Julio Cortazar

— Sună grozav de solemn – spuse Perico.

— Se găseşte în once tratat de filosofie – zise timid Gregorovius, care răsfoise în chip de entomolog dosarele şi părea pe jumătate adormit – Nu se poate reînvia limbajul dacă nu se începe prin a intui în alt fel aproape tot ce constituie realitatea noastră. De la fiinţă la verb, nu de la verb la fiinţă.

— A intui – spuse Oliveira – e unul din cuvintele bune la toate. Să nu-i atribuim lui Morelli problemele lui Diltliey, ale lui Husserl sau Wittgenstein. Singurul lucru limpede din tot ce a scris bătrânul e că folosim mai departe limbajul în cheia lui obişnuită, cu finalităţile lui obişnuite, vom muri fără să fi aflat adevăratul nume al zilei. E aproape o prostie să repeţi că ne vând viaţa, cum spunea Malcolm Lowry, că ne-o dau prefabricată. Morelli e aproape un prost când insistă pe tema asta, dar Etienne nimereşte din plin: prin practică bătrânul îşi arată şi ne arată ieşirea. La ce-i bun un scriitor dacă nu pentru a distruge literatura? Şi noi, care nu vrem să fim lectori-femeie, la ce suntem buni dacă nu pentru a-l ajuta în măsura posibilului la această distrugere?

— Dar după aceea, ce o să facem după aceea? – spuse Babs.

— Mă întreb – zise Oliveira -A Până acum vreo douăzeci de ani exista marele răspuns: Poezia, fată dragă, Poezia. îţi astupau gura cu marele cuvânt Viziune poetică a lumii, cucerire a unei realităţi poetice. însă după ultimul război, ţi-ai dat probabil seama că s-a terminat Au mai rămas poeţi, nimeni n-o tăgăduieşte, dar nu-i citeşte nimeni.

— Nu spune prostii – zise Perico – Eu citesc munţi de versuri.

— Sigur, şi eu la fel. Dar nu-i vorba de versuri, măi, e vorba de povestea asta pe care o anunţau suprarealiştii şi pe care orice poet o doreşte şi caută, faimoasa realitate poetică. Crede-mă, dragul meu, din anul o mie nouă sute cincizeci ne aflăm în plină realitate tehnologică, cel puţin statistic vorbind. Foarte rău, mare păcat, ar trebui să ne smulgem părul din cap, dar aşa stau lucrurile.

— Mie nu-mi pasă nici cât negrul sub unghie de tehnologie – spuse Perico – Fray Luis, de pildă…

— Suntem în o mie nouă sute cincizeci şi ceva.

— Ştiu bine, la naiba.

— Nu s-ar părea

— Dacă crezi că o să mă plasez pe o poziţie istoricistă nenorocită?

— Nu, dar ar trebui să citeşti ziarele. Mie-mi displace la fel de mult tehnologia ca şi ţie, numai că simt cât de tare s-a schimbat lumea în ultimii douăzeci de ani. Orice tip care are peste patruzeci de primăveri trebuie să-şi dea seama, şi de asta întrebarea lui Babs ne pune pe Morelli şi pe noi la zid. E foarte bine să ne războim cu limbajul ăsta complicat, cu literatura ca să-i zicem aşa, în numele unei realităţi pe care o credem adevărată, pe care o credem uşor de atins, pe care o credem într-o anume parte a spiritului, iertat să-mi fie cuvântul. Dar chiar şi Morelli nu vede decât aspectul negativ al războiului său. Simte că trebuie să se războiască, la fel ca tine şi ca noi toţi. Şi?

— S-o luăm metodic – zise Etienne – Să-l lăsăm în pace pe acest „şi?” al tău. Lecţia lui Morelli ajunge ca primă etapă.

— Nu poţi vorbi de etape fără să presupui un ţel.

— Spune-i ipoteză de lucru, sau orice în genul ăsta. Morelli caută să distrugi habitudinile mentale ale lectorului. După cum vezi, ceva foarte modest, deloc comparabil, cu trecerea Alpilor de către Hanibal. Până acum cel puţin nu-i prea multă metafizică la Morelli, atât doar că tu, Horacio Curiacio, eşti în stare să dai de metafizică şi într-o conservă de roşii. Morelli e un artist cu o idee deosebită despre artă, ce constă în principal în a demola formele uzuale, lucru curent la orice artist adevărat De pildă, îl plictiseşte de moarte romanul gen sul-chinezesc. Cartea pe care o citeşti de la înceut la sfârşit ca un copil cuminte. Ţi-ai dat probabil seama că e tot mai puţin preocupat de legătura părţilor, de povestea că un cuvânt atrage altul… Când îl citesc pe Morelli am impresia că e în căutarea unei interacţiuni mai puţin mecanice, mai puţin cauzale a elementelor pe care le mânuieşte; se simte că ceea ce e scris deja condiţionează anevoie ceea ce scrie acum, mai ales că bătrânul, după sute de pagini, aici nu-şi mai aminteşte prea bine de cele de la început.

— Şi astfel – spuse Perico – i se întâmplă ca o pitică de la pagina douăzeci să aibe doi metri şi cinci centimetri la pagina o sută. Am observat nu o singură dată. Sunt scene care încep la ora şase seara şi se sfârşesc la cinci şi jumătate. Ce chestie tâmpită!

— Şi ţie nu ţi se întâmplă să fii pitic sau uriaş după dispoziţia în care te afli? -întreabă Ronald.

— Vorbesc de soma – răspunse Perico.

— Crede în soma – spuse Oliveira – Soma în timp. Crede în timp, în înainte şi după. Bietul de el n-a găsit în vreun sertar o scrisoare de a lui scrisă cu douăzeci de ani în urmă, nu a recitit-o, nu şi-a dat seama că nimic nu se susţine dacă nu-l proptim cu fărâme de timp, dacă nu inventăm timpul ca să nu înnebunim.,-^4>«

— Toate acestea sunt meşteşug – zise Ronald – Dar în spate, în spate…

— Un poet – spuse Oliveira sincer mişcat —. Tu ar fi trebuit să te numeşti Behind sau Beyond, americanul meu drag. Sau Yonder, un cuvânt aşa de frumos.

— Nimic din toate astea n-ar avea sens dacă n-ar exista un în spate – zise Ronald – Orice best-seller scrie mai bine decât Morelli. Dacă-l citim, dacă suntem aici în noaptea asta, e pentru că Morelli are ce avea Bird, ce au din senin Cumming sau Jackson Pollock, în sfârşit, gata cu exemplele. Şi de ce gata cu exemplele? – strigă Ronald înfuriat, în timp ce Babs îl privea uimită şi sorbinduicuvintelepenerăsuflate – 0 să citez tot ce poftesc. Oricine îşi dă seama că Morelli nu-şi complică viaţa de bunăvoie, şi în plus cartea lui e o provocare neruşinată ca orice lucru care merită. în lumea asta tehnologică de care vorbeai, Morelli vrea să salveze ceva care trage să moară, dar pentru a-l salva trebuie să-l omori înainte, sau cel puţin să-i faci o asemenea transfuzie de sânge încât să fie ca o reînviere. Greşeala poeziei futuriste -spuse Ronald, stârnind imensa admiraţie a lui Babs – a fost că a vrut să comenteze maşinismul, să creadă că astfel se vor salva de la leucemie. Dar nu vorbind literar despre ce se întâmplă în Cape Canaveral vom înţelege mai bine realitatea, mi se pare mie.

— Ţi se pare foarte bine – zise Oliveira – Să-l căutăm mai departe pe Yonder, sunt mormane de Yonderi pe care trebuie să le cercetăm unul după altul. Aş zice pentru început că această realitate tehnologică pe care o acceptă astăzi oamenii de ştiinţă şi cititorii ziarului France-Soir, această lume de cortizon, raze gama şi eluţiune a plutoniului, are tot atât de puţin a face cu realitatea ca şi lumea din Roman de la Rose. Dacă i-am pomenit-o acum câteva clipe lui Perico al nostru, a fost pentru a-l face să vadă că criteriile sale estetice şi scara lui de valori sunt mai curând distruse şi că omul, după ce a sperat totul de la inteligenţă şi spirit, se trezeşte parcă trădat, vag conştient că armele i s-au întors împotrivă, iar cultura, la civiltă, l-a adus în această situaţie fără ieşire unde barbaria ştiinţei nu-i altceva decât o reacţie foarte de înţeles. Iertare pentru vocabular.

— Asta a spus-o deja Klages – zise Gregorovius.

— N-am nici o pretenţie de copyright – răspunse Oliveira – Ideea e că realitatea, fie cea a Sfântului Scaun, fie cea a lui Rene Clair sau a lui Oppenheimer, este

25â…

m întotdeauna o realitate convenţională, incompletă şi parcelată. Admiraţia unor indivizi în faţa unui microscop electronic nu mi se pare mai productivă decât cea a portăreselor faţă de minunile de la Lourdes. A crede în aşa numita materie, a crede în aşa numitul spirit, a trăi în Emmanuel sau a urma cursuri de Zen, a aborda destinul omenirii ca problemă economică sau ca ceva pur şi simplu absurd, lista e lungă, alegerea multiplă. Dar simplul fapt că poate exista alegere şi că lista e lungă ajunge pentru a demonstra că ne aflăm în preistorie şi în preumanitate. Nu sunt optimist, mă îndoiesc serios că o să ajungem vreodată la adevărata istorie şi la adevărata umanitate. O să fie greu să atingem faimosul Yonder al lui Ronald, pentru că nimeni n-o să-mi tăgăduiască acum că problema realităţii trebuie să se pună în termeni colectivi, şi nu constă doar în salvare a unor aleşi. Oameni realizaţi, oameni care au făcut saltul în afara timpului şi s-au integrat într-o sumă, ca să spun aşa. Da, presupun că au existat şi mai exişti Dar nu e suficent, eu simt că salvarea mea, presupunând că aş putea ajunge la ea, trebuie să fie şi salvarea tuturor până la ultimul om. Şi asta, bătrâne… Nu ne mai aflăm pe câmpiile de la Assisi, nu mai putem spera ca exemplul unui sfânt să semene sanctitatea, ca fiecare guru să fie salvarea tuturor discipolilor.

— întoarce-te din Benares – îl sfătui Etienne —. Vorbeam de Morelli, im se pare. Şi pentru a face legătura cu ce spuneai îmi trece prin minte că faimosul Yonder nu poate fi imaginat ca viitor în timp şi în spaţiu. Dacă ne referim în continuare la categoriile kantiene, pare că vrea să spună Morelli, vom bate mereu pasul pe loc. Ce numim realitate, adevărata realitate pe care o mai numim şi Yonder (uneori te ajută să dai multe nume unei intuiţii, măcar eviţi ca noţiunea să se închidă şi să devină scorţoasă), această adevărată realitate, repet, nu e ceva care va să vină, un scop, ultima treaptă, sfârşitul unei evoluţii. Nu, e ceva care sălăşluieşte aici, în noi O poţi simţi, e de ajuns să ai curajul de a întinde mâna în beznă. Eu o simt în timp ce pictez.

— Poate fi Necuratul – spuse Oliveira – Poate fi doar o exaltare estetică. Dar ar putea fi şi ea Da, ar putea fi şi ea

— E aici – zise Babs, atingându-şi fruntea – O simt când sunt niţel ameţită, sau când…

Izbucni în râs şi-şi ascunse faţa în mâini. Ronald îi dădu un brânci drăgăstos.

— Nu este doar acum – spuse Wong, foarte serios – Este de-a pururi.

— N-o s-ajungem prea departe pe drumul ăsta – zise Oliveira – Ce ne oferă poezia dacă nu această intuiţie? Tu, eu, Babs… împărăţia omului nu s-a născut dm câteva scântei răzleţe. Toată lumea a avut clipa sa vizionară, dar nenorocirea e să recazi în hinc şi nune.

— Aiurea, tu nu pricepi nimic dacă nu este în termenii absolutului – spuse Etienne – Lasă-mă să sfârşesc ce voiam să spun. Morelli crede că dacă toţi cei care cântă la liră, cum spune Perico al nostru, şi-ar deschide drum printre formele pietrificate şi aflate în declin, fie un adverb de mod, un sens al timpului sau orice pofteşti tu, ar face pentru prima oară în viaţă ceva util. Terminând cu lectorul-femeie, sau cel puţin dispreţuindu-l serios, i-ar ajuta pe toţi cei care în vreun fel se trudesc să ajungă la Yonder. Tehnica narativă a unor ţipi ca el nu-i altceva decât o incitare de a părăsi făgaşul.

— Da, ca să se afunde în noroi până la gât – spuse Perico, care la unsprezece noaptea era pus pe contraziceri în once privinţă.

— Heraclit – zise Gregorovius – s-a îngropat în rahat până la gât şi s-a vindecat de hidropizie.

— Lasă-l în pace pe Heraclit – spuse Etienne – începe să ini se facă somn de atâtea aiureli, dar oricum o să vă spun următoarele, două puncte: Morelli pare convins că, dacă scriitorul continuă să se supună limbajului pe care i l-au vândut o dată cu hainele de pe el, cu numele şi cu botezul şi cu naţionalitatea, opera lui nu va mai avea decât valoare estetică, valoare pe care bătrânul pare a o dispreţui tot mai mult într-imul din pasaje e destul de explicit: după părerea lui nimic nu poate fi denunţat dacă se face dinăuntrul sistemului căruia îi aparţine ceea ce trebuia denunţat. A scrie împotn v.i capitalismului cu bagajul mental şi vocabularul care provin din capitalism e o pierdere de timp. Se vor obţine poate rezultate istorice cum e marxismul şi orice pofteşti tu, dar acel Yonder nu înseamnă chiar istorie, Yonderul e ca vârfurile degetelor care ies la suprafaţa apelor istoriei, căutând ceva unde să se prindă. -^

— Baliverne – zise Perico.

— Şi din pricina asta scriitorul trebuie să dea foc limbajului, să termine cu formele închistate şi să meargă şi mai departe, să pună Ia îndoială posibilitatea ca acest limbaj să mai fie în legătură cu ceea ce urmăreşte să desemneze. Nu cuvintele în sine, pentru că asta e mai puţin important, ci întreaga structură a unei limbi, a unui discurs.

— Şi pentru toate astea foloseşte o limbă extrem de clară – zise Perico. -

— Bineînţeles, Morelli nu crede în sistemele onomatopeice, nici în letrisme. Nu-i vorba de a substitui sintaxa prin scrierea automată sau prin orice alt fel de truc la modă Ce vrea el e să nesocotească faptul literar total, cartea, dacă vrei. Uneori prin cuvânt, alteori prin ceea ce transmite cuvântul. Procedează ca un luptător de gherilă, aruncă în aer tot ce poate, restul vine de la sine. Să nu crezi că nu e un om de litere.

— Ar cam trebui să ne gândim să plecăm – zise Babs căreia îi era somn.

— Poţi să spui ce vrei – se înverşuna Perico – dar nici o revoluţie adevărată nu se face împotriva formelor. Fondul contează, băiatule, fondul.

— Avem zeci de secole de literatură de fond – zise Oliveira – şi vedeţi doar rezultatele. Prin literatură înţeleg, ia minte, tot ce se poate vorbi şi gândi.,

— Fără a mai ţine seama că distincţia între fond şi formă e falsă – spuse Etienne – 0 ştie oricine de ani de zile. Să facem mai bine distincţia între elementul expresiv, adică limbajul în sine, şi lucrul exprimat, adică realitatea devenind conştiinţă.

— Cum doreşti – zise Perico – Mi-ar plăcea să ştiu dacă ruptura pe care o urmăreşte Morelli, adică ruptura a ceea ce numeşti element expresiv, ca să denumim mai exact ceea ce trebuie exprimat, are cu adevărat vreo valoare la această oră.

— Probabil n-o să folosească la nimic – spuse Oliveira – dar ne face să ne simţim o idee mai puţin singuri în această situaţie fără ieşire în slujba Marii – Infatuări -Idealiste – Realiste – Spiritualiste – Materialiste a Occindetului, S. R. L.

— Crezi că altul şi-ar fi putut face drum prim limbaj până să-i atingă rădăcinile? -întrebă Ronald.

— Poate. Morelli nu are geniul sau răbdarea necesare. Arată un drum, dă de câteva on cu târnăcopul… Lasă o carte. Nu e mult.

— Hai să plecăm – zise Babs – E târziu, s-a isprăvit şi coniacul.

— Şi mai e ceva – spuse Oliveira – Ce urmăreşte el e absurd în măsura în care nimeni nu ştie decât ceea ce ştie, adică o circumscripţie antropologică în stilul Iui Wittgenstein, probelemele se înlănţuie în urma, adică ce ştie omul e ştiinţa unui om, dar despre om în sine nu se ştie încă tot ce ar trebui să se ştie pentru ca noţiunea lui despre realitate să fie acceptabilă. Gnoseologii şi-au pus problema şi chiar au crezut că găsesc un teren solid de unde să reia mersul înainte, înspre metafizică. Dar igienicul mers înapoi al unui Descartes ne apare astăzi ca fiind parţial şi chiar nesemnificativ, căci chiar în clipa asta există un anume domn Wilcox, din Cleveland, care cu electrozi şi alte dispozitive demonstrează echivalenţa între gândire şi un circuit electromagnetic (lucruri pe care la rândul său crede că le cunoaşte foarte bine deoarece cunoaşte foarte bine limbajul care le defineşte etc.). Pe deasupra, un suedez a lansat de curând o teorie foarte seducătoare despre chimia cerebrală. A gândi e rezultatul interacţiunii unor acizi de al căror nume nu vreau să-mi aduc aminte. Acido, ergo sum. îţi picuri un strop în meninge şi poate că devii Oppenhecimer sau doctorul Petiot, asasin eminent Vezi doar cum acel cogito, Operaţiunea Omenească prin excelenţă, se situează astăzi într-o zonă destul de vagă, între electromagnetică şi chimie, şi nu se deosebeşte probabil atât de mult cât credeam de fenomene ca aurora boreală sau fotografierea cu raze infraroşii Acum să-l vezi pe acest cogito al tău, verigă a vertiginosului flux de forţe ale căror trepte în 1950 se numesc inter alia impulsuri electrice, molecule, atomi, neutroni, protoni, potironi, microbotoni, izotopi radioactivi, fărâme de chinovar, raze cosmice: Words, words, word, Hamlet, actul doi, cred. Fără să mai punem la socoteală – adăugă Oliveira oftând – că poate e chiar pe dos, şi reiese că aurora boreală e un fenomen spiritual, şi atunci zău că am încurcat-o…

— Cu asemenea nihilism, hara-kiri – zise Etienne.

— Păi sigur, frăţioare – spuse Oliveira – Dar ca să ne întoarcem la bătrân, dacă ce urmăreşte el e absurd, căci e ca şi cum l-ai bate cu o banană pe Sugar Ray Robinson, fiind o ofensivă insignifiantă în toiul crizei şi falimentului total al ideii de honio sapiens, nu trebuie să uităm că tu eşti tu iar eu sunt eu, sau că cel puţin aşa ni se pare, şi că, chiar dacă nu avem nici cea mai mică certitudine în legătură cu tot ceea ce uriaşii noştri părinţi acceptau ca incontestabil, ne rămâne plăcuta posibilitate de a trăi şi a acţiona ca şi când, alegând ipoteze de lucru, atacând precum Morelli ceea ce ni se pare mai fals în numele vreunei obscure senzaţii de certitudine, care va f: probabil tot atât de incertă ca şi restul, dar care ne face să ridicăm capul şi să numărăm Păstorul-cu-oile, sau să căutăm încă o dată Pleiadele, poveştile astea din copilărie, licurici insondabili. Coniac.

— S-a terminat – zise Babs —. Hai, dorm în picioare.

— La sfârşit, ca întotdeauna, un act de credinţă – spuse Etienne, râzând – Continuă să fie cea mai bună definiţie a omului. Acum, întorcându-ne la treaba cu oul prăjit…

r USE FISA ÎN FANTĂ, formă încet numărul. La ora asta Etienne stătea şi picta şi-l enerva de moarte să i se telefoneze în toiul lucrului, dar oricum trebuia să-l sune Telefonul începu să ţârâie în capul celălalt, un atelier aproape de Place d'Italice, la patru kilometri de oficiul poştal de pe rue Dantoa O bătrână cu aer de şobolan se postase în dreptul cabinei de sticlă, pnvindu-l pe ascuns pe Oliveira aşezat pe banchetă cu faţa lipită de aparat, şi Oliveira simţea că baba se uita la el, că începea implacabil să numere minutele. Geamurile cabinei erau curate, lucru rar; lumea se ducea şi ieşea de la poştă, se auzea zgomotul înfundat (şi funebru, nu se ştia de ce) al ştampilelor francând timbrele. Etienne spuse ceva la celălalt capăt, şi Oliveira apăsă pe butonul nichelat care făcea să înceapă convorbirea şi înghiţea definitiv fisa de douăzeci de franci.

— Ai putea să mai termini cu deranjul – bombăni Etienne care păru că-l recunoaşte imediat – Ştii doar că la ora asta lucrez ca un nebun.

— Şi eu – zise Oliveira – Te-am chemat tocmai pentru că în timp ce lucram am avut un vis.

— Cum adică în timp ce lucrai? „t( fl

— Da, cam pe la trei dimineaţa Am visat că mă duceam la bucătărie, căutam pâine şi-mi tăiam o felie. Era o pâine diferită de cea de aici, o pâine franţuzească aşa ca cea din Buenos Aires, înţelegi, care n-are nimic franţuzesc dar se numeşte pâine franţuzească. Ia aminte că e o pâine mai groasă, deschisă la culoare, cu mult miez. O pâine de uns cu unt şi dulceaţă, pricepi?

— Da, ştiu – răspunse Etienne – Am mâncat în Italia.

— Eşti nebun. N-are nici în clin nici în mânecă. într-o zi o să-ţi fac un desen ca să-ţi dai seama. Să vezi, are forma unui peşte lat şi scurt, abia de vreo cincisprezece centimetri dar gros de tot la mijloc. Asta-i pâinea franţuzească din Buenos Aires.

— Pâinea franţuzească din Buenos Aires – repetă Etienne.

— Da, dar asta se întâmpla în bucătăria de pe rue de la Tombe-Issoire, înainte de a mă muta împreună cu Maga Mi-era foame şi am luat pâinea să-mi tai o felie. Atunci am auzit că pâinea plângea Da, sigur că era un vis, dar pâinea plângea când eu băgăm cuţitul în ea O pâine franţuzească oarecare şi plângea. M-am trezit fără să ştiu ce avea să se întâmple, cred că încă mai aveam cuţitul înfipt în pâine când m-am trezit.

— Tiens – zise Etienne.

— Acum dă-ţi şi tu seama, te trezeşti dintr-un asemenea vis, ieşi pe coridor să-ţi vâri capul sub robinet, te culci la loc, fumezi toată noaptea… Nu ştiu, era mai bine să vorbesc cu tine, şi în afară de asta ne-am putea întâlni să mergem să-l vedem pe bătrânelul ăla cu accidentul de care ţi-am povestit.

— Ai făcut bine – zise Etienne – Pare un vis de copil. Copiii mai pot visa asemenea lucruri, sau pot să şi le imagineze. Nepotul meu mi-a spus odată că fusese în lună. L-am întrebat ce văzuse. Mi-a răspuns: „Era o pâine şi o inimă.” îţi dai seama că după experienţele astea de brutărie nu mă mai pot uita la un copil fără să-mi fie frică.

— O pâine şi o inimă – repetă Oliveira – Da, însă nu văd doar o pâine. în fine. Aici afară e o babă care începe să se uite urât la mine. Câte minute se poate vorbi din cabinele astea?

— Şase. Apoi o să-ţi bată în geam. E numai o babă?

— O babă, o femeie saşie cu un copil, şi un fel de comis-voiajor. Trebuie să fie comis-voiajor fiindcă în afară de un carnet pe care-l răsfoieşte ca un nebun, i se văd trei vârfuri de creion în buzunarul de sus.

— Ar putea fi şi un încasator.

— Acum mai vin încă doi, un băiat cam de paisprezece ani care se scobeşte în nas, şi o babă cu o pălărie extraordinară, demnă de un tablou de Cranach.

— începi să te simţi mai bine – zise Etienne.

— Da, în cabina asta nu-i rău deloc. Păcat că e atâta lume care aşteaptă. Ţi se pare că am vorbit deja şase minute?

— în nici un caz – răspunse Etienne – Abia trei, nici măcar atât

— Atunci baba n-are nici un drept să-mi bată în geam, nu crezi?

— Ducă-se naibii. Bmeânţeles că n-are nici un drept Tu dispui de şase minute ca să-mi povesteşti toate visele pe care le pofteşti

— Era doar ăsta – zise Oliveira – dar nenorocirea nu e visul. Nenorocirea e chestia asta care se numeşte trezire… Ţie nu ţi se pare că în realitate acum stau şi visez?

— Cine-ţi spune asta? Dar e un subiect arhicunoscut, bătrâne, filosoful şi fluturele, e bine cunoscut

— Da, însă iartă-mă dacă insist puţin. Eu aş vrea să-ţi imaginezi o lume unde poţi tăia o pâine în felii fără să plângă.

— E greu de crezut, într-adevăr – spuse Etienne.

— Nu, serios, măi. Ţie nu ţi se întâmplă să te trezeşti uneori cu senzaţia clară că în momentul acela începe o greşeală îngrozitoare?

— Cu toată greşeala asta – răspunse Etienne – eu pictez tablouri magnifice şi prea puţin îmi pasă dacă sunt un fluture sau Fu-Manchii.

— N-are nici o legătură. Pare-se că graţie unor greşeli diferite Columb a ajuns la Guanahani sau cum se numea insula. De ce acest criteriu grecesc pentru adevăr şi greşeală?

— Habar n-am – zise Etienne, înciudat – Tu ai fost cel care ai vorbit de o greşeală incredibilă

— Era o figură de still – zise Oliveira – La fel ca ideea de a-l numi vis. Asta nu ie poate califica, greşeala constă tocmai în faptul că nici măcar nu se poate spune că e o greşeală.

— Baba o să spargă geamul – spuse Etienne – Se aude de aici.

— Ducă-se dracului Nu se poate să fi trecut şase minute.

— Mai mult sau mai puţin. Şi pe deasupra mai e politeţea sud-americană, atât de lăudată întotdeauna.

— Nu sunt şase minute. Mă bucur că ţi-am povestit visul, şi când o să ne vedem.

— Vino când vrei – zise Etienne – N-o să mai pictez în dimineaţa asta, m-ai întors pe dos. ^

— îţi dai seama cum îmi bate în geam? – spuse Oliveira —. Nu numai baba cu faţă de şobolan, ci şi băiatul şi saşia. Dintr-o clipă în alta o să se înfiinţeze vreun funcţionar

— O să iasă cu bătaie, precis.

i – Nu, de ce? Marele sistem e să mă fac că nu înţeleg o boabă franţuzeşte. hiti «4- De fapt nu înţelegi prea mult – zise Etienne.

— Nu. Trist e că pentru tine e o glumă, şi în realitate nu-i o glumă. Adevărul e că nu vreau să înţeleg nimic, dacă prin a înţelege trebuie să accept treaba asta pe care o numim greşeală. Măi, au deschis uşa, e un tip care mă bate pe umăr. Ciao, mulţumesc că m-ai ascultat.

— Ciao – zise Etienne. Bfe 4k'â'r.<;*t*vi*5V' m^i Aranjându-şi haina, Oliveira ieşi din cabină. Funcţionarul îi striga la ureche repertoriul regulamentar. „De-aş avea acum cuţitul în mână”, se gândi Oliveira, scoţându-şi ţigările, „poate^ că tipul ăsta ar începe să cotcodăcească sau s-ar preface într-un buchet de flori” însă lucrurile se pietrificau, durau îngrozitor, trebuia să aprindă ţigara, având grijă să nu se ardă fiindcă mâna îi tremura destul de tare, şi să asculte mai departe ţipetele tipului care se îndepărta, întorcându-se tot la doi paşi ca să-l privească şi să gesticuleze, iar saşia şi comis-voiajorul se uitau la el cu un ochi şi cu celălalt începuseră deja s-o pândească pe babă ca să nu depăşească cele şase minute, baba înăuntrul cabinei era exact o mumie quechua de la Muzeul Omului, din alea care se luminează dacă apeşi pe un buton. însă era pe dos, ca în atâtea vise, baba înăuntru apăsa pe buton şi începea să vorbească poate tot cu o babă ascunsă în oricare din mansardele visului nemărginit