Julio Cortazar

— Ce păcat – zise Oliveira – că ai o idee atât de palidă despre vanitate. Tocmai asta-i problema, să-ţi faci o idee despre once, oricât ar fi de gred. Nu eşti în stare să intuieşti măcar o clipă că toate astea pot să nu fie aşa?

— Să zicem că intuiesc. Tu tot te vei legăna mai departe în hamac, lângă o fereastră deschisă.

— Dacă ai crede într-adevăr că toate astea pot să nu fie aşa, dacă ai ajunge într-adevăr până în miezul lucrurilor… Nimeni nu-ţi cere să tăgăduieşti ceea ce vezi, dar dacă ai fi măcar în stare să împingi puţin, înţelegi, cu vâfful degetului… f

— De-ar fi atât de uşor – zise Traveler – dacă n-ar trebui decât să atârni sfori idioate. Nu spun că n-ai împins şi tu, dar uite rezultatele.

— Ce-i rău în asta, măi? Cel puţin stăm cu fereastra deschisă şi respirăm răsăritul acesta fabulos, simţi răcoarea ce se lasă la ora aceasta. Şi jos toată lumea se plimbă prin curte, e extraordinar, fac mişcare fără să ştie. Cuca, uită-te puţin la ea, şi Directorul, blegul ăla lipicios Şi nevastă-ta, care-i trândăvia întruchipată. Cât despre tine, trebuie să recunoşti că niciodată n-ai fost mai treaz ca acum. Şi când spun treaz mă înţelegi, nu-i aşa?

— Mă întreb dacă n-o fi taman pe dos, bătrâne.

— Oh, astea-s soluţiile facile, poveşti fantastice pentru antologii. De-ai fi în stare să vezi lucrurile de pe partea cealaltă poate că nici n-ai să mai vrei să te mişti de aici. Dacă ai ieşi din teritoriu, să zicem, din primul pătrat până în al doilea, sau din al doilea în al treilea… E atât de greu, doppelgdnger, eu mi-atn petrecut toată noaptea aruncând chiştocuri şi n-am nimerit decât în pătratul numărul opt. Toţi tânjim după împărăţia milenară, un fel de Arcadie unde poate că erai mult mai nefericit ca aici, pentru că nu-i vorba de fericire, doppelgdnger, dar unde n-ar mai fi existat jocul acesta murdar de-a substituirile care ne ia cincizeci sau şaizeci de ani, şi unde ne-am da cu adevărat mâna în loc să repetăm gestul fricii şi să vrem să aflăm dacă celălalt nu are un cuţit ascuns printre degete. Vorbind de substituiri, nu m-ar mira deloc ca tu şi cu mine să fim acelaşi, unul de fiecare parte. Fiindcă spui că sunt un vanitos, se pare că mi-am ales partea cea mai favorabilă, dar cine ştie, Mânu. Ştiu un singur lucru, că nu mai pot sta pe partea ta, totul mi se fărâmă în mâini, fac întruna tâmpenii de îmi vine să înnebunesc dacă ar fi atât de uşor să înnebuneşti. Dar tu care eşti în armonie cu teritoriul nu vrei să înţelegi acest du-te-vino, dau un brânci şi mi se întâmplă ceva, atunci cinci mii de ani de gene bolnave mă trag înapoi şi cad iar în teritoriu, mă bălăcesc două săptămâni, doi ani, cincisprezece ani… într-o bună zi pun un deget pe obişnuinţă, şi e de necrezut cum degetul se afundă în obişnuinţă şi iese pe partea cealaltă, se pare că o să ajung în sfârşit la ultimul pătrat şi pe neaşteptate o femeie se îneacă, de pildă, sau am o criză, o criză de milă zadarnică, pentru că treaba asta cu mila… Ţi-am vorbit despre substituiri, nu? Ce ticăloşie, Manii. Consultă-l pe Dostoievski pentru povestea asta cu substituirile. în sfârşit, cinci mii de ani mă trag iar înapoi şi trebuie să încep din nou. De asta simt că eşti un doppelgănger al meu, fiindcă tot timpul vin şi mă întorc de pe teritoriul tău într-al meu, dacă ajung într-adevăr într-al meu, şi în trecerile astea nenorocite mi se pare că tu eşti tiparul meu care rămâne acolo privindu-mă cu milă, eşti cei cinci mii de ani ai omului îngrămădiţi într-un metru şaptezeci, privind paiaţa asta care vrea să iasă din pătratul ei. Am zis.

— Terminaţi cu prostiile – le strigă Traveler celor care începuseră să bată iar în uşă – Măi, în balamucul ăsta nu-i chip să stai de vorbă în linişte.

— Eşti mare, frate – zise Oliveira mişcat

— în orice caz – spuse Traveler apropiindu-şi puţin scaunul – n-ai să-mi spui că de data asta n-ai cam sărit peste cal. Transsubstanţierile şi alte poveşti de genul ăsta sunt foarte interesante, dar gluma ta o să ne coste slujba pe toţi, şi-mi pare rău mai ales pentru Talita. Tu n-ai decât să vorbeşti cât pofteşti de Maga, dar nevesti-mi îi port de grijă eu.

— Ai perfectă dreptate – zise Oliveira – Omul mai uită că are o slujbă şi altele. Vrei să vorbesc cu Ferraguto? E acolo jos lângă fântână. Iartă-mă, Mânu, n-aş vrea ca Maga şi cu tine…

— Acum îi spui dinadins Maga? Nu minţi, Horacio.

— Ştiu că e Talita, dar adineauri era Maga. E amândouă, întocmai ca noi doi.

— Asta se numeşte nebunie – zise Traveler

— Toate se numesc în vreun fel, tu alegi şi-o ţii una şi buni Dacă-mi dai voie o să mă ocup puţin de cei de afară, că şi-au cam pierdut cumpătul.

— Mă duc – spuse Traveler ridicându-se.

— Mai bine – zise Oliveira – E mult mai bine să te duci şi de aici de sus o să vorbesc cu tine şi cu ceilalţi. E mult mai bine să te duci şi să nu-ţi mai îndoi genunchii aşa cum faci acum, fiindcă am să-ţi explic exact ce o să se întâmple, tot te dai tu în vânt după explicaţii, ca orice fiu al celor cinci mii de ani. De îndată ce ai să sari la mine împins de prietenie şi de diagnosticul pe care mi l-ai pus, o să mă dau la o parte, nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte de vremea când făceam judo cu băieţii de pe strada Anchorena, şi rezultatul e că ai să-ţi continui călătoria pe fereastră şi o să te faci zob în pătratul numărul patru, şi asta doar dacă ai noroc fiindcă mai sigur e că n-o să treci nici de numărul doi.

Traveler se uita la el şi Oliveira văzu că avea ochii plini de lacrimi. Făcu un gest de parcă l-ar fi mângâiat pe cap, de la distanţă.

Traveler mai aşteptă o clipă, apoi se duse la uşă şi o deschise. Abia dădu Remorino să intre (în spate se mai vedeau alţi doi infirmieri) că îl şi apucă de umeri şi îl împinse înapoi.

— Lăsaţi-l în pace – ordonă – Curând o să se simtă bine. Trebuie lăsat singur, la ce naiba atâta tevatură!

Neluând în seamă dialogul care deveni rapid tetralog, hexalog şi dodecalog, Oliveira închise ochii, gândindu-se ce bine era aşa, şi că Traveler îi este într-adevăr ca un frate. Auzi zgomotul uşii trântite, glasurile ce se îndepărtau. Uşa se deschise rar coincizând cu pleoapele lui care se ridicau anevoie.

— Trage zăvorul – zise Traveler – N-am nici o încredere în ei.

— Mulţumesc – spuse Oliveira – Du-te jos în curte, Talita e tare necăjită.

Trecu pe sub puţinele sfori supravieţuitoare şi trase zăvorul. înainte de a se întoarce la fereastră îşi cufundă faţa în apa din chiuvetă şi bău ca un animal, înghiţind, lingându-se pe buze şi pufnind. Jos se auzeau ordinele lui Remorino care îi trimitea pe bolnavi în camerele lor. Când se ivi iar în fereastră, răcorit şi senin, văzu că Traveler stătea lângă Talita şi îi trecuse braţul pe după mijloc. După toate câte le făcuse Traveler, acum totul părea învăluit într-un miraculos sentiment de împăcare şi nu mai puteai viola armonia aceea nesăbuită însă vie şi prezentă, n-o mai puteai falsifica, în fond Traveler era ceea ce ar fi trebuit să fie chiar el cu un pic mai puţină imaginaţie nenorocită, era omul de pe teritoriu, eroarea iremediabilă a speciei care a rătăcit drumul, dar câtă frumuseţe în eroarea aceea şi în cei cinci mii de ani de teritoriu fals şi precar, câtă frumuseţe în ochii ce se umpluseră de lacrimi şi în vocea care îl sfătuise: „Trage zăvorul, n-am nici o încredere în ei”, câtă dragoste în braţul acela care înlănţuia talia unei femei. „Poate”, îşi zise Oliveira pe când răspundea la gesturile prieteneşti ale doctorului Ovejero şi ale lui Ferraguto (ceva mai puţin prieteneşti), „că unica modalitate de a scăpa de teritoriu este să te afunzi până în străfundurile lui”. Ştia că îndată ce va insinua acest lucru (o dată în plus, acest lucru) avea să întrezărească imaginea unui bărbat ducând de braţ o bătrâna pe nişte străzi ploioase şi îngheţate. „Cine ştie”, îşi zise. „Cine ştie dacă nu cumva am rămas pe mal, şi o fi existând poate o trecere. Mânu ar fi găsit-o, precis, dar partea proastă e că Mânu n-o s-o caute în veci, iar eu, în schimb…”

— Dragă Oliveira, de ce nu vii jos să bei o cafea? – propunea Ferraguto spre neplăcerea vizibilă a lui Ovejero – Ai câştigat doar pariul, nu crezi? Uită-te la Cuca, e atât de îngrijorată…

— Nu vă necăjiţi, doamnă – spuse Oliveira – Dumneavoastră, cu experienţa pe care o aveţi de la circ, n-o să vă speriaţi de nişte aiureli.

— Vai, Oliveira, dumneata şi Traveler sunteţi ceva de groază – spuse Cuca – De ce nu faci cum zice soţul meu? Tocmai mă gândeam şi eu să bem cafeaua cu toţii.

— Da, măi, coboară – spuse Ovejero ca din întâmplare – Aş vrea să te consult în legătură cu nişte cărţi în francezi

— Se aude foarte bine de aici – răspunse Oliveira.

— în regulă, bătrâne – zise Ovejero – Coboară când pofteşti, noi ne ducem să luăm micul dejun.

— Cu cornuleţe proaspete – adăugă Cuca – Mergem să facem cafeaua, Talita?

— Nu fi idioată – răspunse Talita şi, în liniştea extraordinară ce urmă reproşului ei, privirile lui Traveler şi Oliveira se întâlniră precum două păsări ce se izbesc în plin zbor şi cad înlănţuite în pătratul numărul nouă, sau cel puţin aşa le făcu plăcere să creadă celor interesaţi. Văzând toate astea Cuca şi Ferraguto respirau agitat, şi în cele din urmă Cuca deschise gura ca să strige: „Dar ce înseamnă obrăznicia asta?”, în timp ce Ferraguto îşi umfla pieptul şi-l măsura din cap până în picioare pe Traveler care la rândul lui îşi privea nevasta cu un amestec de admiraţie şi dojana, până când Ovejero găsi ieşirea ştiinţifică potrivită şi spuse pe un ton sec: „Histeria matinensis yugulata, să intrăm şi o să vă dau nişte comprimate”, în momentul în care numărul 18, încălcând ordinele lui Remorino, ieşea în curte ca să anunţe că pacientei numărul 31 îi era rău, şi că la telefon era cineva de la Mar del Plata. Expulzarea lui drastică de către Remorino le îngădui directorilor şi lui Ovejero să evacueze curtea fără o excesivă pierdere a prestigiului.

— Vai, vai, vai – făcu Oliveira, legănându-se la fereastră – şi eu care credeam că farmacistele sunt grozav de bine educate!

— îţi dai seama? – întrebă Traveler – A fost minunată.

— S-a sacrificat pentru mine – spuse Oliveira – Cealaltă n-o să i-o ierte nici pe patul de moarte.

— Puţin îmi pasă – zise Talita – „Cu cornuleţe proaspete”, ca să vezi!

— Şi cu Ovejero ce-a fost? – întrebă Traveler – Cărţi în franceză! Dragă, nu mai lipsea decât să vrea să te tenteze cu o banană. Mă mir că nu i-ai dat naibii.

