ţigara între dinţi, mormăia vreo obscenitate potrivită, şi se trântea pesemne în pat fără nici o consideraţie faţă de Gekrepten care dormea adânc.

Dar dacă nu se aflase pe nicăieri în puţul acela negru, faptul de a se ridica şi a se duce la fereastră la ceasul acela din noapte era o acceptare a fricii, aproape o încuviinţare. Practic însemna să recunoască faptul că nici Horacio nici el nu-şi luaseră de acolo scândurile. în vreun fel sau altul exista o punte, se putea pleca sau veni. Oricare dintre ei trei, în somn, putea trece de la o fereastră la alta, călcând aerul fără teama de a cădea în stradă. Puntea avea să dispară numai o dată cu lumina zorilor, cu apariţia cafelei cu lapte care aduce înapoi construcţiile solide şi împrăştie pânza de păianjen a sculatului cu noaptea-n cap cu lovituri de buletin de radio şi duş rece.

Visuri ale Talitei: Se duceau la o expoziţie de pictură într-un uriaş palat în ruină, şi tablourile erau atârnate la înălţimi ameţitoare, de parcă cineva ar fi transformat în muzeu închisorile lui Piranesi. Şi astfel pentru a ajunge la tablouri trebuia să se caţere pe nişte bolţi unde crăpăturile abia dacă lăsau loc de sprijin degetelor de la picioare, trebuia să străbată galerii ce se terminau la malul unei mări zbuciumate, cu valuri ca de plumb, trebuia să urce scările în spirală pentru a vedea în sfârşit, tot prost, tot de jos sau dintr-o parte, tablourile în care aceeaşi pată albicioasă, acel cheag de tapiocă sau de lapte se repeta la infinit

Trezirea Talitei: Aşezându-se brusc în pat, la nouă dimineaţa, scuturându-l pe Traveler care doarme cu faţa în jos, dându-i pălmuţe la fund ca să se trezească. Traveler întinzând o mână şi ciupind-o de un picior, Talita prăvălindu-se peste el şi trăgându-l de păr. Traveler abuzând de forţa lui, răsucindu-i o mână până când Talita îşi cere iertare. Sărutări, o căldură cumplită.

— Am visat un muzeu îngrozitor. Mă duceai acolo. «>sv.*t* m- '*

— Detest oniromanţia. Fă nişte mate, isteaţa mea. »,«.* vt t>s$„i-*,.; _«-» 4*-”

— De ce te-ai sculat azi noapte? Nu ca să faci pipi, când te scoli să faci pipi îmi explici mai întâi de parcă eu aş fi proastă, îmi spui: „Mă scol fiindcă nu pot să mă mai ţin”, şi mi-e milă de tine căci eu mă ţin foarte bine toată noaptea, nici nu trebuie să mă ţin, e un metabolism diferit

— Un ce?

— Spune-mi de ce te-ai sculat. Te-ai dus la fereastră şi ai oftat

— Nu m-ain aruncat 6t*:

— Prostule.

— Era cald.

— Spune-mi de ce te-ai sculat uoati; *

— Fără motiv, să văd dacă Horacio avea şi el insomnie, puteam sta puţin de vorbă.

— La ora aceea? Când de abia staţi de vorbă ziua, voi doi. Jsî – Ar fi fost altfel, poate. Nu se ştie niciodată.

— Am visat un muzeu oribil – spune Talita, dând să-şi pună un slip.

— Mi-ai mai explicat – zice Traveler, privind în tavan.

— Nici noi nu prea vorbim multe, acum – spune Talita.

— Sigur. Din cauza umidităţii.

— Dar s-ar zice că cineva vorbeşte, cineva ne foloseşte ca să vorbească. N-ai impresia asta? Nu ji se pare că e cineva în trupul nostru? Vreau să spun… E greu, zău că da

— Cineva dincolo de noi, mai curând. Ascultă, asta n-o să ţină o veşnicie Nu te întrista, Cătălina – fredonează Traveler – o să vină vremuri mai bune I şi o să-ţi fac o sufragerie.

— Prostule – zice Talita sărutându-l pe ureche – Asta n-o să ţină o veşnicie, n-o să ţină o veşnicie. N-ar trebui să mai ţină nici măcar un minut

— Amputările violente sunt primejdioase, te doare apoi ciotul toată viaţa.

— Dacă vrei să-ţi spun drept – zise Talita – am impresia că creştem păianjeni sau miriapozi. îi îngrijim, le dăm tot ce le trebuie, şi se fac tot mai mari, la început erau nişte vietăţi mărunte, aproape frumoase, cu atâtea picioare, şi pe neaşteptate au crescut, îţi sar pe faţă. Mi se pare c-am visat şi păianjeni, mi-aduc vag aminte.

— Auzi-l pe Horacio – spune Traveler, punându-şi pantalonii – La ora asta fluieră ca un nebun sărbătorind plecarea lui Gekreptea Ce tip!

tY.

— ii îot i«irb (f< t» uium su Mtiâoz ştiu j«

JVl

UZlCA, MELANCOLICĂ hrană pentru noi cei care trăim din iubire -citase pentru a patra oară Traveler, acordând chitara înainte de a cânta tangoul Papagalul care-ţi ghiceşte norocul.

Don Crespo se interesă de toate datele şi Talita urcă să-i caute cele cinci acte în versiunea lui Astrana Marin. Când se lăsa seara, strada Cachimayo era plină de zgomote, dar în curtea lui don Crespo, în afară de canarul Suta de Pesos, nu se mai auzea decât glasul lui Traveler care ajungea la partea cu fătuţa jucăuşă, ştrengăriţa I care aduce bucurie-n casa ei. Ca să joci septic nu-i nevoie să vorbeşti, iar Gekrepten

17Q câştiga o partidă după alta, bătându-l pe Oliveira care se întrecea cu doamna Gutusso în a scoate monede de douăzeci. Papagalul care ghiceşte norocul {care prezice viaţa sau moartea) scoase între timp un bileţel roz: Un logodnic, viaţă lungă. Ceea ce făcea ca vocea lui Traveler să devină gravă pentru a descrie boala fulgerătoare a eroinei, şi seara în care s-a stins cu durere I întrebând-o pe mămica: „N-a venit?” Bum!

— Cât sentiment! – spuse doamna Gutusso – Se vorbeşte urât despre tango, dar să nu mi-l comparaţi cu vreun calipso sau cu altă porcărie pe care o transmit la radio. Daţi-mi vă rog fasolea, don Horacio.

Traveler sprijini chitara de o glastră, sorbi zdravăn din mate şi presimţi că seara o să fie tare plicticoasă. Aproape că ar fi preferat să aibă ceva de lucru, sau să fie bolnav, orice care să-l facă să-şi treacă timpul. îşi turnă un păhărel de rachiu de trestie şi îl dădu pe gât, privindu-l pe don Crespo care, cu ochelarii pe vârful nasului, se adâncea neîncrezător în prologul tragediei. învins, văduvit de optzeci de centime, Oliveira veni să se aşeze mai aproape şi bău şi el un păhărel.

— Lumea-i fantastică – zise Traveler în şoaptă – Aici o să fie peste câteva clipe bătălia de la Actium, dacă bătrânul rezistă până la partea asta. Şi lângă el nebunele astea două luptându-se pentru nişte fasole cu lovituri de şeptari.

— Ocupaţii ca oricare altele – spuse Oliveira – îţi dai seama ce înseamnă acest cuvânt? Să fii ocupat, să ai o ocupaţie. Mă ia cu fiori pe şira spinării, măi. Dar ascultă, ca să nu mai devenim metafizici o să-ţi spun că slujba mea la circ e înşelătorie în toată regula. Câştig nişte pesos fără să fac nimic.

— Aşteaptă să avem premiera la San Isidro, o să fie mai greu. La Orăşelul Parcului aveam toate problemele rezolvate, mai ales cea referitoare la o dare de mită care îl preocupa grozav pe Director. Acum trebuie să începem cu oameni noi şi ai să fii destul de ocupat, că tot îţi place termenul.

— Nu mai spune. Ce plictiseală, măi, de fapt eu n-aveam nici o remuşcare. Prin urmare va trebui să muncesc?

— Primele zile, apoi totul intră pe făgaşul obişnuit Spune-mi te rog, tu n-ai muncit niciodată când cutreierai Europa?

— Strictul necesar – răspunse Oliveira – Eram contabil clandestin. La bătrânul Trouille, ce personaj demn de C61ine! Trebuie să-ţi povestesc într-o zi, dacă merită osteneala, dar nu prea merită.

— Mi-ar plăcea – spuse Traveler.

— Ştii, totul e atât de aerian. Orice ţi-aş spune ar fi ca un crâmpei din desenul covorului. Lipseşte liantul, ca să-i spunem aşa: totul se aranjează exact la locul potrivit şi se iveşte un cristal superb cu toate faţetele lui. Partea proastă – spuse Oliveira privindu-şi unghiile – e că poate s-a şi legat şi eu nu mi-am dat seama, am rămas în urmă ca bătrânii care aud vorbindu-se de cibernetică şi dau încet din cap gândindu-se că a cam venit ora supei cu tăieţei. {:n.

Canalul Suta de Pesos scoase un tril mai strident ca orice.

— în sfârşit – zise Traveler – Uneori îmi trece prin cap că poate n-ar fi trebuit să te întorci.

— Tu crezi chestia asta – spuse Oliveira – Eu o trăiesc. Poate că în fond e acelaşi lucru, dar să nu cădem în chestii facile. Ce ne omoară pe tine şi pe mine e pudoarea, măi. Ne vânturăm goi prin casă, scandalizând teribil unele cucoane, dar când e să vorbim… înţelegi, uneori cred că aş putea să-ţi spun… nu ştiu, poate că la moment cuvintele ar folosi la ceva, ne-ar folosi. Dar cum nu sunt cuvintele vieţii de zi cu zi, ale iSS ceaiului băut în curte, ale taifasului care merge de la sine, te dai înapoi, tocmai celui mai bun prieten nu-i poţi spune astfel de lucruri. Nu ţi se întâmplă uneori să te confesezi unui ins oarecare?

— Se poate – zise Traveler acordând chitara – Partea proastă e că nu prea se mai ( vede cu principiile astea la ce sunt buni prietenii. >. txn «.* sh

— Sunt buni ca să fie prezenţi, şi într-o zi cine ştie?

— Cum vrei. Aşa o să fie greu să ne înţelegem ca pe vremuri.

— în numele acelor vremuri se fac marile tâmpenii în zilele noastre – zise Oliveira – Uite ce e, Manolo, tu spui că vrei să ne înţelegem, dar în fond îţi dai seama că şi eu aş vrea să mă înţeleg cu tine, şi acest cu tine înseamnă mult mai mult decât tu însuţi. Necazul e că adevărata înţelegere e altceva. Ne mulţumim cu prea puţin. Când prietenii se înţeleg bine între ei, când membrii unei familii se înţeleg bine între ei, atunci credem în armonie. Pură amăgire, oglindă pentru ciocârlii. Uneori simt că între doi indivizi care îşi crapă capul cu pumnii există mult mai multă înţelegere decât între cei care stau şi privesc din afară. De asta. Măi să fie, zău că aş putea colabora la La Nacion duminicile.

— Ai început bine – spuse Traveler acordând prima strună – dar la sfârşit te-a apucat unul din accesele de pudoare de care vorbeai înainte. M-ai făcut să mă gândesc la doamna Gutusso când se crede obligată să facă aluzie la hemoroizii bărbatului ei.

— Octavius Cesar ăsta spune nişte chestii – bombăni don Crespo, privindu-i pe deasupra ochelarilor – Zice aici că Marc Antoniu mâncase în Alpi o came foarte ciudată. Ce vrea să spună cu asta? Carne de ied, îmi închipui.

— Mai curând de biped fără pene – zise Traveler.

— în opera asta cel care nu-i nebun e oricum pe aproape – spuse respectuos don Crespo -Să vedeţi ce face Cleopatra.

— Reginele sunt tare complicate – zise doamna Gutusso – Cleopatra asta făcea nişte încurcături, am văzut într-un film. Sigur că erau alte vremuri, nu exista religie.

— Am terminat – anunţă Talita, ridicând cărţile de jos.

— Ai un noroc…

— Până la urmă se poate să pierd. Manii, mi s-au terminat monedele.

— Să-ţi schimbe don Crespo care o fi intrat în epoca faraonică şi poate îţi dă nişte monede de aur adevărat Ascultă, Horacio, povestea asta cu armonia de care spuneai tu…

— în sfârşit – zise Oliveira – dacă tot insişti să-mi întorc buzunarele pe dos şi să pun scamele pe masă…

— Nici vorbă să-ţi întorci buzunarele pe dos. îmi face impresia că stai foarte j liniştit văzând cum pe noi ceilalţi ne apucă nebunia. Cauţi ceea ce numeşti tu armonie, dar o cauţi tocmai acolo unde abia ai spus că nu există, între prieteni, în familie, în oraş. De ce o cauţi într-un cadru social?

— Nu ştiu, măi. Nici măcar n-o caut Toate astea mi se întâmplă de la sine.

— De ce trebuie să ţi se întâmple ţie ca noi ceilalţi să nu putem dormi din vina ta?

— Şi eu dorm prost

— De ce, bunăoară, te-ai combinat cu Gekrepten? De ce vii să mă vezi? Oare nu] Gekrepten, nu noi, îţi tulburăm armonia?

— Vrea să bea cucută! – strigă don Crespo stupefiat

— Ce anume? – întrebă doamna Gutusso.

— Cucută! îi porunceşte sclavei să-i dea cucută! Spune că vrea să doarmă. E nebună de legat!

— Ar trebui să ia Bromural – spuse doamna Gutusso – Sigur că pe vremea aceea…

— Ai multă dreptate, bătrâne – zise Oliveira, umplând paharele de rachiu – cu singura precizare că îi dai lui Gekrepten mai multă importanţă decât are.

— Şi noi?

— Voi, dragă, sunteţi poate liantul de care vorbeam înainte. îmi trece prin cap că relaţia noastră e aproape chimică, un fapt exterior nouă. Un fel de desen care se înfiripă treptat Tu ai venit să mă aştepţi, nu uita.

— Şi de ce nu? N-am crezut niciodată că te vei întoarce cu arţagul ăsta, că te-au tăcut să te schimbi atât de mult pe acolo, că ai să-mi inspiri un chef nebun să fiu altfel. Nu-i asta, nu-i asta. Uf, tu nici nu trăieşti nici nu laşi pe alţii să trăiască.

Chitara, între ei doi, preluda o melodie de dragoste.

— Nu trebuie decât să pocneşti din degete aşa – zise Oliveira în şoaptă – şi nu mă mai vedeţi. Ar fi nedrept ca, din vina mea, tu şi Talita…

— Pe Talita las-o afară.

— Nu – zise Oliveira – Nici nu mă gândesc s-o las afară. Noi suntem Talita, tu şi cu mine, un triunghi echilateral de-a binelea. îţi spun încă o dată: îmi faci un sernn şi am dispărut. Să nu crezi că nu-mi dau seama că eşti îngrijorat.

— N-ai să prea aranjezi lucrurile dacă pleci acum.

— Dom'le, de ce nu? Voi n-aveţi nevoie de mine.

Traveler începu sa preludeze Cuţitarii, se opri. Se întunecase de tot, şi don Crespo aprindea lumina din curte ca să poată citi.

— Ascultă – zise Traveler în şoaptă – Oricum odată şi odată ai să te muţi şi nu trebuie să-ţi fac eu semn. Nu dorm noaptea, cum ţi-o fi şi spus Talita, dar în fond nu-mi pare rău că ai venit. Poate că aveam nevoie de tine.

— Cum vrei, bătrâne. Lucrurile stau aşa, mai bine să nu ne batem capul. Nici mie nu-mi merge chiar prost.

— Pare un dialog între tâmpiţi – zise Traveler.

— între cretini în toată regula.

— Crezi că încerci să te explici, şi e şi mai rău.

— Explicaţia e o greşeală ascunsă bine – zise Oliveira —. Ţine minte.

— Da, atunci mai bine vorbim de altele, de ce se întâmplă în Partidul Radical. Numai că tu… Dar astea parc-ar fi nişte căluşei, revin mereu în acelaşi loc, căluţul alb, apoi cel roşcat, şi din nou cel alb. Suntem poeţi, frate.

— Nişte poeţi barbari – zise Oliveira umplând paharele – Oameni care dorm prost şi ies la fereastră să ia o gură de aer proaspăt, lucruri de genul ăsta.

— Deci m-ai văzut, azi noapte.

— Stai să mă gândesc. Mai întâi Gekrepten a început cu figurile şi a trebuit s-o împac. încet, încet, dar în sfârşit… Apoi am adormit buştean, ca să uit. De ce mă întrebi?

— Doar aşa – răspunse Traveler, şi-şi puse mâna desfăcută pe corzi. Zornăindu-şi banii câştigaţi, doamna Gutusso îşi trase un scaun şi-l rugă pe

Traveler să cânte.

— Aici un tip Enobarbus zice că umezeala nopţii e otrăvitoare – informă don Crespo – în opera asta toţi sunt într-o ureche, în toiul unei bătălii se apucă să vorbească de lucruri fără nici o noimă

— Mă rog – spuse Traveler – să-i facem pe plac doamnei, dacă don Crespo n-are nimic împotrivă. Cuţitarii, tango siropos de Juan de Dios Filiberto. Ah, puştiule, adu-mi aminte să-ţi citesc confesiunile lui Ivonne Guitry, e absolut colosal. Talita, du-te şi adu aici antologia lui Gardel. E pe noptieră, unde se cade să stea aşa ceva.

— Şi în felul ăsta poate mi-o daţi înapoi – zise doamna Gutusso – Nu de altceva, dar îmi place să am cărţile la îndemână. Şi soţului meu la fel, zău.

OÂNT EU, SUNT EL. Suntem, dar sunt eu, în primul rând sunt eu, voi apăra dreptul de a fi eu până n-am să mai fiu în stare. Atalfa, sunt eu. Ego. Eu. Licenţiată, argentiniană, o unghie încarnată, frumoasă uneori, ochi mari negri, eu, Atalfa Donosi, eu. Eu-eu, joc şi cântecel. Amuzant