Julio Cortazar

Oliveira, care la început apreciase judicioasa folosire de către Rose Bob a momentelor de linişte în stilul lui Webern, constată că repetiţia strică rapid totul. între acordurile al şaptelea şi al optulea izbucniră accese de tuse, între al doisprezecelea şi al treisprezecelea cineva aprinse energic un chibrit, între al paisprezecelea şi al cincisprezecelea se putu auzi desluşit expresia Ah, merde alors! slobozită de o tinerică blondă. Cam pe la acordul al douăzecilea, una din doamnele cu aer vetust, adevărată | pickle virginală, apucă zdravăn umbrela şi deschise gura să spună ceva pe care acordul | douăzeci şi unu îl desfiinţa milostiv. Amuzat, Oliveira o privea pe Bertlie Tre'pat j bănuind că pianista îi cerceta cu coada ochiului Prin coada ochiului drept măruntul profil acvilin al Berthei Trepat lăsa să se filtreze o privire gri celestă, şi lui Oliveira i j se năzări că poate nenorocita se apucase să calculeze câte bilete se vânduseră. La j acordul douăzeci şi trei un domn cu chelie rotundă se ridică indignat şi, pufăind şi: icnind de zor, ieşi din sală, înfigând fiecare toc în liniştea celor opt secunde impusă de Rose Bob. începând cu acordul douăzeci şi patru pauzele prinseră să se rărească, şi de la douăzeci şi opt până la treizeci şi doi se stabili un ritm ca de marş funebru care avea în el ceva atrăgător. Berthe Tre'pat îşi dădu jos pantofii de pe pedale, îşi puse mâna stângă în poală şi atacă cea de a doua mişcare. Această mişcare dura numai patru măsuri, fiecare având trei note de aceeaşi valoare. Mişcarea a treia consta în esenţă din a porni de la extremităţile claviaturii şi a avansa cromatic către centru, repetând operaţia dinspre înăuntru spre în afară, totul însoţit încontinuu de triolete şi altei înflorituri. La un moment dat, pe care nimic nu-l îndreptăţea să se întrevadă, pianista j încetă să mai cânte şi se ridică brusc, salutând cu un aer aproape sfidător, însă în care j lui Oliveira i se păru că desluşeşte ceva ce aducea a nesiguranţă şi chiar a frică. Oj pereche aplaudă cu furie, Oliveira se pomeni aplaudând la rându-i fără să ştie de ce (şi când îşi dădu seama de ce, se înfurie şi nu mai aplaudă). Berthe Tre'pat îşi recapătă aproape instantaneu poziţia din profil şi trecu peste clape un deget indiferent, aşteptând I să se facă linişte. începu să interpreteze „Pavana pentru generalul Leclerc”.

În următoarele două sau trei minute Oliveira se strădui să-şi îndrepte în acelaşi j timp atenţia şi spre nemaipomenita harababură pe care Berthe Tre'pat o isca în graba! mare, şi spre plecarea pe furiş sau cu hotărâre a mai multor bătrâni şi tineri din sală. I Amestec de Liszt şi Rachmaninov, „Pavana” repeta neobosit două sau trei teme pentru j a se pierde apoi în nesfârşite variaţiuni, fragmente de virtuozitate (destul de prost] executate, cu găuri şi petice cam peste tot) şi solemnităţi de catafalc pe afet de tun,] năruite de bruşte focuri de artificii la care misteriosul Alix Alix se deda cu ardoare, j într-un rând sau două Oliveira crezu că înaltul eşafodaj al coafurii gen Salambo al Berthei Tre'pat avea să se desfacă dintr-o dată, dar cine ştie câte agrafe îl susţineau! neclintit în toiul vacarmului şi cutremurului „Pavanei”. Se auziră arpegiile orgiasticei vestind finalul, se repetară succesiv cele trei teme (una din ele era leită cea din Donl Juan de Strauss), şi Bertlie Tre'pat slobozi o ploaie de acorduri tot mai intensei terminate printr-o isterică revenire a primei teme şi prin două acorduri în notele cele mai grave, dintre care ultimul sună cu desăvârşire fals dinspre partea mâinii drepte, | însă oricui i se putea întâmpla şi Oliveira aplaudă cu căldură, reahnente amuzat

Pianista se întoarse cu faţa printr-una din ciudatele-i mişcări ca de arc şi salută I publicul. Cum părea că numără din ochi, nu putu să nu constate că mai erau abia opt I sau nouă persoane. Demnă, Bertlie Trepat ieşi prin stânga şi plasatoarea trase perdeaua j şi începu să ofere bomboane.

Pe de o parte, era cazul să plece, dar în tot concertul acela era o atmosferă care-l încânta pe Oliveira. La urma urmelor biata Tre'pat se străduise tocmai să prezinte lucrări în primă audiţie, ceea ce era oricum lăudabil în lumea asta unde se auzeau numai marea poloneză, clar de lună şi dansul focului Era ceva mişcător pe chipul acela de păpuşă din câlţi, de broască ţestoasă de pluş, de prostuţă uriaşă într-un univers învechit cu ceainice ştirbite, bătrâne care l-au auzit pe Risler cântând, cu serate artis'> ice sau de poezie prin săli cu tapet decolorat, venituri de patruzeci de mii de franci pe lună şi rugăminţi discrete pe la prieteni ca să poată ajunge până la sfârşitul luni1 o lume în care se cultivă arta a-de-vă-ra-tă stil Akademia Raymond Duncan, şi nu era prea greu să-ţi imaginezi cum arătau Alix Alix şi Rose Bob, calculele sordide înainte de închirierea sălii pentru concert, programul multiplicat la şapirograf de vreun elev cu tragere de inimă, listele de invitaţii rămase fără răspuns, dezolarea din culise văzând sala goală şi trebuind totuşi să urce pe scenă, medalia de aur şi trebuind totuşi să urce pe scenă. Aproape că era un capitol demn de Ce”line, şi Oliveira se ştia incapabil să-şi mai imagineze altceva dincolo de atmosfera generală, de biata supravieţuire zadarnică a acestor activităţi artistice pe biete grupuri zadarnice şi ele.,Bineînţeles, numai mie mi se putea întâmpla să mă vâr în treaba asta roasă de molii”, se înfurie Oliveira. „Un baton călcat de o maşină, şi acum Tre'pat. Ca să nu mai vorbim de vremea afurisită de afară, şi de mine însumi. Mai cu seamă să nu mai vorbim de mine însumi.” în sală rămăseseră patru persoane, şi li s-a părut că era cazul să se aşeze în rândul întâi ca să-i ţină mai bine companie interpretei. Gestul acesta de solidaritate îl amuză şi se mstală şi el în faţă şi aşteptă fumând. în chip inexplicabil o cucoană se hotărî să plece chiar în momentul când apăru iar Berthe Tre'pat, care o privi fix înainte de a se îndoi cu greu pentru a saluta stalul aproape pustiu. Oliveira se gândi că respectiva cucoană care tocmai plecase merita un şut zdravăn în fund. Pe neaşteptate îşi dădu seama că toate reacţiile lui izvorau dintr-o anumită simpatie pentru Berthe Tre'pat, în ciuda „Pavanei” şi a Rosei Bob. „A trecut ceva vreme de când nu mi s-a mai întâmplat una ca asta”, îşi zise. „Să vedem dacă nu cumva cu anii care se scurg devin cam slab de înger.” Atâtea râuri metafizice şi din senin se surprinse dorind să se ducă la spital să-l viziteze pe bătrân, sau aplaudând-o pe nebuna asta cu corset Ciudat. Trebuie să fi fost frigul, apa care-i intrase în pantofi „Sinteza De”libes-Saint-Săens” începuse de vreo trei minute când perechea care constituia principala întăritură a publicului rămas se ridică şi plecă ostentativ Şi de data asta Oliveira crezu că zăreşte cum Berthe Tre'pat aruncă o privire cu coada ochiului, dar acum era ca şi când dintr-odată şi-ar fi simţit mâinile încătuşate, chita îndoită peste pian, cu imensă sforţare, profitând de orice pauză pentru a se uita cu coada ochiului către fotoliile unde Oliveira şi un domn cu aer placid ascultau cu toate dovezile unei atenţii pline de reculegere Sincretismul fatidic n-a întârziat să-şi dezvăluie secretul, chiar pentru un profan ca Oliveira; după patru măsuri din Le Rouet d'Omphale urmau alte patru din Les Filles de Cadix, apoi mâna stângă scotea câteva sunete din Mon coeur s'ouvre a ta voix iar dreapta intercala spasmodic aria clopoţeilor din Labne, pentru ca imediat amândouă să treacă la Danse Macabre şi la Coppelia, până când alte teme pe care programul le atribuia lucrărilor Hymne a Victor Hugo, Jean de Nivelle şi Sur les bords du Nil alternau spectaculos cu cele mai cunoscute şi, ca fatidic, era cu neputinţă să-ţi imaginezi ceva mai izbutit, de aceea atunci când domnul cu aer placid începu să râdă încetişor şi-şi astupă gura cât se poate de potrivit cu o mănuşă, Oliveira a fost nevoit să admită că tipul avea dreptate, nu-i putea cere să tacă, iar Berthe Trepat se pare că credea cam la fel, fiindcă greşea din ce în ce mai des notele, mâinile-i înţepeniseră pesemne, dar continua să cânte scuturându-şi antebraţele şi scoţând coatele ca o găină ce se tot foieşte în cuib, Mon coeur s'ouvre a ta voix din nou, OU va la jeune hindoue? două acorduri sincretice, un arpegiu ciuntit, Les Filles de Cadix, tra-la-la, ca un sughiţ, mai multe note împreunate stil (surprinzător) Pierre Boulez, şi domnul cu aer placid slobozi un soi de behăit şi plecă în fugă cu mănuşile astupându-şi gura, tocmai în momentul în care Berthe Tr6pat îşi cobora mâinile, privind fix claviatura, şi trecea o secundă fără sfârşit, ceva ca un abis exasperant între Oliveira şi Berthe Trepat singuri în sală.

— Bravo – spuse Oliveira, înţelegând că n-ar fi fost potrivit să aplaude. Bravo, madame.

Fără să se ridice, Berthe Trepat învârti puţin taburetul şi-şi puse cotul pe un la natural. Se priviră. Oliveira se ridică şi se apropie de marginea scenei.

— Foarte interesant – zise – Credeţi-mă, doamnă, v-am ascultat concertul cu mare interes.

Ce ticălos!

Berthe Trepat privea sala goală. îi tremura puţin o pleoapă. Părea că se întreabă ceva, că aşteaptă ceva. Oliveira simţi că trebuia să vorbească mai departe.

— O artistă ca dumneavoastră ştie probabil prea bine ce înseamnă lipsa de înţelegere şi snobismul publicului. în fond sunt încredinţat că dumneavoastră cântaţi pentru dumneavoastră înşivă.

— Pentru mine însămi – repetă Berthe Trepat cu o voce de papagal uimitor de asemănătoare cu cea a domnului care o prezentase.

— Pentru cine altcineva? – zise Oliveira căţărându-se pe scenă cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi făcut-o în vis – Pentru un artist doar stelele contează, cum a spus Nietzsche.

— Cine sunteţi dumneavoastră, domnule? – întrebă Berthe Trepat tresărind.

— Oh, cineva care e interesat de manifestările…

— Putea înşira mai departe cuvinte, cum se obişnuieşte. Dacă ar conta într-adevăr ceva, era faptul de a fi acolo, ţinându-i puţină companie. Fără să ştie prea bine de ce.

Berthe Tre”pat asculta, încă oarecum absentă. Se îndreptă anevoie şi privi sala culisele…

— Da – spuse – E târziu, trebuie să mă duc acasă.

— O spuse pentru sine, de ] parc-ar fi fost o pedeapsă sau cam aşa ceva.

— Pot avea plăcerea să vă însoţesc un moment? – întrebă Oliveira, înclinâni du-se – Vreau să spun, dacă nu vă aşteaptă cineva în cabină sau la ieşire.

— Precis că nu e nimeni. Valentin a plecat după prezentare. Cum vi s-a părut j prezentarea?

— Interesantă – răspunse Oliveira, tot mai încredinţat că visa şi că-i plăcea să j viseze mai departe.

— Valentin poate şi mai bine – zise Berthe Tr6pat – Şi mi se pare dezgustător j din partea lui… da, dezgustător… să plece aşa ca şi cum eu n-aş fi nimeni.

— A vorbit despre dumneavoastră şi despre opera dumneavoastră cu multă | admiraţie.

— Pentru cinci sute de franci e în stare să vorbească plin de admiraţie şi despre ] un peşte mort. Cinci sute de franci! – repetă Berthe Trepat, adâncindu-se în gânduri.

„Mă port ca un prost”, îşi zise Oliveira. Dacă o saluta şi se întorcea în stal, poate că artista n-o să-şi mai aducă aminte de propunerea lui. Dar artista începu să-l privească şi Oliveira văzu că plângea.

— Valentin e un ticălos. Toţi… erau peste două sute de persoane, le-aţi văzut şi dumneavoastră, peste două sute. Pentru un concert cu prime audiţii e extraordinar, nu vi se pare? Şi toţi au plătit biletul, să nu credeţi cumva că am trimis invitaţii gratuite. Peste două sute, şi acum n-aţi mai rămas decât dumneavoastră, Valentin a plecat, eu…

— Sunt absenţe care reprezintă un adevărat triumf – rosti incredibil Oliveira.

— Dar de ce-au plecat? Dumneavoastră i-aţi văzut plecând? Peste două sute, vă spun, şi persoane importante, sunt sigură c-am văzut-o pe madame de Roche, pe doctorul Lacour, pe Montellier, profesorul care a câştigat ultimul mare premiu de vioară… Mi se pare că Pavana nu le-a prea plăcut şi că de asta au plecat, nu credeţi? Fiindcă au plecat înainte de Sinteza mea, cu siguranţă, am văzut cu ochii mei. _ v_ k_

— Bineînţeles – spuse Oliveira – Trebuie să spunem că Pavana…

— Nu-i nici o pavana – zise Berthe Trepat – E o adevărată porcărie. Vina e a lui Valentin, am fost prevenită că Valentin se culcă precis cu Alix Alix. De ce trebuie să plătesc eu din pricina unui pederast, domnule? Eu, medalia de aur, o să vă arăt criticile despre mine, veritabile triumfuri la Grenoble, la Puy…

Lacrimile îi curgeau până la gât, pierzându-se printre dantela mototolită a gulerului şi pielea cenuşie. îl luă pe Oliveira de braţ, îl scutură. Dintr-o clipă într-alta avea să facă o criză de isterie.

— De ce nu vă duceţi să vă luaţi mantoul, să plecăm? – zise grăbit Oliveira —. Aerul străzii o să vă facă bine, am putea bea ceva, pentru mine ar fi o adevărată…

— Să bem ceva – repetă Berthe Trepat – Eu, medalia de aur.

— Cum doriţi – spuse fără şir Oliveira.

Făcu o mişcare ca să se elibereze, dar artista îl strânse de braţ şi se apropie şi mai tare. Oliveira simţi mirosul concertului amestecat cu o briză aducând a naftalină şi smirnă (şi a pipi şi a loţiune ieftină). Mai întâi Rocamadour şi acum Berthe Trapat, era de necrezut „Medalia de aur”, repeta artista, plângând şi trăgându-şi nasul. Pe neaşteptate un hohot prelung o scutură de parc-ar fi slobozit un acord. „Şi toate sunt ca de obicei…”, apucă să înţeleagă Oliveira, care se lupta zadarnic să scape de senzaţiile personale, pentru a se refugia în vreun râu metafizic, fireşte. Fără să opună rezistenţă, Berthe Trepat se lăsă dusă spre culise unde plasatoarea îi privea, cu lanterna în mână şi pe cap cu o pălărie cu pene.

— Doamna se simte rău?

— Din cauza emoţiei – spuse Oliveira – O să-i treacă. Unde-i mantoul ei? Printre panouri de decor, mese stricate, o harfă şi un cuier, se vedea un scaun de care atânia un impermeabil verde. Oliveira o ajută pe Berthe Tr6pat, care-şi plecase capul dar încetase cu plânsul. Ieşiră printr-o uşiţă şi printr-un coridor tenebros în noaptea de pe bulevard. Ploua mărunt

— N-o să fie uşor să facem rost de un taxi – zise Oliveira care abia dacă mai avea trei sute de franci – Locuiţi departe?

— Nu, aproape de Panthe'on, de fapt prefer să merg pe jos.

— Da, e mai bine.

Berthe Trepat înainta încet, mişcându-şi capul într-o parte şi într-alta. Cu gluga de la impermeabil avea un aer şi de războinic, şi de Ubu Roi. Oliveira se adânci în canadiană şi-şi ridică gulerul de tot Aerul era diafan şi începea să-i fie foame.

— Sunteţi atât de amabil – spuse artista – N-ar trebui să vă deranjaţi. Cum vi s-a părut „Sinteza” mea?

— Doamnă, eu sunt un simplu amator. Mie muzica, să spun aşa…

— Nu v-a plăcut – zise Berthe Trapat

— O primă audiţie…

— Am muncit luni de zile cu Valentin. Zile şi nopţi căutând să armonizăm geniile.

— în fine, trebuie să recunoaşteţi că Delibes…

— Un geniu – repetă Berthe Tre”pat – Erik Saţie a afirmat-o într-o zi în prezenţa mea. Şi oricât ar spune doctorul Lacour că Saţie îmi era… cum să spun? Dumneavoastră ştiţi desigur cum era bătrânul… Dar eu ştiu să citesc gândurile oamenilor, tinere domn, şi ştiu prea bine că Saţie era convins, da, convins. Din ce ţară sunteţi, tinere domn?

— Din Argentina, doamnă, şi nu mai sunt deloc tânăr, în treacăt fie spus.

— Ah, Argentina. Pampasurile… Şi acolo credeţi că opera mea ar interesa?

— Sunt sigur, doamnă.

— Poate că dumneavoastră mi-aţi putea aranja o întrevedere cu ambasadorul Dacă Thibaud s-a dus în Argentina şi la Montevideo, de ce nu m-aş duce şi eu, care interpretez propria mea muzică? Trebuie să vă fi dat seama de asta, e ceva fundamental: propria mea muzică. în primă audiţie aproape întotdeauna

— Compuneţi mult? – întrebă Oliveira, care se simţea ca un gunoi.

— Am ajuns la opusul optzeci şi trei… ba nu, să vedem… Acum că-mi aduc aminte, ar fi trebuit să vorbesc cu madame Nolet înainte de a pleca… E o problemă de bani care trebuie rezolvată, fireşte. Două sute de persoane, adică…

— Se pierdu într-un murmur, şi Oliveira se întrebă dacă n-ar fi mai milostiv să-i spună pe şleau adevărul, însă ea îl ştia, de bună seamă că îl ştia.

— E scandalos – zise Berthe Trepat – Acum doi ani am cântat în aceeaşi sală. Poulenc promisese că va asista… Vă daţi seama? Poulenc în persoană. Eram foarte inspirată în seara aceea, ce păcat că o obligaţie de ultim moment l-a împiedicat… dar se ştie prea bine, cu muzicienii la modă… Şi acum Nolet asta mi-a cerut cu o jumătate mai mult – adăuga furioasă – Exact cu o jumătate. Sigur însă că, dacă socotim două sute de persoane…

— Doamnă – spuse Oliveira, luând-o uşurel de cot ca s-o îndrepte pe rue de Seine —, sala era aproape în beznă şi poate că v-aţi înşelat apreciind publicul.

— Oh, nu – zise Berthe Tre”pat – Sunt sigură că nu mă înşel, dar dumneavoastră m-aţi făcut să pierd şirul. Daţi-mi voie, trebuie să calculez…

— Se pierdu iar într-un murmur sârguincios, mişcându-şi în continuu buzele şi degetele, cu desăvârşire străină de traseul pe care Oliveira o făcea să-l urmeze, şi poate chiar şi de prezenţa lui. Tot ce spunea cu voce tare ar fi putut să şi-o spună sie însăşi, Parisul era plin de oameni care vorbesc singuri pe stradă, nici Oliveira nu era o excepţie, în realitate singurul lucru excepţional era că făcea acum pe prostul alături de bătrână, însoţind acasă marioneta asta spălăcită, nenorocitul ăsta de balon umflat, a cărui prostie şi nebunie dansau adevărata pavană a serii. „E dezgustătoare, ar trebui s-o arunc pe o scară şi să-i pun piciorul pe faţă, strivind-o ca pe o ploşniţă, să crape ca un pian ce cade de la etajul zece. Adevărata milostiveme ar fi s-o scot din circulaţie, s-o împiedic să mai sufere ca un câine pradă iluziilor în care nici măcar nu crede, şi pe care şi le făureşte pentru a nu mai simţi apa din pantofi, casa pustie sau cu moşul acela scârbos cu părul alb.

t

Mi-e greaţă, o să dispar la primul colţ de stradă, la urma urmelor nici n-o să-şi dea seama. Ce zi, mamă Doamne, ce zi!”

Dacă o tăiam rapid pe rue Lobineau gata, i-aş pune cruce, la urma urmelor bătrâna avea să găsească oricum drumul către casă. Oliveira privi în urmă, aşteptă momentul potrivit scuturând vag braţul ca şi cum l-ar apăsa ceva ce i se atârnase pe furiş de cot Dar era mâna Berthei Trepat, apăsarea deveni hotărât mai puternică, Berthe Trepat se sprijinea cu toată greutatea de braţul lui Oliveira care privea spre rue Lobineau ajutând-o totodată pe artistă să treacă strada, şi merse mai departe cu ea pe rue Touraon.

— Precis că a aprins focul – zise Berthe Trepat – Nu că ar fi chiar aşa frig, în realitate, însă focul e prietenul artiştilor, nu credeţi? Să urcaţi să beţi un păhărel cu Valentin şi cu mine.

— Oh, nu, doamnă – spuse Oliveira – în nici un caz, pentru mine e de-ajuns onoarea de a vă însoţi până acasă. Şi pe deasupra…

— Nu fiţi atât de modest, tinere domn. Fiindcă dumneavoastră sunteţi tânăr, nu-i aşa? Se vede bine că sunteţi tânăr, o arată braţul dumneavoastră, bunăoară…

— Degetele i se înfigeau uşurel în materialul canadienei – Eu par mai în vârstă decât sunt, ştiţi dumneavoastră cum e, viaţa artistului…

— Nu, deloc – spuse Oliveira – în ce mă priveşte, am trecut de patruzeci destul de mult, aşa încât mă flataţi.

Cuvintele-i ieşeau de la sine, nu era nimic de făcut, era culmea-culmilor. Atârnată de braţul lui, Berthe Trapat vorbea de alte vremuri, la răstimpuri se întrerupea în mijlocul unei fraze şi părea că reia în minte un calcul. Uneori îşi băga un deget în nas, pe ascuns şi privindu-l cu coada ochiului pe Oliveira, ca să-şi bage degetul în nas îşi scotea iute mănuşa, prefăcându-se că o mânca podul palmei, se scărpina cu cealaltă mână (după ce şi-o desprindea cu gingăşie de braţul lui Oliveira), ridicându-şi-o cu o mişcare întocmai ca cea de la pian pentru a scormoni o fracţiune de secundă într-una din nări. Oliveira se făcea că priveşte în altă parte, şi când întorcea capul Berthe Trepat era iar atârnată de braţul lui şi cu mănuşa pusă. Astfel mergeau amândoi prin ploaie vorbind de diferite lucruri. Trecând prin dreptul parcului Luxembourg discutau despre viaţa la Paris care devenise tot mai grea, despre concurenţa nemiloasă a unor tineri pe cât de insolenţi pe atât de lipsiţi de experienţă, despre publicul iremediabil snob, despre preţul biftecului în March6 Saint-Germain sau pe rue de Buci, locuri privilegiate unde puteai găsi un biftec ca lumea cu un preţ rezonabil. în două sau trei rânduri Berthe Tre'pat îl întrebase cu amabilitate pe Oliveira de profesia lui, de speranţele şi mai cu seamă de eşecurile lui, dar mai înainte ca el să-i poată răspunde totul revenea brusc la inexplicabila dispariţie a lui Valentin, la greşeala de a fi interpretat Pavana lui Alix Alix numai şi numai din slăbiciunea ei faţă de Valentin, dar era ultima oară când i se mai întâmpla aşa ceva. „Un pederast”, mormăia Berthe Tre'pat, iar Oliveira simţea că mâna ei se crispa pe materialul canadienei. „Pentru nenorocitul ăla de tip, să fiu eu obligată să cânt o porcărie fără cap şi coadă pe când cincisprezece lucrări de-ale mele îşi aşteaptă încă interpretarea în primă audiţie…” Apoi se oprea în ploaie, netulburată în impermeabilul ei (însă lui Oliveira începea să-i intre apa prin gulerul canadienei, gulerul acela cu blană de iepure sau de şobolan care mirosea îngrozitor a cuşcă de grădină zoologică, ori de câte ori ploua păţea la fel, n-avea ce să-i facă), şi rămânea cu ochii aţintiţi asupra lui, aşteptând parcă un răspuns. Oliveira îi zâmbea cu gentileţe, trăgând puţin de ea ca s-o împingă spre rue de M6dicis.

— Sunteţi prea modest, prea rezervat – spunea Berthe Tr6pat – Vorbiţi-mi despre dumneavoastră, ia să vedem. Trebuie să fiţi poet, nu? Ah, şi Valentin pe vremea când eram tineri… „Oda Crepusculară”, un mare succes în Mercure de France… Mi-aduc aminte de cartea de vizită de la Thibaudet de parc-ar fi sosit azi dimineaţă. Valentin plângea în pat, ori de câte ori plângea se trântea pe pat cu faţa în jos, era emoţionant.

Oliveira încerca să şi-l imagineze pe Valetin plângând cu faţa în jos pe pat, dar nu izbutea să vadă decât un Valentin mititel şi roşu ca un rac, de fapt îl vedea pe Rocamadour plângând cu faţa în jos pe pat şi pe Maga încercând să-i pună un supozitor iar Rocamadour nu se lăsa şi se zbătea, ferindu-şi funduleţul de mâinile stângace ale Magăi. Şi bătrânului cu accidentul i-or fi pus probabil vreun supozitor la spital, de necrezut cum mai ajunseseră la modă, s-ar cuveni să se analizeze filosofic această surprinzătoare revendicare a anusului, ridicarea lui la rangul de o a doua gură, la ceva care nu se mai mărgineşte să secrete ci şi absoarbe şi înghite micile obuze parfumate aerodinamice de culoare roz, verde sau albă. Dar Berthe Trepat nu-l lăsa să se concentreze, voia din nou să afle ce viaţă ducea Oliveira şi-i strângea braţul cu o nună şi din când în când cu amândouă, întorcându-se uşor spre el cu un gest de fată tânără care chiar în puterea nopţii îi dădea fiori. Mă rog, el era un argentinian care venise de o bucată de vreme la Paris, încercând să… Ia să vedem, ce tot încerca oare? Era tare j greu să-i explice aşa dintr-o dată. Ce căuta el era…

— Frumuseţea, exaltarea, creanga de aur – zise Berthe Tre”pat – Nu-mi spuneţil nimic, pot ghici lesne. Şi eu am venit la Paris de la Pau, cu mulţi ani în urmă, înl căutarea crengii de aur. Am fost însă slabă, tinere domn, am fost… Dar cum văţ numiţi?

— Oliveira – răspunse Oliveira.

— Oliveira… Des olives, Mediterana… Şi eu sunt din sud. Suntem teribili, tinerel domn, suntem teribili amândoi. Nu ca Valentin, care e din Lille. Cei din nord sunt recii ca peştii, influenţaţi cu desăvârşire de planeta Mercur. Dumneavoastră credeţi în 1 Marea Operă? Fulcanelli, mă înţelegeţi… Nu spuneţi nimic, îmi dau seama că sunteţi j un iniţiat Poate că n-aţi ajuns încă la acele realizări care contează cu adevărat, în timp j ce eu… Iată de pildă SintezaAşa e cum a spus Valentin, radiestezia îmi arăta sufletele | gemene, şi cred că asta se reflectă în opera mea. Sau n-am dreptate?

— Oh, ba da.

— Dumneavoastră aveţi din plin Karma, se vede imediat… – mâna strângea cu j putere, artista îşi începea ascensiunea spre meditaţie şi pentru asta avea nevoie să se j apropie cât mai mult de Oliveira care abia mai rezista, încercând doar s-o facă să traverseze piaţa şi s-o apuce pe rue Soufflot. „Dacă mă văd Etienne sau Wong, ce-or să-mi mai audă urechile!”, se gândea Oliveira. De ce trebuia să-i mai pese ce vor crede Etienne sau Wong, ca şi cum după râurile metafizice amestecate cu bucăţi de vată murdară viitorul ar avea vreo importanţă. „Parcă nici n-aş mai fi la Paris şi totuşi sunt j stupid de atent la ceea ce mi se întâmplă, mă supără că această biată babă începe să joace scena tristeţii, întinzând mâna ca un înecat după treaba cu pavana şi eşecul absolut al concertului. Sunt mai rău ca o cârpă de bucătărie, mai rău decât bucăţile alea de vată murdare, de fapt eu n-am nimic a face cu mine însumi. Fiindcă asta-i mai ră-mânea, la ceasul acela şi mergând prin ploaie lipit de Berthe Tre”pat, îi rămânea să simtă, ca o ultimă lumină care dispare într-o casă imensă unde toate luminile se sting una după alta, că el nu era cel de aici, că pe undeva stătea parcă aşteptându-se pe sine, că bărbatul acesta care mergea prin Cartierul Latin trăgând de braţ o bătrână isterică şi poate nimfomană era doar un doppelgdnger pe când celălalt, celălalt… „Ai rămas acolo în cartierul tău din Almagro? Sau ai naufragiat în călătorie, în paturi de târfe, în marile experienţe, în faimoasa dezordine necesară? Totul îmi sună a consolare, e comod să crezi că poţi fi recuperat, deşi nici nu prea mai crede aşa ceva, tipul dus la spânzurătoare trebuie să creadă că se va întâmpla ceva în ultimul minut, un cutremur, funia care se rupe de două ori şi atunci se cuvine să fie iertat, telefonul din partea guvernatorului, răsmeriţă care-l va elibera. Acum, când babei nu-i mai lipseşte decât foarte puţin până să înceapă să-mi pipăie şliţul.”