Aşa era, armonia dăinuie incredibil, nu existau cuvinte ca să răspunzi bunătăţii celor doi care stăteau acolo jos, privindu-l şi vorbindu-i din şotron, fiindcă Talita se oprise fără să-şi dea seama în pătratul numărul trei, şi Traveler avea un picior la numărul şase, astfel că tot ce putea el să facă era să-şi fluture uşor mâna dreaptă în chip de salut sfios şi să rămână cu ochii ţintă la Maga, la Manii, spunându-şi că la urma urmelor tot exista vreo întâlnire, chiar dacă nu putea dura mai mult decât secunda aceea cumplit de dulce în care negreşit cel mai bine ar fi fost să se aplece doar puţin j în afară şi să-şi dea drumul, gata, s-a sfârşit

—l35),

—x?

fnr i-Jjt – stsq?jţ

M

1.1.« *”f-î ii i* > ir.

DIN ALTE PĂRŢI

(Capitole la care se poate renunţa) foc. *, îi '>' „' ÎU

'l- „H. * -t.l.

«îl l] Jt:

— OTAU ŞI-MI REÎMPROSPĂTEZ câteva noţiuni pentru sosirea lui Adgalle părere ai, s-o aduc într-o seară la Club? Pe Etienne şi pe Ronald o să-i încânte, e; de nebună.

— Adu-o, s. (,

— Şi ţie ţi-ar fi plăcut. ' t „*”'»,

— De ce vorbeşti de parcă aş fi murit?

— Nu ştiu – zise Ossip —. Zău că nu ştiu. Dar ai o mutră.

— Azi dimineaţă i-am povestit lui Etienne nişte vise foarte frumoase. Iar mi se încurcă în cap cu alte amintiri în vreme ce tu ţii o dizertaţie despre înmormânti cu cuvinte atât de mişcătoare. Trebuie să fi fost realmente o ceremonie emoţionanţi măi. E tare ciudat să poţi fi în trei părţi în acelaşi timp, dar în după-amiaza asta: întâmplă aşa, trebuie să fie influenţa lui Morelli. Da, da, o să-ţi povestesc. în patru ] în acelaşi timp, dacă mă gândesc bine. Mă apropii de ubicuitate, şi de aici nebunie… Ai dreptate, probabil n-o s-o cunosc pe Adgalle, o să dau ortul cu mul) înainte.

— Religia Zen explică tocmai posibilităţile unei ubicuităţi premergătoare, ceva î genul celor simţite de tine, dacă ai simţit într-adevăr ceva.

— Bineînţeles, măi. Revin din patru locuri simultane: visul de azi dimineaţă, ca continuă să fie viu şi real. Nişte preludii cu Pola de care te scutesc, apoi descrierea 1 atât de spectaculoasă a înmormântării copilului, şi acum îmi dau seama că în acelaşi timp îi răspundeam lui Traveler, un prieten din Buenos Aires, care în viaţa lui amaraţi a înţeles nişte versuri de-ale mele care începeau aşa, fii puţin atent: „întrezăresc în' scafandru de chiuvete”. Şi e atât de uşor, dacă eşti puţin atent, poate le înţelegi şi tu Când te trezeşti, cu resturile unui paradis întrezărit în vise, şi care acum îţi atârnă caj părul unui înecat: o greaţă îngrozitoare, anxietate, sentimentul a ceva derizoriu, a cev fals şi mai cu seamă inutil. Te prăbuşeşti pe dinăuntru, în timp ce te speli pe dinţi eş cu adevărat un scafandru de chiuvete, e ca şi cum te-ar absorbi lavaboul alb, şi te-a scurge pe gaura aceea care-ţi înghite tartrul, mucii, urdorile, cojile de mătreaţă, sahv şi te laşi dus cu speranţa că te întorci poate dincolo, la acel ceva de dinainte de a trezi şi care încă mai pluteşte, încă mai e în tine, în tine însuţi, dar începe dispară… Da, te prăbuşeşti o clipă înăuntrul tău, până când apărarea stării de veghe oh ce expresie frumoasă, oh ce limbaj, se angajează să te oprească

— Experienţă tipic existenţială – spuse Gregorovius, infatuat

— Sigur, dar totul depinde de doză. Pe mine chiuveta mă absoarbe cu adevărat,] măi.

— JFĂCUT FOARTE BINE că ai venit – zise Gekrepten, schimbând frunzele de ceai – Aici acasă te simţi mult mai bine, mai ales că acolo atmosfera, ce vrei? Ar trebui să-ţi iei două sau trei zile de odihnă.

— Cred şi eu – zise Oliveira – Şi mult mai mult decât asta, draga mea. Plăcintele sunt o minunăţie.

— Ce bine că ţi-au plăcut! Nu mânca prea multe să nu ţi se aplece.

— Nu-i nici o problemă – zise Ovejero, aprinzând o ţigară – Şi acum dumneata ai să faci o siestă grozavă, iar la noapte ai să fii gata să-mi trânteşti o chintă regală şi mai multe careuri de aşi.

— Nu te mişca – zise Talita – De necrezut cum nu eşti în stare să stai liniştit

— Soţia mea e supărată foc – spuse Ferraguto.

— Mai ia o plăcintă – zise Gekrepten.

— Să nu-i daţi decât suc de fructe – prescrise Ovejero.

— Asociaţia naţională a docţilor în ştiinţa a ceea ce se cade să faci, şi casele lor de ştiinţă – spuse în bătaie de joc Oliveira.

— Serios, măi, nu mânca nimic până mâine – spuse Ovejero. ^.

— Asta care are mult zahăr – zise Gekrepten.

— încearcă să dormi – spuse Traveler.

— Remorino, stai dragă la uşă şi nu-l lăsa pe numărul 18 să vină să-l deranjeze -zise Ovejero – A făcut o pasiune de groază şi nu mai vorbeşte decât de un pistol nu ştiu cât

— Dacă vrei să dormi trag jaluzelele – spuse Gekrepten – aşa nu se aude radioul lui don Crespo.

— Nu, lasă-le aşa – răspunse Oliveira – Transmit melodii de Fald.

— S-a făcut cinci – zise Talita – Nu vrei să dormi puţin?

— Mai schimbă-i compresa – spuse Traveler – se vede că-i face bine.

— Ceaiul e aproape consumat – zise Gekrepten – Vrei să mă duc să cumpăr Ştiri Ilustratei

— Mă rog – răspunse Oliveira – Şi un pachet de ţigări.

— A adormit greu – remarcă Traveler – dar acum o să doarmă toată noaptea, Ovejero i-a dat o doză dublă.

— Fii cuminte, iubitule – zise Gekrepten – mă întorc imediat Diseară mâncăm nişte costiţe fripte, vrei?

— Cu salată asortată – spuse Oliveira. „~ – ».,.

— Respiră mai bine – constată Talita.

— Şi-ţi fac nişte orez cu lapte – spuse Gekrepten – Arătai atât de prost când ai venit

— Am prins un tramvai plin – zise Oliveira – Ştii şi tu ce înseamnă să stai pe platformă la opt dimineaţa, şi pe căldura asta.

— Crezi într-adevăr că o să doarmă mai departe, Mânu?

— în măsura în care îndrăznesc să mai cred ceva, da

— Să urcăm atunci la Director care ne aşteaptă ca să ne dea afară.

— Soţia mea e supărată foc – spuse Ferraguto.

— Dar ce înseamnă obrăznicia asta?! – strigă Cuca.

— Erau nişte ţipi de treabă – zise Ovejero.

— Oameni de felul ăsta sunt puţini – adăugă Remorino.

— N-a vrut să mă creadă că avea nevoie de un Heftpistol – spuse numărul 18

— întinde-o în camera ta, sau pun să-ţi facă o clismă – ameninţă Ovejero.

— Să moară clinele – zise numărul 18.

—l31)J tlma m

ATUNCI, CA SĂ TREACĂ TIMPUL, se pescuiesc peşti necomestibili; pentru a nu-i lăsa să putrezească, de-a lungul plajelor s-au distribuit afişe în care se ordonă pescarilor să-i îngroape în nisip îndată ce-i scot din apă.

CLAUDE LEVI-STRAUSS, Tristes tropiqua

—.,v> s.-i -> -; îl -s }

JVloRELLI SE GÂNDISE la o listă de acknowledgments pe care n-a ajuns niciodată s-o includă în opera sa publicată. Lăsă câteva nume: Jelly Roii Morton, Robert Musil, Dasetz Teitaro Suzuki, Raymond Roussel, Kurt Schwitters, Vieira da Silva, Akutagawa, Anton Webern, Greta Garbo, Jos6 Lezama Luna, Bunuel, Louis Annstrong, Borges, Michaux, Dino Buzzati, Max Emst, Pevsner, Gilgamesh (?), Garcilaso, Arcimboldo, Rene Clair, Piero di Cosimo, Wallace Stevens, lzak Dinesen Numele lui Rimbaud, Picasso, Chaplin, Alban Berg şi altele fuseseră şterse cu o linie foarte fină. ca şi cum ar fi fost prea cunoscute ca să le mai citeze. Dar la urma urmelor se pare că erau cu toţii cunoscuţi, pentru ci Morelli nu se hotărâse să includă lista în niciunul din volume.

Notă neterminată a lui Morelli:

INu VOI PUTEA înceta niciodată să am sentimentul că aici, lipită de faţa mea, printre degete, e un fel de orbitoare explozie spre lumină, irupere a fiinţei mele spre altceva, şi a acelui altceva spre mine, ceva infinit de cristalin şi care s-ar putea înfiripa şi preface în lumină totală, în afara timpului şi a spaţiului. Precum o uşă de opal şi diamant dincolo de care începi să fii ceea ce eşti cu adevărat şi ceea ce nu doreşti să fii şi nu ştii că eşti şi nu poţi fi.

Nici o noutate în această sete şi în această nelinişte, ci o descumpănire tot mai mare faţă de erzaţurile pe care mi le oferă această înţelegere a zilei şi nopţii, acea arhivă de date şi amintiri, aceste pasiuni unde îmi las crâmpeie de timp şi de piele, aceste indicii atât de ascunse şi depărtate de semnul de alături, lipit de fata mea, previziune amestecată cu viziunea, denunţ al falsei libertăţi în care rnă mişc de-a lungul străzilor şi anilor.

Dat fiindcă sunt doar trupul acesta deja putrezit într-un punct oarecare al timpului viitor, doar aceste oase care scriu anacronic, simt că trupul se revendică, cerând conştiinţei operaţia încă de neconceput prin care ar înceta să mai fie putreziciune. Acest trup care sunt eu are presimţirea unui stadiu în care, negându-se pe sine ca atare, şi negând simultan corelaţia obiectivă ca atare, conştiinţa sa va atinge un stadiu în afara corpului şi în afara lumii care va fi adevărata cale de acces spre fiinţă. Corpul meu trebuie să fie nu al meu, al lui Morelli, nu al meu, cel care în o mie nouă sute cincizeci sunt deja cel putred din o mie nouă sute optzeci, corpul meu trebuie să fie, pentru că în spatele porţii de lumină (cum să numesc oare această năvalnică certitudine lipită de faţă?) a fiinţa va fi altceva decât trupuri fi, decât trupuri şi suflete şi, decât mine şi acel altceva, decât ieri şi mâine. Totul depinde de… (o frază ştearsă).

Final melancolic: Un satori e instantaneu şi rezolvă totul. însă pentru a ajunge aici ar trebui să se parcurgă înapoi istoria de dinafară şi cea de dinăuntru. Trop tard pour moi. Crever en italien, voire en occidental, c'est tout ce qui me reste. Mon petit cafe'-creme Ic matin, şi agreable…

!t;iŁ>» i?e it-ry iŁ 'ici:- *”,.i:i

J. NTR-0 VREME MORELLI se gândise la o carte care rămase doar la stadiul de note răzleţe. Cea care o sintetiza cel mai bine este aceasta: „Psihologie, cuvânt cu aer de babă. Un suedez lucrează la o teorie chimică a gândirii.1 Chimie, electromagnetism,

1 L'Express, Paris, fără dată. '„:* „*”' – -

Cu două luni în urmă un neurobiolog suedez, Holger Hyden, de la Universitatea din Goteburg, şt-a prezentat în faţa specialiştilor de marcă din toată lumea, reuniţi la San Francisco, teoriile asupra naturii chimice a proceselor mentale. După Hayden, faptul de a gândi, de a-şi aminti, de a simţi sau de a adopta o decizie se manifestă prin apariţia, la nivelul creierului şi nervilor care fac legătura între acesta şi alte organe, a unor anumite molecule particulare elaborate de celulele nervoase în funcţie de excitaţia externă. (…) Ecliipa suedeză a reuşit să opereze delicata separaţie a celor două clase de celule pe ţesturi încă vii ale unor iepuri, le-a cântărit (în milionimi de milionimi de gram) şi a demonstrat pnn analize modul în care aceste celule îşi folosesc combustibilul în diferite cazuri.

Una din funcţiile esenţiale ale neuronilor este cea de a transmite impulsurile nervoase. Această transmitere se face prin intermediul unor reacţii electro-chimice aproape instantanee. Nu este uşor să surprinzi o celulă nervoasă în plină funcţionare, dar se pare că suedezii au reuşit aceasta prin judicioasa folosire a diferite metode.

S-a constatat că stimulul se traduce printr-o creştere, în cadrul neuronilor, a anumitor proteine a căror moleculă variază în raport cu natura mesajului. în acelaşi timp cantitatea de proteine a celule-lor-satelit scade, ca şi cum şi-ar sacrifica rezervele în favoarea neuronilor. Informaţia conţinută în molecula de proteină se transformă, după Hyden, în impulsul pe care neuronul îl trimit vecinilor.

Funcţiile superioare ale creierului – memoria şi capacitatea de a raţiona – se explică, arată Hyden, prin forma particulară a moleculelor de proteină ce corespunde fiecărui tip de excitaţie. Fiecare neuron din creier conţine milioane de molecule diferite de aad ribonucleic care se deosebesc

I fluide secrete ale materiei vii, totul evocă în chip ciudat noţiunea de mana, putere ascunsă; astfel, în afara comportamentelor sociale, s-ar putea întrezări o interacţiune de altă natură, o partidă de biliard pe care câţiva indivizi o provoacă sau o susţin, o dramă fără Oedipi, fără Rastignaci, fără Fedre, dramă impersonală în măsura în care conştiinţa şi pasiunile personajelor nu se văd implicate decât a posteriori. Ca şi cum nivelurile subliminale ar fi cele care leagă şi dezleagă iţele grupului angajat în drami Sau, ca să-i facem plăcere suedezului: ca şi cum anumiţi indivizi ar pătrunde fără să şi-o propună în chimia profundă a celorlalţi şi invers, aşa încât s-ar produce cele mai ciudate şi neliniştitoare reacţii în lanţ, fisiuni şi transmutaţii.

Aşa stând lucrurile, este de-ajuns o uşoară extrapolare pentru a strânge un grup uman care crede că reacţionează psihologic în sensul clasic al acestui vechi, foarte vechi cuvânt, dar care nu reprezintă altceva decât un stadiu al acestui fluid de materie vie, al infinitelor interacţiuni a ceea ce odinioară numeam dorinţe, simpatii, voinţă, convingeri, şi care apar aici ca ceva ireductibil faţă de orice raţiune şi orice descriere: forţe ocupante, străine, care avansează în virtutea dorinţei de a obţine drept de cetăţenie; o căutare superioară nouă înşine ca indivizi şi care ne foloseşte pentru scopurile sale, o nevoie obscură de a scăpa de stadiul de homo sapiens pentru… ce fel de homoi Fiindcă sapiens e alt cuvânt vechi, foarte vechi, din acelea pe care trebuie să le scuturi temeinic de praf înainte de a pretinde să le foloseşti cu vreun sens.

Dacă aş scrie cartea aceasta, comportamentele standard (chiar şi cele mai insolite, categoria de lux) ar fi inexplicabile prin instrumentarul psihologic uzual. Actorii ar părea nebuni sau complet idioţi Nu fiindcă s-ar arăta incapabili de acele challenge and reponse curente: iubire, gelozie, milă şi aşa mai departe, ci fiindcă în cazul lor ceva păstrat de către homo sapiens în subconştient şi-ar deschide anevoie un drum ca şi cum un al treilea ochi1 ar clipi anevoie sub oasele frontale. Totul ar fi ca un fel de nelinişte, un zbucium, o smulgere continuă, un teritoriu unde cauzalitatea psihologică ar ceda descumpănită şi, aceste marionete s-ar distruge ori s-ar iubi ori s-ar recunoaşte fără să bănuiască într-adevăr că viaţa încearcă să schimbe cheia prin şi pentru ei, că o tentativă abia inteligibilă se naşte în om aşa cum pe vremuri s-au născut cheia-ra-ţiune, cheia-sentiment, cheia-pragmatism Că în fiecare înfrângere succesivă este o pnn dispoziţia elementelor lor constitutive simple. Fiecare moleculă particulară de aad nbonuclac (RNA) corespunde unei proteine bine definite, aşa cum o cheie se adaptează perfect unei broaşte. Acizii nucleici dictează neuronului forma moleculei de proteină pe care o va produce. Aceste molecule sunt, după părerea cercetătorilor suedezi, traducerea chimică a gândunlor.