Julio Cortazar

Horacio, Horacio

Merde alors. De ce nu? Vorbesc de vremea de atunci, de Sevres-Babylone, nu de bilanţul ăsta elegiac la care ştim că jocurile sunt făcute.

Morelliana.

O PROZĂ SE POATE STRICA precum un biftec. Asist de ani de zile la semnele de î putreziciune din scriitura mea. Ca şi mine, face angină, icter, apendicită, dar mi-o ia înainte pe drumul descompunerii finale. La unna urmelor a putrezi înseamnă a termina cu impuritatea compuşilor şi a repune în drepturi sodiul, magneziul, carbonul chimic pure Proza mea putrezeşte sintactic şi înamtează – cu atâta strădanie – spre simplicitate. Cred că din pricina asta nu mai ştiu să scrin „coerent”; o cabrare verbală mă trânteşte la pământ după câţiva paşi Fixer des vertiges, grozav! Dar eu simt că ar trebui să fixez elemente. Poezia e făcută pentru aşa ceva, şi anumite situaţii de roman sau povestire sau teatru. Restul e treabă de umplutură şi-mi iese prost

— Da, dar elementele sunt esenţialul? A fixa cărbunele e mai puţin interesant decât a fixa istoria familiei Guermantes

T

— Bănuiesc pe undeva că elementele la care mă refer sunt un termen al compoziţiei. Se inversează punctul de vedere al chimiei şcolăreşti. Când compoziţia a ajuns la limita sa extremă, începe tărâmul elementelor. Să le fixăm şi, dacă e posibil, să fim aceste elemente.

În CÂTE O NOTĂ, Morelli se arătase ciudat de explicit în legătură cu intenţiile sale. Dând dovadă de un anacronism straniu, se interesa de studii sau nonstudii ca budismul Zen, care în anii de atunci era marota întregii beat generation. Anacronismul nu consta în aceasta, ci în faptul că Morelli părea mult mai radical şi mai tânăr în exigenţele lui spirituale decât tinerii californieni îmbătaţi de cuvinte sanscrite şi de bere la cutie. Una din note făcea aluzie în stil Suzuki la limbaj ca un fel de exclamaţie sau strigăt izvorât direct din experienţa lăuntrică. Urmau mai multe exemple de dialoguri între maeştri şi discipoli, cu totul ininteligibile pentru o ureche raţională şi pentru orice logică dualistă şi binară, ca şi de răspunsuri ale maeştrilor la întrebările discipolilor lor, constând de obicei în a-i procopsi cu un baston în cap, a le arunca o cană cu apă, a-i da în brânci afară din casă sau, în cel mai bun caz, a le repeta întrebarea în nas. Morelli părea că se mişcă după bunul plac în acest univers aparent demenţial, şi că socoteşte că această purtare a maeştrilor era adevărata lecţie, unicul modo de a deschide ochiul spiritual al discipolului şi a-i revela adevărul. Această violentă iraţionalitate i se părea naturală, în sensul că abolea structurile pe care se roteşte înţelegerea istorică a omului şi care fac din gândirea discursivă (ba şi din sentimentul estetic şi chiar poetic) instrumentul de alegere.

Tonul notelor (însemnări cu privire la o mnemotehnică sau la un scop nu prea bine explicat) părea să arate că Morelli se lansase într-o aventură asemănătoare în opera pe care cu mare greutate o scrisese şi publicase în aceşti ani. Pentru unii din cititorii săi (şi pentru sine însuşi) intenţia de a scrie un fel de roman făcând abstracţie de articulările logice ale discursului era derizorie. Până la urmă se ghicea ceva ca un fel de tranzacţie, de procedeu (deşi rămânea în picioare absurdul de a alege o naraţiune pentru nişte scopuri ce nu păreu narative).*

—l46)

* De ce nu? Morelli însuşi îşi punea întrebarea într-o hârtie pătrată pe marginea căreia figura o listă de legume, probabil un memento buffandi. Profeţii, rmsticii. noaptea întunecată a sufletului, folosirea frecventă a povestirii sub formă de apologie sau viziune. Sigur că un roman… Dar scandalul acesta este stârnit mai curând de mama generică şi clasificatoare a maimuţei occidentale decât de o adevărată contradicţie internă.*

* Fără să mai ţinem seama că adesea, cu cât ar fi mai violentă contradicţia internă, cu atât mai multă eficacitate ar putea imprima unei, să zicem, tehnici de tipul Zen. în schimbul bastonului în cap, un roman cu desăvârşire anti-roman, cu scandalul şi şocul corespunzător, şi poate cu o revelaţie pentru cei mai avizaţi.*

Ca speranţă dată de acest ultim fapt. o liMuţă continua citatul din Suzuki în sensul că înţelegerea straniului limbaj al maeştrilor înseamnă înţelegerea de sine de către discipol şi nu cea a sensului acestui limbaj. Spre deosebire de ceea ce ar putea deduce pătrunzătorul filolog european, V ESTEA SE RĂSPÂNDI cuiuţealafulgerului, şi practic întregul Club se afla acolo la zece noaptea Etienne purtătorul cheu, Wong înclinându-se până la păniânt pentru a contracara primirea furioasă a portăresei, mais qu'est-ce qu'ils viennent fâche non mais vraiment ces e”trangers, 6coutez, je veux bien vous laisser monter puisque vous dites que vous etes des amis du vi de monsieur Morelh, mais quand meme ii aurait fallu preVenir, quoi, une bande qui s'amene a dix heures du soir, non, vraiment Gustave, tu devrais parler au syndic, ca devient trop con etc, Babs înarmată cu ceea ce Ronald numea the alligator's smile, Ronald entuziasmat şi bătându-l pe Etienne pe spate, împingmdu-l ca să se grăbească, Penco Romero blestemând literatura, etajul întâi RODEAU, FOURRURES, etajul doi DOCTEUR, etajul trei HUSSENOT, era incredibil din cale-afară, Ronald vârându-şi un cot în coastele Iui Etienne şi vorbindu-l de rău pe Oliveira, the bloody bastard, just another of his practicai jokes I imagine, dis donc, tu vas me foutre la paix, toi, Parisul nu-i altceva decât asta, la naiba, o scară nenorocită după alta, ajungi să te saturi de ele până-n gât şi tous Ies gars du monde Wong închizând cortegiul, Wong zâmbet pentru Gustave, zâmbet pentru portăreasă, bloody bastard, drace, ta gueule, salaud La etajul patru uşa din dreapta se deschise cam trei centimetri şi Penco văzu un şobolan uriaş în cămaşă de noapte albă care spiona cu un ochi şi tot nasul înainte de a putea închide la loc uşa, îşi băgă un pantof înăuntru şi-i recită povestea aceea că dintre toţi şerpii natura l-a făcut pe bazihsc atât de veninos şi de biruitor asupra celorlalţi, încât cu şuierul lui îi sperie şi cu venirea lui limbajul maestrului Zen transmite idei şi nu sentimente sau intuiţii Din această cauză nu foloseşte ca limbaj în sine, dar cum alegerea frazelor procede de la maestru misterul se desăvârşeşte în regiunea tare le este propne şi discipolul se deschide către suie, se înţelege şi fraza banală devine cheie

* Din păuna asta Etienne, care studiase analitic trucurile lui Morelh (ceea ce lui Oliveira i-ar fi părut o garanţie a eşecului) credea că recunoaşte în anumite pasaje de cărţi, chiar şi în capitole întregi, un fel de uriaşă amplificare ad uswn hano sapiens a unor palme date de Zen în aceste părţi ale cărţii Morelli le numea arhepitole” şi,cape(ipun” aiureli verbale în care se ghicea un amestec nu pe nedrept loycian Cât despre ce ar trebui să facă aici arhetipurile aceasta era motiv de frământare pentru Wong a „J * r

Gregorovius

Obeservaţie a lui Etienne Morelli nu părea în ni a un fel că ar vrea să se caţere în copacul budist, pe Sinai sau pe orice platformă revelatorie Nu-şi propunea atitudini magistrale din perspectiva cărora să călăuzească autorul spre noi şi înerate câmpii Fără servilism (bătrânul era de ongine italiană şi reuşea cu uşurinţă să facă imposibilul trebuie să recunoaştem) sena ca şi cum el înuşi într-o tentativă disperată şt mişcătoare şi-ar plăzmui maestrul care ar trebui să-l lumineze îşi slobozea fraza ap Zen stătea şi o asculta uneon de-a lungul a cincizeci de pagini, monstrul de el – şi ar fi fost absurd şi de rea credinţă să presupui că aceste pagini erau destinate unui cititor Dacă Morelli le publica se dator i m parte laturii lui italiene ( JRitorna vincitor') şi în parte fiindcă era îneântat de cât de minunate îl r * v T r ieşeau

Etienne vedea în Morelli occidentalul desăvfrşit, coloni/atorul Odată culeasă modesta-i recoltă de maci budişti, se întorcea cu seminţele în Girtterul Latia Dacă revelaţia cea de pe unnă îl dădea poate speianţa cea mai vie, trebuie să recunoaştem că mai presus de once cartea lui era o operă literară, tocmai pentru că urmărea un fel de distrugere a formelor (a formulelor) literare *

* j^ ^^ occidental spre lauda lui fie spus şi pnn convingerea creştină că nu există mântQire individuală posibilă şi că greşelile unuia îl stigmatizează pe toţi şi viceversa. Poate din această cauză (presimţire a lui Oliveira) alegea forma romanului pentru peregrinările sale şi pe deasupra publica ce întflnea sau pierdea în drumul lui îi pune pe fugă, iar cu privirea îi ucide. Madame Rene” Lavalette, nee Francillon, nu pricepu mare lucru dar răspunse cu o pufnitură şi un brânci, Perico îşi scoase pantoful 1/8 de secundă mai devreme, POC. La etajul cinci se opriră să se uite cum Etienne introducea solemn cheia

— Nu se poate – reepetă pentru ultima oară Ronald – Visăm, cum spun domniţele de la Tour et Taxis. Ai adus băutura, Babsie? Un obol al lui Caron, ştii. Acum se va dechide uşa şi vor începe miracolele, eu mă aştept la orice de la noaptea asta. e un fel de aer de sfârşit de lume.

— Apoape că mi-a distrus piciorul vrăjitoarea blestemată – spuse Perico privin-du-şi pantoful – Deschide odată, dom'le, sunt sătul până-n gât de scări.

Dar cheia nu mergea, deşi Wong insinua că în ceremoniile iniţiatice mişcările cele mai simple sunt împiedicate de Forţele pe care trebuie să le învingi prin RĂBDARE şi VICLENIE. Se stinse lumina. Să scoată cineva

Babs

Ronald Etienne

Etienne Wong

PERICO

Ronald PERICO

Wong

Babs

ETIENNE

ETIENNE

Babs Ronald

Babs Babs

Ronald

Ronald

ETIENNE & chorus bricheta, drace. Tu pourrais quand meme parler francais, non? Ton co-pain l'argencul n'est pas la pour piger ton charabia. Un chibrit, Ronald. Fir-ar să fie de cheie, a ruginit, bătrânul o ţinea întrun pahar cu apă. Mon copain, mon copain, c'est pas mon copaia Nu cred că vine. Nu-l cunoşti. Mai bine ca tine. Da' de unde! Wamia bet some -thing? Ah merde, mais c'est la tour de Babei, ma parole. Amene ton briquet, Fleuve Jaune de mon cui, la poisse, quoi. în zilele cu Yin trebuie să te înarmezi cu Răbdare. Doi litri dar din cel bun. Pentru Dumnezeu, să nu-ţi cadă pe scară. Mi-aduc aminte de o noapte, în Alabama. Erau stelele, iubire. How funny, you ought to be în the radio. Gata, începe să se învâr-tească, se. înţepenise, sigur că Yin, bineînţeles, stars fell în Alabama, mi-a nenorocit piciorul, încă un chibrit, nu se vede nimic, ou qu'elle est, la minuterie? Nu merge. Cineva îmi pipăie fundul, dragostea lidmw mea. şt. şt. Să intre primul Wong ca să exorcizeze demonii. Oh, în nici un caz. Dă-i un brânci, Perico, în definitiv e chinez.^

— Tăceţi din gură – spuse Ronald – Ăsta e alt teritoriu, serios. Dacă cineva a venit să se distreze, să o ia din loc. Dă-mi sticlele, scumpo, veşnic cad până la urmă pe jos când eşti emoţionată.

— Nu-mi place să fiu pipăită pe întuneric – zise Babs privindu-l pe Perico şi pe Wong. Etienne îşi trecu încet mâna pe rama interioară a uşii. Aşteptară tăcuţi să dea de comutator. Apartamentul era mic şi plin de praf, luminile joase şi domesticite îl m i învăluiau într-un aer auriu în care Clubul oftă mai întâi uşurat şi apoi se duse să restul casei şi să-şi comunice impresiile în şoaptă: reproducerea tăbliţei de la Ur, legenda profanării ostiei (Paolo Uccello pinxit), poza lui Pound şi a lui Musil, micul tablou al lui De Stăel, puzderia de cărţi pe pereţi, pe jos, pe mese, la closet, în bucătăria minusculă unde era un ou prăjit, pe jumătate stricat, pe jumătate pietrificat, extrem de frumos după Etienne, de dat la gunoi după Babs, ergo discuţie sibilină în vreme ce Wong deschidea respectuos Dissertatio de morbis afascino etfascino contra morbos, de Zwinger, Perico urcat pe un taburet cum îi era specialitatea parcurgea un rând de poeţi spanioli din secolul de aur, examina un mic astrolab de cositor şi fildeş, iar Ronald rămânea încremenit în faţa mesei lui Morelli, cu o sticlă de coniac sub fiecare braţ, privind mapa de catifea verde, exact locul ca să se aşeze şi să scrie Balzac şi nu Morelli. Deci era adevărat, bătrânul trăise acolo, la doi paşi de Club, şi blestematul de editor care declara că e în Austria sau pe Costa Brava ori de câte ori i se cerea adesea la telefon. Dosarele în dreapta şi în stânga, între douăzeci şi patruzeci, de toate culorile, goale sau pline, şi în mijloc o scrumieră care era parcă altă arhivă de-a lui Morelli, o îngrămădire pompeiană de scrum şi de chibrite arse.

— A aruncat natura moartă la gunoi – spuse Etienne, furios foc – Dacă ar fi fost| aici Maga, nu i-ar fi lăsat un fir de păr în cap. Dar tu, bărbatul ei…

— Uită-te aici – îi zise Ronald, arătându-i masa ca să-l liniştească —. Şi pe' deasupra Babs a spus că era stricat, n-ai nici un motiv să te încăpăţânezi. Deschidem şedinţa. Etienne prezidează, ce să-i facem. Şi argentinianul?

— Lipsesc argentinianul şi transilvăneanul, Guy care s-a dus la ţară, şi Maga care umblă naiba ştie pe unde. Oricum, suntem în majoritate. Wong, faci procesul verbal.

— îi aşteptăm puţin pe Oliveira şi pe Ossip. Babs, comisia de revizie.

— Ronald, secretar. Pe seama barului, Sweet, get some glasses, will you?

— Trecem la paragraful patru – zise Etienne, aşezându-se pe o parte a mesei -Clubul se întruneşte în seara asta ca să îndeplinească o dorinţă a lui Morelli. Până când soseşte Oliveira, dacă soseşte, să bem pentru ca bătrânul să se aşeze iar aici într-una din zilele următoare. Mamă-Doamne, ce spectacol penibil. Părem un coşmar pe care-l are poate Morelli acum la spital. Oribil. Să fie trecut în procesul-verbal.

— Dar între timp să vorbim despre el – zise Ronald care avea ochii plini de lacrimi naturale şi se lupta cu dopul de la coniac – N-o să mai fie în veci o şedinţă ca asta, de ani de zile îmi tot fac ucenicia şi n-o ştiam. Şi tu, Wong, şi Perico. Cu toţii. Damm it, I could cry. Trebuie că te simţi aşa când ajungi pe vârful unui munte sau baţi un record, treburi de genul ăsta. Sorry.

Etienne îi puse mâna pe umăr. începură să se aşeze împrejurul mesei. Wong stinse lămpile, în afară de cea care lumina mapa verde. Era aproape o scenă demnă de Eusapia Paladino, se gândi Etienne care respecta spiritismul. Se apucară să vorbească de cărţile lui Morelli şi să bea coniac.

1 E GREGOROVIUS, AGENT AL forţelor heteroclite, îl interesase o notă a lui Morelli: „A pătrunde adânc într-o realitate sau într-un mod posibil al unei realităţi, şi a simţi cum ceea ce într-o primă instanţă părea absurdul cel mai cumplit ajunge să capete sens, să se înlăţuie cu alte forme absurde sau nu, până când din ţesutul divergent (în raport cu desenul stereotip al fiecărei zile) se iveşte şi se conturează un desen coerent care numai prin comparaţie îndrăzneaţă cu celălalt ar părea nesăbuit sau delirant sau de neînţeles. Totuşi, nu păcătuiesc prin exces de încredere? A refuza să faci psihologie şi a te încumeta totodată să pui un cititor – un anumit cititor, e drept – în contact cu o lume personală, cu o trăire şi o meditaţie personale… Acest cititor va fi lipsit de orice punte, de orice legătură intermediară, de orice articulaţie cauzală. Lucrurile în stare naturală: comportamente, rezultante, rupturi, catastrofe, zeflemea. Acolo unde ar trebui să fie o scenă de despărţire e un desen în perete; în locul unui strigăt, o undiţă de pescuit; o moarte se preface într-un trio pentru mandoline. Şi aceasta înseamnă despărţire, strigăt şi moarte, dar cine e dispus să se deplaseze, să întreacă măsura, să se dezaxeze, să se descopere? Formele extreme ale romanului s-au schimbat, însă eroii săi continuă să fie avatarurile lui Tristan, ale lui Jane Eyre, Lafcadi6, Leopold Bloom, oameni de pe stradă, din casă, din alcov, caractere. Pentru un erou ca Ulrich (more Musil) sau Molloy {more Beckett), există cinci sute de Darley (mare Durrell). în ce mă priveşte, mă întreb dacă vreodată voi reuşi să fac să se simtă că adevăratul şi unicul personaj care mă interesează este cititorul, în măsura în care ceva din ce scriu ar trebui să contribuie la transformarea lui, la deplasarea, surghiunirea, înstrăinarea lui.'„ în ciuda tacitei recunoaşteri a unei înfrângeri din ultima frază, Ronald găsea în această notă o înfumurare care îi displăcea.

—l8)

Ol ASTFEL SE întâmplă că cei care ne luminează sunt orbii.

Astfel se întâmplă că cineva, fără s-o ştie, ajunge să-ţi arate fără putinţă de tăgadă un drum care, în ce-l priveşte pe el, n-ar fi în stare să-l urmeze. Maga nu va şti niciodată cum degetul ei arăta dunga fină ce crapă oglinda, în ce măsură anumite tăceri, anumite atenţii absurde, anumite curse de scolopendră buimacă erau consemnul pentru comoda mea instalare în mine însumi, care nu însemna că nu mă aflam nicăieri. în sfârşit, treaba cu dunga fină… De vrei să fii fericit când îmi grăieşti/Nu poetiza, Horacio, nu poetiza.

Văzut în mod obiectiv: Ea e incapabilă să-mi arate ceva înlăuntrul teritoriului meu, chiar şi în al ei se învârtea descumpănită, bâjbâind, dând din mâini. Un liliac frenetic, desenul muştei în cuprinsul încăperii. Pe neaşteptate, pentru mine care stau jos acolo privind-o, un indiciu, o presimţire. Fără ca ea s-o ştie, motivul lacrimilor ei sau ordinea cumpărăturilor pe care le face sau felul ei de a prăji cartofi erau semne. Morelli vorbea de ceva asemănător când scria: „Lectură din Heisenberg până la prânz, însemnări, fişe. Copilul portăresei îmi aduce poşta, şi vorbim despre un model de avion la care meştereşte în bucătărie la el acasă. Pe când îmi povesteşte, sare uşor de două ori pe piciorul stâng, de trei ori pe dreptul şi iar de două ori pe stângul. îl întreb de ce de două ori şi de trei ori, şi nu de două şi de două, sau de trei şi de trei. Mă priveşte surprins, nu înţelege. Senzaţia că Heisenberg şi cu mine ne aflăm de partea cealaltă a unui teritoriu, în vreme ce copilul este încă oarecum călare, cu un picior în fiecare, fără s-o ştie, şi că în curând n-o să se mai afle decât pe partea noastră şi orice

— s comunicare va d.spărea. Comunicare cu ce, pentru ce? în fine, să citim mai departe; poate că Heisenberg…”

— Ni t U E PRIMA dată că face aluzie la sărăcirea limbajului – spuse Etienne -Aş putea menţiona mai multe momente în care personajele sale n-au încredere în ele însele în măsura în care se simt parcă desenate de gândirea şi discursul lui, şi se tem ca desenul să nu fie înşelător. Honneur des hommes, Saint Langage… Suntem departe de aşa ceva.

— Nu atât de departe – zise Ronald – Morelli vrea să repună limbajul în drepturile lui. Vorbeşte de purificare, de pedepsire, de a schimba „a descinde” prin „a coborî” ca măsură igienică; dar în fond caută să-i redea verbului „a descinde” întreaga sa strălucire pentru a putea fi folosit aşa cum eu folosesc chibntele şi nu ca un fragment decorativ, un crâmpei de banalitate.

— Da, însă lupta aceasta se dă pe mai multe planuri – zise Oliveira ieşind dintr-un mutism prelung – E foarte clar din ce ne-ai citit chiar acum că Morelli condamnă în limbaj reflexul unei optici şi al unui Organum false ori incomplete, care ne ascund realitatea, omenirea. în fond lui nu-i pasă prea mult de limbaj, decât pe planul estetic Dar această referinţă la ethos e mechivocă Morelli înţelege că simpla scriitură estetică e o scamatorie şi o minciună, care până la urmă provoacă lectorul-femeie, tipul care nu vrea probleme ci soluţii, sau false probleme străine de el care-i permit să sufere aşezat comod în fotoliul său, fără a se implica în drama care ar trebui să fie şi a lui în Argentina, dacă pot intra în locahsme cu îngăduinţa Clubului, acest gen de scamatorie ne-a făcut să fim cum nu se poate mai mulţumiţi şi liniştiţi un secol întreg.

— Fericit cel ce îşi găseşte perechea, cititorul activ – recită Wong – Stă scris pe hârtiuţa aceea albastră, din dosarul 21. Când l-am citit prima oară pe Morelli (la Meudon, un film secret, nişte prieteni cubanezi) mi s-a părut că întreaga carte era Marea Broască Ţestoasă cu burta în sus Greu de înţeles. Morelli e un filosof extraordinar, deşi extrem de simplist uneori

— Ca tine – zise Perico dâhdu-se jos de pe taburet şi intră făcându-şi loc cu coatele în grupul de la masă – Toate fanteziile astea de a corecta limbajul sunt vocaţii de academician, băiete, ca să nu spun de gramatician. A descinde sau a coborî, treaba e că personajul a luat-o pe scări în jos şi basta.

— Perico – spuse Etienne – ne salvează de la o limitare excesivă, de a ajunge la abstracţiuni care uneori îi plac prea mult lui Morelli.

— Iată ceespuse Perico ameninţător – Mie chestia asta cu abstracţiunile. Coniacul arse gâtul lui Oliveira^ care aluneca recunoscător discuţiei unde pentru scurt timp se va mai putea pierde. în vreun pasaj (nu ştia exact care, ar trebui să-l caute) Morelli dădea câteva chei pentru o metodă de compunere Problema lui înainte de a se apuca de scris era întotdeauna secătuirea, o oroare mallanneană faţă de pagina albă, coincizând cu nevoia de a-şi deschide drum cu orice preţ. Era inevitabil ca o parte a operei sale să fie o reflecţie asupra problemei de a o scrie. Se îndepărta astfel tot mai mult de folosirea profesională a literaturii, de acest tip de povestiri sau poezii care îi aduseseră prestigul iniţial. în vreun alt pasaj Morelli spunea că îşi recitise cu nostalgie şi chiar cu uimire texte din anii anteriori. Cum se putuseră înfiripa aceste plăsmuiri, această dedublare minunată dar atât de comodă şi de simplificatoare a unui prozator şi a prozei sale? în anii aceia parcă ceea ce scria ar fi fost deja expus în faţa lui, a scrie însemna să baţi la o maşină Lettera 22 cuvinte invizibile dar prezente, aşa cum trece vârful acului pe şanţul discului. Acum nu putea scrie decât laborios, examinând la tot pasul posibila idee contrară, ascunsa amăgire (ar trebui să recitească, se gândi Oliveira, un pasaj curios care îl încânta grozav pe Etienne), presupunând că orice idee clară era întotdeauna eroare sau adevăr pe jumătate, neîncrezându-se în cuvintele care tindeau să se organizeze euforic, ritmic, cu acel tors fericit care îl hipnotizează pe lector după ce şi-a făcut prima victimă în persoana scriitorului însuşi. („Da, însă versul.” „Da, însă nota asta în care vorbeşte despre acel swing care face ca discursul să funcţioneze.”) Din când în când Morelli opta pentru o concluzie dezamăgitor de simplă: nu mai avea nimic de spus, reflexele condiţionate ale profesiei confundau necesitatea cu rutina, caz tipic al scriitorilor trecuţi de cincizeci de ani şi de marile premii. Dar simţea totodată că nicicând nu fusese atât de dornic, atât de grăbit să scrie. Reflex, rutină, acel nastâmpăr desfătător care te curpinde când dai lupta cu tine însuţi, rând după rând? De ce oare, imediat, urma riposta, mişcarea descendentă a pistonului, îndoiala gâfâitoare, secătuirea, renunţarea?

— Măi – spuse Oliveira —, unde era pasajul cu singurul cuvânt care îţi plăcea atât de mult?

— îl ştiu pe dinafară – răspunse Etienne – E conjuncţia dacă urmată de o trimitere în josul paginii, care la rândul ei are o trimitere în josul paginii care la rândul ei are altă trimitere în josul paginii. îi spuneam lui Perico tocmai acum că teoriile lui Morelli nu sunt chiar originale. Ceea ce ni-l apropie e practica lui, forţa cu care încearcă să ncscrie, cum spune el, spre a-şi câştiga dreptul (şi a-l câştiga pentru toţi) de a intra din nou cu dreptul în casa omului. Folosesc propriile lui cuvinte, sau foarte asemănătoare.

— Suprarealiştii au făcut-o deja cu vârf şi îndesat – spuse Perico.

— Nu-i vorba de o acţiune de eliberare verbală – zise Etienne – Suprarealiştii au crezut că adevăratul limbaj şi adevărata realitate erau cenzurate şi sufocate de structura raţionalistă şi burgheză a occidentului. Aveau dreptate, cum ştie orice poet, dar acesta nu era decât un moment în complicata cojire a bananei. Rezultatul a fost că mulţi au mâncat-o cu coajă cu tot. Suprarealiştii s-au agăţat de cuvinte în loc să se desprindă cu brutalitate de ele, cum ar vrea să facă Morelli începând chiar cu cuvântul. Fanatici ai verbului în stare pură, vrăjitori frenetici, acceptară orice lucru atâta vreme cât nu părea excesiv de gramatical. N-au bănuit că creaţia unui întreg limbaj, chiar dacă până la urmă îşi trădează sensul, reflectă fără putinţă de tăgadă structura omenească, fie ea a unui chinez sau a unui indian din triburile pieilor roşii. Limbajul înseamnă stabilire într-o realitate, trăire într-o realitate. Chiar dacă e sigur că limbajul pe care îl folosim ne trădează (şi Morelli nu este singurul care o proclamă sus şi tare) nu ajunge să vrem să-l eliberăm de tabuurile sale. Trebuie să îl re-înviem, nu să îl re-animăm.