Julio Cortazar

— Nu ştiu – răspunse Maga, luând nişte ceşti – Mai devreme era un strop de lumină.

— Aprinde, Ronald – zise Oliveira – E acolo, sub scaunul tău. Trebuie să învârţi abajurul, sistemul clasic.

— Ce prostie – spuse Ronald, fără ca nimeni să-şi dea seama dacă se referea la modul de a aprinde lampa. Lumina făcu să dispară sferele violete şi lui Oliveira începu să-i placă ţigara. Acum chiar că se simţeau bine, era cald, aveau să bea cafea.

— Vino încoace – îi spuse Oliveira lui Ronald – Ai sa stai mai bine decât pe scaunul ăla, are un fel de nod la mijloc care-ţi intră în fund. Wong l-ar include în colecţia lui pechinezâ, sunt sigur.

— Stau foarte bine şi aici – zise Ronald – chiar dacă treaba asta poate da naştere la vreo neînţelegere.

— Stai foarte prost. Vino încoace. Şi să vedem ce se aude cu cafeaua aia, doamnelor.

— Ce mai bărbat se arată a fi în noaptea asta – spuse Babs – Totdeauna e aşa cu tine?

— Aproape totdeauna – zise Maga fără să-l privească – Ajută-mă să şterg tava. Oliveira aşteaptă ca Babs să-şi înceapă veşnicele comentarii despre făcutul cafelei, şi când Ronald se sculă de pe scaun şi se aşeză turceşte lângă el, îi şopti câteva cuvinte la ureche. Ascultându-i, Gregorovius se tot amesteca în discuţia despre cafea, iar răspunsul lui Ronald se pierdu printre elogiile aduse cafelei moka şi decadenţa artei de a o prepara. Apoi Ronald se aşeză iar pe scaun, la timp ca să-şi ia ceaşca pe care i-o întindea Maga. începuseră iar loviturile uşoare în tavan, de două ori, de trei ori. Gregorovius se înfiora şi sorbi cafeaua dintr-o dată. Oliveira se chinuia să nu izbucnească în râs, ceea ce în treacăt fie spus poate l-ar fi ajutat să-i dispară cârcelul. Maga părea oarecum surprinsă, se uită în penumbră la toţi pe rând şi apoi căută o ţigară pe masă, pe dibuite, ca şi cum ar fi vrut să scape de ceva de neînţeles, de un fel de vis.

— Aud paşi – spuse Babs cu un ton leit Blavatsky. Moşul ăsta probabil că-i nebun, trebuie să aveţi grijă. în Kansas City, odată… Ba nu, e cineva care urcă.

— Scara se imprimă în ureche – zise Maga – Mi-e tare milă de surzi. Acum parc-aş ţine o mână pe scară şi aş plimba-o peste trepte, una câte una. Când eram mică am luat un zece la o compunere, am scris povestea unui mic zgomot Era un zgomot mic şi simpatic, care venea şi se îndepărta, păţea tot felul de chestii…

— Eu, în schimb… spuse Babs – O. K., O. K, n-ai de ce să mă ciupeşti.

— Draga mea – zise Ronald – taci puţin să putem identifica paşii. Da, e regele pigmenţilor, e Etienne, uriaşul apocaliptic.

„A primit vestea cu calm”, se gândi Oliveira. „Linguriţa de medicament e la două, mi se pare. Mai avem o oră şi ceva de linişte.” Nu înţelegea şi nu voia să înţeleagă la ce servea amânarea, felul ăsta de a nega ceva deja cunoscut. Negare, negativ… „Da, e ca negativul realităţii aşa-cum-ar-trebui-să-fie, adică… Dar las-o baltă cu metafizica, Horacio. Alaş, poor Yorick, ga suffit. N-am ce face, mi se pare că-i mai bine aşa decât să aprindem lumina şi să slobozim vestea precum un porumbel. Un negativ în versiunea totală… Cel mai probabil e că el e viu şi noi suntem morţi cu toţii. Propunere mai modestă: ne-a omorât pentru că suntem vinovaţi de moartea lui. Vinovaţi, adică autorii unei stări de lucruri… Ah, dragule, pe unde te călătoreşti, eşti ca măgarul cu morcovul atârnat între ochi. Şi nu era altcineva decât Etienne, chiar el, gigantul picturii.

— A scăpat – spuse Etienne – Mama lui de ticălos, are mai multe vieţi decât Cesar Borgia. E drept că a vomitat…

— Povesteşte, povesteşte – zise Babs.

— Spălaturi stomacale, clisme cu nu ştiu ce, înţepături peste tot, un pat cu arcuri ca să stea cu capul în jos. A vărsat tot meniul de la restaurantul Orestias, unde se pare că a luat masa de prânz. Ceva îngrozitor, până şi foi de viţă umplute. Voi vă daţi seama?

— E cafea fierbinte – zise Ronald – şi o băutură care se numeşte rachiu de trestie, o porcărie.

Etienne pufni, îşi puse trenciul într-un colţ şi se apropie de sobă. ' – Ce face copilul, Lucâa?

— Doarme – răspunse Maga – Doarme foarte mult, din fericire.

— Să vorbim încet – spuse Babs.

— Cam pe la unsprezece noaptea şi-a recăpătat cunoştinţa – explică Etienne cu un fel de duioşie – Era într-adevăr într-un hal fără hal. Medicul m-a lăsat să vin până la pat şi Guy m-a recunoscut „Tâmpitule”, i-am zis, „Du-te dracului”, mi-a răspuns. Medicul mi-a spus la ureche că era semn bun. în salon mai erau şi alţi ţipi, m-am distrat destul de bine, şi când te gândeşti că mie spitalele.

— Te-ai dus acasă? – întrebă Babs —. A trebuit să mergi la comisariat?

— Nu, totul s-a aranjat. Oricum era mai prudent să rămâneţi aici peste noapte, de-ai fi văzut mutra portăresei când l-au coborât pe Guy…

— The lousy bastard – zise Babs. 'a

— Eu mi-am luat un aer virtuos, şi trecând prin dreptul ei am ridicat mâna şi i-am spus: „Madame, moartea trebuie să fie întotdeauna respectată. Tânărul acesta s-a sinucis din pricina chinurilor iubirii de Kreisler.” A rămas tablou, pe cuvânt, mă privea cu nişte ochi cât cepele. Şi tocmai când targa era scoasă pe poartă Guy se ridică în capul oaselor, îşi duse o mână palidă la obraz ca în sarcofagele etrusce, şi-i slobozi portăresei o vărsătură verde drept pe covoraş. Brancardierii se tăvăleau pe jos de râs, era ceva de necrezut.

— Mai vreau cafea – ceru Ronald – Şi tu aşează-te aici pe jos că-i locul cel mai călduros din încăpere. O cafea staşnică pentru bietul Etienne.

— Nu se vede nimic – zise Etienne – Şi de ce trebuie să mă aşez pe jos? *

— Ca să ne ţii nouă tovărăşie, lui Horacio şi mie, care facem un fel de priveghi al armelor – răspunse Ronald.

— Nu fi nerod – zise Oliveira. i

— Ascultă-mă pe mine, aşează-te aici şi ai să afli nişte chestii de care nici măcar Wong n-are habar. Cărţi fulgurante, instanţe mantice. Chiar azi dimineaţă m-am distrat grozav citind Bardul. Tibetanii sunt nişte făpturi extraordinare.

— Cine te-a iniţiat? – întrebă Etienne revărsându-se între Oliveira şi Ronald, şi sorbind dintr-o dată cafeaua – Băutură – zise apoi, întinzând imperativ mâna către Maga, care-i puse sticla de rachiu între degete – O porcărie – făcu Etienne după ce trase o înghiţitură – Un produs argentinian, probabil. Ce ţară, Dumnezeule mare!

— Nu te lega de patria mea – spuse Oliveira – Parc-ai fi moşul de deasupra, v,

— Wong m-a supus la mai multe teste – explica de zor Ronald – Zice că am destulă inteligenţă ca să pot începe s-o distrug cât mai avantajos cu putinţă. Ne-am înţeles să citesc Bardul cu atenţie, şi după asta vom trece la fazele fundamentale ale budismului. O fi existând într-adevăr un corp nevăzut, Horacio? Se pare că atunci când mon… Un fel de corp mental, pricepi.

Însă Horacio îi tot şuşotea ceva la ureche lui Etienne care mormăia şi se agita răspândind miros a stradă udă, a spital şi a mâncare de varză. Babs îi explica lui Gregorovius, cufundat într-un soi de nepăsare, nenumăratele vicii ale portăresei, împotmolit în recenţa-i erudiţie, Ronald simţea nevoia să-i explice cuiva Bardul, şi-i căşună s-o aleagă pe Maga care se profila în faţa lui ca un Henry Moore în întuneric, o uriaşă văzută de jos, mai întâi genunchii gata să străpungă masa neagră a fustei, apoi un tors ce se înălţa spre tavan, deasupra masa de păr încă şi mai negru ca bezna, şi în toată această umbră printre umbre lumina veiozei de pe podea dădea strălucire ochilor Magăi, cuibărită în fotoliu şi chinuindu-se la răstimpuri să nu alunece şi să cadă pe jos din pricina picioarelor din faţă, mai scurte, ale fotoliului.

— Afurisită treabă – zise Etienne, dând pe gât încă o înghiţitură.

— Poţi pleca, dacă vrei – spuse Oliveira – dar nu cred că mai survine ceva grav, în cartierul ăsta se întâmplă mereu asemenea chestii.

— Mai stau – zise Etienne – Băutura asta, cum ai spus că se numeşte? nu-i chiar aşa de proastă. Miroase a fructe.

— Wong spune că Jung era entuzismat de Bardul – zise Ronald – Se înţelege, iar existenţialiştii ar trebui să-l citească şi ei cu luare-aminte. Să vezi, la ceasul judecăţii mortului, Regele îi pune în faţă o oglindă, dar oglinda asta este Karma. însumarea

—”1 i „

—' «a* actelor mortului, îţi dai seama. Iar mortul îşi vede oglindite toate acţiunile, şi bune şi rele, dar reflectarea aceasta nu corespunde nici unei realităţi ci e proiecţia unor imagini mentale… Cum să nu fi rămas stupefiat bătrânul Jung, spune-mi te rog. Regele morţilor priveşte oglinda, dar de fapt priveşte în memoria ta. Se poate închipui o descriere mai bună a psilioanalizei? Şi mai e ceva într-adevăr extraordinar, draga mea, şi anume că judecata rostită de Rege nu-i judecata lui ci a ta. Tu singur te judeci fără s-o ştii. Nu crezi că Sartre ar trebui să se ducă să trăiască la Lhasa?

— E de necrezut – spuse Maga – Dar cartea asta e de filosofie?

— E o carte pentru morţi – zise Oliveira.

Rămaseră tăcuţi, ascultând ploaia. Lui Gregorovius i se făcu milă de Maga care părea că aşteaptă o explicaţie şi nu se încumeta să întrebe nimic.

— Preoţii lama fac muribunzilor anumite revelaţii – îi spuse – Pentru a-i călăuzi pe tărâmul de dincolo, pentru a-i ajuta să se salveze De pildă…

Etienne se sprijinea cu umărul de cel al lui Oliveira. Ronald, stând turceşte, fredona Big Lip Blues cu gândul la Jelly Roii care era preferatul său dintre cei morţi. Oliveira aprinse o Gauloise şi, ca într-un tablou de La Tour, flacăra înroşi pentru o clipă chipurile prietenilor, îl smulse din umbră pe Gregorovius conectând murmurul vocii lui cu nişte buze care se mişcau, o instala brutal pe Maga în fotoliu, redându-i faţa veşnic nesăţioasă când era vorba de ignoranţă şi explicaţii, o scaldă gingaş pe Babs cea placidă, pe Ronald muzicianul pierdut în improvizaţiile-i tânguitoare. Chiar când chibritul era gata să se stingă, se auzi o lovitură în tavan. tc „Ilfaut tenter de vivre”, îşi aminti Oliveira. „Pourquoi?” „ Versul îi veni în minte pe neaşteptate, aşa cum se luminară chipurile la flacăra chibritului, instantaneu şi probabil fără rost Umărul lui Etienne îl încălzea, îi transmitea o prezenţă înşelătoare, o apropiere pe care moartea, chibritul acesta gata să se stingă, o făcea să dispară încet, aşa cum se întâmpla acum cu chipurile, cu formele, cu liniştea ce se aşteruea iar după lovitura de deasupra

— Şi este într-adevăr aşa – termină Gregorovius, sentenţios – Bardul ne redă vieţii, nevoii de o viaţă pură, tocmai atunci când nu mai există scăpare şi suntem ţintuiţi în pat,' cu un cancer drept pernă.

— Ah – făcu Maga, suspinând. înţelesese destul de multe, unele piese din puzzle! se aşezau pe rând la locul lor, deşi nu vor ajunge în veci la perfecţiunea caleidoscopului unde fiecare cristal, fiecare crâmpei, fiecare grăunte de nisip urmăreau să fie] perfecţi, simetrici, nespus de plictisitori dar ce contează.

— Dicotomii occidentale – zise Oliveira – Viaţă şi moarte, lumea aceasta şi o de dincolo. Nu asta propovăduieşte Bardul tău, Ossip, chiar dacă personal n-am ceaj mai vagă idee ce anume propăvăduieşte Bardul tău. Oricum trebuie să fie vorba di ceva mai plastic, mai puţin împărţit pe categorii.

— Ascultă – zise Etienne, care se simţea minunat, deşi în măruntaiele sale veştile] lui Oliveira se târau ca nişte crabi, şi nimic din toate acestea nu părea contradictoriu -; Ascultă, argentmianule dat naibii, Orientul nu-i chiar aşa de diferit cum preti orientaliştii. Abia te adânceşti puţin mai serios în textele lui că şi începi să sim veşnica poveste, inexplicabila tentaţie de sinucidere a inteligenţei chiar p: inteligenţă. Scorpionul înfigându-şi acul, sătul de a mai fi scorpion dar având nevoi de scorpioşenie pentru a o sfârşi cu scorpionul. în Madras sau la Heidelberg, fondul problemei e acelaşi: există un fel de eroare inefabilă la începutul începuturilor, de| unde rezultă acest fenomen care vă vorbeşte acum şi voi care staţi şi-l ascultaţi. Ori tentativă de explicaţie eşuează dintr-o raţiune pe care o pricepe oricine, şi anume aceea că pentru a defini şi înţelege trebuie să te afli în afara sferei a ceea ce poate fi definit şi înţeles. Ergo, Madras şi Heidelberg se consolează născocind interpretări, unele cu temei discursiv, altele cu temei intuitiv, cu toate că între discurs şi intuiţie diferenţele sunt departe de a fi clare, după cum ştie orice elev cu bacalaureat Şi astfel omul pare a fi sigur numai în acele domenii care nu-l implică profund: jocul, cucerirea, diferitele eşafodaje istorice întemeiate pe ethos, sau când încearcă să pătrundă misterul esenţial prin vreo revelaţie. Şi pe deasupra şi pe dedesubt, curioasa impresie că unealta principală, acel logos care ne smulge vertiginos de pe scara zoologiei, e o perfectă înşelătorie. Iar corolar inevitabil, refugiul în nebulos şi bâiguială, noaptea întunecată a sufletului, viziunile estetice şi metafizice întrepătrunzându-se. Madras şi Heidelberg sunt dozaje diferite ale aceleiaşi reţete, uneori predomină Yin, alteori Yang, dar în ambele extreme ale leagănului care urcă şi coboară există doi homo sapiens la fel de inexplicabili, dând fiecare lovituri zdravene cu picioarele în pământ spre a-şi lua avânt unul pe socoteala celuilalt

— E ciudat – zise Ronald – Oricum, ar fi stupid să negi o realitate, chiar dacă nu ştim ce este. Axul leagănului, să spunem. Cum se poate ca acest ax să nu fi folosit încă pentru a înţelege ce se întâmplă la cele două extreme? De la omul de Neanderthal…

— Astea-s doar vorbe – zise Ohveira, spnjinindu-se mai cu nădjde de Etienne – Cuvintele se dau în vânt să fie scoase din dulap şi lăsate să dea o raită prin încăpere. Realitate, om de Neanderthal, uită-te la ele cum se joacă, şi cum ni se vâră prin urechi şi se dau pe tobogane.

— E drept – zise posomorât Etienne – De asta prefer vopselele mele, mă simt mai sigur.

— Sigur pe ce?

— Pe efectul lor.

— în tot cazul, efectul lor asupra ta, dar nu şi asupra portăresei lui Ronald. Culorile tale nu sunt mai sigure decât cuvintele mele, bătrâne.

— Cel puţin culorile mele nu pretind să explice nimic.

— Şi tu te mulţumeşti cu lipsa unei explicaţii?

— Nu – răspunse Etienne – dar în acelaşi timp fac lucruri care-mi mai îndulcesc puţin gustul amar al neantului. Şi aceasta e în fond cea mai bună definiţie pentru homo sapiens.

— Nu-i o definiţie ci o consolare – zise Gregorovius, oftând – De fapt noi sântein ca nişte comedii pe care le vezi la teatru când ajungi abia la actul doi. Totul e foarte frumos dar nu se înţelege nimic. Actorii vorbesc şi gesticulează fără să ştii în ce scop, din ce cauză. Proiectăm asupra lor propria noastră imagine, şi mi se par nişte nebuni care intră în scenă şi ies cu un aer hotărât A spus-o de altfel Shakespeare, iar dacă n-a spus-o datoria lui era s-o spună.

— Cred că a spus-o – zise Maga.

— într-adevăr – zise Babs

— Vezi bine – spuse Maga.

— A mai vorbit şi de cuvinte – spuse Gregorovius – şi H8r»cipnu face altceva decât să pună problema în forma ei dialectică, să spun^n sfeaâTrrsGeJul unui Wittgenstem, pe care-l admir foarte mult. _, _ „, >-

— Nu-l cunosc – zise Ronald – dar trebuie să fiţi de acord că problema realităţii nu se rezolvă oftând.

— Cine ştie? – făcu Gregorovius – Cine ştie, Ronald?

— Hai, lasă poezia pe altă dată. Sunt de acord că nu trebuie să te încrezi în cuvinte” dar în realitate cuvintele vin după acest altceva, după faptul că ne-am adunat aici noaptea asta câţiva inşi, aşezaţi în jurul unei veioze. e *fe >ŁjfK'«. i»g

— Vorbeşte mai încet – îl rugă Maga.

— Fără să am nevoie de vreun cuvânt eu simt, ştiu că mă aflu aici – stărui Ronald – Asta numesc eu realitate. Chiar dacă n-ar fi decât atât.

— Perfect – zise Oliveira – Numai că realitatea asta nu-i nici o garanţie pentru tine sau pentru altcineva, doar dacă o prefaci în concept, şi de aici în convenţie, în schemă utilă. Simplul fapt că stai în stânga mea şi eu în dreapta ta face din realitate cel puţin două realităţi, şi gândeşte-te că nu vreau să intru în profunzime şi să-ţi arăt că tu şi cu mine suntem două entităţi cu desăvârşire izolate care nu pot comunica între ele decât prin mijlocirea simţurilor şi a cuvântului, lucruri în care nu te poţi încrede dacă eşti serios.

— Amândoi suntem aici – insistă Ronald – în dreapta sau în stânga, n-are importanţă. Amândoi o vedem pe Babs, toţi aud ce spun eu acum.

— Dar exemplele astea sunt pentru băieţii cu pantaloni scurţi, dragul meu – se lamenta Gregorovius – Horacio are dreptate, nu poţi accepta aşa, dintr-o dată, ceea ce crezi tu că e realitate. Tot ce poţi spune e că exişti, asta nu poate fi tăgăduit fără un scandal evident. Ce lipseşte este ergo, iar ce urmează după ergo este notoriu.

— Nu fă din asta o problemă de şcoală – zise Oliveira – Să rămânem la discuţi asta de amatori, căci asta şi suntem. Să rămânem la ceea ce Ronald numeşte emoţionant realitate, şi despre care crede că e una singură. Tot mai crezi că e una singură, Ronald?

— Da. Admit că modul meu de a o simţi sau de a o înţelege e diferit de cel al lui Babs, şi că realitatea lui Babs diferă de cea a lui Ossip şi aşa mai departe. Dar asta-i ca părerile diferite despre Gioconda sau despre salata de andive. Realitatea este aici noi suntem în ea, înţelgând-o fiecare în felul nostru, dar în ea

— Singurul lucru care contează e faptul de a o înţelege fiecare în felul nostru zise Oliveira – Tu crezi că există o realitate ce poate fi postulată fiindcă tu şi cu mi stăm şi vorbim în camera asta şi în noaptea asta, şi pentru că tu şi cu mine ştim peste vreun ceas aici se va întâmpla ceva anume. Toate astea îţi dau o mare sigurani ontologică, cred eu; te simţi foarte sigur pe tine însuţi, ancorat cu nădejde în tine însuţi şi în tot ce te înconjoară. Dar dacă ai putea în acelaşi timp să te implici în această realitate din perspectiva mea, sau a lui Babs, dacă ţi-ar fi dat darul ubicuităţii, înţelegi, şi te-ai putea afla chiar acum în această încăpere privind lucrurile din perspectiva mea şi cu tot ce sunt şi am fost eu, şi cu tot ce este şi a fost Babs, ai înţelege poate că egocentrismul tău ieftin nu-ţi oferă nici o realitate valabilă. îţi dă numai o credini întemeiată pe teroare, o necesitate de a afirma ceea ce este în jurul tău pentru a cădea în pâlnie şi a ieşi pe partea cealaltă cine ştie unde.

— Suntem foarte diferiţi – zise Ronald – ştiu prea bine. Dar ne întâlnim în câte1 puncte exterioare nouă înşine. Tu şi cu mine privim lampa aceasta, poate nu vedi acelaşi lucru, însă nici nu putem fi siguri că nu vedem acelaşi lucru. E o lampă aii ce naiba.

— Nu striga – zise Maga – O să vă mai fac nişte cafea

— Ai senzaţia – spuse Oliveira – că mergi pe un drum bătătorit. Elevi mediocri, scoatem la iveală argumente prăfuite şi deloc interesante. Şi toate astea, dragul meu Ronald, pentru că vorbim dialectic. Spunem: tu, eu, lampa, realitatea Fă un pas înapoi, te rog. Curaj, nu-i atât de greu. Cuvintele dispar. Lampa aceasta e un stimul senzorial, nimic mai mult Acum mai fă încă un pas înapoi. Ceea ce numeşti vederea ta şi acest stimul senzorial devin o relaţie inexplicabilă, fiindcă pentru a o explica ar trebui să faci iar un pas înainte şi totul s-ar duce de râpă.

— Dar paşii aceştia înapoi înseamnă să refaci tot drumul speciei – se împotrivi Gregorovius.

— într-adevăr – spuse Oliveira – Aici e marea problemă, să ştii dacă ceea ce numeşti specie a mers drept înainte sau dacă, aşa cum i se părea lui Klages, cred, la un moment dat a apucat-o pe un drum greşit

— Fără limbaj nu există om. Fără istorie nu există om.

— Fără crimă nu există asasin. Nimic nu-ţi dovedeşte că omul n-ar fi putut fi diferit

— Nu ne-a mers atât de prost – zise Ronald.

— Ce element de comparaţie ai ca să crezi că ne-a mers bine? De ce a trebuit să inventăm Edenul, să trăim copleşiţi de nostalgia paradisului pierdut, să fabricăm utopii, să ne propunem un viitor? Dacă un vierme ar putea gândi, ar crede că nu i-a mers atât de prost. Omul se agaţă de ştiinţă ca de treaba asta care se numeşte colac de salvare şi care n-am ştiut niciodată prea bine ce este. Raţiunea plăsmuieşte prin limbaj o arhitectură satisfăcătoare, ca frumoasa şi armonioasa compoziţie a tablourilor renascentiste, şi ne plasează în centru. în pofida curiozităţii şi insatisfacţiei sale, ştiinţa, adică raţiunea, începe prin a ne linişti. „Eşti aici, în camera asta, cu prietenii tăi, în faţa acestei lămpi. Nu te speria, totul merge foarte bine. Să vedem acum: care să fie natura acestui fenomen luminos? Ştii ce este uraniul îmbogăţit? îţi plac izotopii, ştiai că putem preface deja plumbul în aur?” Totul foarte incitant, foarte vertiginos, dar pornind veşnic de la fotoliul unde ne aflăm aşezaţi confortabil.

— Eu stau pe jos – zise Ronald – şi deloc confortabil, ca să fiu sincer. Ascultă, Horacio: a nega realitatea aceasta e lipsit de sens. Este aici, o împărtăşim. Noaptea trece pentru amândoi, afară plouă pentru amândoi. Ce ştiu eu ce sunt noaptea, timpul şi ploaia, dar sunt aici şi în afara mea, sunt lucruri care mi se întâmplă, n-ai ce să-i faci.

— Dar bineînţeles – zise Oliveira – Nimeni nu spune altfel, dragul meu. Ceea ce nu înţelegem este de ce anume toate astea trebuie să se întâmple aşa, de ce noi ne aflăm aici şi afară plouă. Absurdul nu stă în lucruri, absurdul e faptul că lucrurile sunt aici şi le simţim ca absurde Mie îmi scapă legătura care există între mine şi ceea ce mi se întâmplă în momentul acesta. Nu-ţi zic că nu mi se întâmplă. Sigur că mi se întâmplă Şi asta înseamnă absurdul.

— Nu-i prea clar – zise Etienne.

— Nu poate fi clar, altminteri ar fi fals, ar fi poate adevărat din punct de vedere ştiinţific, dar fals în mod absolut Claritatea este o exigenţă intelectuală şi nimic mai mult Bine-ar fi să putem şti clar, să înţelegem clar în afara ştiinţei şi a raţiunii. Şi când spun „bine-ar fi”, naiba ştie dacă nu spun o prostie. Probabil că singurul colac de salvare e ştiinţa, uraniul 235, treburi de-astea. Dar pe deasupra trebuie să trăieşti.

— Da – spuse Maga, servind cafea – Pe deasupra trebuie să trăieşti.

— înţelege, Ronald – zise Oliveira strângându-i un genunchi —. Tu eşti mult mai mult decât inteligenţa ta, e un fapt cunoscut. Noaptea aceasta, de pildă, cele ce ni se întâmplă acum, aici, sunt ca unul din tablourile acelea ale lui Rembrandt unde abia! dacă străluceşte o geană de lumină într-un colţ, şi nu-i o lumină fizică, nu-i asta pe] care pur şi simplu o numeşti lampă şi o percepi ca atare, cu waţii şi amperii săij Absurdul e să crezi că putem percepe totalitatea a ceea ce ne alcătuieşte în momentul j de faţă, sau în oricare altul, intuind-o ca pe ceva coerent, ceva acceptabil dacă vrei 1 Ori de câte ori suntem într-o criză survine absurdul total, înţelege că dialectica nu poate 1 face ordine în dulapuri decât în momentele de linişte. Ştii prea bine că în punctul! culminant al unei crize procedăm mereu prin impulsuri, tocmai pe dos faţă de ceea ce I e previzibil, făcând prostia cea mai surprinzătoare. Şi chiar în momentul acela se poate I spune că există un fel de saturare de realitate, nu crezi? Realitatea se precipită, sej manifestă în toată forţa ei, şi tocmai atunci singurul nostru mod de a-i ţine piept este] renunţarea la dialectică, este clipa când tragem un foc într-un individ, când sărim peste 1 bord, când înghiţim un tub de gardenal cum a făcut Guy, când dăm drumul câinelui din 1 lanţ, când ne luăm libertatea să facem orice. Raţiunea ne serveşte doar pentru a diseca) realitatea în tihnă, sau pentru a analiza viitoarele-i furtuni, niciodată pentru a rezolvai o criză instantanee. Dar crizele acestea sunt un fel de manifestări metafizice, dragă, o j stare care, poate, dacă n-am fi luat drumul raţiunii, ar fi starea naturală şi obişnuită a] pitecantropului ridicat în două picioare.

— E foarte fierbinte, aveţi grijă – zise Maga.

— Şi eu personal am impresia că aceste crize, pe care majoritatea oamenilor lej consideră scandaloase, absurde, slujesc spre a arăta adevăratul absurd, cel al unei lumi 1 în bună orânduială şi în linişte, cu o încăpere unde mai mulţi indivizi beau cafea la două noaptea, fără ca nimic din toate astea să aibă realmente cel mai mic sens în afară ] de cel hedonist: cât de plăcut e să stai lângă sobiţa asta care-şi face datoria pe bună dreptate! Miracolele nu mi s-au părut niciodată absurde, absurd e ceea ce le precede j şi le urmează