Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə7/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   42

— Te rog spală-te pe mâini ca lumea – zise Oliveira – Şi du toată murdăria asta de aici.

— Imediat – răspunse Maga.

Oliveira îi susţinu privirea (ceea ce-i venea întotdeauna destul de greu) şi Maga aduse un ziar, îl desfăcu pe pat, puse bucăţile de vată, strânse totul într-un pachet şi ieşi din cameră ca să-l arunce în closetul de pe palier. Când se întoarse, cu mâinile roşii şi lucioase, Oliveira îi întinse ceaiul. Se aşeză pe fotoliul scund şi începu să soarbă atentă. Veşnic tulbura ceaiul, phmbând în toate părţile linguriţa, amestecând de parcă făcea mămăligă.

— Mă rog – zise Oliveira scoţând fumul pe nas – în orice caz puteaţi să-mi spuneţi şi mie Acum o să trebuiască să dau şase sute de franci pe taxi ca să-mi duc lucrurile într-altă parte. Şi să fac rost de o cameră, lucru deloc uşor în perioada asta.

— N-ai de ce să pleci – spuse Maga – Până când ai s-o ţii tot aşa, scornind fel de fel de minciuni?

— Scornind fel de fel de minciuni – zise Oliveira – Vorbeşti ca în dialogurile din romanele argentiniene cele mai bune. Acum nu-ţi mai lipseşte decât să râzi din toată inima de situaţia mea grotescă fără pereche, şi cu asta ai să-i pui capac.

— A încetat cu plânsul – zise Maga, uitându-se spre pat – Să vorbim încet, o să doarmă bine după ce î-am dat aspirina. Nu m-am culcat absolut deloc cu Gregorovius.

— Oh, ba da, te-ai culcat

— Nu, Horacio. De ce nu ţi-aş fi spus-o? De când te cunosc n-am avut alt amant în afară de tine. Nu-mi pasă dacă o spun cum nu trebuie şi cuvintele mele te fac să râzi. Vorbesc şi eu cum pot, nu ştiu cum să-ţi spun ceea ce simt

— Mă rog – zise plictisit Horacio, întinzându-i altă stacană de mate – Atunci înseamnă că fiul tău te face să fii altfel. De zile întregi te-ai preschimbat în ceea ce se cheamă o mamă

— Dar Rocamadour e bolnav.

— Nu de asta. Ce vrei, mie mi se pare că schimbările ţin de altceva. De fapt am ajuns să nu ne mai prea suportăm.

— Tu nu mă mai suporţi. Tu nu-l suporţi pe Rocamadour.

Asta-i drept, copilul nu intra în socotelile mele. Trei e un număr nepotrivit pentru o singură cameră. Şi când te gândeşti că acum cu Ossip suntem patru, e de nesuportat

— Ossip n-are nici o legătură.

— Dac-ai încălzi puţin ibricul? – zise Oliveira.

— N-are nici o legătură – repetă Maga – De ce mă faci să sufăr, prostuţule? Ştiu că te-ai plictisit, că nu mă mai iubeşti. Nu m-ai iubit niciodată, era altceva, un fel de a visa. Pleacă, Horacio, n-ai de ce să rămâi. Mie mi s-a întâmplat de atâtea ori aşa ceva…

Se uită spre pat Rocamadour dormea.

— De atâtea ori – zise Oliveira, schimbând ceaiul – Pentru autobiografia ta sentimentală eşti de o francheţe admirabilă. S-o spună şi Ossip. Cum te-a cunoscut a şi auzit povestea cu negrul. », »

— Trebuie s-o spun, tu nu înţelegi.

— N-oi înţelege eu, dar e îngrozitoare.

— Eu cred că trebuie s-o spun chiar dacă e îngrozitoare. E corect să-i spui unui bărbat cum ai trăit, dacă ţi-o cere. Vorbesc de tine, nu de Ossip. Tu puteai să-mi povesteşti sau nu despre prietenele tale, dar eu trebuie să-ţi spun tot Ştii, e unicul mod de a-i face să plece înainte de a începe să iubesc alt bărbat, unicul mod de a-i da pe uşă afară şi a ne lăsa pe amândoi singuri în cameră.

— Un soi de ceremonie de ispăşire, şi de ce nu? menită să îmbuneze. Mai întâi negrul.

— Da – zise Maga, privindu-l – Mai întâi negrul. Apoi Ledesma.

— Apoi Ledesma, bineînţeles.

— Şi cei trei de pe strada aceea înfundată, din noaptea de carnaval.

— Pe dinainte – zise Oliveira pregătind ceaiul.

— Şi monsieur Vincent, fratele hotelierului.

— Pe la spate.

— Şi un soldat care plângea într-un parc.

— Pe dinainte. ^m.y; – Şi tu.

— Pe la spate. Dar chestia asta că mă pui pe listă eu fiind de faţă e ca o confirmare a presimţirilor mele sinistre. în realitate lui Gregorovius ar fi trebuit să-i reciţi lista completă.

Maga învârtea linguriţa. îşi plecase capul şi tot părul îi căzu dintr-o dată pe faţă acoperindu-i expresia pe care Oliveira o pândise cu aer nepăsător.

%z Şi-apoi ai fost drăguţa

Ł. unui bătrân farmacist

Iar fiul unui vardist ten-ins j.,„'jf» – voia şi el cufătuţa…

Oliveira fredona tangoul. Maga sorbi din ceai şi ridică din umeri, fără să-l privească. „Sărăcuţa de ea”, se gândi Oliveira. îi dădu violent părul pe spate de parc-ar fi tras o perdea. Linguriţa se ciocni de dinţi cu un sunet sec.

— E aproape ca şi cum m-ai fi lovit – zise Maga, ducându-şi la gură două degete tremurânde – Mie nu-mi pasă, dar…

— Din fericire îţi pasă – spuse Oliveira – Dacă nu m-ai privi aşa te-aş dispreţui. Eşti minunată, cu Rocamadour cu tot

— La ce-mi foloseşte că mi-o spui?

— Mie-mi foloseşte.

— Da, ţie-ţi foloseşte. Ţie-ţi foloseşte totul pentru a face cum vrei tu.

— Iubito – zise Oliveira cu blândeţe – lacrimile strică gustul ceaiului, se ştie prea bine.

— Poate-ţi foloseşte şi plânsul meu.,:

— Da, în măsura în care mă recunosc vinovat

— Pleacă, Horacio, e mai bine aşa.,i Sir. >i„> îi-*,

— Se poate Ascultă, în orice caz, dacă plec acum comit o faptă care aproape că seamănă cu eroismul, adică te las singură, fără bani şi cu copilul bolnav.

— Da – spuse Maga zâmbind homeric printre lacrimi – E aproape eroic, sigur.

— Şi cum sunt departe de a fi un erou, mi se pare că cel mai bine e să rămân până o să ştim la ce să ne aşteptăm, cum zice frate-meu cu stilul lui elegant

— Atunci rămâi.,., ^

— Dar tu înţelegi cum şi de ce renunţ la acest eroism?

— Da, bineînţeles. -oH f^':!'/'

— Ia să vedem, explică-mi de ce nu plec.

— Nu pleci fiindcă eşti destul de burghez şi ţii seama de ceea ce ar crede Ronald şi Babs şi ceilalţi prieteni.

— întocmai. E bine să vezi că tu n-ai nici o legătură cu hotărârea mea. Nu rămân din solidaritate, nici din milă, nici pentru că trebuie să-i dai biberonul lui Rocamadour. Şi cu atât mai puţin fiindcă tu şi cu mine am mai avea încă ceva în comun.

— Eşti aşa de caraghios uneori – zise Maga. A. >vi

— Bineînţeles. Bob Hope e un rahat faţă de mine. *s»i! -c

— Când spui că nu mai avem nimic în comun, îţi ţii gura într-un fel…,tv|

— Cam aşa, nu?

— Da, de necrezut

Au fost nevoiţi să-şi scoată batistele şi să-şi acopere faţa cu amândouă mâinile, râdeau într-un asemenea hal că aveau să-l trezească pe Rocamadour, ce îngrozitor. Deşi Oliveira se chinuia s-o ţină pe Maga, muşcând batista şi plângând de atâta râs, ea alunecă încetul cu încetul din fotoliul care avea picioarele din faţă mai scurte făcând-o astfel să cadă, până rămase la picioarele lui Oliveira care râdea sughiţând întretăiat şi până la urmă scuipă batista într-un hohot de nestăvilit

— Mai arată-mi încă o dată cum îmi ţin gura când spun chestii de-astea – imploră Oliveira.

— Aşa – făcu Maga, şi amândoi se tăvăliră iar de râs până când Oliveira se îndoi de la jumătate ţinându-se cu mâinile de burtă, şi Maga îi văzu faţa lângă a ei, ochii ce o priveau strălucind printre lacrimi. Se sărutară cu capetele întoarse, ea stând cu faţa în sus iar el aplecat asupră-i, cu părul atârnând ca un breton, se sărutară muşcându-se uşor fiindcă gurile lor nu se recunoşteau, păreau că sărută alte guri, căutându-se cu mâinile într-o nebunie infernală de păr fluturând şi mate care se vărsase pe marginea mesei şi picura pe fusta Magăi.

— Spune-mi cum face dragoste Ossip – şopti Oliveira, pecetluind cu buzele gura Magăi – Repede, că mi se urcă sângele la cap, nu mai pot sta aşa, e îngrozitor.

— Face foarte bine – zise Maga, muşcându-şi buza – Mult mai bine ca tine, şi ţine mai mult.

— Dar îţi bine burta? Să nu mă minţi. Ţi-o bine cu adevărat?

— Teribil. Peste tot, uneori chiar prea tare E o senzaţie minunată.

— Şi te pune să stai cu plinii între arguste?

— Da, şi apoi scliimbăm poriile până când el spune gata, de-ajuns, şi nici eu nu mai pot, trebuie să ne grăbim, înţelegi? însă tu nu poţi pricepe chestia asta, veşnic te mulţumeşti cu gunfia cea mai mică.

— Eu şi oricine altcineva – mormăi Oliveira, îndreptându-se – Dragă, ceaiul ăsta e o porcine, mă duc să iau puţin aer.

— Nu vrei să-ţi mai povestesc cu Ossip? Pe păsăreşte.

— Mă plictiseşte de groază păsăreasca. Pe deasupra, tu n-ai pic de imaginaţie, îi tot dai zor cu aceleaşi chestii. Auzi, gunfia, ce noutate! Şi nu se spune „să-ţi povestec cu”.

— Păsăreasca e invenţia mea – spuse înciudată Maga – Tu vii cu orice aiureală şi faci pe grozavul, dar nu-i adevărata păsărească.

— Revenind la Ossip…

— Nu fi prost, Horacio, ţi-am spus că nu m-am culcat cu el. Trebuie să-ţi fac jurământul cel mare ca la indienii sioux?

— Nu, la urma urmelor mi se pare că încep să te cred.

— Şi apoi e foarte probabil să ajung să mă culc cu Ossip, însă asta numai fiindcă ai s-o vrei tu.

— Dar ţie-ţi poate plăcea într-adevăr tipul ăsta? -th

— Nu. însă trebuie să plătesc medicamentele. De la tine nu vreau nici un ban, iar lui Ossip nu-i pot cere şi apoi să-l las să-şi facă iluzii.

— Da, ştiu – zise Oliveira – Latura ta de bun samaritean. Nici pe soldăţelul din parc nu l-ai putut lăsa să plângă.

— Nici pe el, Horacio. Vezi bine cât ne deosebim noi doi.

— Da, mila nu-i punctul meu forte. Dar şi eu aş putea plânge într-o zi, şi atunci tu…

— Nu te văd plângând. Pentru tine ar fi un fel de risipi A

— Am plâns şi eu uneori.

De furie, doar atât Tu nu ştii să plângi, Horacio, e una din chestiile pe care nu ştii să le faci.

Oliveira o trase pe Maga şi o aşeză pe genunchi. Se gândi că mirosul ei, al cefii ei, îl întrista Acelaşi miros ca înainte… „Să cauţi semnele…”, îşi zise descumpănit „Da, e una din chestiile pe care nu ştiu să le fac, să plâng şi să-mi fie milă.”

— Nu ne-ain iubit niciodată – îi spuse sărutându-i părul.

— Nu vorbi pentru mine – zise Maga închizând ochii – N-ai cum să ştii dacă eu te iubesc sau nu. Nici măcar asta n-o poţi şti.

— Atât de orb mă crezi?

— Dimpotrivă, ţi-ar prinde tare bine să fii puţin orb.

— Ah, da, simţul care înlocuieşte definiţiile, instinctul care merge dincolo de inteligenţă. Calea magică, noaptea întunecată a sufletului.

— Ţi-ar prinde bine – se încăpăţână Maga, aşa cum făcea ori de câte ori nu înţelegea şi voia s-o ascundă.

— Ascultă, cu ceea ce am mi-e de-ajuns să ştiu că fiecare o poate lua pe drumul său. Eu cred că am nevoie să fiu singur, Lucia; realmente nu ştiu ce-o să fac. Pe tine şi pe Rocamadour, care mi se pare că tocmai s-a trezit, vă nedreptăţesc purtându-mă urât şi nu vreau s-o ducem tot aşa.

— Pentru mine şi pentru Rocamadour nu trebuie să-ţi faci griji.

— Nu-mi fac griji dar toţi trei ne deranjăm între noi, mereu dăm unul peste altul, e incomod şi inestetic. N-oi fi eu destul de orb, iubito, dar îmi ajunge nervul optic pe care-l am ca să văd că tu te vei descurca perfect fără mine. Nici o prietenă de-a mea nu s-a sinucis până acum, chiar dacă orgoliul meu rănit sângerează când ţi-o spun

— Da, Horacio.

— Aşa încât dacă reuşesc să-mi fac suficient curaj ca să te las chiar în seara asta sau mâine, totul e cum nu se poate mai bine.

— Mai bine – zise Maga.

— Tu îţi vei duce înapoi copilul la madame Irene şi te vei întoarce la Paris să-ţi vezi de viaţa ta. Ł?*» 333vh*j ti &, „» *« t,-

— Mda.

Te vei duce des la cinema, vei continua să citeşti romane, te vei plimba ns-cându-ţi pielea prin cartierele cele mai rău famate şi la orele cele mai primejdioase.



— Deci toate astea

— Vei găsi o groază de chestii ciudate pe stradă, le vei strânge, vei face cu ele obiecte. Wong o să te înveţe tot soiul de jongleni şi Ossip o să te urmeze la doi metri distanţă, cu mâinile împreunate şi într-o atitudine de umilă reverenţă.

— Te rog, Horacio – zise Maga, îmbrăţişându-l strâns şi ascunzându-şi faţa.

— Bineînţeles că ne vom întâlni ca prin minune prin locurile cele mai ciudate, ca-n noaptea aceea la Bastille, ţi-aduci aminte? >*

— Pe rue Daval.

— Eu eram destul de beat şi tu ai apărut în colţul străzii şi am rămas privindu-ne ca nişte proşti.

— Pentru că eu credeam că în seara aceea te duceai la un concert ' „ n;sj;j.

— Şi tu-mi spuseseşi că aveai întâlnire cu madame Le”onie.

— De asta ne-am amuzat atât de tare că ne-am întâlnit pe rue Daval.

— Tu aveai puloverul verde şi te opriseşi la colţ ca să consolezi un pederast ^

— îl dăduseră în brânci afară din cafenea şi plângea într-un hal…

— Altă dată mi-amintesc că ne-am întâlnit pe lângă Quai de Jemmapes.

— Era cald – zise Maga. -*-

— Niciodată nu mi-ai explicat prea bine ce căutai pe Quai de Jemmapes. '-

— Oh, nu căutam nimic.

— Aveai o monedă în mână. ~ – -

— Am găsit-o pe marginea trotuarului. Strălucea de-ţi lua ochii. „' „' '

— Iar apoi ne-am dus la Place de la Republique unde erau saltimbancii, şi-am câştigat o cutie de bomboane.

— Erau groaznice.

— Şi altă dată eu ieşeam din metrou la Mouton-Duvernet, şi tu stăteai pe terasa unei cafenele cu un negru şi un filipinez.

— Şi tu nu mi-ai spus niciodată ce treabă aveai pe lângă Mouton-Duvernet

— Mă duceam la o pedichiuristă – răspunse Oliveira – Avea o sală de aşteptare cu un tapet cu scene în nuanţe de violet şi vineţiu: gondole, pahnieri, şi o pereche de '«„fel,yh îndrăgostiţi îmbrăţişându-se în lumina lunii. Imaginează-ţi cum arătau repetaţi de cinci sute de ori în mărime doisprezece pe opt Ł &> ir

M – De asta te duceai tu acolo, nu pentru bătături.

— N-aveam bătături, fata mea. Un neg în toată regula drept în talpă. Avitaminoză, pesemne.

— Şi ai scăpat de el? – întrebă Maga, ridicând capul şi privindu-l cu luare-aminte. La primul hohot de râs Rocamadour se trezi şi începu să plângă. Oliveira oftă, acum avea să se repete scena, o vreme o s-o vadă pe Maga doar cu spatele, aplecată deasupra patului, cu mâinile mişcându-se într-o parte şi într-alta. Se apucă să facă nişte mate şi-şi aprinse o ţigară. Nu voia să se gândească, Maga se duse să se spele pe mâini şi se întoarse. îşi băură ceaiul aproape fără să se privească.

— Partea bună în toată treaba asta – zise Oliveira – e că n-am mai dat nici o şansă melodramei gen teatru radiofonic. Nu te uita aşa la mine, dacă te gândeşti puţin ai să-ţi dai seama ce vreau să spun.

— îmi dau seama. Nu de asta te privesc aşa.

— Ah, crezi că…

— Puţin, da. însă mai bine să nu vorbim luând-o de la capăt

— Ai dreptate. Mă rog, cred c-o să ies să dau o raită.

— Nu te mai întoarce – zise Maga.

— în sfârşit, să nu exagerăm Unde vrei să mă duc să dorm? Una e să tai nodul gordian şi alta vântul care bate afară, trebuie să fie minus cinci grade.

— O să fie mai bine să nu te întorci, Horacio – spuse Maga – Acum mi-e uşor să ţi-o spun. înţelege-mă.

— Mă rog – zise Oliveira – Mi se pare că ne cam grăbim să ne felicităm pentru acest savoir faire de care dăm dovadă. i-<3lrtp*g WW*s

— Mi-e atât de milă de tine, Horacio.

— Ah, nu, asta nu. Las-o mai încet aici.

— Ştii bine că uneori înţeleg Văd totul atât de limpede. Şi când te gândeşti că acum o oră mi s-a năzărit că cel mai bine era să mă duc să m-arunc în fluviu.

— Necunoscuta din Sena… Dar tu înoţi ca o lebădă.

— Mi-e milă de tine – stărui Maga.

— Acum îmi dau seama. Şi în seara când ne-am întâlnit în spate la Notre-Dame am văzut că… Dar n-am vrut să cred. Aveai o cămaşă albastră o splendoare. A fost prima oară când ne-am dus împreună la un hotel, nu?

— Nu, dar e totuna Şi tu m-ai învăţat să vorbesc păsăreşte

— Dacă ţi-aş spune c-am făcut totul din milă.

— Măi să fie! – zise Oliveira, privind-o speriat

— în seara aceea erai în primejdie. Se vedea, era ca o sirenă care vestea în depărtare… nu se poate explica.

— Primejdiile care mă pasc pe mine sunt doar metafizice. Crede-mă, pe mine n-or să mă scoată din apă cu cange. O să crap de o ocluzie intestinală, de gripă asiatică sau din cauza unui Peugeot 403.

— Nu ştiu – zise Maga —. Eu mă gândesc uneori să mă omor, dar văd bine că n-o s-o fac. Să nu crezi că-i numai din cauza lui Rocamadour, înainte de el era la fel. Gândul sinuciderii îmi face bine întotdeauna Dar tu, care nu te gândeşti la asta… De ce spui: primejdii metafizice? Există şi râun metafizice, Horacio. Tu ai să te arunci într-un astfel de râu.

— Poate – zise Oliveira – o fi Tao.* -'z -' —' '* '* '„-«l ' <-' '

— Mie mi s-a părut că puteam să te ocrotesc. Nu spune nimic. Mi-am dat seama imediat că n-aveai nevoie de mine. Făceam dragoste ca doi muzicieni care se întâlnesc să cânte sonate.

— E minunat ce spui.

— Aşa era, pianul o lua pe drumul lui şi vioara pe al ei şi de aici se năştea sonata, dar vezi, în fond noi nu ne întâlneam. Mi-am dat imediat seama, Horacio, însă erau atât de frumoase sonatele.

_ Da, iubito. „ '^ v* îh nm-> fu w”!â -

— Şi păsăreasca.

— Mă rog.

— Şi tot restul, Clubul, noaptea aceea de pe Quai de Bercy pe sub copaci, când am stat cu ochii la stele până în zori şi ne-am povestit basme cu prinţi şi prinţese, iar ţie îţi era sete şi am cumpărat o sticlă de vin spumos teribil de scump şi am băut la malul fluviului.

— Şi atunci a apărut un clochard – zise Oliveira – şi i-am dat jumătatea care ne rămăsese.

— Iar clochard-ul era tobă de carte, cunoştea latina şi tot felul de subiecte orientale, şi ai discutat cu el ceva despre…

— Averroes, cred.

— Da, Averroes.

— Şi seara aceea când soldatul mi-a mângâiat fundul la Foire du Trone, şi tu i-ai ars una zdravănă de ne-au arestat pe toţi.

— Să n-audă Rocamadour – spuse Oliveira râzând.

— Din fericire Rocamadour nu-şi va aminti niciodată de tine, n-are încă nimic ui) spatele ochilor. Ca păsările care mănâncă firimiturile pe care le arunci în faţa lor. Te t privesc, le mănâncă, îşi iau zborul… Nu mai rămâne nimic. _J

— Nu – spuse Oliveira – Nu mai rămâne nimic.

Pe palier se auzeau strigătele locatarei de la etajul trei, veşnic beată la ora aceea. Oliveira se uită vag spre uşă, dar Maga îl îmbrăţişa strâns, alunecă până ajunse să-i înlănţuie genunchii, tremurând şi plângând.

— De ce te zbuciumi atât? – întrebă Oliveira – Râurile metafizice curg pretutindeni, nu trebuie să mergi prea departe să le găseşti. Ascultă, domniţă, nimeni n-ar fi mai îndreptăţit ca mine să se înece. îţi fac o promisiune: să-mi aduc aminte de tine în ultima clipă, ca să fie încă şi mai amară. Un adevărat roman-foileton, cu coperta în trei culori. <

— Nu pleca – şopti Maga, îmbrăţişându-i strâns picioarele.,.,;\par — Doar să dau o raită, atâta tot.y * *,- \par — Nu, nu pleca.

— Lasă-mă. Ştii prea bine că o să mă întorc, cel puţin pentru noaptea asta.

— Să mergem împreună – zise Maga – Vezi, Rocamadour doarme, o să stea liniştit până când se face ora să-i dau biberonul. Avem două ceasuri, haide la cafeneaua din cartierul arab, cafeneaua aceea micuţă şi tristă unde te simţi atât de bine.

Dar Oliveira voia să plece singur. începu să-şi desprindă uşurel picioarele din îmbrăţişarea Magăi. îi mângâia părul, îşi trecu degetele peste colier, o sărută pe ceafă, după ureche, auzind-o cum plânge cu pletele acoperindu-i chipul. „Nu, şantaj nu”, îşi zise. „Să plângem faţă în faţă, dar nu cu sughiţurile astea ieftine învăţate de prin filme.” îi ridică faţa, o obligă să-l privească.

— Eu sunt canalia – zise Oliveira – Lasă-mă pe mine să plătesc. Să plângi pentru fiul tău, care poate muri, dar nu-ţi irosi lacrimile pentru mine. Mamă Doamne, de pe vremea lui Zola nu s-a mai văzut o asemenea scenă. Lasă-mă să plec, te rog.

— De ce? – zise Maga, fără să se clintească de jos, privindu-l ca un câine.

— Cum de ce?

— De ce?


— Ah, vrei să spui de ce toate astea? Naiba ştie, cred că nici tu nici eu n-aveam o vină prea mare. Nu suntem adulţi, Lucia. E un noroc, dar se plăteşte scump Copiii” se trag mereu de păr după ce joaca s-a sfârşit. Trebuie să fie ceva asemănător. Ar trebui să ne gândim la asta.

—.,tc. (-l26) tiiijfs itâfeifi liti'-ii lâil -

1 OATÂ LUMEA PĂŢEŞTE la fel, statuia lui Janus e o risipă zadarnică, în realitate după ce împlinim patruzeci de am adevărata noastră faţă e la ceafă, privind cu disperare în urmă. Asta se cheamă exact un loc comun. N-ai ce să-i faci, trebuie să-i spui aşa, folosind cuvinte ce strâmbă de plictiseală buzele adolescenţilor, toţi cu un singur chip. înconjurat de băieţi în pulovere şi fete încântător de murdare în fumul din acele cafe creme de pe Saint-Germain-des-Pres, care-i citesc pe Durrell, pe Beauvoir, Duras, Douassot, Queneau, Sarraute, mă simt un argentinian franţuzit (îngrozitor, îngrozitor), rămas în afara modei adolescenţei, a acelui cool, având în mână anacronicul Etes-vous fous? de Rene” Crevel, în memorie întregul suprarealism, pe pelvis semnul lui Antonin Artaud, în urechi Ionisations, opera lui Edgar Varese, în ochi Picasso (dar se pare că eu sunt un Mondrian, mi s-a spus).

— Tu semes de syllabes pour recolter des etoiles – mă ia peste picior Crevel

— Fac şi eu ce pot – îi răspund.

— Şi femeia asta, n'arrctera-t-elle donc pas de secouer l'arbre ă sanglots?

— Eşti nedrept – îi spun – Abia dacă plânge, abia dacă se vaită

E trist să ajungi într-un moment al vieţii în care e mai uşor să deschizi o carte la pagina 96 şi să ai un dialog cu autorul, despre orice, de la cafenea la mormânt, de la plictis la sinucidere, pe când la mesele din preajmă se vorbeşte de Algeria, de Adenauer, de Mijanou Bardot, Guy Trâbert, Sidney Bechet, Michel Butor, Nabokov, Zao-Wu-Ki, Lonison Bobet, şi în ţara mea băieţii vorbesc, despre ce vorbesc băieţii la mine în ţară? Nu mai ştiu, mă aflu atât de departe, dar acum nu mai vorbesc desigur de Spilimbergo, nu mai vorbesc de boxerul Justo Suărez, nu mai vorbesc de Tiburon de Quillâ, nu mai vorbesc de Bonini, nu mai vorbesc de jocheul Leguisamo. Cum e şi firesc. Necazul e că naturaleţea şi realitatea devin nu ştiu din ce pricină vrăjmaşe, vine un moment când ceea ce e firesc sună îngrozitor de fals, când realitatea vârstei de douăzeci de ani îşi dă coate cu realitatea celei de patruzeci şi la fiecare cot e o lamă gilette ce ne taie sacoul. Descopăr noi lumi simultane şi străine între ele, mă încredinţez tot mai mult că a fi de acord e cea mai cruntă iluzie De ce această sete «I de ubicuitate, de ce această luptă contra timpului9 Şi eu o citesc pe Natalie Sarraute şi mă uit la fotografia lui Guy Trebert cu cătuşe, dar sunt chestii care mi se întâmplă, în timp ce dacă eu sunt cel care hotărăşte, mai întotdeauna pnvesc în urmă. Mâna mea caută în bibliotecă, îl scoate pe Crevel, pe Roberto Arlt, pe Jarry Mă pasionează ziua de azi dar veşnic prm pnsma zilei de îen, şi astfel la vârsta mea trecutul devine prezent şi prezentul e un viitor straniu şi confuz unde băieţi în polovere şi fete cu plete pe umeri beau câte un cafe creme şi se mângâie cu o graţie domoală de pisici ori de plante

Trebuie să lupţi împotnva acestor lucruri

Trebuie să te reîntorci în prezent

Se pare că eu sunt un Mondnan, ergo însă Mondnan îşi picta prezentul acum patruzeci de ani [0 fotografie a lui Mondnan, aidoma unui dirijor de orchestra de tangoun (Juho de Caro, ecco1), cu ochelari, cu părul dat cu fixativ şi guler tare, cu un aer îngrozitor de vulgar, dansând cu o fată plină de fumun Ce fel de prezent simţea Mondnan pe când dansa9 Pânzele acelea ale lui, poza aceea Habisun ]

Ai îmbătrânit, Horacio Quintus Horatius Flaccus, eşti bătrân. Eşti slab şi bătrân, Oliveira

— II verse son vitriol entre Ies cuisses des faubourgs – spuse Crevel în bătaie de joc

Ce să fac9 în toiul haosului mă cred mai departe o giruetă, după atâta învârtit trebuie să arăt nordul, sudul A spune despre cineva că e o giruetă e o dovadă de lipsă de imaginaţie se văd rotaţiile dar nu şi sensul, vârful săgeţii ce încearcă să se înfigă şi să rămână prizonier în râul vântului



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə