Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə30/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   ...   42

De altfel trebuie să fii tâmpit, trebuie să fii poet, trebuie să fii trăsnit pentru aj prăpădi mai mult de cinci minute cu asemenea nostalgii care pot fi alungate foa bine în termen scurt. Fiecare întrunire de manageri internaţionali, de oameni-de-ştiii] ta, fiecare nou satelit artificial, hormon sau reactor atomic, zdrobesc şi mai mult ace speranţe amăgitoare. împărăţia va fi de material plastic, e sigur. Şi nu-i vorba de fap că lumea trebuie să se prefacă într-un coşmar a la Orwell sau Huxley; va fi mult rău, va fi o lume încântătoare, pe măsura locuitorilor săi, fără nici un ţânţar, fără ni< un analfabet, cu găini de talie uriaşă şi având probabil optsprezece labe, toate delicioase, cu săli de baie cu telecomandă, apă de felurite culori după zilele săptămânii, oj atenţie delicată din partea serviciului naţional de igienă, T cu televizor în fiecare cameră, de pildă mari peisaje tropicale pentru locuitorii din Reykjavik, privelişti cu igluuri pentru cei din Havana, compensaţii subtile care vor potoli orice tentativă de revoltă, etcetera.

Adică o lume satisfăcătoare pentru oameni rezonabili.

Şi va mai rămâne oare în ea cineva, un singur om, care să nu fie rezonabil?

În vreun colţ, un vestigiu al împărăţiei uitate. în vreo moarte violentă, pedeapsa pentru vina de a-şi fi amintit de împărăţie. în vreun râs, în vreo lacrimă, supravieţuirea împărăţiei în fond nu pare că omul va sfârşi prin a omorî omul. O să-i scape, o să-l prindă maneta aparatului electronic, a rachetei siderale, o să-i pună o piedică şi apoi salut Orice poate fi ucis, în afară de dorul de împărăţie, îl purtăm în culoarea ochilor, în fiecare iubire, în tot ceea ce în străfundurile fiinţei ne chinuie şi ne eliberează şi ne înşeală. Whisful thinking, poate; dar aceasta e altă definiţie posibilă a bipedului fără pene. <=>

—5) îâjsh r.”y>îie i-u.t ri.n ne > ei*-*”*v A tufe

— Ai ii FĂCUT BINE că ai venit acasă, iubitule, dacă erai atât de obosit.

— There's not a place like home – zise Oliveira.

— Bea ceaiul ăsta, l-am făcut chiar acum.

— Cu ochii închişi pare încă şi mai amar, e o minunăţie. Lasă-mă să dorm puţin şi-n vremea asta tu citeşti vreo revistă.

— Da, iubitule – zise Gekrepten ştergându-şi lacrimile şi căutând Idila numai din supunere, căci oricum n-ar fi fost în stare să citească un rând.

— Gekrepten.

— Da, iubitule.

— Nu-ţi face griji din pricina asta, draga mea. ^

— Sigur că nu, scumpule. Aşteaptă să-ţi pun altă compresă rece.

— Peste câteva minute mă scol şi ne ducem să dăm o raită pe la Almagro. Poate că dau vreun film muzical în culori.

— Mâine, iubitule, acum mai bine odihneşte-te. Ai venit cu o oboseală pe faţă…

— E meseria, n-am încotro. Nu trebuie să-ţi faci griji. Am auzit cum cântă Suta de Pesos acolo jos.

— îi schimbă probabil apa, dragul de el – zise Gekrepten – E atât de recunoscător…

— Recunoscător – repetă Oliveira – Ia te uită, să-i fie recunoscător celui care-l ţine închis în colivie!

— Animalele nu-şi dau seama.

— Animalele – repetă Oliveira

— V-Ji-, a-U.'l- – ntf!f.,-r (-77)



I i

L/A, ÎNSĂ CINE NE-AR vindeca de focul mocnit, de focul fără culoare care se prelinge la căderea nopţii pe rue de la Huchette, ieşind din portalurile roase de cari, de pe culoarele înguste, de focul nedefinit care linge pietrele şi stă la pândă în pragul uşilor, cum vom face ca să scăpăm de arsura lui dulce care persistă, care se adăposteşte pentru a dăinui aliată timpului şi amintirii, substanţelor vâscoase care ne reţin de partea asta, şi care ne va mistui încet până ne va calcina? Atunci e mai bine să cazi la învoială ca pisicile şi muşchii ce cresc printre pietre, să legi imediat prietenie cu portăresele cu voci răguşite, cu copilaşii palizi şi suferinzi care spionează pe la ferestre jucându-se cu câte o creangă uscată. Arzând astfel fără încetare, îndurând mistuirea centrală ce avansează precum maturitatea înceată în fruct, să fii pulsul unui rug în hăţişul acesta de piatră interminabil, să păşeşti în nopţile vieţii noastre cu supunerea sângelui în circuitul său orb.



De câte ori m-am întrebat dacă aceasta nu-i altceva decât literatură, într-un timp în care alergăm spre înşelătorie printre ecuaţii infailibile şi maşinării de tot felul Dar a ne întreba dacă vom şti să găsim cealaltă parte a obişnuinţei sau dacă nu-i mai bine să ne lăsăm duşi de vesela ei cibernetică, n-ar fi oare tot literatură? Revoltă, conformism, zbucium, hrană pământească, toate dicotomiile: Yin şi Yang, contemplaţia sau Tatigkeit, fulgi de ovăz sau potârnichi faisandees, Lascaux sau Mathieu, ce hamac de cuvinte, ce dialectică de buzunar cu furtuni în pijama şi cataclisme de living room! Simplu fapt de a-ţi pune întrebări despre alegerea posibilă viciază şi tulbură ceea ce ] trebuie ales. C-o fi da, c-o fi nu, c-o fi cam aşa… S-ar părea că o alegere nu poate fi dialectică, s-ar zice că abordarea ei o sărăceşte, adică o falsifică, adică o transforma în altceva. între Yin şi Yang, câţi eoni? De la da la nu, câţi poate că? Totul e scriitură, adică fabulă. Dar la ce ne slujeşte adevărul care-l linişteşte pe proprietarul cinstit? j Adevărul nostru posibil trebuie să fie invenţie, adică scriitură, literatură, pictură, j sculptură, agricultură, piscicultura, toate turile de pe lumea asta. Valorile, turi, J sănătatea, o tură, societatea, o tură, dragostea, adevărată tură, frumuseţea, tura turilor. într-una din cărţile lui, Morelli vorbeşte despre napolitanul care şi-a petrecut ani de j zile aşezat în poarta casei, privind un şurub de pe jos Noaptea îl lua şi îl punea saltea. Şurubul a fost mai întâi râs, batjocură, iritare obştească, clevetiri ale vecinii semn de violare a îndatoririlor cetăţeneşti, în cele din urmă ridicare din umeri, paceji şurubul a însemnat pace, nimeni nu putea trece pe stradă fără să se uite cu coada 1 ochiului la şurub şi fără să simtă că era pacea. Tipul a murit de o sincopă, şi şurubul j a dispărut îndată ce vecinii veniră în fugă. Unul din ei îl păstrează, poate îl scoate i taină şi-l priveşte, îl pune iar la loc şi pleacă la fabrică simţind ceva ce nu înţelege, < împotrivire ascunsă. Se linişteşte doar atunci când scoate şurubul şi-l priveşte, rămânel cu ochii la e1 până aude paşi şi trebuie să-l pună iute la loc. Morelli credea că şurubul I trebuie să fie altceva, un zeu sau cam aşa ceva Soluţie prea facilă Poate că eroarea ar ] consta în a accepta că obiectul acela era un şurub deoarece avea forma unui şurub,j Picasso ia o maşinuţă-jucărie şi o preface în bărbia unui cinocefal. Poate napolitanul era un idiot, dai a putut fi şi inventatorul unei lumi. De la şurub la un ocM,l de la un ochi la o stea. De ce să te predai Marii Obişnuinţe? Se poate alege tura,! invenţia adică şurubul sau maşinuţa-jucărie Şi iată cum Parisul ne distruge încet,] încântător, fărâmându-ne printre flori trecute şi feţe de masă cu pete de vin, cu focul| lui fără culoare care se prelinge la căderea nopţii ieşind din portalurile roase de cari. Ne arde un foc născocit, o tură incandescentă, o unealtă a rasei, un oraş care este Marele Şurub, oribilul ac cu urechea sa nocturnă pe unde curge firul Senei, instrument de tortură ca nişte pumnale, agonie într-o colivie înţesată de rândunele furioase. Ne mistuim în opera noastră, fabuloasă onoare mortală, semeaţă sfidare a păsării fenix. Nimeni nu ne va vindeca de focul mocnit, de focul fără culoare care se prelinge la căderea nopţii pe rue de la Huchette. Incurabili, cu desăvârşire incurabili, alegem drept tură Marele Şurub, ne aplecăm asupra lui, intrăm în el, îl reinventărn în fiecare zi, cu fiecare pată de vin pe faţa de masă, cu fiecare sărut al ruginei la revărsatul zorilor în Cour de Rohan, ne inventăm incendiul, ardem de pe dinăuntru înspre afară, poate că aceasta e alegerea, poate că vorbele învăluie toate acestea precum şervetul pâinea şi înăuntru este aroma, aluatul crescând, da-ul fără nu, sau nu-ul fără da, ziua fără Mani, fără Ormuz sau Arimân, odată pentru totdeauna şi cu asta gata, s-a zis.

— D


IN ONCONf ORMISTUL văzut de Morelli, într-o notă prinsă cu un ac de gămălie de o factură de la spălătorie. „Acceptare a pietrei de râu şi a stelei Beta din constelaţia Centaurului, a ideii de pur-anodin şi a celei de pur-prin-lipsă de măsură. Acest om se mişcă pe frecvenţele cele mai joase şi cele mai înalte, dispreţuindu-le deliberat pe cele medii, adică zona curentă a turmei spirituale omeneşti. Incapabil de a distruge circumstanţa, încearcă să-i întoarcă spatele; nefiind în stare să se alăture celor care luptă pentru a o nimici deoarece crede că această nimicire ar fi o simplă substituire prin alta deopotrivă parţială şi intolerabilă, se îndepărtează ridicând din umeri. Pentru prietenii lui, faptul că îşi află mulţumirea în ceea ce e nesemnificativ, copilăresc, într-un capăt de sfoară sau într-un solo al lui Stan Getz, dovedeşte o lamentabilă sărăcie; ei nu ştiu că există şi cealaltă extremă, alăturarea la un total care se derobează şi scade treptat şi pe ascuns, dar că vânătoarea n-are sfârşit şi nu se va termina nici măcar cu moartea acestui om, pentru că moartea sa nu va fi moartea zonei intermediare, a lungimilor de undă care se percep cu urechile ce ascultă marşul funebru din Siegfried.”

Poate pentru a corecta tonul exaltat al acestei note, o hârtiuţă galbenă mâzgălită cu creionul: „Piatră de râu şi stea: imagini absurde. Dar legătura intimă cu bolovanii duce uneori la o trecătoare; între mână şi piatră vibrează un acord în afara timpului. Fulgurant. (cuvânt ilizibil)… că şi aceasta e Beta din constelaţia Centaurului; numele şi mărimile cedează, se dizolvă, încetează a mai fi ceea ce ştiinţa pretinde că sunt Şi astfel ne aflăm într-un domeniu care pur şi simplu există (ce? ce?): o mână care tremură ţinând o piatiă transparentă care tremură şi ea'„ (Mai jos, cu cerneală: „Nu-i vorba de panteism, iluzie desfătătoare, cădere în sus într-un cer iluminat la malul mării.”) în altă parte, această lămurire: „A vorbi de frecvenţe joase şi înalte înseamnă a ceda încă o dată acelor idola fori şi limbajului ştiinţific, iluzie a Occidentului. Pentru nonconformistul meu, a face bucuros un zmeu şi a-l înălţa spre încântarea copiilor de faţă nu reprezintă o ocupaţie minoră (jos în raport cu înalt, puţin în raport cu mult etc), ci o coincidenţă cu elemente pure, şi de aici o armonie momentană, o satisfacţie care îl ajută să suporte restul. în acelaşi fel momentele de pribegie, de alienare fericită care îl fac să atingă în frântun de timp trecătoare ceva ce ar putea fi paradisul său, nu reprezintă pentru el o experienţă mai elevată decât faptul de a face zmeul; e ca un sfârşit, dar nu superior faţă de ceva sau dincolo de ceva Şi nici nu e un sfârşit înţeles din punct de vedere temporal, o consimţire în care culminează un proces de deposedare, care îmbogăţeşte; i se poate întâmpla aşezat pe WC, şi mai ales i se întâmplă între coapsele femeilor, printre nori de fum şi la jumătatea lecturilor de obicei puţin apreciate prin revistele cu ritogravuri cu pretenţii de duminică.” „Pe planul faptelor cotidiene, atitudinea nonconformistului meu se traduce prin respingerea din partea lui a tot ce miroase a idee preconcepută, a tradiţie, a structură gregară bazată pe teamă şi pe avantajele fals reciproce. Ar putea fi Robinson fără un efort prea mare Nu e mizantrop, dar acceptă de la bărbaţi şi femei numai partea care n-a fost plastificată de suprastructura socială; el însuşi are o jumătate de trup vârâtă în tipar, şi o ştie, dar această cunoaştere e activă şi nu resemnarea celui care bate pasul pe loc. Cu mâna liberă îşi dă palme pe faţă în cea mai mare parte a zilei, şi în momentele libere îi pălmuieşte pe ceilalţi, care i-o întorc înapoi cu vârf şi îndesat îşi ocupă astfel timpul cu încurcături îngrozitoare care includ amante, prieteni, creditori şi funcţionari, şi în puţinele momente ce-i mai rămân libere îşi foloseşte libertatea într-un fel care stârneşte uimirea celorlalţi şi până la urmă provoacă întotdeauna mici catastrofe derizorii, pe măsura lui şi a ambiţiilor lui realizabile; altă libertate mai tainică îl munceşte, dar numai el (şi chiar şi aceasta cu greu) ar putea da seama de jocurile sale.” t USESE ATÂT DE FRUMOS, în timpurile de odinioară, să se simtă întronat într-un stil imperial de viaţă care autoriza sonetele, dialogul cu aştrii, meditaţia în nopţile din Buenos Aires, seninătatea goethiană a galeriei de la teatrul Colon sau a conferinţelor maeştrilor străini. îl împresura o lume care trăia încă aşa, deliberat frumoasă şi împodobită, arhitectonică. Ca să simtă distanţa care îl despărţea acum de porumbarul acela, Oliveira n-avea decât să copieze cu un zâmbet acru frazele decantate şi ritmurile somptuoase ale zilei de ieri, modalităţile suverane de a vorbi şi de a tăcea. în Buenos Aires, capitala fricii, se simţea din nou înconjurat de această discretă netezire a ţepilor care se numeşte de obicei bun-simţ şi, pe deasupra, de această afirmare a suficienţei care îngloba vocile tinerilor şi bătrânilor, de acceptarea din partea lor a imediateţii drept adevăr, a substituţiei drept, drept, drept (în faţa oglinzii, cu tubul de pastă de dinţi în pumnul ce se închidea, Oliveira îşi râdea iar în nas şi în loc să-şi bage periuţa în gură o ducea la chipul lui reflectat şi-i ungea minuţios gura falsă cu pastă roz, îi desena o inimă în mijlocul gurii, mâini, picioare, litere, obscenităţi, întindea pe toată oglinda pasta cu periuţa, tăvălindu-se de râs, până când Gekrepten intra dezolată cu un burete etcetera).

IN POVESTEA CU POLA au fost mâinile, ca de obicei. Există asfinţitul, există plictisul de a-şi fi pierdut vremea prin cafenele, citind ziare care veşnic sunt acelaşi ziar, există un fel de capac de bere apăsând uşor în dreptul stomacului. Te simţi disponibil pentru orice, poţi cădea în cele mai groaznice capcane ale inerţiei şi delăsării, şi pe neaşteptate o femeie îşi deschidea geanta pentru a plăti o cafe-creme, degetele se joacă o clipă cu fermoarul mereu imperfect al genţii. Ai impresia că fermoarul interzice intrarea într-o căsuţă zodiacală, că atunci când degetele femeii vor descoperi modul de a face să gliseze lăstarul fin aurit şi cu o smucitură imperceptibilă vor înlătura obstacolul, o izbucnire îi va orbi pe clienţii cufundaţi în pernod şi în Turul Franţei, sau mai bine zis îi va înghiţi, o pâlnie de catifea violetă va smulge lumea din balamale, toată grădina Luxembourg, şi rue Soufflot, rue Gay-Lussac, cafeneaua Capoulade, Fântâna Mddicis, rue Monsieur-le-Prince, totul se va adânci într-un gâlgâit final ce nu va mai lăsa decât o masă goală, geanta deschisă, degetele femeii care scot o monedă de o sută de franci şi i-o întind lui Pere Ragon, în timp ce fireşte Horacio Oliveira, chipeş supravieţuitor al catastrofei, se pregăteşte să spună ce se spune în cazul marilor cataclisme.

— Oh, ştiţi – răspunse Pola – Frica nu-i punctul meu forte.

Spuse: Oh, vous savez, cam aşa cum trebuie să fi vorbit sfinxul înainte de a aborda enigma, aproape scuzându-se, refuzând un prestigiu pe care-l ştia întemeiat. Vorbi ca femeile din atâtea romane în care autorul nu vrea să piardă timp şi pune în dialoguri partea cea mai bună a descrierii, unind astfel utilul cu plăcutul.

— Când spun frică – observă Oliveira, aşezat pe aceeaşi banchetă de pluş roşu, la stânga sfinxului – mă gândesc mai ales la necazuri. Dumneavoastră vă mişcaţi mâna ca şi cum aţi fi atins o limită după care începe o lume cu susul în jos, unde bunăoară eu puteam fi geanta dumneavoastră iar dumneavoastră Pere Ragon.

Aştepta ca Pola să râdă şi ca lucrurile să nu mai fie atât de sofisticate, însă Pola (mai târziu a aflat că se numeşte Pola) nu găsi că posibilitatea era îndeajuns de absurdă. Când zâmbea arăta nişte dinţi mărunţi şi foarte uniformi de care se loveau uşor buzele rujate cu un portocaliu intens, dar Oliveira zăbovea încă la mâini, ca întotdeauna îl atrăgeau mâinile femeilor, simţea nevoia să le atingă, să-şi plimbe degetele pe fiecare falangă, să exploreze cu o mişcare parcă de chinestezist japonez ruta imperceptibilă a venelor, să afle în ce stare erau unghiile, să întrevadă asemeni unui chiromant liniile nefaste şi munţii benefici, să audă vuietul lumii ducând la ureche palma unei mâini micuţe uşor umede din pricina iubirii sau a unei ceşti de ceai.

—l01)

I

— Inţelj



JiGEŢI CĂ după toate astea…

— Res, non verba – zise Oliveira – Sunt opt zile a şaptezeci de pesos pe zi, opt ori şaptezeci, cinci sute şaizeci, să spunem cinci sute cincizeci şi cu restul de zece le plătiţi infirmierilor o coca-cola ţ „ – ^ «.,.,.-_;« <

—* «ir j- – Să-mi faceţi plăcerea să vă luaţi imediat lucrurile dumneavoastră personale. * – Da, azi şi mâine, mai curând mâine decât azi.

— Iată banii. Semnaţi vă rog chitanţa.

— Fără vă rog. V-o semnez şi basta Ecco.

— Soţia mea e supărată foc – zise Ferraguto, întorcându-i spatele şi plimbându-şi trabucul între dinţi

— Sensibilitatea feminină, menopauza, chestii de-astea », – E vorba de demnitate, domnule.

— Exact la asta mă gândeam şi eu. Vorbind de demnitate, mulţumesc pentru angajarea la circ. Era amuzant şi nu aveam multe de făcut

— Soţia mea nu reuşeşte să înţeleagă – spuse Ferraguto, însă Oliveira era deja în uşi Unul din ei deschise ochii, sau îi închise. Uşa părea şi ea un ochi care se deschidea şi se închidea Ferraguto îşi aprinse iar trabucul, şi-şi băgă mâinile în buzunar Se gândea la ce avea să-i spună acestui exaltat inconştient îndată ce-o să dea ochii cu el Oliveira lăsă să 1 se pună compresa pe frunte (deci el era cel care închidea ochii) şi se gândi la ce avea să-i spună lui Ferraguto când o să trimită după el.

—l31)


INTIMITATEA SOŢILOR TRAVELER. Când mă despart de ei în faţa casei sau la cafeneaua din colţul străzii, brusc simt un fel de dorinţă să rămân în preajmă, văzându-i cum trăiesc, voyeur fără chef, prietenos, puţin trist Intimitate, ce cuvânt, îţi vine parcă să-i pui înainte acel h fatidic. Dar ce alt cuvânt ar putea intima (în prima sa accepţie) însăşi pielea cunoaşterii, raţiunea epitelială pentru care Talita, Manolo şi cu mine suntem prieteni? Oamenii se consideră prieteni deoarece coincid câteva ore pe săptă-mână pe o sofa, la un film, uneori într-un pat, sau pentru că fac aceeaşi muncă la birou, în tinereţe, la cafenea, de câte ori iluzia identităţii cu camarazii nu ne-a făcut fericiţi! Identitate cu bărbaţi şi femei cărora abia dacă le cunoşteam un fel de a fi, o formă de a se dărui, un profil. îmi amintesc cu o limpezime în afara timpului, de cafenelele din Buenos Aires în care reuşeam pentru câteva ceasuri să scăpăm de familie şi de obligaţii, intram pe un teritoriu de fum şi încredere în noi înşişi şi în prieteni, ajungeam la ceva care ne consola de precaritate, făgăduindu-ne un fel de imortalitate. Şi acolo, la douăzeci de ani, am rostit cuvintele noastre cele mai lucide, ne-am cunoscut sentimentele cele mai adânci, am fost ca zeii jumătăţii de gin Cristal şi ai romului cubanez.

Cântec de cafenea, ciclito Undo Strada, apoi, era ca o expulzare, întotdeauna, îngerul cu spada care aruncă flăcări dirijând traficul pe Cornentes şi San Martin. Acasă că e târziu, la treburi, la patul conjugal, la ceaiul de tei pentru bătrâna, la examenul de poimâine, la iubita ridicolă care citeşte romane de Vicki Baum şi cu care ne vom căsători, n-avem scăpare.

(Stranie femeie, Talita Dă impresia că merge ţinând în mână o luminare aprinsă, arătând un drum. Şi când te gândeşti că e modestia întruchipată, lucru rar la o fata argentiniană cu licenţă, aici la noi unde e suficient un titlu de agnmensor ca oricine să facă pe nebunul. Când te gândeşti că lucra la o farmacie, e ceva colosal, zău că rămâi fără grai. Şi se piaptănă atât de frumos.)

Descopăr acum că Manolo se numeşte Manii în intimitate. Talitei i se pare atât de firesc să-i zică Manii lui Manolo, nu-şi dă seama că pentru prietenii lui e o ruşine secretă, o rană sângerândă. Dar eu, cu ce drept?… Cel al fiului risipitor, oricum. în treacăt fie zis, fiul risipitor va trebui să caute de lucru, ultimul control al finanţelor a fost cu adevărat speologic. Dacă accept complimentele bietei Gekrepten, care ar face orice să se culce cu mine, voi avea o cameră asigurată şi cămăşi etcetera. Idea de a pleca să vând cupoane de materiale e la fel de tâmpită ca oricare altă chestie de încercare, dar cel mai amuzant ar fi să iutru la circ cu Manolo şi Talita. Să intru la circ, frumoasă formulă La început a fost uu circ, şi poemul acela al lui Cummings unde se spune că pentru facerea lumii Bătrânul a strâns atât aer în plămâui cât într-un cort de circ. Nu se poate spune în spaniolă. Ba se poate, dar ar trebui spus: a strâns un cort de circ de aer. Vom accepta oferta iui Gekrepten, care e o fată excelentă, şi asta ne va permite să trăim mai aproape de Manolo şi Talita. căci topografic vorbind abia dacă vom fi despărţiţi de doi pereţi şi o fâşie subţire de aer. Cu un bordel la îndemână, magazinul aproape, târgul la un pas. Când te gândeşti că Gekrepten m-a aşteptat E de necrezut că lucruri de-astea li se întâmplă altora. Toate actele eroice ar trebui să rămână cel puţin în familia fiecăruia, şi hiată kă fata asta s-a informat acasă la soţii Traveler despre înfrângerile mele de peste mări, şi în vremea asta împletea şi destrăma acelaşi pulover violet aşteptându-şi Odiseul şi lucrând la o prăvălie de pe strada Maipii. Ar fi lipsit de nobleţe să nu accepte propunerile lui Gekrepten, să se împotrivească nefericirii sale totale. Şi aşa din cinism în cinism / redevii încet tu însuţi. Hodios Hodiseu.

Nu, dar dacă te gândeşti sincer, tot ce e mai absurd în vieţile pe care pretindem să le trăim e falsul lor contact Orbite izolate, din când în când două mâini care se strâng, o conversaţie de cinci minute, o zi la curse, o seară la operă, un priveghi unde toţi se simt puţin mai uniţi (şi e adevărat, dar totul se termină când vine momentul punerii capacului la coşciug) Şi în acelaşi timp trăieşti convins că prietenii sunt acolo, că există contactul, că acordurile şi dezacordurile sunt profunde şi trainice. Cum ne mai urâm cu toţii, fără să ştim că dragostea e forma prezentă a acestei uri, şi raţiunea urii adânci e această excentrare, spaţiul de netrecut între mine şi tine, între aceasta şi astalalată. Orice dragoste e o ontologică prindere în gheare, dragă, o tentativă pentru a pune stăpânire pe ceea ce uu poate fi luat în stăpânire. şi mie mi-ar plăcea să intru în intimitatea soţilor Traveler sub pretextul de a-i cunoaşte mai bine. de a ajunge să fiu cu adevărat prietenul, chiar dacă în realitate ceea ce vreau eu e să pun stăpânire pe puterea tainică a lui Manii, pe farmecul Talitei, pe felul lor de a vedea lucrurile, pe momentele lor prezente şi viitoare diferite de ale mele. Şi de ce oare această manie de stăpânire spirituală, Horacio? De ce această nostalgie după anexiuni, tu care ţi-ai rupt toate legăturile, ai semănat confuzie şi descurajare (poate că ar fi trebuit să mai fi rămas puţin la Montevideo, căutând mai bine) în ilustra capitală a spiritului latin? Iată că pe de o parte te-ai desprins în mod deliberat de un atrăgător capitol din viaţa ta, şi că nici măcar nu-ţi acorzi dreptul de a gândi în dulcea limbă pe care îţi plăcea atât de mult s-o voibeşti cu câteva luni în urmă: şi totodată, hidiot contradictoriu ce eşti, te rupi literalmente pentru a intra în hiutimitatea soţilor Traveler, a fi soţii Traveler, a te hinstala în soţii Traveler, circul hindus (dar directorul n-o să vrea să-mi dea de lucru, aşa încât va trebui să mă gândesc serios să mă travestesc în marinar şi să vând pe la cucoane cupoane de gabardină). Oh, tâmpitule! Să vedem dacă mai semeni iar confuzie în rânduri, dacă îţi faci apariţia ca să le strici viaţa unor oameni paşnici. în ocazia aceea mi-au povestit despre tipul care se credea Iuda, motiv pentru care ducea o viaţă de câine în cele mai înalte cercuri ale societăţii din Buenos Aires. Să nu fim vanitoşi. Cel mult inchizitor afectuos, cum mi-au spus atât de potrivit într-o seară. Vedeţi, doamnă, ce cupon! Şaizeci şi cinci de pesos metrul fiind vorba de dumneavoastră. Mama… soţul dumneavoastră, iertaţi-mă, o să se bucure grozav când o să se întoarcă de la… de la lucru, iertaţi-mă. O să fie în al nouălea cer, credeţi-mă, pe cuvântul meu de marinar de pe Rio Belen Da, o contrabandă măruntă ca să mai câştig ceva bani, am un copil cu rahitism, nevas… soţia mea coase pentru o prăvălie, trebuie să ajute şi ea puţin, mă înţelegeţi dumneavoastră.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə