Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə24/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   42

— Vorbeşti ca celălalt – spunea Talita, uitându-se la el îngrijorată dar ascunzân-du-şi ochiul clinic.

Celălalt lucra mai departe la circ, dându-i o ultimă mână de ajutor lui Suărez

Mehân şi fiind grozav de uimit de tot ce-i fusese înainte atât de indiferent Avea impresia că făcuse să treacă restul de putere ascunsă de la el la Talita şi Traveler, care se Mierbântau tot mai tare gândindu-se la clinică; tot ce-i plăcea lui cu adevărat în acele zile era să se joace cu motanul care ştia să socotească şi care-l îndrăgise teribil şi făcea socoteli exclusiv pentru plăcerea lui. Cum Ferraguto dăduse instrucţiuni ca motanul să nu fie scos pe stradă decât într-un coş şi cu o zgardă de identificare întocmai ca a acelor de la bătălia de la Okinawa, Oliveira înţelegea sentimentele motanului şi abia apucau să se depărteze câteva străzi de circ că şi lăsa coşul într-o mezelărie de încredere, îi scotea zgarda bietului animal şi o porneau amândoi hai-hui, să se uite la cutiile goale de conserve de pe maidane sau să mănânce fire de iarbă, ocupaţie cu care se delectau. După plimbările acestea igienice, lui Oliveira i se părea aproape suportabil să ia parte la şuetele din curtea lui don Crespo, să împărtăşească duioşia lui Gekrepten care se încăpăţâna să-i împletească lucruri de iarnă. în noaptea în care Ferraguto telefona la pensiune pentru a-i anunţa lui Traveler data iminentă a marilor tratative, toţi trei stăteau şi-şi perfecţionau cunoştinţele de limbă ispamerikană, scoase cu infinită plăcere dintr-un număr din Renovigo. Aproape că se întristară, gândindu-se că la clinică îi aşteaptă seriozitatea, ştiinţa, abnegaţia şi toate poveştile astea.

— Ce viaţă nu-i o trajedie? – citi Talita într-o ispamerikană excelentă.

0 ţinură aşa până când sosi doamna Gutusso cu ultimele ştiri de la radio despre colonelul Flappa şi tancurile lui, în sfârşit ceva real şi concret care i-a împrăştiat îndată spre nedumerirea mesagerei ameţită de patriotism.

—l18)

De LA STAŢIA de autobuz până la strada Trelles nu erau decât doi paşi, deci câteva case. Ferraguto şi Cuca vorbeau deja cu administratorul când sosiră Talita şi Traveler. Marile tratative aveau loc într-o sală de la etajul întâi, cu două ferestre ce dădeau spre curtea-grădină unde se plimbau nebunii şi unde se vedea înălţându-se şi căzând un firicel de apă într-o fântână de ciment Pentru a ajunge în sală, Talita şi Traveler fuseseră nevoiţi să străbată mai multe culoare şi încăperi de la pareter, unde doamne şi domni îi interpelaseră într-o spaniolă corectă cerându-le să le dea cu amabilitate vreun pachet de ţigări. Bolnavul care îi însoţea părea că găseşte acest interludiu absolut firesc, iar împrejurările nu erau favorabile pentru un prim interogatoriu de ambientare. Aproape fără nici o ţigară ajunseră la sala marilor tratative unde Ferraguto îi prezentă administratorului cu cuvinte elogioase. în mijlocul lecturii unui document ininteligibil îşi făcu apariţia Oliveira şi a fost nevoie să i se explice printre sâsâieli şi gesturi pe ascuns că totul mergea de minune şi nimeni nu înţelegea mare lucru. Când Talita îi şopti sec şt! şt! Oliveira o privi mirat fiindcă el o apucase deja pe un hol ce dădea spre o uşă, aceasta. Cât despre Director, era îmbrăcat în negrul de rigoare.



Căldura făcea să pară şi mai guturală vocea crainicilor care la fiecare oră transmiteau mai întâi buletinele meteorologice şi apoi desminţirile oficiale privitoare

I m la revolta de la Campo de Mayo şi la intenţiile drastice ale colonelului Flappi Administratorul întrerupsese citirea documentului la şase fără cinci pentru a-şi aprinde tranzistorul japonez şi a putea fi, după cum afirmă îndată ce-şi ceru scuze, la curent cu faptele. Frază ce-l făcu pe Oliveira să pună imediat în aplicare gestul clasic al celor care au uitat ceva în vestiar (şi pe care la urma urmelor, se gândi, administratorul ar trebui să-l accepte ca pe o altă formă de a fi la curent cu faptele) şi în pofida privirilor fulminante ale lui Traveler şi ale Talitei o întinse de acolo pe prima uşă din apropiere şi care nu era cea pe unde intrase.

Din vreo două fraze ale documentului reieşise că clinica se compunea din parter şi patru etaje, plus un pavilion în fundul curţii-grădină. Cel mai bine ar fi să dea o raită prin curtea-grădină, dacă găsea drumul, dar n-a fost chip fiindcă abia făcuse cinci metri şi un bărbat tânăr în cămaşă se apropie zâmbitor, îl apucă de mână şi îl trase după el, legănând braţul aşa cum fac copiii, până la un coridor unde erau o groază de uşi şi ceva care trebuia să fie gura unui ascensor. Ideea de a cunoaşte clinica dus de mână de un nebun era extrem de plăcută, şi primul lucru pe care-l făcu Oliveira a fost să scoată ţigări pentru tovarăşul lui, un băiat cu un aer inteligent care acceptă una şi fluieră satisfăcut. A reieşit mai târziu că era un infirmier şi că Oliveira nu era unul din nebuni, neînţelegerile obişnuite în astfel de cazuri. Episodul era banal şi puţin promisoriu, dar tot urcând etajele Oliveira şi Remorino se împrieteniră şi topografia clincii se arătă treptat pe dinăuntru, cu anecdote, săgeţi feroce împotriva restului personalului şi prevenirii ca între prieteni. Se aflau în camera unde doctorul Ovejero îşi ţinea cobaii şi o fotografie a Monicăi Vitti, când un băiat saşiu apăru în fugă pentru a-i spune lui Remorino că dacă domnul acesta care era cu el este domnul Horacio Oliveira etcetera. Oftând, Oliveira coborî două etaje şi se întoarse la sala marilor tratative unde documentul se îndrepta spre final printre accesele de îinbujorare provocate de menopauză ale Cucăi Ferraguto şi căscatul nepoliticos al lui Traveler. Oliveira rămase cu gândul la silueta îmbrăcată într-o pijama roz pe care o zărise când dăduse colţul pe un coridor la etajul trei, un bărbat bătrân care mergea lipit de perete mângâind un porumbel ce părea că-i adormise în mână. Exact în momentul în care Cuca Ferraguto slobozea un fel de muget

— Cum adică trebuie să semneze şi ei okeyul?

— Taci, dragă – spuse Directorul – Domnul vrea să spună…

— E foarte limpede – zise Talita care se înţelesese întotdeauna cu Cuca şi voia s-o ajute – Transferul cere şi consimţământul bolnavilor.

— Dar e o nebunie – spuse Cuca foarte ad hoc.

— Să vedeţi, doamnă – zise administratorul trăgându-şi în jos vesta cu min* liberă – Aici bolnavii sunt foarte deosebiţi, şi legea Mendez Delfino e cât se poate de limpede în acest sens. Cu excepţia a vreo opt sau zece ale căror familii şi-au dat deja consimţământul, ceilalţi şi-au petrecut viaţa dintr-un ospiciu în altul, dacă pot folosi termenul, şi nimeni nu răspunde pentru ei. în acest caz legea îl autorizează pe administrator ca, în perioadele de luciditate ale acestor indivizi, să-i consulte dacă sunt de acord cu trecerea clinicii în posesia unui nou proprietar. Aveţi aici articolele însemnate – adăugă arătându-i o carte legată în roşu de unde ieşeau nişte fâşii rupte din ziarul La Razon, ediţia de la ora cinci – Citiţi-le şi gata

— Dacă am înţeles bine – zise Ferraguto – această formalitate ar trebui făcută imediat

— Şi de ce credeţi că v-am convocat? Pe dumneavoastră ca proprietar şi pe domnii aceştia ca martori: să-i chemăm pe bolnavi şi totul e gata rezolvat chiar azi după-amiază.

— Problema – zise Traveler – e ca respectivii să se afle în ceea ce aţi numit dumneavoastră perioadă de luciditate.

Administratorul îl privi cu milă şi apăsă pe o sonerie. Intră Remorino îmbrăcat cu o bluză, îi făcu lui Oliveira cu ochiul şi puse pe o măsuţă un catastif uriaş Instala un scaun în faţa măsuţei şi-şi încrucişa braţele ca un călău persan. Ferraguto, care se grăbise să cerceteze catastiful cu aer de cunoscător, întrebă dacă okeyul avea să figureze în josul actului, şi administratorul răspunse că da, drept care bolnavii vor fi chemaţi în ordine alfabetică şi li se va cere să-şi pună semnătura clar cu un pix albastru în ciuda unor preparative atât de eficiente, Traveler se încăpăţână să insinueze că poate vreunul din bolnavi o să refuze să iscălească sau o să comită vreun act nelalocul lui. Cu toate că nu îndrăzneau să-l susţină pe faţă, Cuca şi Ferraguto îi urmăreau-cu-înfrigurare-cuvintele.

—l19)

V^HIAR ATUNCI apăru Remorino cu un bărbat în vârstă care părea destul de speriat, şi care cunoscându-l pe administrator îl salută cu un fel de reverenţă.



— în pijama! – exclamă Cuca stupefiată *ţ^

— I-ai văzut doar când am venit – zise Ferraguto.

— Nu erau în pijama. Aveau mai curând un fel de…

— Linişte – ceru administratorul – Apropiaţi-vă, domnule Antiinez, şi puneţi-vă iscălitura acolo unde vă indică Remorino.

Bătrânul cercetă atent catastiful, în vreme ce Remorino îi întindea pixul. Ferraguto scoase batista şi-şi şterse fruntea cu apăsări uşoare.

— Asta e pagina opt – zise Antiînez – şi eu cred că trebuie să iscălesc pe pagina înul

— Aici – spuse Remorino, arătându-i un spaţiu în catastif – Haideţi, că vi se răceşte cafeaua cu lapte.

Antunez iscăli cu înflorituri, îi salută pe toţi şi se îndepărtă cu paşi mici roz care o încântară pe Talita. A doua pijama era mult mai grasă, şi după ce naviga în jurul măsuţei se duse să dea mâna cu administratorul, care l-0 strânse fără chef şi-i arătă catastiful cu un gest scurt

— Ştiţi despre ce e vorba, aşa că semnaţi şi întoarceţi-vă la dumneavoastră în cameră.

— Camera mea e nemăturată – zise pijamaua grasă.

Cuca reţinu în minte lipsa de igienă. Remorino încerca să pună pixul în mâna pijamalei grase, care se trăgea încet înapoi.

— O să se facă imediat curăţenie în cameră – spuse Remorino – Semnaţi, don Nicanor.

— în ruptul capului – răspunse pijamaua grasă – E o cursă.

— Ce cursă, asta-i o prostie – zise administratorul —. Doctorul Ovejero v-a' explicat doar despre ce e vorba. Dumneavoastră iscăliţi, şi de mâine porţie dublă de, orez cu lapte.

— Eu nu iscălesc dacă don Antunez nu e de acord.

«., i _ Tocmai a iscălit înainte de dumneavoastră. Uitaţi-vă.

— Nu se înţelege iscălitura. Asta nu-i iscălitura lui don Antunez. L-aţi obligat să] semneze cu şocuri electrice. L-aţi omorât pe don Antunez.

— Du-te şi adu-l înapoi – îi ordonă administratorul lui Remorino, care ieşi ca din puşcă şi se întoarse cu Antiînez. Pijamaua grasă slobozi o exclamaţie de bucurie şi se duse să-i dea mâna.

— Spuneţi-i că suneţi de acord, şi să semneze fără frică – zise administratorul – Haideţi, că e târziu.

— Iscăleşte fără teamă, băiatul meu – spuse Antunez către pijamaua grasă -j Oricum or să te oblige s-o faci.

Pijamaua grasă aruncă pixul. Remorino îl ridică bombănind, şi administratorul se j sculă ca o fiară. Refugiată în spatele lui Antunez, pijamaua grasă tremura şi-şi răsucea I de zor mânecile. Se auziră bătăi scurte în uşă, şi înainte ca Remorino s-o poată j deschide îşi făcu brusc apariţia o doamnă în chimonou roz, care se duse drept la catastif şi-l privi pe toate părţile de parc-ar fi fost un purcel de lapte la tavă. j îndreptându-se satisfăcută, îşi puse mâna deschisă pe catastif.

— Jur – spuse doamna – să spun tot adevărul. N-o să mă lăsaţi să mint, don Nicanor. j Pijamaua grasă se agită afirmativ, şi pe neaşteptate acceptă pixul pe care i-l ] întindea Remorino şi iscăli aiurea, fără să lase nici un răgaz nimănui.

— Ce tâmpit! – îl auziră şoptind pe administrator – Uită-te dacă a semnat la locul cuvenit, Remorino. Bine. Şi acum dumneavoastră, doamnă Schwitt, dacă tot sunteţi aici. Arată-i unde, Remorino.

— Dacă nu îmbunătăţi şi mediul social nu iscălesc nimic – zise doamna Schwitt – | Trebuie să deschidem uşi şi ferestre spiritului.

— Eu vreau două ferestre în cameră – spuse pijamaua grasă – Şi don Antunez vrea să se ducă la complexul Franco-Englez să cumpere vată şi nu mai ştiu ce. Locul acesta e atât de întunecos.

Abia întorcându-şi capul, Oliveira văzu că Talita se uita la el şi-i zâmbi. Ştiau amândoi că fiecare din ei îşi zicea că totul era o comedie tâmpită, că pijamaua grasă şi ceilalţi erau la fel de nebuni ca ei. Actori proşti, nici măcar nu se străduiau să apară ca nişte alienaţi cuviincioşi în faţa lor, care citiseră temeinic manualul de psihiatrie pe înţelesul tuturor. Iată, de pildă, perfect stăpână pe sine, strângându-şi poşeta cu amândouă mâinile şi cufundată în fotoliu, Cuca părea mai nebună decât cei trei semnatari, care acum se porniră să ceară ceva ce aducea cu moartea unui câine şi pentru care doamna Schwitt perora gesticulând din belşug. Nimic nu era cu adevăraţi imprevizibil, cauzalitatea cea mai de rând continua să conducă aceste relaţii volubile j şi locvace în care urletele administratorului slujeau drept acompaniament neîntrerupt 1 temelor repetate ale plângerilor şi revendicărilor. Văzură astfel pe rând cum Remorino j îi ducea pe Antunez şi pe pijamaua grasă, cum doamna Schwitt semna dispreţuitoare j în catastif, cum intra un uriaş scheletic, un fel de vâlvătaie pală de flanelă roz, şi di el un tinerel cu părul complet alb şi nişte ochi verzi de o frumuseţe malignă. Aceştia i doi iscăliră fără să facă nazuri dar în schimb se înţeleseră să rămână acolo până la sfârşitul ceremoniei. Ca să evite alte încurcături, administratorul îi trimise într-un colţi şi Remorino se duse după alţi doi bolnavi, o fată lată în şolduri şi un bărbat cu trăsături de indian care nu ridica privirea din pământ în mod surprinzător se auzi vorbindu-se iar despre moartea unui câine. Când bolnavii iscăliră, fata salută cu o reverenţă de balerină. Cuca Ferraguto îi răspunse cu o înclinare amabilă a capului, ceea ce le stârni Talitei şi lui Traveler un acces de râs îngrozitor. în catastif erau acum zece semnături şi Remorino continua să aducă lume, se auzeau saluturi şi câte o controversă care se întrerupea sau îşi schimba protagoniştii; de fiecare dată, o iscălitură. Se făcuse şapte şi jumătate, şi Cuca scosese o pudrieră şi-şi aranja faţa cu un gest de directoare de clinică, aducând şi cu madame Curie şi cu Edwige Feuillere. Din nou Talita şi Traveler tăvălindu-se de râs, din nou îngrijorarea lui Ferraguto care verifica alternativ progresele din catastif şi chipul administratorului. La şapte şi patruzeci o pacientă declară că n-o să semneze până nu vor omorî câinele. Remorino îi făgădui, făcându-i cu ochiul lui Oliveira care aprecia dovada de încredere. Se perindaseră douăzeci de pacienţi, şi mai lipseau doar patruzeci şi cinci. Administratorul veni lângă ei ca să-i informeze că cele mai dificile cazuri îşi puseseră deja iscălitura (aşa spuse) şi că cel mai bine era să treacă în camera de alături să bea bere şi să asculte ştirile. în timpul aperitivului vorbiră de psihiatrie şi de politică. Revoluţia fusese înăbuşită de forţele guvernamentale, căpeteniile tocmai se predau la Lujăn. Doctorul Neiro Rojas se afla la un congres la Amsterdam. Berea era excelentă.

La opt şi jumătate se strânseră patruzeci şi opt de semnături. Se întuneca, şi sala era plină de fum şi de oameni prin colţuri, de tuşea care din când în când îl apuca pe vreunul din cei de faţă. Oliveira ar fi vrut să iasă în stradă, dar administratorul era de o severitate fără cusur. Ultimii trei pacienţi semnatari tocmai ceruseră schimbări în regimul de alimentaţie (Ferraguto îi făcea semn Cucăi să ţină minte, asta mai lipsea, în clinica lui mesele trebuiau să fie impecabile) şi moartea câinelui (Cuca îşi îndoia pe rând degetele de la mână şi i le arăta lui Ferraguto, care dădea perplex din cap şi se uita la administrator care era teribil de obosit şi-şi făcea vânt cu un calendar de reclamă). Când apăru bătrânul cu porumbelul în căuşul palmei, mângâindu-l încetişor de parc-ar vrea să-l adoarmă, se aşternu o lungă tăcere în care toţi se apucară să contemple porumbelul nemişcat din mâna bolnavului, şi era aproape păcat că bolnavul trebuie să-şi întrerupă mângâierea ritmică pe spatele porumbelului ca să apuce cu stângăcie pixul întins de Remorino. După bătrân veniră două surori braţ la braţ, care cerură de la bun început moartea câinelui şi alte îmbunătăţiri în local. Povestea cu câinele îl făcea să râdă pe Remorino, dar până la urmă Oliveira simţi că i se apleacă, şi sculându-se în picioare îi spuse lui Traveler că se ducea să dea o raită şi se întorcea imediat.

— Trebuie să rămâneţi – spuse administratorul – Ca martor.

— Nu plec din casă – zise Oliveira – Uitaţi-vă la legea Mendez Delfino, aşa prevede.

— Vin cu tine – spuse Traveler – Ne întoarcem în cinci minute.

— Nu vă îndepărtaţi de locul împrejmuit – spuse administratorul.

— Alta acum – zise Traveler – Vino, frate, cred că pe aici se merge în grădină. Ce deziluzie, nu ţi se pare?

— Unanimitatea e plicticoasă – spuse Oliveira – Nici măcar unul nu i-a ţinut piept tipului cu vestă. Şi ce idee fixă cu moartea câinelui. Să ne aşezăm lângă fântână, firicelul de apă are un aer purificator care o să ne facă bine.

— Miroase a benzină – remarcă Traveler – Foarte purificator, într-adevăr.

— Ce aşteptăm de fapt? Vezi doar că până la urmă iscălesc toţi, nu-i nici o | diferenţă între ei şi noi. Niciuna O să ne simţim grozav aici.

— Mă rog – zise Traveler – există o diferenţă, ei sunt îmbrăcaţi în roz.

— Uită-te acolo – arătă Oliveira spre etajele de sus. Se întunecase aproape de tot, şi în ferestrele de la etajele doi şi trei luminile se aprindeau şi stingeau ritmic. 0 fereastră luminată şi cea de alături în beznă. Apoi invers. Lumină la un etaj, întuneric I la cel de deasupra Apoi invers.

— A început – zise Traveler – S-or fi strâns o mulţime de iscălituri, dar încep să-şi dea arama pe faţă.

Hotărâră să-şi termine ţigara lângă firicelul purificator, vorbind nimicuri şi privind luminile care se tot aprindeau şi stingeau. Atunci Traveler se apucă să vorbească de schimbări, şi după un moment de tăcere îl auzi pe Horacio râzând pe înfundate în întuneric. Stărui, dorind cât de cât o certitudine şi fără să ştie cum să abordeze o matene care-i aluneca în afara cuvintelor şi a ideilor.

— Parcă am fi vampiri, parcă ne-ar uni aceleaşi sistem circulatoriu, adică ne-ar despărţi. Uneori pe tine şi pe mine, alteori pe toţi trei, să nu ne înşelăm pe noi înşine Nu ştiu când a început, lucrurile stau aşa şi trebuie să deschidem ochii. Eu cred că n-am venit aici numai pentru că ne-a adus Directorul. Era simplu sa fi rămas la circ, cu Suărez Meliăn, ne cunoaştem treaba şi suntem apreciaţi. Dar nu, a trebuit să venim aici. Toţi trei. Primul vinovat sunt eu, fiindcă nu voiam ca Talita să creadă că. în sfârşit, că te lăsam la o parte în toată treaba asta ca să scap de tine. Chestie de amor i propriu, îţi dai seama.

— De fapt – spuse Oliveira – eu n-am de ce să accept Mă întorc la circ sau, şi j mai bine, plec de tot Buenos Aires e mare. Ţi-am spus doar într-o bună zi.

— Da, dar pleci după discuţia asta, adică o faci din pricina mea, şi tocmai asta j nu vreau.

— Oricum lămureşte-mă cum e cu schimbările astea

N-am idee, dacă vreau să-ţi explic mi se pare totul şi mai încurcat Mă rog,] lucrurile stau cam aşa: când sunt cu tine nu-i nici o problemă, dar îndată ce rămân singur mi se pare că faci presiuni asupra mea, bunăoară de la tine din cameră. Aminteşte-ţi când deunăzi mi-ai cerut cuiele. Şi Talita o simte, se uită la mine şi eu am impresia că privirea ţi-e adresată ţie, în schimb când suntem toţi trei împreună ea stă ceasuri întregi aproape fără să-şi dea seama că eşti aici. Ai observat şi tu, presupun.

— Da. Spune mai departe.

— Asta-i tot, şi de asta nu mi se pare că-i bine să-mi aduc contribuţia la plecarea ta. Trebuie să fie ceva ce hotărăşti tu însuţi, şi acum că am făcut prostia să-ţi vorbesc de subiectul ăsta nici măcar tu nu vei mai avea libertatea să decizi, fiindcă ai să-ţi pui problema din unghiul responsabilităţii şi atunci am încurcat-o. Etic ar fi, în acest caz, să cruţi viaţa unui prieten, şi eu nu sunt de acord.

— Ah – făcu Oliveira – Deci tu nu mă laşi să plec şi eu nu pot să plec. E o situaţie cam în pijama roz, nu ţi se pare?

— Ba da.


— Ia te uită ce ciudat!

— Ce anume?

ţ* – Toate luminile s-au stins deodată. ^ &k

— Trebuie să fi ajuns la ultima semnătură. Clinica e a Directorului, trăiască Ferraguto.

— îmi închipui că acum va trebui să le facă pe plac şi să omoare dinele. De necrezut ce aversiune au faţă de el.

— Nu-i aversiune – spuse Traveler – Aici nici pasiunile nu par prea violente deocamdată.

— Tu ai nevoie de soluţii radicale, bătrâne. Şi mie mi s-a întâmplat aşa multă vreme, şi apoi…

Începură să meargă înapoi, cu grijă fiindcă în grădină era întuneric bezna şi nu-şi mai aduceau aminte cum erau dispuse răzoarele. Când călcară peste şotron, aproape de intrare, Traveler râse încetişor şi ridicâiid un picior prinse a sări din pătrat în pătrat în întuneric desenul cu cretă părea uşor fosforescent

— într-una din nopţile astea – spuse Oliveira – o să-ţi povestesc lucruri de acolo. Nu-mi place, dar poate fi unica soluţie ca să omorâm odată câinele, ca să spun aşa.

Traveler sări în afară şotronului, şi în momentul acela luminile de la etajul doi se aprinseră brusc. Oliveira, care era gata să mai spună ceva, văzu faţa lui Traveler ieşind din umbră, şi în secunda cât ţinu lumina înainte de a se stinge din nou îi surprinse o grimasă, un rictus (din latinescul rictus, deschidere a gurii: contracţie a buzelor, asemănătoare cu zâmbetul).

— Vorbind de uciderea câinelui – zise Traveler – nu ştiu dacă ai observat că medicul şef se numeşte Ovejero (Ciobanii). Ce lucruri ciudate.

— Nu asta voiai să-mi spui.

— Ia te uită cine se plânge de tăcerile sau substituţiile mele – zise Traveler – Sigur că nu-i asta, dar ce contează? Despre asta nu se poate vorbi. Dacă vrei să încerci… Dar ceva îmi spune că s-a făcut cam târziu, măi. S-a răcit pizza, ce să ne mai batem atâta capul. Mai bine ne punem imediat pe treabă, o să fie o distracţie.

Oliveira nu răspunse, şi urcară la sala marilor tratative unde administratorul şi Ferraguto stăteau bând un rachiu dublu. Oliveira se strecură imediat, însă Traveler se duse să se aşeze pe canapeaua unde Talita citea un roman cu un aer somnoros. După ultima semnătură, Remorino făcu să dispară catastiful şi bolnavii care asistaseră la ceremonie. Traveler observă că administratorul stinsese lumina din tavan, aprinzând în loc o veioză de birou; totul era uşor şi verde, se vorbea încet şi cu satisfacţie. Auzi cum se făceau planuri pentru nişte cârnaţi gătiţi a la genovesa la un restaurant din centru. Talita închise cartea şi-l privi somnoroasă, Traveler îi mângâie pletele şi se simţi mai bine. Oricum ideea cu rimaţii la ora aceea şi pe o asemenea căldură era o nebunie.

iENTRU CĂ DE FAPT EL nu-i putea povesti nimic lui Traveler. Dacă începea să tragă de ghem avea să iasă un fir de lână, metri de lână, lână şi iar lână, lână peste tot, dar ghemul n-avea să se termine niciodată. Ar fi trebuit să-l facă pe Traveler să priceapă că ceea ce-i povestea n-avea sens direct (dar ce sens avea?) şi că nici nu era vorba de un fel de figură de stil sau de alegorie. Diferenţa de netrecut, o problemă de niveluri care n-aveau nici o legătură cu inteligenţa sau informaţia, una era să joci cărţi sau să stai de vorbă despre John Donne cu Traveler, căci totul s-ar fi petrecut pe un t ii J teritoriu comun în aparenţă, şi alta să fii un fel de maimuţă printre oameni, să vrei săi fii o maimuţă din motive pe care nici măcar maimuţa nu e în stare să şi le explice, j fiindcă n-aveau nici un temei şi forţa lor consta tocmai în asta, şi aşa mai departe, Primele nopţi la clinică au fost liniştite; personalul vechi care urma să plece mai j lucra încă, iar noii angajaţi se mărgineau să privească, să capete experienţă şi să se | întâlnească la farmacia unde Talita, îmbrăcată în alb, redescoperea emoţionată | emulsiile şi barbituricele. Problema era să scape de Cuca Ferraguto, instalată fără a j putea fi urnită în biroul administratorului, căci părea hotărâtă să-şi impună dominaţia în toată clinica, şi însuşi Directorul asculta respectuos acel new deal expus în termeni cum ar fi igienă, disciplină, credinţăpatrieşifamilie, pijamale cenuşii şi ceai de tei. Apărând mereu în farmacie, Cuca îşi-pleca-atent-urechea la presupusele dialoguri profesionale ale noii echipe. Talita se bucura de o anume încredere din partea ei deoarece fata îşi avea diploma pusă în perete, dar bărbatul ei şi prietenul lui erau suspecţi. Problema Cucăi era că în pofida tuturor acestor lucruri întotdeauna i s-au părut grozav de simpatici, fapt ce o obliga să cugete stil Corneille asupra datoriei şi pasiunilor platonice, în vreme ce Ferraguto organiza administraţia şi începea să se obişnuiască încet şi temeinic să înlocuiască înghiţitori de săbii cu schizofrenici şi snopii de iarbă cu fiole de insulina. Medicii, trei la număr, veneau dimineaţa şi nu făceau prea mare deranj. Internistul, un tip pasionat de pocher, se împrietenise deja cu Oliveira şi Traveler; în cabinetul lui de consultaţii de la etajul trei se încingeau impresionante chinte regale şi sume între zece şi o sută de pesos treceau din mână în mână de mai mare dragul.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə