Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə17/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   42

La clocharde se trezi dintr-un vis în care cineva îi spusese de mai multe ori: „Ca suffit, connasse „, şi înţelesese că Ce'le'stin plecase în puterea nopţii luând căruciorul de copil plin cu conserve de sardele (în stare proastă) pe care le primiseră după-amiază în ghetoul din Marais. Toto şi Lafleur dormeau ca duşii de pe lume acoperiţi cu saci, iar noul venit stătea pe o piatră de parapet, fumând. Se crăpa de ziuă.

La clocharde dădu la o parte cu delicateţe ediţiile succesive din France-Soir cu care se acoperise, şi se scarpină câteva clipe în cap. La şase se dădea supă caldă pe rue du Jour. Aproape sigur că Celestin avea să se ducă acolo, ar putea să-i ia conservele dacă nu le vânduse deja lui Pipon sau lui La Vase.

— Merde – zise la clocharde, începând complicata operaţie de a se ridica de jos – Yala bise, c'est cui.

Înfofolindu-se într-un pardesiu negru ce îi ajungea până la glezne, se apropie de noul venit Noul venit era de acord că frigul era aproape mai rău decât poliţia. Când îi întinse o ţigară şi i-o aprinse, la clocharde se gândi că îl cunoştea de pe undeva. Noul venit îi spuse că şi el o cunoştea de pe undeva şi amândoi au fost grozav de încântaţi că s-au recunoscut în ceasul acela al dimineţii. Aşezându-se alături pe altă piatră de parapet, la clocharde spuse că era încă prea devreme să se ducă acolo unde se dădea supa. Vorbiră câteva minute despre supă, deşi în realitate noul venit nu ştia nimic de treaba cu supa, trebuia să-i explice unde se dădeau cele mai bune, era într-adevăr nou venit dar se interesa mult de toate şi poate că s-ar încumeta să-i ia sardelele lui Celestin. Vorbiră despre sardele şi noul venit făgădui că îndată ce o să dea de Ce'le'stin o să i le ceară.

— O să scoată cârhgul – îl preveni la clocharde – Trebuie să fii iute de picior şi să-i dai în cap cu orice găseşti Lui Tonio a fost nevoie să-i pună cinci copci, de se auzea până la Pontoise. C'est cui, Pontoise – adăugă la clocharde lăsându-se pradă melancoliei.

Noul venit privea cum se ivesc zorii la capătul de la Vert Galant, salcia care prindea să-şi desluşească pânzele fine de păianjen din ceaţă. Când la clocharde îl întrebă de ce tremura cu asemenea canadiană pe el, ridică din umeri şi-i mai dădu o ţigară. Fumau întruna, stând de vorbă şi uitându-se unul la altul cu simpatie. La cbcharde îi explica obiceiurile lui Celestin, iar noul venit îşi amintea de serile când o văzuseră îmbrăţişându-se cu Celestin pe toate băncile de pe chei şi pe balustradele de pe Pont des Arts, la colţul dinspre Louvre, în dreptul platanilor ca nişte tigri, pe sub portalurile bisericii Saint-Germain l'Auxerrois, şi într-o noapte pe rue Gât-le-Coeur, sărutându-se şi respingându-se pe rând, beţi morţi, Celestin cu o cazacă de pictor şi la cbcharde ca totdeauna cu patru sau cinci rochii pe ea, şi câteva pardesie, ţinând un balot de pânză roşie de unde ieşeau bucăţi de mâneci şi o trompetă stricată, atât de îndrăgostită de Celestin că era de-a dreptul minunată, mânjindu-i toată faţa cu ruj şi cu ceva asemănător cu untura, îngrozitor de pierduţi în idila lor publică, apucând-o în cele din urmă pe rue de Nevers, şi atunci Maga spusese: „Ea e cea îndrăgostită, lui nu-i pasă deloc”, şi l-a privit o secundă înainte de a se apleca să culeagă o sforicică verde şi a şi-o înfăşură pe deget.

— La ora asta nu-i frig – spunea la clocharde, încurajându-l – Mă duc să văd dacă lui Lafleur i-a mai rămas un pic de vin. Vinul se aşează la fundul sticlei peste noapte. Celestin a luat cu el doi litri care erau ai mei, şi sardelele. Nu, nu i-a mai rămas nici

I un strop Dumneata care eşti bine îmbrăcat ai putea cumpăra un litru de la barul lui Habeb. Şi pâine, dacă-ţi ajung banii. – îi era foarte simpatic noul venit, deşi în fond ştia că nu era de-ai lor, că era bine îmbrăcat şi putea să stea cu coatele pe tejgheaua de la barul lui Habeb bând un pernod după altul fără ca cei din jur să protesteze că mirosea urât şi alte chestii de-astea. Noul venit fuma mai departe, încuviinţând vag, cu gândul aiurea. Faţă cunoscută. Celestin ar fi reuşit s-o identifice imediat, fiindcă Celestin, în ce priveşte feţele…

— La nouă începe să se facă frig cu adevărat Vine dinspre mâl, de jos. Dar puteam să ne ducem la supă, e destul de bună.

(Şi când aproape nu se mai vedeau în capătul de pe rue de Nevers, când erau gata să ajungă exact la locul unde un camion îl călcase pe Pierre Curie („Pierre Curie?”, întrebă Maga, grozav de uimită şi dornică să afle), ei se întoarseră încetişor pe malul celălalt, şi se duseră să se sprijine de taraba unui buchinist; totdeauna lui Oliveira tarabele buchmiştilor i se păreau funebre când se întuneca, şir de sicrie de urgenţa aşezate pe parapetul de piatră, şi într-o noapte cu ninsoare se amuzaseră să scrie RIP cu un beţişor pe toate tarabele de tablă, iar unui poliţist nu-i prea plăcuse gluma aceea şi le-o spusese, pomenind diverse chestii cum ar fi respectul şi turismul, asta din urmă nu se ştia prea bine ce legătură avea. în acele zile totul era încă un fel de kibbutz, sau cel puţin exista posibilitatea unui kibbutz, şi a te plimba pe stradă scriind RIP pe tarabele buchiniştilor şi admirând-o pe acea docharde îndrăgostită făcea parte dintr-o confuză listă de exerciţii forţate pe care trebuia să le execuţi, să le reuşeşti, să le depăşeşti. Şi aşa era, şi acum era frig, şi nici urmă de kibbutz. Cu excepţia minciunii de a se duce să cumpere vin roşu de la Habeb şi de a-şi născoci un kibbutz leit cu cel al lui Kubla Klian, ţinând seama de distanţa între laudanum şi vinişorul roşu de la bătrânul Habeb.)

În Xanadu did Kubla Khan A stately pleasure-dome decree.

— Străin – zise la docharde, cu mai puţină simpatie pentru noul venit – Spaniol, aşa-i? Italian.

— Un amestec – spuse Oliveira, făcând un efort bărbătesc ca să suporte mirosul.

— Dar dumneata munceşti, se vede – îl acuză la docharde.

— Oh, nu. în sfârşit, îi ţineam socotelile unui bătrân, dar a trecut ceva timp de când ] nu ne mai vedem

— Nu-i nici o ruşine, numai să nu se sară peste cal. Eu, când eram tânără…

— Eminanuele – zise Oliveira, punându-i mâna în locul unde, foarte ascuns,' trebuia să fie umărul. La docharde tresări auzind numele, îl privi chiorâş şi apoi scoase o oglinjoară din buzunarul pardesiului şi-şi cercetă gura. Oliveira se întrebă prin ce înlănţuire incredibilă de circumstanţe femeia avea părul oxigenat Operaţia de a-şi face buzele cu ultimul rest dintr-un ruj o absorbea adânc. Avea timp din belşug ca să-şi spună încă o dată că era un imbecil. Mâna pe umăr după povestea cu Berthe Tr6pat Cu rezultate care erau de domeniul public. Trebuia să-şi dea un picior zdravăn în fund, zău că da. Cretinaccio, furfante, tâmpit nenorocit RIP, RIP. Malgre le tourisme.

— Cum de ştii că mă cheamă Emmanuele?

— Nu-mi mai aduc aminte. Mi-o fi spus cineva

Emmanuele scoase o cutie de pastile Valda plină de pudră roz şi începu să-şi mânjească un obraz. Dacă Ce'le'stm ar fi fost aici, precis că. Bineînţeles că. Ce'le'stin, veşnic neobosit Duzini de cutii de sardele, ticălosul. Brusc îşi aminti.

— Ah – zise.

— Probabil – încuviinţă Oliveira, învăluindu-se de-a binelea în fum.

— V-am văzut împreună de multe ori – spuse Emmanuele.

— Ne plimbam pe aici.

— însă ea vorbea cu mine numai când era singură. O fată foarte bună, puţin cam săriţi „Mie-mi spui”, se gândi Oliveira. O asculta pe Emmanuele care-şi amintea tot mai bine, o punguţă cu praline, un pulover alb foarte purtabil încă, o fată minunată care nu muncea şi nici nu-şi pierdea timpul să obţină o diplomă, cam nebună din când în când şi prăpădindu-şi banii ca să dea de mâncare porumbeilor de pe insula Saint-Louis, uneori grozav de tristă, alteori tăvălindu-se de râs. Uneori rea.

— Ne-am certat – zise Emmanuele – fiindcă m-a sfătuit să-l las în pace pe Celestin. N-a mai venit de atunci, dar eu ţineam tare mult la ea.

— Atât de des venea să stea de vorbă cu dumneata?

— Nu-ţi prea place, nu-i aşa?

— Nu-i asta – zise Oliveira, privind spre malul celălalt

Dar era asta, zău că da, pentru că Maga nu-i mărturisise decât o parte din relaţiile ei cu acea clocharde, şi o generalizare elementară îl făcea să… etc. Gelozie retrospectivă, a se vedea Proust, tortură subtilă and so on. Probabil că avea să plouă, salcia părea suspendată în aerul umed. în schimb nu va mai fi aşa de frig, o idee mai puţin Adăugă poate ceva cam aşa: „Nu mi-a vorbit niciodată prea mult de dumneata”, deoarece Emmanuele izbucni într-un râs satisfăcut şi răutăcios, şi continuă să-şi dea cu pudră roz cu un deget negricios; din când în când îşi ridica mâna şi-şi potrivea cu o palmă uşoară părul răsculat, prins cu o banta de lână cu dungi roşii şi verzi, care de fapt era un fular scos dintr-un coş de gunoi. în sfârşit, trebuia să plece, să urce şi să ajungă în oraş, care era atât de aproape, cu şase metri mai sus, începând exact de pe partea cealaltă a parapetului Senei, în spatele tarabelor RIP de tablă unde porumbeii dialogau înfoindu-se în aşteptarea primelor raze de soare slab şi istovit, meiul anemic de la opt şi jumătate care cade dintr-un cer plat, care nu avea să cadă pentru că precis va ploua ca întotdeauna



Când făcuse câţiva paşi, Emmanuele îi strigă ceva. Se opri s-o aştepte, urcară treptele împreună. La barul lui Habeb cumpărară doi litri de vin roşu, pe rue de l'Hirondelle se duseră să se adăpostească în galeria acoperită. Emmanuele binevoi să scoată dintre două pardesie un teanc de ziare, şi-şi făcură un covor splendid într-un colţ pe care Oliveira îl cercetă aprinzând chibrite bănuitoare. De dincolo de portaluri răzbătea un sfârâit ca de usturoi şi conopidă şi uitare de doi bani; muşcându-şi buzele Oliveira alunecă până-şi găsi cea mai comodă poziţie în colţ cu spatele sprijnit de perete, lipit de Emmanuele care începuse deja să bea din sticlă şi pufnea satisfăcută după fiecare înghiţitură. Fără să ţii seama de cea mai elementară educaţie a simţurilor, să-ţi deschizi larg gura şi nările şi să accepţi cel mai groaznic miros, murdăria omenească. Un minut, două, trei, de fiecare dată mai uşor, ca orice lucru cu care te deprinzi. înfrângându-şi greaţa Oliveira înşfacă sticla, fără să-l poată vedea ştia că gâtul îi era mânjit de ruj şi salivă, întunericul îi ascuţea mirosul. închizând ochii pentru a se feri neştiind de ce anume, bău dintr-o sorbitură un sfert de vin roşu. Se apucară apoi să fumeze umăr lângă umăr, mulţumiţi. Greaţa dispărea, nu chiar învinsă dar oricum umilită, aşteptând cu capul plecat, şi puteai începe să crezi orice. Emmanuele vorbea întruna, îşi adresa discursuri solemne printre sughiţuri, dojenea matern un Celestin fantomă, inventaria sardelele, faţa i se lumina ori de câte ori trăgea din ţigară iar Oliveira îi vedea crustele de jeg de pe frunte, buzele groase pătate de vin, banta triumfală din păr în chip de zeiţă siriană călcată în picioare de o armată duşmană, un cap criselefantin rostogolit în praf, cu sânge închegat şi murdărie, dar având încă diadema eternă cu dungi roşii şi verzi, Marea Mamă trântită la pământ şi călcată în picioare de soldaţii beţi care se distrau urinând peste sânii mutilaţi, până când cel mai bufon dintre ei îngenunchea printre aclamaţiile celorlalţi, cu falusul în erecţie peste zeiţa căzută, masturbându-se de marmură, făcând ca sperma să intre în ochii de unde mâinile ofiţerilor smulseseră nestematele, în gura întredeschisă care accepta umilinţa ca o ultimă ofrandă înainte de a se rostogoli în uitare. Şi era atât de firesc ca în umbră mâna Emmanuelei să-i caute pe dibuite braţul lui Oliveira şi să se aşeze cu încredere acolo, în vreme ce mâna cealaltă apuca sticla şi se auzea gâlgâitul şi pufnetul satisfăcut, atât de firesc încât totul era în acelaşi timp şi faţa şi reversul, semnul contrar ca posibilă formă de supravieţuire. Şi chiar dacă Holiveira n-avea încredere în hebrietate, histeaţa complice a Marii Hânşelătorii, ceva îi spunea că şi acolo exista un kibbutz, că în urmă, veşnic în urmă, exista speranţa unui kibbutz. Nu era o certitudine metodică, oh, nu, dragul meu bătrân, asta nu, pentru nimic în lume, nici un în vino veritas şi nici o dialectică în genul lui Fichte sau al altor adepţi lapidari ai lui Spinoza, doar ca o acceptare a greţii, Heraclit se lăsase îngropat într-o grămadă de bălegar ca să se vindece de hidropizie, cineva i-o spusese chiar noaptea trecută, cineva care parcă trecuse deja pe lumea cealaltă, cineva ca Pola sau Wong, oameni pe care el îi rănise doar pentru că dorise să stabilească legătura cu ei pe calea cea bună, să reinventeze dragostea ca singurul mod de a intra vreodată în kibbutzul lui. în rahat până-n gât, Heraclit cel Obscur, exact la fel ca ei dar fără vin, şi pe deasupra o făcea ca să-şi vindece hidro-pizia. Atunci poate că asta era, să stai în rahat până-n gât şi să aştepţi, pentru că precis că Heraclit fusese nevoit să stea în rahat zile întregi, şi Oliveira îşi amintea că şi Heraclit spusese că dacă nu aştepţi n-ai să întâlneşti în veci neprevăzutul, suceşte-i gâtul lebedei, spusese Heraclit, ba nu, bineînţeles că nu spusese aşa ceva, şi pe când bea altă înghiţitură zdravănă şi Emmanuele râdea în penumbră auzind gâlgâitul şi-i mângâia braţul ca şi cum ar vrea să-i arate că-i plăceau tovărăşia lui şi promisiunea că se va duce să ia sardelele de la Celestin, Oliveira simţea cum îi urcă în gât ca o râgâială provocată de vin numele dublu al lebedei ce putea fi sugrumată, şi-l apuca un chef nebun să râdă şi să i-o povestească Emmanuelei, dar în loc de aşa ceva îi dădu ina sticla aproape goală, iar Emmanuele prinse să cânte sfâşietor Les Amants du Havre, cântec pe care-l cânta Maga atunci când era tristă, cu note false şi uitând cuvintele vreme ce-l mângâia pe Oliveira care se gândea mai departe că numai cel care aşteai poate întâlni neprevăzutul, şi mijindu-şi ochii pentru a nu-i intra lumina confuză răzbătea de prin portaluri îşi imagina undeva foarte departe (dincolo de ocean, sau o criză de patriotism?) peisajul atât de pur că părea aproape ireal la kibbutzului

De bună seamă trebuia să sucească gâtul lebedei, chiar dacă nu-i poruncise Heraclit Devenea sentimental, puisque la terre est ronde, mon amour t'enfais pas, mon amour, t'en jais pas, vinul şi vocea aceea dulceagă îl făceau sentimental, totul avea să se sfârşească în plânsete şi autocompătimire, ca Babs, sărmanul Horacio eşuat la Paris, cum s-or fi schimbat strada ta Corrientes, Suipacha, Esmeralda şi vechiul cartier! Dar cu toate că-şi revărsă furia aprinzându-şi altă Gauloise, undeva foarte departe în străfundurile ochilor continua să-şi vadă kibbutzul, nu dincolo de ocean sau poate dincolo de ocean, sau aici pe rue Galande sau în insula Puteaux sau pe rue de la Tombe Issoire, oricum kibbutzul său se afla veşnic acolo şi nu era un miraj.

Nu-i un miraj, Emmanuele.

— Ta gueule, mon pote – zise Emmanuele manevrând printre nenumăratele-i fuste ca să găsească sticla cealaltă.



Se luară cu vorba despre altele, Emmanuele îi povesti de o înecată pe care Ce'le'stin o văzuse în dreptul podului Grenelle, şi Oliveira vru să afle ce culoare de păr avea, dar Celestin nu-i văzuse decât picioarele care în momentul acela ieşeau puţin din apă, şi o luase din loc înainte ca poliţia să înceapă cu nenorocitul obicei de a pune întrebări la toată lumea Şi când aproape terminară de băut şi sticla a doua şi se simţeau mai fericiţi ca oricând, Emmanuele recită un fragment din La mort du loup şi Oliveira o iniţie brutal în sextinele lui Martin Fierro. Câte un camion trecea la răstimpuri prin piaţă, începeau să se audă zvonurile pe care Delius, odată… Dar zadarnic i-ar fi vorbit Emmanuelei de Delius, deşi era o femeie sensibilă care nu se mulţumea cu poezia ci se exprima şi manual, frecându-se de Oliveira ca să se încălzească, mângâindu-i braţul, îngânând pasaje din opere şi obscenităţi împotriva lui Ce'le'stin. Oliveira o asculta, strângându-şi ţigara între buze până ajunse s-o simtă de parcă făcea parte din gură, o lăsa să se lipească tot mai mult de el, îşi repeta la rece că nu era mai bun decât ea, şi că în cel mai rău caz ar putea oricând să facă precum Heraclit, poate că mesajul cel mai pătrunzător al acestuia era cel pe care nu-l scrisese, lăsând ca anecdota, vocea discipolilor, să-l transmită pentru ca vreo ureche sensibilă să-l înţeleagă într-o bună zi. îl amuza faptul că în chip prietenesc şi cât se poate de matter of fact mâna Emmanuelei începea să-i descheie nasturii, şi în vremea asta el se gândea că poate Heraclit se cufundase în rahat până-n gât fără a fi bolnav, fără a avea nici pe departe hidropizie, ci pur şi simplu pentru a desena o figură pe care lumea lui nu i-ar fi îngăduit-o sub formă de sentinţă sau de lecţie, şi că trecuse graniţa timpului prin contrabandă ajungând până la noi amestecată cu teoria, abia câte un amănunt neplăcut şi dureros alături de diamantul cutremurător al acelui panta rhei, o terapeutică barbară pe care Hipocrate însuşi ar fi condamnat-o, tot aşa cum din raţiuni de igienă elementară ar fi condamnat faptul că Emmanuele se culca încetişor peste prietenul ei beat şi cu o limbă pătată de tanin îi lingea umil sexul, susţinând cu mâna abandonarea-i lesne de înţeles şi scoţând sunete pe care le fac pisicile şi copiii de ţâţă, fără să-i pese câtuşi de puţin de meditaţia ce se înfiripase puţin mai sus, dăruită unei strădanii care nu-i putea aduce vreun folos, mânată de o compătimire ascunsă, pentru ca noul venit să fie mulţumit în prima sa noapte de clochard şi poate o să se îndrăgostească puţin de ea ca să-l pedepsească pe Celestin, şi o să uite de chestiile alea ciudate pe care le-a tot bolborosit în graiul lui de sălbatic american pe când aluneca şi mai tare pe perete 51 se abandona cu un suspin, vârând o mână în părul Emmanuelei şi crezând pentru o i clipă (dar asta trebuie să fi fost iadul) că era părul Polei, că din nou Pola se zbătea deasupra lui printre ponchouri mexicane şi vederei cu reproduceri după Klee şi Cuartetul lui Durrell, spre a-l face să juiseze rămânând în afară, atentă şi lucidă şi străină, înainte de a-şi cere partea şi a se întinde peste el tremurând, implorându-l s-o posede cu brutalitate, cu gura-i pătată ca zeiţa siriană, ca Einmanuele care se ridica smucită de poliţist, se aşeza brusc pe jos şi spunea: On faisait rien, quoi, şi pe neaşteptate Oliveira deschidea ochii şi în lumina cenuşie care fără să ştie cum se revărsa printre arcade vedea picioarele agentului lângă ale lui, ridicol cu nasturii descheiaţi şi cu o sticlă goală rostogolindu-se sub lovitura de picior a poliţistului, o a doua lovitură în coapsă, o palmă năpraznică în capul Emrnanuelei care se ghemuia şi gemea ajungând fără să-şi dea seama cum în genunchi, unica poziţie logică pentru a băga înapoi în pantaloni cât mai curând posibil corpul delict ce se micşora ca prin minune dovedind mult spirit de colaborare spre a se lăsa închis şi cu nasturii încheiaţi, şi într-adevăr nu s-a întâmplat nimic dar cum să-i explice agentului care-i împingea către duba poliţiei oprită în piaţă, cum să-i explice lui Babs că inchiziţia era altceva, şi lui Ossip, mai ales lui Ossip, cum să-i explice că totul trebuia să fie făcut şi că singura treabă cuviincioasă era să se dea puţin înapoi pentru a-şi face vânt, a se lăsa să cadă ca apoi să se poată ridica, Ernmanuele, pentru a putea apoi…

— Lăsaţi-o să plece – îl rugă Oliveira pe poliţist – Biata de ea e şi mai beată decât mine.

Îşi plecă la timp capul ca să se ferească de lovitură. Alt poliţist îl înhaţă de mijloc şi dintr-un singur brânci îl expedie în dubă. I-o aruncară peste el pe Emmanuele, care cânta ceva aducând cu Le temps des cerises. îi lăsară singuri în partea din spate a dubei, şi Oliveira se apucă să-şi frece coapsa care-l durea îngrozitor, şi să cânte şi el Le temps des cerises, dacă era cântecul ăsta. Duba demară de parc-ar fi fost catapultată.

— Et tous nos amours – vocifera Emmanuele.

— Et tous nos amours – repetă Oliveira, trântindu-se pe banchetă şi căutând o ţigară – Nici Heraclit n-ar fi putut bănui treaba asta, dragă.

— Tu mefais chier – zise Emmanuele, izbucnind în hohote de plâns – Et tous nos amours – cântă printre suspine.



Oliveira îi auzi pe poliţişti râzând, după ce se uitară la ei printre gratii. „Mă rog, dacă voiam linişte, o să am acum din plin aşa ceva. Trebuie să profiţi de ea, măi, nici vorbă să faci ce-ţi trecea adineaori prin cap.” Să dai un telefon ca să povesteşti un vis nostim era în regulă, dar o singură dată era de-ajuns, nu trebuia să insişti. Fiecare se descurcă aşa cum poate, hidropizia se lecuieşte cu răbdare, cu raliat şi cu singurătate. De altfel Clubul s-a desfiinţat, totul se desfiinţase din fericire şi în ceea ce priveşte ce mai rămăsese încă de desfiinţat nu era decât o chestiune de timp. Duba frână la un colţ de stradă şi când Emmanuele răcnea Quand ii reviendra, le temps des cerises, unul din poliţişti deschise ferestruica şi le prezise că dacă nu tăceau din gură aveau să le crape capul cu lovituri de picior. Emmanuele se trânti pe jos în dubă, pe burtă, plângând şi ţipând în gura mare, iar Oliveira îşi puse picioarele pe fundul ei şi se instala comod pe banchetă. Şotronul se joacă aruncând o pietricică pe care trebuie s-o împingi cu vârful pantofului. Elemente: un trotuar, o pietricică, un pantof, şi un desen frumos cu creta, de preferinţă colorată. Sus este Cerul, jos Pământul, e tare greu să ajungi cu pietricica în Cer, mai întotdeauna calculezi prost şi cade afară din desen. încetul cu încetul însă capeţi dibăcia necesară pentru a sări peste feluritele pătrate (şotron în spirală, şotron în formă de dreptunghi, şotron fantaisie, folosit rar) şi într-o bună zi înveţi să pleci de pe Pământ şi să arunci pietricica sus până la Cer, până intri în Cer {Et tous nos amours, suspina Emmanuele cu faţa în jos), partea proastă e că tocmai atunci, când mai nimeni n-a învăţat să arunce pietricica până la Cer, se sfârşeşte brusc copilăria şi cazi în romane, în angoasa zadarnică, în speculaţia cu celălalt Cer la care trebuie de asemenea să înveţi să ajungi. Şi fiindcă ai terminat cu copilăria (je n'oubiierai pas h temps des cdrises, tropăia de zor Emmanuele) uiţi că pentru a ajunge în Cer e nevoie, ca elemente, de o pietricică şi de vârful unui pantof. Asta o ştia Heraclit, vârât în rahat, poate şi Emmanuele care-şi tot ştergea nasul cu mâna la vremea cireşelor, sau cei doi pederaşti care nu se ştie cum ajunseseră în dubă (ba da, uşa se deschisese şi închisese, printre ţipete şi râsete şi o fluierătură), şi care râzând ca nebunii se uitau la Eminanuele întinsă pe jos şi la Oliveira care ar fi vrut să fumeze dar rămăsese fără ţigări şi fără chibrituri, deşi nu-şi aducea aminte ca poliţistul să-i fi cercetat buzunarele, et tous nos amours, et tous nos amours. O pietricică şi vârful unui pantof, povestea asta pe care Maga o ştiuse atât de bine iar el mult mai puţin, şi Clubul mai mult sau mai puţin, şi care din copilăria în Burzaco sau în suburbiile din Montevideo arăta calea dreaptă spre Cer, fără a fi nevoie de vedanta sau de zen sau de un întreg sortiment de scatologii, da, să ajungi în Cer cu lovituri de picior, să ajungi cu pietricica (să-ţi porţi crucea? Nu prea putea fi mânuit instrumentul acesta) şi cu cea de pe urmă lovitură să lansezi piatra spre azur, azur, azur, azur, zdrang un geam spart, iute în pat fără să mănânci desertul, copil rău ce eşti, şi ce conta că în spatele geamului spart era kibbutzul, dacă Cerul nu era decât un nume copilăresc al kibbutzului său

— Pentru toate astea – zise Horacio – să cântăm şi să fumăm. Emmanuele, scoală, plângăcioaso.

— Et tous nos amours – zbiera Emmanuele.

— / est beau – spuse unul din pederaşti, privindu-l pe Horacio cu duioşie – / a l'air fawuche.

Celălalt pederast scosese un tub de tablă din buzunar şi se uita pe la un capăt, zâmbind şi strâmbându-se. Pederastul mai tânăr îi smulse tubul şi se apucă să se uite. „Nu se vede nimic, Jo”, zise. „Ba se vede, scumpule”, zise Jo. „Nu, nu, nu.” „Ba se vede, zău că se vede. LOOK THROUGH THE PEEPHOLE AND YOU'LL SEE PATTERNS PRETTY AS CAN BE.” „E întuneric, Jo”. Jo scoase o cutie de chibrituri şi aprinse unul în dreptul caleidoscopului. Ţipete de entuziasm, patterns pretty as can be. Et tous nos amours, declama Emmanuele aşezându-se pe jos în dubă. Totul era grozav, totul venea la tanc, şotronul şi caleidoscopul, micul pederast uitându-se întruna, oh, Jo, nu văd nimic, mai multă lumină, mai multă lumină, Jo. Trântit pe bancă, Horacio îl salută pe cel Obscur, capul celui Obscur se ivise din piramida de bălegar cu doi ochi ca nişte stele verzi, patterns pretty as can be, cel Obscur avea dreptate, un drum spre kibbutz, poate unicul drum spre kibbutz, asta nu putea fi lumea, oamenii apucau caleidoscopul invers, trebuia atunci să-l întoarcă şi asta cu ajutorul Emmanuelei şi al Polei şi al Parisului şi al Magăi şi al lui Rocamadour, trebuia să se trântească pe jos ca Emmanuele şi de acolo să înceapă să privească de pe muntele de bălegar, sa privească lumea prin gaura fundului, and you'll see patterns pretty as can be, pietricica trebuia sa treacă prin gaura fundului, împinsă cu m lovituri de picior cu vârful pantofului, şi de la Pământ la Cer pătratele şotronului aveau să fie deschise, labirintul se va întinde ca un arc de ceas stricat făcând să sară în mii de cioburi timpul funcţionarilor, şi prin mucii şi sămânţa şi mirosul Emmanuelei şi prin bălegarul celui Obscur se va apuca pe drumul care ducea la kibbutzul dorinţei, nu mai trebuia să urci la Cer (să urci, ipocrit cuvânt, Cer, flatus vocis), ci să străbaţi cu paşi de om un pământ al oamenilor către Kibbutzul de acolo de departe dar aflat pe acelaşi plan, tot aşa precum Cerul se afla pe acelaşi plan cu Pământul pe trotuarul murdar al şotronului şi poate că într-jo bună zi vei intra în lumea în care a spune Cer nu va mai fi o cârpă pătată de grăsime, şi cineva ar vedea adevărata faţă a acestei lumi, patterns pretty as can be, şi poate, împingând pietricica, va ajunge în cele din urmă în kibbutz.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə