Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə36/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   ...   32   33   34   35   36   37   38   39   ...   42

Călătorie de nuntă. Paris, Nisa, Capn. Apoi, spulberarea visului. Nu ştiam unde să mă duc şi nici nu îndrăzneam să povestesc alor mei tragedia căsătoriei mele Un soţ care niciodată nu m-ar putea face mamă. Am acum şaisprezece ani şi călătoresc ca un peregrin fără ţinta, încercând să-mi risipesc amarai. Egipt, Java, Japonia, Imperiul Celest, întregul Orient îndepărtat, într-un carnaval cu şampanie şi prefăcută veselie, cu sufletul zdrobit

Trec anii. în 1927 ne-am stabilit definitiv pe C6te d'Azur. Eu sunt o femeie din înalta societate, iar lumea cosmopolită a cazinourilor, dancingurilor, curselor de cai, mi se închină.

Într-o frumoasă zi de vară am luat o hotărâre nestrămutată: despărţirea, întreaga natură era în floare: marea, cerul, câmpiile desfătându-se într-un cântec de dragoste şi celebrând tinereţea.

Sărbătoarea mimozelor la Cannes, carnavalul florilor la Nisa, primăvara surânzătoare a Parisului. Astfel am părăsit cămin, lux şi bogăţii, şi am pornit-o singură prin lume…

Aveam pe atunci optsprezece ani şi trăiam singură la Paris, fără un scop anume. Parisul anului 1928 Parisul orgiilor şi al şampaniei curgând în valuri Pansul francilor fără valoare, Parisul, paradis al străinilor. înţesat de yankei şi de sud-americani, regi mărunţi de aur. Parisul anului 1928, unde în fiecare zi se ivea un nou cabaret, o nouă senzaţie care îl făcea pe străin să-şi desfacă baierile pungii

Optsprezece ani, blondă, ochi albaştri. Singură la Paris.

Pentru a-mi potoli aleanul, m-am aruncat din plm în vârtejul plăcerilor. Prin cabarete atrăgeam atenţia, fiindcă mergeam veşnic singură, să risipesc şampanie cu dansatorii şi să dau bacşişuri fabuloase chelnerilor. N-aveam noţiunea valoni banului.

Uneori, unul din indivizii aceia care se învârt mereu în mediul cosmopolit îmi descoperă durerea tainică şi îmi recomandă leacul pentru a uita… Cocaină, morfină, droguri. Am început atunci să caut locuri exotice, dansatori cu înfăţişare stranie, sud-americani bruneţi cu plete bogate.

La vremea aceea un cântăreţ de cabaret sosit de curând culegea succese şi aplauze înfocate. Debuta la Florida şi cânta cântece stranii într-o limbă străină.

Cânta într-un costum exotic, necunoscut în locurile acelea până atunci, tangouri, rancheras şi sambe argentiniene. Era un tânăr mai curând slăbuţ, brunet, cu dinţi albi, pe care frumoasele din Paris îl copleşeau cu atenţii. Era Carlos Gardel. Tangourile lui ca nişte bocete, pe care le mterpreta cu tot sufletul, captivau publicul fără să se ştie de ce. Cântecele lui de pe atunci – Drumeagul, La chacarera, Blana de hermină, Bocet indian, Printre vise – nu erau tangouri moderne, ci cântece din bătrâna Argentina, sufletul pur al acelui gaucho dm pampas. Gardel era la modă. Nu exista dineu elegant sau recepţie galantă la care să nu fie invitat Faţa lui oacheşă, dinţii albi, zâmbetul proaspăt şi luminos străluceau pretutindeni. Cabarete, teatre, music-hall-uri, hipodromuri. Era invitat permanent la Auteuil şi Longchamps.

Dar cel mai mult îi plăcea lui Gardel să se distreze în felul lui împreună cu ai săi, în cercul prietenilor intimi.

Pe vremea aceea era în Paris un cabaret numit Palenno, pe strada Chchy, frecventat aproape în exclusivitate de sud-americani… Acolo l-am cunoscut Pe Gardel îl interesau toate femeile, însă pe mine nu mă interesa decât cocaina., şi şampania Sigur că îmi măgulea vanitatea feminină să fiu văzută în Paris cu bărbatul zilei, idolul femeilor, dar nu-i spunea nimic inimii mele.

Prietenia aceea se consolida în alte nopţi, alte plimbări, alte confidenţe, sub palida lună pariziană, pe câmpiile înflorite. Trecură multe zile plme de romantism

Bărbatul acela îmi pătrundea încet în suflet Cuvintele lui erau mătase, frazele lui surpau stânca indiferenţei mele. Mă înnebunea Micul meu apartament luxos dar trist era acum năpădit de lumină. Nu m-am mai dus pe la cabarete. în frumosul meu salon gri, în sclipirea candelabrelor, un căpşor blond se lipea de un chip hotărât cu ten măsliniu. Alcovul meu albastru, care cunoştea toate nostalgiile unui suflet rătăcit, era acum un adevărat cuib de dragoste. Era prima mea iubire.

Timpul zbură năvalnic şi efemer. Nu pot spune câtă vreme a trecut Exotica blondă care lua ochii Parisului cu extravaganţele ei, cu ale sale toilettes dernier cri (sic), cu petrecerile galante unde caviarul rusesc şi şampania erau punctul forte de fiecare dată, dispăruse.

După câteva luni, eternii obişnuiţi de la Palermo, Florida şi Garon aflau din presă că o dansatoare blondă cu ochi albaştri care împlinise douăzeci de ani îi înnebunea pe domnişorii din căpiala Argentinei cu dansurile-i diafane, cu impudoarea-i nemaipomenită, cu întreaga voluptate a tinereţii ei în floare.

Era IVONNE GUITRY. (Etc)”

Şcoala lui Gardel, Editura Cisplatina, Montevideo.

A „f

Morelliana.



ivirf 'Al s!

ÎVĂD O POVESTIRE pe care aş dori-o cât mai puţin literară cu putinţă. întreprindere disperată dintru început, pe când recitesc sar imediat în ochi fraze insuportabile. Un personaj ajunge la o scară: „Ramdn iniţie descinderea…” Şterg şi scriu: „Ramon se apucă să coboare…” Las revizuirea ca să mă întreb încă o dată care sunt adevăratele raţiuni ale acestei repulsii faţă de limbajul „literar”. A iniţia descinderea n-are nimic rău în afară de exprimarea preţioasă; dar a se apuca să coboare e exact acelaşi lucru, numai că mai pe şleau, mai prozaic (adică e un simplu mijloc de informaţie), pe când cealaltă formă pare că îmbină utilul cu plăcutul. într-un cuvânt, ce îmi repugnă la „iniţie descinderea” este folosirea decorativă a unui verb şi a unui substantiv pe care nu le întrebuinţăm mai niciodată în vorbirea curentă; pe scurt, îmi repugnă limbajul literar (în opera mea, se înţelege). De ce?

Dacă persist în această atitudine, care sărăceşte vertiginos aproape tot ce s-a scris în ultimii ani, nu va trece mult şi mă voi simţi incapabil să fomulez cea mai mică idee, să încerc cea mai simplă descriere. Dacă raţiunile mele ar fi cele ale lordului Chandos de Hofmannsthal, n-ar fi motiv de nemulţumire, dar dacă această repulsie faţă de retorică (pentru că în fond despre asta e vorba) se datoreşte numai unei secătuiri verbale, corelativă şi paralelă cu alta rivală, atunci ar fi de preferat să se renunţe cu desăvârşire la orice scriituri Mă plictiseşte să recitesc rezultatele a ceea ce am scris în perioada aceasta. Dar în acelaşi timp, dincolo de sărăciri deliberate, dincolo de acest „a se apuca să coboare” în loc de „a iniţia descinderea”, întrezăresc ceva care îmi dă curaj Scriu foarte prost, dar ceva se transmite prin ce scriu. „Stilul” de odinioară era o oglindă pentru lectorii-ciocârlie: se priveau, se desfătau, se recunoşteau, ca şi publicul acela care aşteaptă, recunoaşte şi se bucură de replicile personajelor unui Salacrou sau unui Anouilh E mult mai uşor a scrie aşa decât a scrie („a nescrie”, aproape) cum aş vrea s-o fac acum, fiindcă nu mai există dialog sau întâlnire cu cititorul, ci numai speranţa unui anumit dialog cu un anumit lector îndepărtat De bună seamă, problema se situează într-un plan moral. Poate artenoscleroza, înaintarea în vârstă accentuează această tendinţă – cam mizantropică, mi-e teamă – de a exalta ethos-ul şi a descoperi (în cazul meu o descoperire foarte târzie) că domeniile estetice sunt pentru anxietatea metafizică mai curând o oglindă decât un pasaj de trecere

Mă simt la fel de însetat de absolut ca la douăzeci de ani, dar încordarea diafană, desfătarea acidă şi muşcătoare a actului creator sau a simplei contemplări a frumuseţii nu mi se mai par o răsplată, un acces la o realitate absolută şi satisfăcătoare. Există doar un singur fel de frumuseţe care poate să-mi ofere acest acces: cea care este un scop şi nu un mijloc, fiind astfel pentru că creatorul ei a identificat în sine însuşi sensul condiţiei umane cu sensul condiţiei de artist în schimb, planul pur şi simplu estetic mi se pare exact aşa: pur şi simplu Nu pot să mă explic mai bine.

—l54)

_ itâi? -4, ><; fa



IN ODULI ÎN TIMPUL unei plimbări pe jos de la rue de la Glaciere până la rue du Sommerard:

— Până când o să mai datăm cu „dJ. C”?

— Documente literare văzute peste două sute de ani: coproliţi.

— Klages avea dreptate Dezgustător, oribil, jalnic. Atâtea cuvinte ca să te speli de alte cuvinte, atâta murdărie ca să nu mai miroşi a Piver, a Caron, a Carven, a dJ. C Poate că trebuie să trecem prin toate astea ca să recâştigăm un drept pierdut, uzul originar al cuvmtelor.

— Uzul originar al cuvintelor (?) Probabil o frază găunoasă.

— Sicriaş, cutie de ţigări, Caron abia de va sufla şi vei trece balta balansându-te ca un leagăn. Luntrea numai pentru adulţi. Doamnele şi copiii gratis, un brânci şi gata, pe partea cealaltă. O moarte mexicană, căpăţâna de zahăr; Totenkinder lieder…

— Morelli îl va privi pe Caron. Un mit faţă în faţă cu altul. Ce călătorie imprevizibilă pe apele negre!

— Un şotron pe trotuar; cretă roşie, cretă verde. CIEL. Trotuarul, acolo la Burzaco, pietricia aleasă cu atâta dragoste, uşoara împingere cu vârful pantofului, încet, încetişor, chiar dacă Cerul e aproape, toată viaţa înainte

— Un joc de şah infinit, atât de lesne de propus. însă frigul intră printr-o talpă ruptă, la fereastra hotelului de colo o faţă ca de clovn se strâmbă în spatele geamului Umbra unui porumbel atinge un excrement de câine: Paris.

— Pola Paris. Pola? Să se ducă s-o vadă, să facă dragoste. Carezza. Precum larvele trâdave. Dar larva mai înseamnă şi mască, a scris Morelli pe undeva.

MAI 195… (A. P.). în ciuda eforturilor avocaţilor săi, şi a unui ultim recurs făcut pe data de 2 a acestei luni, Lou Vincent a fost executat în dimineaţa aceasta în camera de gazare de la închisoarea din San Quintin, statul California.

mâinile şi gleznele legate de scaun. Temnicerul şef ordonă celor patru adjuncţi să iasă din cameră, şi după ce îl bătu pe Vincent pe umăr, a ieşit şi el. Condamnatul rămase singur în încăpere, pe când cincizeci şi trei de martori îl observau prin ferestruici.

Îşi dădu pe spate capul şi răsuflă adânc.

două minute mai târziu chipul i se acoperi de sudoare, în vreme ce degetele se mişcau de parcă ar fi vrut să scape de curele…

şase minute, convulsiile se repetară, şi Vincent îşi aruncă în faţă şi pe spate capul. Pe gură începu să-i iasă puţină spumă. 'n opt minute, capul căzu pe piept, după o ultimă convulsie.

La zece şi douăsprezece minute doctorul Reynolds anunţă că chiar atunci condamnatul încetase din viaţă. Martorii, printre care se aflu trei ziarişti de la…

—l17)

UKl-'?!il tlfh 'i



Bj să b te -q m

Morelliana.

I

1nTEMEIDU-NE PE o seamă de note răzleţe, adesea contradictorii, Clubul deduse că Morelli vedea în producţia narativă contemporană un progres spre greşit numita abstracţiune. „Muzica îşi pierde melodia, pictura îşi pierde subiectul, romanul îşi pierde descrierea.” Wong, maestru în collages dialectice, adăuga pasajul acesta: „Romanul care ne interesează nu e cel care plaseză personajele într-o situaţie, ci acela care instalează situaţia în personaje. Astfel personajele încetează să mai fie personaje pentru a deveni persoane. Există un fel de extrapolare prin care ele fac un salt până la noi, sau noi îl facem spre ele. K. de Kafka se numeşte ca cititorul său, ori invers.” Şi la aceasta trebuia să se adauge o notă destul de confuză, unde Morelli plăsmuia un episod în care avea să lase loc liber pentru numele personajelor, pentru ca în fiecare caz această presupusă abstracţie să ducă obligatoriu la o atribuire ipotetică.



—l4)

I

1nTR-UN PASAJ din Morelli, acest epigraf din L'Abbe C, de Georges Bataille: „II souffrait d'avoir introduit des figures decharne'es, qui se de”placaient dans un monde dăment, qui jamais ne pourraient convaincre.”



O notă cu creionul, aproape ilizibilă: „Da, se suferă uneori, dar este singura ieşire decentă. Destul cu romanele hedoniste, gata digerate, cu psihologie. Trebuie să tinzi spre maximum, să fii voyant, cum voia Rimbaud. Romancierul hedonist nu e decât un voyeur; pe de pe altă parte, destul cu tehnicile pur descriptive, cu romanele „de comportament”, simple scenarii de film, fără avantajul imaginilor.”

De pus în legătură cu alt pasaj: „Cum să povesteşti fără bucătărie, fără machiaj, fără să faci cu ochiul cititorului? Poate renunţând la supoziţia că o naraţiune este o operă de artă. Să o simţi cum am simţi ipsosul pe care îl întindem pe o faţă pentru a face o mască. Dar faţa ar trebui să fie a noastră.”

Şi poate şi această notă răzleaţă: „Lionello Venturi, vobind despre Manet şi a sa Olympia, arată că Manet face abstracţie de natură, de frumuseţe, acţiune şi intenţii morale, pentru a se concentra asupra imaginii plastice. Astfel, fără să ştie, el determină un fel de întoarcere a artei moderne la Evul Mediu Acesta înţelesese arta ca o sene de imagini, înlocuite în timpul Renaşterii şi în epoca modernă de reprezentarea realităţii. Acelaşi Venturi (sau Giulio Carlo Argan?) adaugă: „Ironia istoriei a vrut ca, exact în momentul în care reprezentarea realităţii devenea obiectivă, şi prin urmare fotografică şi mecanică, un strălucit parizian care dorea să facă artă realistă să fi fost împins de formidabilul său geniu să redea artei funcţia sa de a crea imagini… „

Morelli adaugă: „Să ne obişnuim să folosim expresia figură în loc de imagine pentru a evita confuzii. Da, toate coincid Dar nu e vorba de o întoarcere la Evul Mediu sau cam aşa ceva. Greşeala de a postula un timp istoric absolut: există timpuri diferite deşi paralele. în acest sens, unul din timpurile aşa numitului Ev Mediu poate să coincidă cu unul din timpurile aşa numitei Epoci Moderne. Şi acest timp este cel perceput şi trăit de pictori şi scriitori care refuză să se bazeze pe circumstanţă, „să fie moderni” în sensul în care înţeleg acest lucru contemporanii, ceea ce nu înseamnă că optează pentru a fi anacronici; pur şi simplu sunt în afara timpului superficial al epocii lor şi, din acest alt timp unde totul accede la condiţia de figură, unde totul are valoare de semn şi nu de temă de descriere, încearcă să realizeze o operă care poate părea străină sau antagonică în raport cu timpul şi cu istoria înconjurătoare, şi care totuşi le include, le explică şi în ultimă instanţă le orientează spre o transcendenţă la hotarul căreia stă şi aşteaptă omul.”

I

VĂZUT UN TRIBUNAL constrâns şi chiar ameninţat să condamne' moarte doi copii, împotriva ştiinţei, împotriva filosof iei, împotriv umanitarismului, împotriva experienţei, împotriva ideilor celor mai umane şi avansate ale epocii.



Din ce raţiune prietenul meu Mr. Marshall, care a exhumat dintre relicvele trecutului precedente ce ar fi făcut să roşească de ruşine un sălbatic, n-a citit această frază de Blackstone: „Dacă un copil sub patrusprezece ani, considerat incapabil de culpă prima fade, este totuşi, după părerea tribunalului, vinovat de crimă şi are discernământ pentru a deosebi binele de rău, atunci poate fi inculpat şi condamnat la moarte?”

Astfel, o fetiţă de treisprezece ani a fost arsă pentru că şi-a omorât învăţătoarea.

Un băiat de zece şi altul de unsprezece, care uciseseră nişte colegi, au fost condamnaţi la moarte şi cel de zece spânzurat

De ce?


Fiindcă ştia care e deosebirea între ce e bine şi ce e rău. O învăţase la şcoala de duminică

CLARENCE DARROW, Apărarea lui Leopold şi Loeb, 1925

—l5)

Cum îşi va convinge cel ucis asasinul că nu îi va apărea în faţă?



MALCOM LOWRY, Under the Volcano ir.'.- i C iu.

~” > * «s -i: se >

PAPAGAL AUSTRALIAN ÎN IMPOSIBILITATE r )

Zâî_ DE A-ŞI ÎNTINDE ARIPILE!

J N INSPECTOR DE LA R. S. P. C. A. a intrat într-o casă şi a descoperit pasărea într-o colivie cu diametrul de abia 8 degete! Stăpânul păsării a fost obligat să plătească o amendă de două lire. Pentru a proteja vieţuitoarele fără apărare avem nevoie de ceva mai mult decât de ajutorul dumneavoastră moral. R. S. PC. A. are nevoie de ajutor economic. Adresaţi-vă la Secretariat etc.

The Observer, Londra

II li îMlfoTi» t&pl T0λ

SWtiC


„I*:?'<3

Jafs;crem; ' <

LA ORA SIESTEI dormeam toţi, era uşor să te dai jos din pat fără ca mama să se trezească, să mergi în patru labe până la uşă, să ieşi încetişor adulmecând cu nesaţ pămân-tuJ umed de pe jos, să fugi pe poartă până la păşunea din spate; sălciile erau pline de coconi de viermi, Ireneo alegea unul cât mai mare, se aşeza lângă un furnicar şi începea să-l strângă puţin câte puţin într-o parte până când viennele scotea capul prin deschizătura mătăsoasă, atunci trebuia să-l ia delicat de pielea gâtului ca pe un pisoi, să-l scoată fără să tragă prea tare ca să nu-l rănească, şi viennele apărea gol, răsucin-du-se caraghios în aer; Ireneo îl punea lângă furnicar şi se instala la umbră, pe burtă, aşteptând; la ceasul acela furnicile negre munceau cu furie, tăind iarbă şi cărând gângănii moarte sau vii de pretutindeni; imediat o furnică exploatoare zărea viermele, corpul ce se zbătea grotesc, îl pipăia cu antenele de parcă nu-i venea să creadă o asemenea pleaşcă, fugea dintr-o parte în alta atingând antenele celorlalte furnici şi după un minut viennele era înconjurat, călărit, zadarnic se tot răsucea vrând să scape de cleştii care i se înfigeau în piele în timp ce furnicile îl împingeau către furnicar, târându-i; Ireneo se desfăta mai ales urmărind perplexitatea furnicilor când nu reuşeau să facă să intre viermele în gura furnicarului; frumuseţea jocului consta în a alege un vierme mai gros decât intrarea în furnicar, furnicile erau tare proaste şi nu înţelegeau, trăgeau în toate părţile vrând să bage viermele, dar viermele se răsucea cu furie, trebuie să fi fost oribil ce simţea, labele şi cleştele furnicilor în tot corpul, în ochi şi în piele, se zbătea vrând să scape şi era şi mai rău, veneau tot mai multe furnici, unele turbate de-a binelea, care îşi înfigeau cleştii în el şi nu-i dădeau drumul până nu izbuteau să facă astfel încât faţa viermelui să se îngroape încet-încet în gaura furnicarului, şi altele care veneau din adânc trebuiau să tragă din răsputeri ca să-I vâre, Ireneo ar fi vrut să poată intra şi el în furnicar ca să vadă cum trăgeau furnicile de vierme înfigându-i cleştii în ochi şi în gură, trăgând din răsputeri ca să-l vâre de tot, până îl duceau în străfunduri şi-l omorau şi-l mâncau.

— Jpl


V^U CERNEALĂ roşie şi plăcere vădită, Morelli copiase într-un carnet sfârşitul unui poem de Ferlinghetti: -;:li-':- -f-'- *v – —-i

Yet I have slept with beauty * '*- ~ în my own weird way -*./*, ăii 9(ovand I have made a hungry scene or two,h se wjth beauty în my bed and so spilled out another poem or two -«- 1 >f> and so spilled out another poem or two upon the Bosch-likc world.

i

INFIRMIERELE VENEAU şi plecau vorbind de Hipocrate. Cu o strădanie minimă, orice petec de realitate putea aminti de un vers ilustru. Dar la ce bun să-i vină cu enigme lui Etienne care-şi scosese carnetul şi desena voios o fâlfâire de uşi albe, tărgi sprijinite de pereţi şi ferestre mari pe unde intra o materie gri şi mătăsoasă, un schelet de copac cu doi porumbei cu guşi burgheze. I-ar fi plăcut să-i povestească celălalt vis, era tare ciudat că toată dimineaţa fusese obsedat de visul cu pâinea şi buf! la colţul dintre Raspail şi Montparnasse celălalt vis îi căzuse peste el ca un zid, sau mai bine zis ca şi cum toată dimineaţa ar fi fost strivit de zidul de pâine bocindu-se şi, pe neaşteptate, ca într-un film pe dos, zidul s-ar fi despărţit de el, îndreptându-se dintr-un salt pentru a-l lăsa în faţa amintirii celuilalt vis.



— Cum vrei tu – spuse Etienne, închizându-şi carnetul —. Când o să ai chef. nu-i nici o grabă. încă mai sper să trăiesc vreo patruzeci de ani, aşa că…

— Time prcsent and tinie past – recită Oliveira – are both perhaps present în tune juture. Aşa a fost scris ca azi totul să ducă la versurile lui T. S. Mă gândeam la un vis, măi, iartă-mă. Plecăm imediat

— Da, căci cu treaba cu visul e de-ajuns. Suporţi cât suporţi, dar în cele din urmă…

— De fapt e vorba de alt vis.

— Misere! – zise Etienne. ^

— Nu ţi l-am povestit la telefon fiindcă în momentul acela nu mi-l aminteam.

— Şi mai era şi povestea cu cele şase minute – spuse Etienne – în fond autorităţile sunt deştepte. Le tot înjurăm mereu, dar trebuie să recunoaştem că ştiu ce fac. Şase minute…

— Dacă mi-aş fi amintit în clipa aceea n-aveam decât să ies din cabină şi să intru în cea de alături.

— E în regulă – zise Etienne – Tu îmi povesteşti visul şi pe urmă coborâm pe scara asta şi ne ducem să bem un vinişor la Montparno. în schimbul faimosului tău bătrân, visul. Amândouă sunt prea mult

— Ai pus degetul pe rană – spuse Oliveira privindu-l cu interes – Problema e să ştim dacă lucrurile astea se pot schimba. E ceea ce îmi spuneai chiar astăzi: fluture sau Chang-Kai-Chek? Poate că schimbându-mi bătrânul cu un vis îmi schimbi de fapt un vis cu bătrânul.

— Ca să-ţi spun drept, al naibii să fiu dacă îmi pasă.

— Pictor – zise Oliveira.

— Metafizician – zise Etienne – Şi dacă tot suntem de acord, e acolo o infirmieră care începe să se întrebe dacă suntem un vis sau două haimanale. Ce-o să se întâmple? Dacă vine să ne dea afară, e o infirmieră care ne dă afară sau un vis care dă afară doi filosofi care visează un spital unde se află un bătrân şi un fluture furios?

— Era mult mai simplu – spuse Oliveira, alunecând puţin pe bancă şi închizând ochii —. Să vezi, nu era decât casa copilăriei mele şi camera Magăi, amândouă confundându-se în acelaşi vis. Nu-mi mai aduc aminte când l-am visat, uitasem de el cu desăvârşire şi azi dimineaţă, în timp ce mă tot gândeam la visul cu pâinea…

— Visul cu pâinea mi l-ai povestit deja.

nx

— Brusc revine iar celălalt vis şi pâinea se duce naibii fiindcă nu încape nici o comparaţie. Visul cu pâinea mi l-a putut inspira… Inspira, ia te uită ce cuvânt!



— Nu-ţi fie ruşine s-o spui, dacă e ce-mi închipui eu.

— Te-ai gândit la copil, precis. O asociere forţată. Dar eu n-am nici un sentiment de vină, măi. Nu l-am omorât eu.

— Lucrurile nu-s aşa simple – spuse Etienne, stânjenit – Hai să-l vedem pe bătrân, gata cu visele tâmpite.

— în realitate aproape că nici nu ţi-l pot povesti – zise Oliveira, resemnat -închipuieşte-ţi că ajungând pe Marte un tip te-ar ruga să-i descrii cenuşa. Cam aşa ceva.

— Mergem sau nu să-l vedem pe bătrân?

— Mi-e complet egal. Dacă tot suntem aici… Patul zece, cred. I-am fi putut aduce ceva, ce prostie că am venit aşa. Oricum dăruieşte-i un desen.

— Desenele mele se vând – zise Etienne.

—l12)1


ADEVĂRATUL VIS se situa într-o zonă imprecisă, de pe partea treziei dar fără ca el să fie cu adevărat treaz; pentru a vorbi de asta ar fi fost nevoie să întrebuinţeze alţi termeni, să elimine aceste contundente a visa şi a se deştepta care nu voiau să spună nimic, să se plaseze mai curând în acea zonă unde casa copilăriei îi apărea iar, salonul şi grădina unui prezent limpede, cu culori aşa cum le vezi la zece ani, roşu ca focul, nuanţe de albastru ca la glasvandunle cu sticlă în culori, verde de frunză, verde de miros proaspăt, parfum şi culoare o singură prezenţă în dreptul nasului şi ochilor şi gurii Insă în vis, salonul cu cele două ferestre care dădeau în grădină era totodată camera Magăi; satul uitat de lângă Buenos Aires şi rue du Scmmerard se aliau fără violenţă, nu lipite nici îmbinate, ci contopite, şi din contradicţia abolită fără efort se desluşea senzaţia de a te afla exact unde trebuie, în chiar esenţa lucurilor, ca atunci când eşti copil şi nu te îndoieşti că salonul va dăinui toată viaţa, o posesiune inalienabilă Astfel încât casa din Burzaco şi camera de pe rue du Sommerard erau locul, şi în vis trebuia să aleagă partea mai liniştită a locului, raţiunea visului părea să fie doar aceasta, să aleagă o parte liniştită Mai era cineva acolo, sora lui care îl ajuta fără cuvinte să aleagă partea liniştită, aşa cum cineva sau ceva intervine în unele vise, fără să se afle acolo, subînţelegându-se că persoana sau lucrul respectiv sunt pur şi j simplu şi intervin; o putere fără manifestări vizibile, ceva care există sau acţionează j prin intermediul unei prezenţe ce poate renunţa la aparenţă. Astfel el şi cu sora lui j alegeau salonul ca fiind partea cea mai liniştită a locului, şi alegerea era bună fiindcă în camera Magăi nu se putea cânta la pian sau asculta radio după zece noaptea, moşul de sus începea imediat să bată în tavan sau cei de la etajul patru delegau o pitică saşie j să urce să se plângă. Fără un singur cuvânt, căci nici măcar nu păreau a fi acolo, el şi j sora lui alegeau salonul care dădea în grădină, făcând abstracţie de camera Magăi în j acel moment al visului Oliveira se deşteptase, poate pentru că Maga îşi strecurase un picior între ale lui. în întuneric tot ce simţea era că până în secunda aceea se aflase în| t salonul din copilărie cu sora lui, şi în afară de asta o dorinţă teribilă să urineze, împingând fără menajamente piciorul Magăi, se sculă şi ieşi pe palier, aprinse pe bâjbâite lumina chioară de la closet, şi fără să se deranjeze să închidă uşa se apucă să urineze sprijinit cu o mână de perete, luptându-se să nu adoarmă şi să nu cadă în porcăria aceea de closet, învăluit în întregime în aura visului, privind fără să vadă şuvoiul care-i ieşea printre degete şi se pierdea în gaură sau rătăcea nesigur pe marginile de ceramică înnegrită. Poate că adevăratul vis îi apăru în acel moment când se simţi treaz şi urinând la patru dimineaţa la un etaj cinci de pe rue du Sommerard şi a ştiut că salonul ce dădea în grădină la Burzaco era realitatea, a ştiut-o aşa cum se ştiu doar câteva lucruri de nedesminţit, cum ştii că eşti tu însuţi, că nimeni în afară de tine însuţi nu se gândeşte la aşa ceva, a ştiut fără nici o uimire şi fără revoltă că viaţa sa de om treaz era pură fantezie faţă de soliditatea şi permanenţa salonului, chiar dacă pe urmă când s-a întors în pat nu mai era nici un salon ci doar camera de pe rue du Sommerard, a ştiut că locul era salonul din Burzaco cu parfumul iasomiei de la Cabo intrând prin ambele ferestre, salonul cu vechiul pian Bluthner, cu covorul său roz şi scăunelele cu huse şi sora lui de asemenea într-un fel de husă. A făcut un efort violent să iasă din aură, să renunţe la locul care îl ademenea, îndeajuns de treaz pentru a părăsi noţiunea de înşelăciune, de vis şi trezie, dar pe când scutura ultimele picături şi stingea lumina, frecându-se la ochi, şi străbătea palierul ca să intre iar în cameră, totul îi apărea cu minus, era semnul minus, minus palier, minus uşă, minus lumină, minus pat, minus Maga. Răsuflând greu şopti: „Maga”, şopti: „Paris”, poate şopti: „Azi”. Suna încă a ceva depărtat, a găunos, a ceva cu adevărat netrăit Se întoarse să se culce ca cel care şi-ar fi căutat locul şi casa după un drum lung pe ploaie şi frig.

—l45)



Dostları ilə paylaş:
1   ...   32   33   34   35   36   37   38   39   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə