Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə23/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   42

Manii, ce nebun, să se ducă la Casa America şi doar ca să se distreze să închirieze comedia asta. Rcwind. Ce voce! Asta nu-i vocea mea. Prefăcută şi forţată: „Sunt eu, sunt el. Suntem, dar sunt eu, în primul rând sâut eu, voi apăra…” STOP. Un aparat extraordinar, dar nu-i bun ca să gândeşti cu voce tare, poate că trebuie să te obişnuieşti, Mand spune că o să-şi înregistreze faimoasa piesă de teatru radiofonic despre doamne, dar n-o să facă nimic. Ochiul magic este într-adevăr magic, pâlpâirile verzi care oscilează, se contractă, motan chior uitându-se la mine. Mai bine să-l astup cu un cartonaş. REWIND. Banda se derulează atât de lin, mereu la fel. VOLUME. Să pui la 5 sau la 5 1/2: „Ochiul magic e într-adevăr magic, pâlpâirile verzi care os…” Dar realmente magic ar fi ca vocea mea să spună: „Ochiul magic se joacă de-a ascunselea, pâlpâirile roşii…” Prea mult ecou, trebuie să pui microfonul mai aproape şi să reduci volumul. Sunt eu, sunt el. Ce sunt eu cu adevărat e o parodie proastă după Faulkner. Efecte ieftine Dictaţi la magnetofon sau whiskyul vă foloseşte drept bandă de înregistrat? Se spune aparat de înregistrat sau magnetofon? Horacio spune magnetofon, a rămas uluit văzând aparatul, a spus: „Ce mai magnetofon, puştiule!” Manualul spune aparat de înregistrat, cei de la Casa America trebuie să ştie. Mister: de ce cumpără Mand totul, chiar şi pantofii, de la Casa America? O idee fixă, o prostie. REWIND. Asta o să fie nostim: „Faulkner. Efecte ieftine.” STOP. Nu-i foarte amuzant să mă ascult din nou. Toate astea trebuie să ia timp, timp, timp. Toate astea trebuie să ia timp. REWIND. Să vedem dacă tonul e mai firesc: „…mp, timp, timp. Toate astea trebuie…” La fel, o voce de pitică răcită. Da, acum ştiu să-l manevrez, Manii o să rămână uimit, n-are deloc încredere în mine în privinţa aparatelor. în mine, o farmacistă, Horacio nici măcar nu m-ar lua în seamă, te priveşte ca pe un cartof făcut piure dat prin strecurătoare, o pastă care iese pe partea cealaltă, gata, să ne aşezăm la masă şi să mâncănx Rewind? Nu, să continuăm, să stingem lumina. Să ne adresăm cu dumneavoastră, poate… Atunci Talita Donosi stinge lampa şi nu mai rămâne decât ochişorul magic cu pâlpâirile lui roşii (poate dă verde, poate dă violet) şi jarul de la ţigară. Căldură mare, şi Manii care nu se mai întoarce de la San Isidro, unsprezece şi jumătate. Iat-o pe Gekrepten la fereastră, n-o văd dar e totuna, e la fereastră, în cămaşă de noapte, şi Horacio la măsuţa lui, cu o luminare, citind şi fuinând. Nu ştiu de ce camera pe care o au Horacio şi Gekrepten i arată mai puţin a cameră de hotel decât asta. Proasto, e tot de hotel, într-atât că până şi gândacii trebuie să aibe numărul scris pe spate, iar alături sunt nevoiţi să-l suporte pe don Bunche cu tuberculoşii lui, douăzeci de pesos consultaţia, cu bieţii şchiopi şi cu epilepticii. Şi dedesubt bordelul, şi tangourile cântate fals de fata cu comisioanele. REWIND. îţi ia un minut întreg ca să dai înapoi cu cel puţin o jumătate de minut Se merge contra cronometru, lui Mânu i-ar plăcea să vorbească despre asta. Volum 5: „numărul scris pe spate…” Dă mai înapoi. REWIND. Acum: „Horacio la măsuţa lui, cu o lumânare verde…” STOP. Măsuţă, măsuţă. Nici o nevoie să spui măsuţă când eşti farmacistă. Ce aiureală! Măsuţă! Duioşia prost aplicată. Ei bine, Talita. Gata cu prostiile. REWIND. Mă rog, banda e pe punctul să iasă afară, defectul acestei scule e că trebuie să calculezi totul bine, dacă banda scapă pierzi o jumătate de minut până o pui la loc. STOP. întocmai, cam doi centimetri. Ce-oi fi spus oare la început? Nu mai ţin minte dar aveam o voce de şoricel speriat, cunoscuta teamă de microfon. Ia să vedem, volumul 5 1/2 ca să se audă bine. „Sunt eu, sunt el. Suntem, dar sunt eu, în primul…' Şi de ce, de ce să spun vorbele astea? Sunt eu, sunt el, şi apoi să vorbesc despre măsuţă, şi apoi să mă supăr. „Sunt eu, sunt el. Sunt eu, sunt el.”

Talita închise, magnetofonul, îi puse capacul, îl privi cu profund dezgust şi îşi luă un pahar de limonada. Nu voia să se gândească la povestea cu clinica (Directorul spunea: „Clinica mentală”, ceea ce era lipsit de sens), dar dacă nu se mai gândea la clinică (lăsând la o parte faptul că a nu se mai gândi era mai curând o speranţă decât o realitate) intra imediat în alt domeniu de asemenea supărător. Se gândea la Manii şi la Horacio în acelaşi timp, la comparaţia cu balanţa pe care Horacio şi ea o invocaseră atât de spectaculos la casa de bilete a circului. Senzaţia că avea un spirit care-i sălăşluia în trup devenea atunci şi mai intensă, cel puţin ideea cu clinica o speria, o făcea să-i fie teamă de necunoscut, să o obsedeze viziunea îngrozitoare a unor nebuni furioşi în cămaşă de forţă, sau fugărindu-se cu cuţite în mână şi ridicând ameninţător taburete şi picioare de pat, vomitând peste fişele cu temperatura şi masturbându-se ceremonios. Avea să fie foarte amuzant să-i vadă pe Mânu şi pe Horacio cu halate albe, îngrijindu-i pe bolnavi. „O să am şi eu o anumită importanţă”, se gândi cu modestie Talita. „Precis că Directorul îmi va încredinţa farmacia clinicii, dacă au într-adevăr o farmacie. Poate că nu-i decât un post de prim-ajutor. Mânu o să mă ia peste picior, ca totdeauna.” Ar trebui să-şi mai amintească de unele lucruri, ce repede se mai uită, timpul cu şmirghelui său fin, bătălia de nedescris de zi cu zi din vara aceasta, portul şi căldura, Hoiacio coborând de pe punte cu o figură încruntată, grosolănia de a o trimite la plimbare cu motanul, tu întoarce-te cu tramvaiul că noi avem de vorbit Şi începea atunci un timp care părea un teren viran plin de cutii strâmbe de conserve, cârlige ce puteau să-ţi rănească picioarele, bălţi murdare, fâşii de cârpe încurcate în ciulini, circul din fiecare noapte cu Horacio şi Mânu privind-o sau uitându-se unul la altul, motanul tot mai prost sau de-a dreptul genial, făcând socoteli în răcnetele publicului înnebunit, întoarcerile acasă pe jos, cu opriri prin cârciumi pentru ca Manii şi Horacio să bea bere, stând de vorbă, stând de vorbă despre nimic, auzindu-se vorbind moleşiţi de căldură şi de fum şi de oboseală. Sunt eu, sunt el, o spusese fără să se gândească, adică era mai mult decât ceva gândit, venea de pe un tărâin unde cuvintele erau ca nebunii de la clinică, fiinţe ameninţătoare sau absurde trăind o viaţă proprie şi izolată, năpustindu-se pe neaşteptate fără să-i poată opri nimeni: Sunt eu, sunt el, şi el nu era Mânu, el era Horacio, cel care sălăşluia în ea, agresorul viclean, umbra din bezna camerei sale noaptea, jarul ţigării desenând alene contururile insomniei.



I

Când Talitei îi era frică se scula şi-şi făcea un ceai de tei şi de mentă fifty fifty. Şi-l făcu şi acum, aşteptând nerăbdătoare să audă cheia lui Manii râcâind uşa. Manii spusese năvalnic: „Lui Horacio nu-i pasă nici atâta de tine.” Era jignitor dar o şi liniştea. Manii spusese că chiar dacă Horacio ar încerca s-o cucerească (şi n-o făcuse, nici măcar nu făcuse vreo aluzie) una de tei » una de mentă ^ j/-s C r apa fierbinte, să dea în clocot, stop » nici măcar în cazul acesta nu i-ar păsa deloc de ea. Dar atunci. Păi dacă nu-i păsa, de ce stătea veşnic acolo în fundul camerei, fumând sau citind, a exista (sunt eu, sunt el) de parcă ar fi avut într-un fel nevoie de ea, agăţându-se de ea, de departe ca într-o absorbire disperată pentru a ajunge undeva, a vedea mai bine ceva, a se simţi mai bine. Atunci nu era: sunt eu, sunt el. Atunci era pe dos: Sunt motivul pentru care sunt eu. Talita suspină, uşor satisfăcută de judecata ei chibzuită şi de ceaiul atât de savuros.

Dar nu era doar asta, fiindcă atunci ar fi fost prea simplu. Nu se putea (e şi logica bună la ceva!) ca Horacio să fie interesat şi totodată să nu fie. Din împletirea celor două aspecte trebuia să reiasă un al treilea, ceva care nu avea nici o legătură cu iubirea, de pildă (ce prostie să te gândeşti la dragoste când dragostea era doar Manii, numai Manii în vecii vecilor), ceva care ţinea de vânătoare, de căutare, sau mai curând era o aşteptare teribilă, ca motanul privind canarul de neatins, un fel de îngheţare a timpului şi a zilei, de ascundere. O bucăţică şi jumătate de zahăr, parfum de câmp. O ascundere fără explicaţii de-partea-asta-a-lucrurilor, sau până când într-o bună zi Horacio va binevoi să vorbească, să plece, să-şi tragă un glonte în cap, once explicaţie sau temă în legătură cu care să se poată imagina o explicaţie. Nu statul ăsta aici bând mate şi privindu-i, făcân-du-l pe Manii să bea şi el mate şi să-l privească, toţi trei dansând o lentă figură nesfârşită, „Eu” se gândi Talita, „ar trebui să scriu romane, îmi vin nişte idei strălucite”. Era atât de deprimată că deschise iar magnetofonul şi puse cântece până când sosi Traveler. Amândoi conveniră că vocea Talitei nu ieşea bine, şi Traveler îi arătă cum trebuia interpretată o melodie populară melancolică tipic argentiniană. Duseră magnetofonul lângă fereastră pentru ca Gekrepten să poată judeca imparţial, ba chiar şi Horacio dacă era în cameră, dar nu era. Gekrepten găsi că totul era perfect şi hotărâră să cineze împreună la Traveler combinând friptura rece care-i rămăsese Talitei cu o salată asortată pe care avea s-o pregătească Gekrepten înainte de a veni vizavi. Toate astea 1 se părură minunate Talitei şi pe deasupra avea şi o cuvertură de pat sau o husă de acoperit nu se ştie ce, fie magnetofonul fie aerul satisfăcut al lui Traveler, lucruri pregătite şi hotărâte spre a fi puse deasupra, dar deasupra cui? asta era problema şi motivul pentru care în fond totul continua ca înainte de ceaiul de tei şi mentă fifty fifty.

—l10)


I

1 E O LATURĂ A COLINEI – deşi Colina asta n-avea laturi, se ajungea brusc şi niciodată nu ştiai exact dacă te aflai deja acolo sau încă nu, deci mai bine zis în apropierea Colinei – într-un cartier cu case scunde şi copii neastâmpăraţi, întrebările nu slujiseră la nimic, totul se termina cu zâmbete amabile, cu femei care ar fi vrut să fie de ajutor dar n-aveau cum, lumea se mută, domnule, aici toate s-au schimbat mult, poate dacă vă duceţi la poliţie, cine ştie. Şi nu putea sta prea mult fiindcă vaporul pleca imediat, şi chiar dacă n-ar fi plecat în fond totul era pierdut dinainte, făcea aceste cercetări să-şi risipească îndoielile, ca un loz de loterie sau o obedienţă astrologică. Să se întoarcă în port cu alt tramvai, şi să se trântească pe pat până la ora prânzului.

Chiar în noaptea aceea, cam pe la două, a văzut-o pentru prima dată. Era cald şi în acel „camerone” unde peste o sută de imigranţi sforăiau şi asudau te simţeai mai prost decât printre sulurile de frânghie sub cerul plat al fluviului, cu toată umezeala radei lipindu-se de piele. Oliveira începu să fumeze sprijinit de perete, cercetând puţinele stele istovite ce se strecurau printre nori. Maga se ivi de după un ventilator, ţinând în mână ceva ce târâia pe jos, şi aproape imediat îi întoarse spatele şi se îndreptă spre unul din tambuchi. Oliveira nu făcu nimic s-o urmeze, ştia prea bine că ce vedea el n-avea să se lase urmat Crezu că era poate vreuna din pasagerele elegante de la clasa întâi care coborau până la mizeria de la provă, avide de ceea ce numeau ele experienţe sau viaţă, poveşti de genul ăsta. Semăna mult cu Maga, era clar, dar mult din asemănare era contribuţia lui, aşa încât îndată ce inima încetă să i se mai sbată ca un câine turbat aprinse altă ţigară şi-şi spuse că e un cretin fără leac.

Faptul de a fi crezut că o vede pe Maga era mai puţin amar decât certitudinea că o dorinţă de nestăpânit o smulsese din străfundurile a ceea ce era definit drept subconştient şi o proiectase peste silueta oricăreia din femeile de la bord. Până în clipa aceea crezuse că îşi putea permite luxul de a-şi aminti cu melancolie anumite lucruri, de a evoca la timpul potrivit şi în atmosfera adecvată unele poveşti, punându-le capăt cu aceeaşi seninătate cu care îşi strivea mucul de ţigară în scrumieră. Când Traveler i-o prezentă pe Talita în port, atât de caraghioasă cu motanul acela în coş şi cu un aer pe jumătate amabil, pe jumătate Alida Valii, simţi din nou că anumite asemănări îndepărtate se cristalizau brusc într-o falsă asemănare perfectă, ca şi cum din memoria-i atât de bine compartimentată în aparenţă s-ar ivi pe neaşteptate o ectoplasmă capabilă să dea viaţă şi să întregească alt trup şi alt chip, să-l privească din afară cu o privire pe care el o crezuse rezervată pentru totdeauna amintirilor.



În săptămânile următoare, devastate de devotamentul irezistibil al lui Gekrepten şi de deprinderea dificilei arte de a vinde cupoane de caşmir din uşă în uşă, a avut din belşug parte de pahare de bere şi popasuri pe băncile din piaţă pentru a diseca episoade. Cercetările la Montevideo, la Colină, avuseseră aparenţa unei uşurări a conştiinţei: a găsi, a încerca să se explice, a spune adio pe veci. Această tendinţă a omului de a termina tranşant ceea ce face, fără să lase zdrenţe atâmânde. îşi dădea acum seama (o umbră ivindu-se de după un ventilator, o femeie cu un motan) că nu de asta se dusese la Colină. Psihologia analitică îl enerva, dar era sigur: nu de asta se dusese la Colină. Dintr-o dată era un puţ surpându-se la infinit în sine însuşi. Se apostrofa ironic în plină piaţă a Congresului. „Şi asta numeşti tu căutare? Te credeai liber? Cum e povestea cu Heraclit? Să vedem, repetă gradele de eliberare, să râd şi eu puţin. Dar eşti pe fundul pâlniei, frăţioare.” I-ar fi plăcut să se simtă definitiv înjosit de descoperirea lui, dar îl neliniştea o vagă satisfacţie cam prin dreptul stomacului, acest răspuns felin de mulţumire pe care-l dă trupul când îşi bate joc de neliniştile spiritului şi i se cuibăreşte comod între coaste, în burtă şi în tălpi. Partea proastă e că în fond el era destul de mulţumit că se simţea aşa, că nu se întorsese, că era mereu gata de plecare chiar dacă nu ştia încotro. Dincolo de această mulţumire îl ardea un soi de disperare a gândirii pur şi simplu, un strigăt de protest a ceva ce-ar fi vrut să se înfiripe şi pe care această mulţumire vegetativă îl respingea cu nepăsare, îl ţinea la distanţă. La răstimpuri Oliveira asista ca spectator la acea discordie, fără să vrea să ia o hotărâre, imparţial în batjocură Veniră astfel povestea cu circul, serile cu mate în curtea lui don Crespo, taugourile lui Traveler; şi în toate oglinzile acestea Oliveira se uita chiorâş. Scrise chiar nişte însemnări răzleţe într-un caiet pe care Gekrepten îl păstra cu mare drag în sertarul comodei fără a se încumeta să-l citească. încet-încet îşi dădu seama că făcuse bine că se dusese la Colină, tocmai pentru că se întemeiase pe alte noţiuni decât cele presupuse. A se şti îndrăgostit de Maga nu era un eşec, nici o fixare într-o ordine caducă; o iubire care se putea lipsi de obiectul său, care se hrănea din neant, se adăuga poate altor forţe, le articula şi le topea într-un impuls care avea să distrugă vreodată acest conţinut visceral al trupului umflat de bere şi cartofi prăjiţi. Toate aceste cuvinte pe care le folosea pentru a umple caietul, dând spectaculos din mâini şi fluierând strident, îl făceau să râdă grozav. Până la urmă Traveler ieşea la fereastră ca să-l roage să mai tacă. Alteori însă Oliveira găsea o anume pace în ocupaţiile manuale, de pildă îndreptând cuie sau desfăcând o sfoara pentru a alcătui din fibrele ei un labirint gingaş pe care-l lipea de abajurul lămpii şi pe care Gekrepten îl califica drept elegant. Poate că iubirea însemna forma cea mai elevată de a te îmbogăţi, o dăruire a întregii fiinţe; dar numai zădărnicind-o se putea evita efectul ei de bumerang, lăsând-o să piară în uitare şi să se înfiripe, din nou singură, pe această nouă treaptă de realitate deschisă şi poroasă. A ucide obiectul iubit, această veche presimţire a omului, era preţul de a nu se opri pe scară, aşa cum ruga fierbinte a lui Faust către clipa ce trecea nu putea avea sens dacă n-o părăsea totodată, ca şi când ai pune pe masă paharul gol. Şi altele de genul ăsta.

Ar fi fost uşor să alcătuiască o schemă coerentă, o ordine printre gânduri şi viaţă, o armonie. Era de-ajuns veşnica ipocrizie, a înălţa trecutul la valoarea de experienţă, a profita de zbârciturile de pe chip, de aerul trăit ce învăluie zâmbetele sau tăcerile de peste patruzeci de ani. Apoi îţi puneai un costum albastru, îţi pieptănai tâmplele argintate şi te duceai la expoziţii de pictură, la Sade sau la Richmond, împăcat cu lumea. Un scepticism discret, un aer că ştii bine cum stau lucrurile, o intrare cadenţată în maturitate, în căsătorie, în predica paternă la momentul fripturii sau al carnetului > cu note nesatisfăcătoare. Ţi-o spun pentru că eu am trăit multe. Am călătorit. Când eram eu copil. Toate sunt la fel, ţi-o spun eu. îţi vorbesc din experienţă, băiatul meu. j Tu nu cunoşti încă viaţa.

Şi toate astea atât de ridicole şi gregare puteau fi încă şi mai rele pe un alt plan, i al meditaţiei veşnic ameninţate de idola fori, al cuvintelor ce falsifică intenţiile, al] pietrificărilor simplificatoare, al oboselii cu care se scoate încet din buzunarul vestei 1 steagul predării. Se putea întâmpla ca trădarea să se săvârşească în absolută singurătate, fără martori sau complici: mână în mână, socotindu-se mai presus de compromisurile personale şi de dramele simţurilor, mai presus de tortura etică de a te şti legat de o rasă ori cel puţin de un popor şi de o limbă. în cea mai desăvârşită libertate aparentă, fără a trebui să dai socoteală nimănui, să abandonezi partida, să ieşi din răspântie şi să o apuci pe oricare din drumurile circumstanţei, proclamându-l drept cel necesar sau unic. Maga era unul din aceste drumuri, literatura era altul (să ardă imediat caietul, chiar dacă Gekrepten şi-ar frân-ge mâinile), lipsa de chef altul, şi meditaţia zadarnică altul. Oprit în dreptul unei pizzcria de pe Corrientes la numărul o mie trei sute,] Oliveira îşi punea marile întrebări: „Atunci trebuie să rămâi în mijlocul răspântiei? Lai ce bun să ştim sau să credem că ştim că orice drum e fals dacă nu-l facem cu un ţel care să fie altul decât drumul în sine? Nu suntem Buda, dragă, aici nu există copaci lâugă care să te aşezi în postura lotusului. Apare un poliţist şi-ţi dă amendă.”

A face un drum cu un ţel care să fie altul decât drumul în sine. Din atâta vorbărie nu-i mai rămânea decât această viziune efemeră. Da, era o formulă de meditat. Astfel mersul la Colină, la urma urmelor, ar fi avut un sens, astfel Maga ar înceta să mai fie ceva pierdut pentru a deveni imaginea unei posibile întâlniri – dar nu chiar cu ea, ci mai încoace sau dincolo de ea; prin ea, dar nu cu ea – Şi Manii, şi circul, şi această incredibilă idee cu spitalul de nebuni despre care vorbeau atâta în ultimele zile, totul putea avea un sens numai dacă era extrapolat, hinevitabila hextrapolare când sosea ora metafizicii, veşnic fidel la întâlnire acest cuvânt ritmat. Oliveira începu să muşte din pizza, arzându-şi gingiile cum păţea mereu datorită lăcomiei, şi se simţi mai bine. Dar de câte ori nu încheiase acelaşi ciclu într-o grămadă de colţuri de stradă şi de cafenele din atâtea oraşe, de câte ori ajunsese la concluzii asemănătoare, se simţise mai bine, crezuse că poate începe să trăiască în alt fel, bunăoară într-o seară a intrat la un concert fără să stea prea mult pe gânduri, şi apoi… Apoi plouase atât de groaznic, la ce bun să-şi mai bată capul cu asta. Era ca povestea cu Talita, cu cât îşi bătea mai mult capul, cu atât era mai rău. Femeia aceasta începea să sufere din vina lui, nu dintr-o pricină gravă, doar atât că el era acolo şi totul părea să se schimbe între Talita şi Traveler, o groază de lucruri mărunte care nu mai erau puse la îndoială se destrămau pe neaşteptate şi ceea ce era la început o tocăniţă spaniolă ajungea până la sfârşit un hering ă la Kierkegaard, ca să nu spunem mai mult. După-amiaza cu scândura fusese o revenire la normal, însă Traveler lăsase să treacă ocazia de a spune ceea ce trebuia spus pentru ca chiar în ziua aceea Oliveira să se mute din cartier şi din viaţa lor, nu numai că nu spusese nimic ci îi mai şi făcuse rost de slujba la circ, dovadă că. în acest caz să se lase înduioşat ar fi fost o prostie la fel de mare ca data trecută: ploaie, ploaie. 0 mai fi cântând oare la pian Berthe Trepat?

,*,*,.;îhm*>h („m)

1ALITA ŞI TRAVELER vorbeau extrem de mult de nebuni celebri sau de alţii neştiuţi, acum când Ferraguto se hotărâse să cumpere clinica şi să-i vândă circul cu motan cu tot unui oarecare Suărez Meliăn. Li se părea, mai ales Talitei, că schimbarea de la circ la clinică însenina un fel de pas înainte, dar Traveler nu vedea prea limpede motivul acestui optimism. în aşteptarea unei înţelegeri mai bune, erau foarte agitaţi şi ieşeau întruna la ferestre sau la poartă ca să schimbe impresii cu doamna Gutusso, cu don Bunche, don Crespo şi chiar cu Gekrepten dacă se nimerea pe acolo. Partea proastă era că se vorbea mult în acele zile de revoluţie, de faptul că urma să se răscoale garnizoana de la Campo de Mayo, iar oamenii socoteau că asta era mult mai important decât achiziţionarea clinicii de pe strada Trelles. în cele din urmă Talita şi Traveler se apucau să caute puţină normalitate într-un manual de psihiatrie. Ca de obicei se înflăcărau din orice, şi în ziua cu raţa, nu se ştie de ce, discuţiile ajungeau la o asemenea violenţă că Suta de Pesos înnebunea în colivia lui şi don Crespo aştepta să treacă orice cunoscut pentru a face o mişcare de rotaţie cu arătătorul mâinii şi ridicat la tâmpla de pe aceeaşi parte. în astfel de ocazii nori deşi de pene de începeau să iasă prin fereastra de la bucătărie, şi se auzea un trântit de uşi dialectică de neînţeles şi necruţătoare ce nu se domolea decât o dată cu prânzul, prilej cu care raţa dispărea până la ultima pieliţă.

La ceasul cafelei cu rachiu de trestie marca Fluturele o împăcare tacită îi făcea să se apropie de tezele venerate, de exemplarele de mult epuizate ale unor reviste esoterice, comori cosmologice pe care simţeau nevoia să le asimileze ca un fel de preludiu la noua viaţă. Vorbeau mult despre nebuni, căci Traveler şi Oliveira binevo-iseră să scoată nişte hârtii vechi şi să-şi expună o parte din colecţia lor de fenomene, începută în comun pe vremea când cultivau o aptitudine de mult uitată şi continuată apoi separat. Studierea acestor documente le lua după-amiezi întregi, şi Talita îşi câştigase dreptul de a participa graţie exemplelor ei din Renovigo (Jurnal Revoluţionar Bilingv), publicaţie mexicană în limba ispamerikană scoasă de Editura Lumen, şi la care o grămadă de nebuni lucrau cu rezultate entuziasmante. De la Ferraguto n-aveao veşti decât din când în când, fiindcă acum circul era practic pe mâna lui Suărez Meliăn, dar părea sigur că aveau să le predea clinica pe la jumătatea lui martie. într-un rând sau două Ferraguto îşi făcuse apariţia la circ ca să-l vadă pe motanul care ştia să socotească, de care era limpede că îi era greu să se despartă, şi de fiecare dată făcuse aluzii la iminenţa marilor tratative şi la dificilele responsabilităţi care le vor reveni tuturor (oftat). Părea aproape sigur că Talitei aveau să-i încredinţeze farmacia, şi biata de ea era teribil de nervoasă răsfoind nişte notiţe de pe vremea când era novice Oliveira şi Traveler se distrau grozav pe seama ei, dar când se întorceau la circ amândoi erau trişti şi se uitau la oameni şi la motan de parcă circul ar fi ceva nepreţuit şi rar.

— Aici sunt mult mai nebuni cu toţii – spunea Traveler – Nici nu se compară, măi Oliveira ridica din umeri – incapabil să spună că în fond îi era totuna, şi se uita spre înaltul cortului, pierzându-se ca prostul în cugetări confuze.

— Tu, bineînţeles, te-ai schimbat dintr-un loc în altul – bombănea Traveler – Şi eu, dar mereu aici, mereu pe meridianul acesta…

Întindea braţul, arătând vag o geografie a oraşului Buenos Aires.

— Schimbările, ştii tu… – spunea Oliveira.

Cum terminau de vorbit îi apuca râsul, şi publicul îi privea chiorâş fiindcă atrăgeau atenţia.

În momente de sinceritate, toţi trei recunoşteau că erau pregătiţi fără cusur pentru noile lor ocupaţii. De pildă, sosirea ziarului La Nacion duminicile le stârnea o tristeţe comparabilă doar cu cea provocată de cozile la cinematograf şi tirajul volumului Reader's Digest.

— Contactele sunt tot mai des întrerupte – spunea sibilinic Traveler – Trebuie să răcneşti ceva de groază.

— A răcnit aseară colonelul Flappa – răspundea Talita – Ca urinare, stare de asediu. i,l – Ăla nu-i răcnet, scumpo, poate un horcăit. Eu îţi vorbesc despre ce visa Yrigoyen, culmile istorice, previziunile solemne, speranţele rasei umane atât de decăzută pe meleagurile astea.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə