Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə32/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   42

Şi atunci,… rămâne doar un fel de lumină universală de lămpi identice, străluminând în adâncul inimii lor…

Partea proastă era că, brusc:

Doamnelor şi domnilor: Scriu prezenta scrisoare înconjurat de un zgomot înspăimântător. Şi totuşi să-i dăm bătaie; dumneavoastră nu vă daţi încă seama că, pentru ca SUVERANITATEA MONDIALĂ să se scrie (?) într-un mod desăvârşit şi să aibă realmente o rază de acţiune universală spre a fi înţeleasă, trebuie cel puţin să merit din partea dumneavoastră un ajutor susţinut pentru ca fiecare rând şi fiecare literă să stea la locul lor, şi nu aiureala asta de mama dracului, ducă-se-n mă-sa cu toate zgomotele lor cu tot.

Dar ce conta? în rândul următor era iar extazul:

Ce minune de universuri! Care înfloresc ca lumină spirituală de trandafiri superbi în inima tuturor popoarelor…

Şi scrisoarea avea să se termine cu înflorituri, deşi cu câte o intercalare ciudată de ultim moment:

Pare-se că se limpezeşte tot universul, precum lumina lui Cristos universală, în fiece floare omenească, în petalele-i infinite ce strălucesc în vecii vecilor pe toate drumurile pământului; şi astfel se limpezeşte în lumina SUVERANITĂŢII MONDIALE, zic unii că tu nu mă mai iubeşti, fiindcă ai alte apucături.

— Cu multă stimă. Mexico, D. F., 20 septembrie 1956 – 5 mai 32, int. 111. Edif. Paris LIC. JUAN CUEVAS.

f (-53) tei tisr*1

I isr


— iii.;o alr«

K

IN ACELE ZILE UMBLA îngândurat, şi prostul obicei de a rumega îndelung orice lucru 1 se părea tare anevoios dar inevitabil îşi bătuse capul cu marea idee, şi lipsa de comoditate în care trăia din vina Magăi şi a lui Rocamadour îl incita să analizeze cu violenţă crescândă răscrucea la care simţea că se află în astfel de momente Oliveira apuca o foaie de hârtie şi scria cuvintele mari prin care i se tălmăcea mediaţia Sena bunăoară: „Marea hidee” sau „răscrucea” Era de-ajuns ca să izbucnească în râs şi să mai bea nişte mate cu şi mai multă poftă. „Hunitatea”, scria Holiveira. „Heul şi hăstalalt”. Folosea litera h ca alţii penicilina Apoi revenea la idee, simţindu-se mai bine. „Cel mai hnnportant e să nu te humfli”, îşi zicea Holiveira. Din aceste momente se simţea în stare să se gândească fără ca vorbele să-i joace un renghi. Era doar un mic progres metodic fiindcă marea idee dăinuia invulnerabilă. „Cine ţi-ar fi zis, băiete, că ai să ajungi metafizic?”, se interpela Oliveira. „Trebuie să refuzi dulapul cu trei uşi, să te mulţumeşti cu noptiera insomniei obişnuite.” Ronald venise să-i propună să-l însoţească la nişte activităţi politice confuze, şi toată noaptea (Maga nu-l adusese încă pe Rocamadour de la ţară) discutaseră ca Arjuna şi Birjarul, acţiunea şi pasivitatea, raţiunile de a risca prezentul pentru viitor, partea de şantaj a oricărei acţiuni cu un scop social, în măsura în care riscul asumat serveşte măcar pentru a uşura conştiinţa individuală încărcată, ticăloşiile personale de zi cu zi. Ronald plecase până la urmă cu coada între picioare, fără să-l fi convins pe Oliveira că era nevoie să-i susţină prin acţiune pe rebelii algerieni Gustul amar în gură îi stăruise lui Oliveira toată ziua, fiindcă fusese mai uşor să-i spună nu lui Ronald decât sie îiisuşl De un singur lucru era aproape sigur, că nu putea renunţa fără trădare la aşteptarea pasivă căreia 1 se dăruise de la venirea sa la Paris. A ceda generozităţii facile şi a o întinde să lipeşti afişe clandestine pe străzi 1 se părea mai curând o explicaţie mondenă, o răfuială cn prietenii care aveau să-i aprecieze curajul, decât un răspuns adevărat la marile întrebări. Cercetând problema dm perspectiva timpului şi a absolutului, simţea că greşeşte în primul caz şi are dreptate în al doilea. Făcea rău că nu lupta pentru independenţa algeriană, sau împotriva antisemitismului sau a rasismului. Făcea bine că refuza facilul stupefiant al acţiunii colective şi rămânea încă o dată singur în faţa unui mate amar, gândindu-se la marea idee, întoreând-o pe toate părţile ca pe un ghem unde nu se vede capătul sau unde sunt patru sau cinci capete.

Era în ordine, da, însă mai trebuie să recunoască şi că avea un caracter ce zdrobeşte orice dialectică a acţiunii aşa cum face Bhagavadgita. între a-şi face el mate sau a o lăsa pe Maga să i-l facă, nu ezita deloc Dar totul se putea scinda şi putea admite imediat o interpretare antagonică: unui caracter pasiv îi corespundea o maximă libertate şi disponibilitate, leneşa absenţă a principiilor şi convingerilor îl făcea mai sensibil la condiţia axială a vieţii (ceea ce se cheamă un tip giruetă), în stare să respingă din lene, dar totodată să umple, golul lăsat de refuz cu un conţinut liber ales de către o conştiinţă sau un instinct mai deschise, mai ecumenice ca să spunem aşa.

„Mai hecumenice”, înseamnă prudent Oliveira.

Pe deasupra, care era adevărata morală a acţiunii? O acţiune socială ca cea a sindicaliştilor se justifica din plin pe tărimiil istoric. Fericiţi cei care trăiau şi dormeau în istorie. Devotamentul se justifica mai totdeauna ca o atitudine de esenţă religioasi Fericiţi cei care-şi iubeau aproapele ca pe sine însuşi. în toate cazurile Oliveira respingea această ieşire pentru eul său, această invazie magnanimă a ţarcului străin, bumerang ontologic destinat să-l îmbogăţească în ultimă instanţă pe cel care-l arunca, să-i imprime mai multă omenie, mai multă sfinţenie Mereu poţi fi sfânt pe socoteala altuia etc. N-avea nimic de obiectat acestei acţiuni în sine, dar o alunga neîncrezător din conduita sa personală. Suspecta trădarea îndată ce ar fi cedat afişelor pe străzi sau activităţilor cu caracter social; o trădare travestită în muncă dătătoare de satisfacţii, în bucurii cotidiene, în conştiinţă împăcată, în datorie. împlinită. Cunoştea prea bine câţiva comunişti din Buenos Aires şi din Paris, în stare de cele mai groaznice mârşăvii dar răscumpăraţi după propria lor opinie de „luptă”, de faptul că trebuiau să se ridice la mijlocul mesei de seară ca să dea fuga la o întrunire sau să ducă la bun sfârşit o sarcini La oamenii aceştia acţiunea socială semăna prea mult cu un alibi, aşa cum copiii sunt de obicei alibiul mamelor ca să nu facă nimic important pe lumea asta, aşa cum erudiţia cu vederi înguste e bună ca să nu-ţi dai seama că la închisoarea de peste drum sunt ghilotinaţi nişte oameni care n-ar trebui să fie ghilotinaţi. Falsa acţiune era aproape întotdeauna cea mai spectaculoasă, cea care declanşa respectul, prestigiul şi statuile hecvestre. Uşor de purtat ca o pereche de papuci, putea ajunge chiar meritorie

(„la urma urmelor ar fi atât de bine ca algerienii să-şi câştige independenţa şi să dăm cu toţii o mână de ajutor”, îşi spunea Oliveira); trădarea era de altă natură, era ca totdeauna renunţarea la centru, instalarea la periferie, minunata bucurie a înfrăţirii cu alţi oameni implicaţi în aceeaşi acţiune. Acolo unde un anume tip uman se putea realiza ca erou, Oliveira se ştia condamnat la cea mai proastă comedie. Atunci era mai bine să păcătuieşti prin omisiune decât prin comisiune. Să fii actor însemna să renunţi la stal, iar el părea născut să fie spectator în rândul întâi. „Partea proastă', îşi spunea

Oliveira, „e că mai şi pretind să fiu un spectator activ, şi aşa începe toată povestea”

Spectator hactiv. Ar trebui să hanalizeze hamănunţit hideea Pentru moment anumite tablouri, anumite femei, anumite poeme îi dădeau speranţa de a ajunge vreodată într-o zonă de unde i-ar fi posibil să se accepte cu mai puţină silă şi neîncredere decât acum. Avea avantajul deloc de dispreţuit că cele mai groaznice cusururi ale lui tindeau să-i folosească de fapt spre a ajunge nu la un drum, ci la aflarea unui popas premergător oricărui drum. „Forţa îmi stă în slăbiciune”, se gândi

Oliveira. „Am luat întotdeauna marile hotărâri drept măşti care ascund fuga.” Majoritatea actelor sale (hactelor sale) culminau noi with a bang but a whimper; marile rupturi, acele bang fără întoarcere, erau muşcături de şobolan încolţit şi nimic mai mult. Toate celelalte se învârteau ceremonios, rezolvându-se în timp sau în spaţiu sau prin comportament, fără violenţă, din oboseală – ca sfârşitul aventurilor lui sentimentale – sau printr-o lentă retragere ca atunci când începi să vizitezi tot mai rar un prieten, să citeşti tot mai puţin un poet, să te duci tot mai rar la o cafenea, dozând uşor nimicul ca să nu doară.

„De fapt mie nu mi se poate întâmpla absolut nimic”, credea Oliveira „N-o să-mi cadă niciodată un ghiveci în dovleac.” De ce atunci neliniştea, dacă nu era răsuflata atracţie a contrariilor, dorul de vocaţie şi acţiune? O analiză a neliniştii, în măsura posibilului, făcea întotdeauna aluzie la o dezrădăcinare, la o deplasare a centrului unei ordini pe care Oliveira era incapabil s-o precizeze. Se ştia spectator în afara spectacolului, ca atunci când stai la teatru cu ochii legaţi: uneori răzbea până la el sensul ascuns al unui cuvânt, al unei melodii, tulburându-l, pentru că era capabil să presimtă că acolo se afla şi primul sens. în asemenea momente se ştia mai aproape de centru decât mulţi care trăiau cu convingerea că sunt osia la roată, dar apropierea lui era zadarnică, o secundă tantalică ce nici măcar nu căpăta calitatea de supliciu. Crezuse câteodată în iubire ca îmbogăţire, ca exaltare a puterilor care intervin. într-o bună zi şi-a dat seama că iubirile lui erau impure fiindcă presupuneau acea speranţă, în vreme ce adevăratul îndrăgostit iubea fără să spere nimic în afară de iubire, acceptând orbeşte ca ziua să devină mai albastră şi noaptea mai dulce şi tramvaiul mai puţin incomod. „Chiar şi din supă pot face o operaţie dialectică”, se gândi Ohveira. Sfârşea prin a-şi face din amante prietene, complice într-o viziune deosebită a aventurii. Femeile începeau prin a-l adora (realmente îl hadorau), a-l admira (o had-miraţie hinfinită), apoi ceva le făcea să bănuiască vidul, se dădeau înapoi iar el Ie uşura fuga, le deschidea uşa pentru a se duce să se joace în altă parte. în două rânduri fusese pe punctul de a-i fi milă şi a le lăsa iluzia că ele îl înţelegeau, dar ceva îi spunea că mila lui nu e adevărată, mai curând un mijloc ieftin al egoismului său şi al lenei şi obiceiurilor sale. „Muntele de pietate stă să-şi închidă taraba”, îşi spunea Oliveira şi le lăsa să plece, le uita repede.

rxIRTIILE RĂZLEŢE pe masă. O mână (a lui Wong). Un glas citeşte rar, cu greşeli, literele / sunt ca nişte cârlige, literele e indescifrabile. Notiţe, fişe cu câte un cuvânt, un vers în vreo limbă, bucătăria scriitorului. Altă mână (Ronald). O voce gravă care ştie să citească. Saluturi în şoaptă adresate lui Ossip şi Oliveira care sosesc întristaţi (Babs a venit să le deschidă, i-a primit cu câte un cuţit în fiecare mână). Coniac, lumină de aur, legenda profanării ostiei, un De Stael micuţ. Trendurile pot fi lăsate în dormitor. O sculptură de (poate) Brâncuşi. în fundul dormitorului, rătăcită între un manechin cu uniformă de husar şi o grămadă de cutii pline cu sârme şi cartoane. Se aşterne o tăcere din acelea care se pot compara, după Genet, cu cea păstrată de lumea bine crescută când simte brusc, într-un salon^, mirosul unui vânt silenţios. Chiar atunci Etienne deschide mapa şi scoate hârtiile.

— Ne-am zis că-i mai bine să te aşteptăm pentru a le pune în ordine – spune – între timp ne-am uitat la câteva foi răzleţe. Bruta asta a aruncat un ou grozav la gunoi

— Era stricat – spune Babs.

Gregorovius pune o mână care tremură vizibil pe unul din dosare. Trebuie să fie tare frig pe stradă, hai iute un coniac mare. Culoarea luminii îi încălzeşte, şi dosarul verde, Clubul. Oliveira priveşte mijlocul mesei, scrumul de la ţigara lui începe să-l sporească pe cel care umple scrumiera rxCUM ÎŞI DĂDEA SEAMA că în momentele cele mai vii ale dorinţei n-a ştiut să pună capul pe creasta valului şi să treacă prin vuietul năvalnic al sângelui. S-o iubească pe Maga a fost ca un ritual de la care nu mai aştepta străluminarea; cuvinte şi acte se perindaseră cu o inventivă monotonie, un dans de tarantule pe o pardoseală în formă de semilună, o vâscoasă şi prelungită manipulare de ecouri. Şi tot timpul el aşteptase de la această beţie veselă un fel de trezire, o viziune mai limpede a ce era în preajmă, fie tapetele de prin hoteluri fie motivele oricăruia din actele sale, fără să vrea să înţeleagă că, mărginindu-se să aştepte, desfiinţa orice posibilitate reală, ca şi cum s-a condamnat dinainte la un prezent îngust şi mărunt Trecuse de la Maga la Pola într-un singur act, fără a o jigni pe Maga şi fără a se jigni pe sine, fără a-şi da osteneala să mângâie urechea trandafirie a Polei cu numele incitant al Magăi. A eşua cu Pola însemna repetarea a nenumărate eşecuri, un joc pe care-l pierzi la sfârşit dar care a fost frumos de jucat, în vreme ce de Maga începea să se desprindă înciudat, cu o senzaţie amară şi un chiştoc mirosind a zori de zi într-un colţ al gurii. Din cauza asta a dus-o pe Pola la acelaşi hotel de pe rue Volette, dădură peste aceeaşi bătrână care-i salută înţelegătoare, ce altceva se putea face oare pe vremea asta mizerabilă? Mirosea tot a spaţiu închis, a supă, dar fusese curăţită pata albastră de pe covor şi era loc pentru pete noi.

— De ce aici? – întrebă Pola, surprinsă. Se uita la cuvertura galbenă, la camera mohorâtă şi cu mucegai, la abajurul cu ciucuri roz atârnând în tavan.

— Aici, sau în altă parte…

— Dacă e din cauza banilor nu trebuia decât să-mi spui, iubitule.

— Dacă e din cauza silei, nu trebuie decât să plecăm, scumpo.

— Nu-mi face silă. Pur şi simplu e urât Poate…

Îi zâmbise, ca şi cum ar încerca să priceapă. Poate… Mâna ei o întâlni pe cea a lui Oliveira când se aplecară în acelaşi timp ca să dea la o parte cuvertura. în toată seara aceea el asistă iar, încă o dată, una din multele alte daţi, martor ironic şi emoţionat al propriului său trup, la surprizele, deliciile şi decepţiile ceremoniei. Obişnuit fără s-o ştie cu ritmurile Magăi, pe neaşteptate o nouă mare, nişte tălăzuiri diferite îl smulgeau din automatisme, îl confruntau părând că-i revelează tainic singurătatea captivă în simulacre. încântarea şi dezamăgirea de a trece dintr-o gură într-alta, de a căuta cu ochii închişi un gât pe care mâna a dormit solitară, şi a simţi că linia rotunjită e diferită, o bază mai densă, un tendon ce se încordează brusc în efortul de a se ridica pentru a săruta sau a muşca. Fiecare clipă a trupului său în faţa unei negăsiri încântătoare, nevoia de a se întinde puţin mai mult sau de a-şi pleca uşor capul ca să afle gura care înainte era atât de aproape, de a mângâia un şold mai îngust, de a stâmi un răspuns şi a nu-l găsi, de a insista, distrat, până îşi dă seama că totul trebuie inventat încă o dată, că acel cod nu a fost statuat, că cheile şi cifrele se vor naşte din nou, vor fi diferite, vor răspunde la altceva. Greutatea, mirosul, tonul unui râs sau al unei implorări, anotimpurile şi precipitaţiile, nimic nu coincide fiind la fel, totul se naşte din nou fiind imortal, dragostea se joacă de a se inventa, fuge de sine pentru a se întoarce în spi-rala-i surprinzătoare, sânii cântă altminteri, gura sărută mai adânc sau parcă de departe, şi într-un moment unde înainte era parcă furie şi zbucium, acum e jocul pur, hârjoana de necrezut, sau invers, la ceasul când înainte se cufundau în somn, bâiguind prostioare drăgălaşe, acum e o tensiune, ceva ca o turbare nesăţioasă. Numai plăcerea în fâlfâirea-i de aripi cea de pe urmă e aceeaşi, înainte şi după lumea s-a făcut ţăndări şi trebuie să-i găseşti iar un nume, deget pentru deget, buză pentru buză, umbră pentru umbră.

A doua oară a fost în camera Polei, pe rue Dauphine. Dacă unele cuvinte îi putuseră da o idee despre ce avea să găsească, realitatea a depăşit cu mult ce se poate imagina. Totul era la locul său şi era câte un loc pentru fiecare lucru. Istoria artei contemporane se înscria metodic în ilustrate: un Klee, un Poliakoff, un Picasso (deja cu o anume condescendenţă binevoitoare), un Manessier şi un Fautrier. înfipţi artistic, cu un calcul

J corect al distanţelor. La scară mică nici David de la Signoria nu deranjează. O sticlă de pernod şi alta de coniac. Pe pat un poncho mexican. Pola cânta uneori la ghitară, amintite a unui iubit de pe platourile înalte din America. La ea în cameră semăna cu Michele Morgan, dar era brunetă cu desăvârşire. Două rafturi de cărţi cuprindeau Cuartetul din Alexandria al lui Durrell, foarte citit şi cu multe însemnări pe margine, traduceri din Dylan Thomas mânjite de ruj, numere din Two Cities, Christiane Rochefort, Blondin, Sarraute (cu paginile netăiate) şi câteva NRF. Restul gravita to jurul patului, unde Pola a plâns câteva clipe amintindu-şi de o prietenă sinucigaşă (fotografii, pagina ruptă dintr-un jurnal intim, o floare uscată). Apoi lui Oliveira nu i s-a păruf ciudat că Pola se arătă perversă, că a fost pruna care a deschis drum plăcerilor, că noaptea i-a găsit parcă aruncaţi pe o plajă unde nisipul e înghiţit încet de apa plină de alge. A fost prima oară când i-a dat numele de Pola Paris, în joacă, iar ei i-a plăcut şi l-a tot repetat, şi i-a muşcat gura şoptind Pola Paris, ca şi cum şi l-ar asuma şi ar vrea să-l merite, pol al Parisului, Parisul Polei, lumina bătând în verde a neonului aprinzându-se şi stingându-se prin perdeaua de rafie galbenă, Pola Pans, Pola Paris, oraşul despuiat cu sexul în armonie cu palpitarea perdelei, Pola Paris, Pola Paris, tot mai mult a lui, sâni fără surpriză, curba pântecului străbătută precis de mângâiere, fără uşoara nedumerire când ajunge la limită înainte sau după, gura în sfârşit întâlnită şi definită, limba mai mică şi mai ascuţită, saliva mai puţină, dinţi neascuţiţi, buze ce se desfăceau pentru ca el să-i atingă gingiile, să intre şi să cerceteze fiecare cută călduţă unde se mai simţea ca o părere coniacul şi tutunul.



—l03)

L/AR IUBIREA, acest cuvânt… Horacio moralistul, temându-se de pasiuni fără o raţiune de apă adâncă, descumpănit şi posac în oraşul unde iubirea se cheamă cu toate numele tuturor străzilor, tuturor caselor, tuturor locuinţelor, tuturor camerelor, tuturor paturilor, tuturor viselor, tutuior uitărilor sau amintirilor. Dragostea mea, nu te iubesci pentru tine nici pentru mine nici pentru amândoi împreună, nu te iubesc fiindcă sângele j m-ar îndemna să te iubesc, te iubesc fiindcă nu eşti a mea, fiindcă te afli de partea1 cealaltă, acolo unde mă inviţi să sar şi eu nu pot face saltul, fiindcă în străfundurile posesiunii nu eşti în mine, nu te cuprind, nu trec diucolo de trupul tău, de râsui tău, există ceasuri când mă munceşte gându! că tu mă iubeşti (cum îţi mai place să foloseşti verbul a iubi, cu câtă uşurinţă îl laşi să cadă peste farfurii şi peste cearşafuri şi peste autobuze), mă chinuie iubirea ta care nu-mi serveşte drept pod, căci un pod nu se susţine dintr-o singură parte, niciodată Wright şi Le Corbusier nu vor face un pod susţinut dintr-o singură parte, şi nu mă privi cu ochii aceştia de pasăre, pentru tine operaţia dragostei e atât de simplă, ai să te vindeci înaintea mea şi cu toate că mă iubeşti cum eu nu te iubesc. Sigur că te vei vindeca, pentru că trăieşti o viaţă sănătoasă, după mine va fi altul, asta se schimbă ca sutienele. Atât de tristă ascultându-l pe cinicul de Horacio care vrea o iubire paşaport, iubire passe-monfagne, iubire cheie, iubire revolver, iubire care să-i dea mia de ochi a lui Argus, ubicuitatea, tăcerea începând de unde muzica e posibilă, rădăcina începând de unde s-ar putea porni să urzeşti o limbă. Şi e o prostie, căci toate astea dorm oarecum în tine, n-ar trebui decât să te cufunzi într-un pahar cu apă ca o floare japoneză şi încet-încet vor începe să se desfacă petalele colorate, formele concave se vor umfla, frumuseţea se va desăvârşi. Tu dăruieşti infinitul, eu nu ştiu să-l primesc, iartă-mă. îmi întinzi un măr şi eu mi-am lăsat dinţii pe noptieră. Stop, gata, de-ajuns. Pot fi şi grosolan, vezi şi tu. însă uită-te bine, fiindcă nu-i pe gratis.

De ce stop? De teamă să nu începi cu născocirile, e atât de uşor. Iei o idee de aici, un sentiment de pe raftul celălalt, le legi cu ajutorul cuvintelor, aceste căţele negre, şi reiese că te iubesc. Total parţial: te doresc. Total general: te iubesc. Aşa trăiesc mulţi prieteni de-ai mei, ca să nu mai vorbesc de un unchi şi doi veri, convinşi de dragostea-pe-care-o-au-pentru-soţiile-lor. De la vorbe la fapte, dragă; în general fără verba nu există res. Ceea ce multă lume numeşte a iubi constă în a alege o femeie şi a te însura cu ea. O aleg, zău, i-am văzut eu. Ca şi cum în iubire ai putea alege, ca şi cum n-ar fi un fulger care te frânge şi te lasă întins, legat de mâini şi de picioare, în mijlocul curţii. Tu vei spune că o aleg pentru-că-o-iubesc, eu cred că e tocmai versavice. N-o alegi pe Beatrice, n-o alegi pe Julieta. Tu n-alegi ploaia care o să te ude până la piele când ieşi de la un concert Dar sunt singur la mine în cameră, încep să fac artificii de scrib, căţelele negre se răzbună cum pot, mă muşcă de sub masă. Se spune de sub sau de dedesubt? Oricum te muşcă. De ce, de ce, pourquoi, why, warum, perene aceasta oroare de căţelele negre? Iată-le aici în poemul lui Nashe, prefăcute în albine. Şi aici, în două versuri de Octavio Paz, coapse ale soarelui, lăcaş al verii. Dar acelaşi trup de femeie este Marfa şi la Brinvilliers, ochii ce se împăienjenesc privind un asfinţit superb sunt aceeaşi care se desfată cu zbaterile unui spânzurat. Mi-e teamă de acest proxenetism, de cerneală şi de voci, o mare de limbi lingând fundul lumii. Miere şi lapte izvorăsc de sub limba ta… Da, însă s-a mai spus şi că muştele moarte fac să miroasă urât parfumul cel mai fin. La război cu cuvântul, la război, asta-i tot ce trebuie chiar dacă sunt nevoit să renunţ la inteligenţă, să rămân doar la simpla cerere de cartofi prăjiţi şi la telegramele Reuter, la scrisorile nobilului meu frate şi la dialogurile de la cinema. Curios, foarte curios că Puttenham simţea cuvintele ca şi cum ar fi obiecte, şi chiar creaturi cu viaţă proprie. Şi mie mi se pare, uneori, că dau naştere la râuri de furnici feroce care vor mânca lumea. Ah, dacă în tăcere ar scoate pui Roc… Logos, faute eclatante! Să concepi o rasă care să se exprime prin desen, prin dans, macrame' sau o mimică abstractă. Ar evita oare conotaţiile, sursă a înşelăciunii? Honneur des hommes etc. Da, însă o onoare ce se dezonorează cu fiecare frază, ca un bordel de fecioare, dacă ar fi cu putinţă aşa ceva.

De la iubire la filologie, ai încurcat-o, Horacio. Vina e a lui Morelli care te obsedează, nechibzuita lui tentativă te face să întrevezi o întoarcere la paradisul pierdut, biet preadamit de snack-bar, de epocă de aur învelită în celofan. This is a plastic'sage, man, a plastic's age. Uită de căţele. Marş de aici, haită de vânătoare, trebuie să ne gândim, va să zicj să ne gândim, adică să simţim, să ne plasăm şi să ne confruntăm înainte de a slobozi cea mai mică propoziţie principală sau subordonată. Parisul un centru, înţelegi, un mandala pe care trebuie să-l străbaţi fără dialectică, un labirint unde formulele pragmatice nu-s bune decât pentru a te rătăci. Atunci un cogito care să fie ca şi cum ai respira Parisul, ai intra în el lăsându-l să intre, neumă şi nu logos. Argentinian lăudăros, debareând cu suficienţa unei culturi cu rabat, priceput la toate, la curent cu toate, cu un bun gust acceptabil, cu istoria rasei umane bine ştiută, perioadele artistice, romanicul şi goticul, curentele filosofice, tensiunile politice, compania petrolieră Shell Mex, acţiunea şi reflecţia, compromisul şi libertatea, Piero della Francesca şi Anton Webern, tehnologia bine catalogată, maşina de scris Lettera

I

«Sj»


22, Fiat 1600, Juan al XXIII-lea Grozav, grozav! Era odată o micuţă librărie de pe rue du Cherche-Midi, era un vânt gingaş cu adieri domoale, era seara şi ora, era din an anotimpul înflorit, era Verbul (la început), era un om care se credea un om. Ce prostie fără margini, mamă-Doamne! Şi ea a ieşit din librărie (chiar acum îmi dau seama că era un fel de metaforă, ea ieşind tocmai dintr-o librărie) şi am schimbat două cuvinte şi ne-am dus să bem un pahar de pelure d'oignon într-o cafenea de la Sevres-Babylone (vorbind de metafore, eu delicatul porţelan de curând debarcat, HANDLE WITH CARE, şi ea, Babilonia, origine a timpului, premergătoare, primeval being, teroare şi deliciu al începutului, romantismul Atalei dar ca un tigru adevărat aşteptând după copac). Şi aşa Sevres se duse cu Babylone să bea un pahar de pelure d'orignon, ne priveam şi eu cred că începeam deja să ne dorim (dar asta a fost mai târziu, pe rue Reaumur) şi se înfiripă un dialog memorabil, presărat din belşug cu interpretări greşite, cu neînţelegeri care se pierdeau în tăceri vagi, până când mâinile începură să-şi arate puterea, era atât de dulce să ne mângâiem mâinile privindu-ne şi zâmbind, aprindeam o gauloise după alta, de la chiştocul celei dinainte, ne atingeam cu ochii, eram într-atât de acord în toate că era ruşinos, Parisul dănţuia afară aşteptându-ne, abia debarcaserăm, abia ne duceam zilele, totul era acolo fără nume şi fără istorie (mai ales pentru Babylone, bietul Sevres făcea un efort uriaş, fascinat de maniera aceasta Babylone de a privi frumosul fără a-l eticheta, de a se plimba pe malul fluviului fără să vadă urcând acei drakens nomanzi). Când ne-am despărţit eram ca doi copii care s-au împrietenit la cataramă la o petrecere de ziua de naştere a cuiva şi continuă să se privească în timp ce părinţii îi smucec de mână şi-i trag după ei, şi e o durere dulce şi o speranţă, şi ea ştie că pe el îl cheamă Tony şi el ştie că pe ea o cheamă Lulu, şi e de-ajuns pentru ca inima să fie ca o fragă, şi.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə